Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România postbelică, având în

vedere:
- menţionarea a două acţiuni prin care a fost creat contextul pentru instaurarea
stalinismului în România;
- menţionarea a două caracteristici ale politicii interne specifice perioadei stalinismului
din România;
- prezentarea unui fapt istoric care a dus la instaurarea regimului naţional-comunist în
România;
- precizarea unei caracteristici a regimului naţional-comunist din România, manifestată în
plan intern;
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea României în plan internaţional, în
perioada „Războiului rece” şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

Introducerea:

În introducere se poate preciza care era situaţia Europei la sfârşitul celei de-a doua
conflagraţii mondiale, divizarea ei în două blocuri şi situaţia ţării noastre în acest context,
menţionând poziţia României în cel de-Al Doilea Război Mondial şi statutul de ţară
înfrântă. De asemenea se pot defini totalitarismul şi comunismul.

Cuprinsul:

La cerinţa de a menţiona două acţiuni prin care a fost creat contextul pentru
instaurarea stalinismului în România se precizează contextul intern şi extern care a
favorizat preluarea puterii de către comunişti după 23 august 1944, cu directa implicare a
trupelor sovietice prezente pe teritoriul României, abdicarea forţată a regelui Mihai în
1947, proclamarea republicii şi preluarea modelului sovietic de guvernare. Exemple în
acest sens sunt: Acordul de procentaj de la Moscova din octombrie 1944, numirea
guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, falsificarea alegerilor parlamentare din
noiembrie 1946, eliminarea opoziţiei, a partidelor politice şi în final îndepărtarea regelui
la 30 decembrie 1947.

Menţionarea a două caracteristici ale politicii interne specifice perioadei

stalinismului din România este o cerinţă care se poate rezolva prin precizarea a cel puţin
două trăsături ale masurilor interne luate de regimul stalinist: precizaţi două măsuri
politice interne, de exemplu adoptarea Constituţiei din 1948 după modelul celei sovietice
din 1936 prin care era eliminat pluripartidismul, fiind permisă existenţa unui partid unic,
Partidul Muncitoresc Român; o altă măsură ar fi desfiinţarea proprietăţii private prin
naţionalizare şi colectivizare forţată şi planificarea economiei de către stat.
Caracteristicile acestor măsuri sunt că ele au fost adoptate după modelul sovietic a lui
Stalin şi că au fost impuse de stat prin forţă.
Prezentarea unui fapt istoric care a dus la instaurarea regimului naţional-comunist este o
cerinţă care se poate rezolva prin prezentarea acţiunii din aprilie 1964, când este redactat
documentul „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale” prin care s-a susţinut neamestecul
Moscovei în problemele regimului comunist din România, nesubordonarea Partidului
Muncitoresc Român / Partidului Comunist Român faţă de cel sovietic, egalitatea tuturor
partidelor comuniste între ele, alegerea căii unui comunism propriu, naţional. România
respinge în 1964 planul Valev. Se recomandă precizarea unor măsuri luate în perioada
1960 – 1965, precum destalinizarea vieţii culturale, promovarea culturii naţionale,
detaşarea faţă de Moscova după retragerea trupelor sovietice din România în 1958,
reluarea contactelor cu Occidentul, eliberarea deţinuţilor politici.

Cerinţa de a preciza o caracteristică a regimului naţional-comunist din România,

manifestată pe plan intern: se pot preciza ca şi caracteristici derusificarea, doctrina luptei
întregului popor, păstrarea monopolului de stat în viaţa politică şi economică etc.

Formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea României în plan

internaţional, în perioada „Războiului rece”, presupune folosirea uneia din expresiile
specifice, precum din punctul meu de vedere, eu cred că, consider că etc. Punctul de
vedere trebuie să fie argumentat cu un fapt istoric relevant. Exemplificare: „Războiul
rece” a reprezentat confruntarea indirectă dintre Occidentul democratic, reprezentat de
blocul politico-militar N.A.T.O., în frunte cu S.U.A. şi Estul comunist, reprezentat de
Tratatul de la Varşovia, dominat de U.R.S.S., respectiv dintre cele două doctrine –
Truman şi Jdanov. Din punctul meu de vedere atitudinea României în plan internaţional,
în perioada „Războiului rece”, ca stat comunist care gravita în jurul Moscovei şi ca
membră a Pactului de la Varşovia din 1955, a cunoscut două etape: prima etapă a fost cea
de subordonare totală sau aliniere la poziţia Moscovei, iar după retragerea trupelor
sovietice din ţara noastră în 1958 de detaşare faţă de U.R.S.S. Prin urmare în prima etapă
România a susţinut intervenţia sovietică din 1956 împotriva revoluţiei ungare condusă de
Imre Nagy, în timp ce după 1960 ţara noastră se detaşează de sovietici, refuzând să
intervină militar alături de statele membre ale Pactului de la Varşovia cu ocazia
„Primăverii de la Praga” din 1968 şi reia relaţiile diplomatice cu Occidentul, ca urmare
România fiind un mediator între state în timpul conflictelor.

Încheierea (este doar un exemplu):

Timp de un secol România a alternat între democraţie, autoritarism şi

totalitarism, lipsa unei tradiţii democratice marcând viaţa politică românească şi
stabilitatea ei. Vreme de aproape cincizeci de ani statul român a luat calea comunismului,
iar construcţia democraţiei postdecembriste s-a realizat cu greu. Stalinismul şi mai apoi
socialismul dinastic au lăsat sechele în societatea noastră şi în timp ce unele state fost-
comuniste au înţeles mai bine ce înseamnă un stat de drept şi care este cursul normal al
unei societăţi cu adevărat libere, faptul că drepturile atrag şi responsabilităţi, că a avea un
simţ civic nu e o ruşine, se pare că noi nu reuşim să ne învăţăm lecţia despre democraţie.
Să sperăm că istoria nu se va mai repeta.
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre politica promovată de România în
perioada postbelică, având în vedere:
- menţionarea câte unei acţiuni desfăşurate în politica internă din perioada stalinismului,
respectiv din perioada naţional-comunismului şi precizarea unei asemănări între acestea;
- prezentarea unui fapt istoric desfăşurat de România în cadrul „Războiul rece” şi
menţionarea unei consecinţe pentru statul român;
- menţionarea unei cauze a înlăturării regimului politic din perioada naţional-
comunismului;
- formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice democratice din România
în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care guvernarea antonesciană a luat
sfârşit, teoretic România revenea la democraţie, însă în realitate începea procesul de
preluare a puterii de către comunişti. Ascensiunea comuniştilor la putere a fost sprijinită
de armata sovietică aflată în ţară şi influenţată de deciziile marilor puteri.
Convenţia de armistiţiu din 13 septembrie 1944 considera ţara noastră un stat înfrânt
în război, trebuia să plătească U.R.S.S.-ului despăgubiri de război, să suporte ocupaţia
militară sovietică şi să participe mai departe cu trupe pe frontul antihitlerist. Singura
prevedere favorabilă era anularea Dictatului de la Viena.
Conform Acordului de procentaj de la Moscova, din 9 octombrie 1944, România
rămânea în procent de 90% sub tutela sovietică. Prin urmare au fost create premisele
instaurării regimului comunist, România devenind unul dintre statele – satelit ale
Moscovei. Un prim pas a fost impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, iar de
aici până la înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a fost numai un pas. Mijloacele
folosite pentru acapararea pârghiilor puterii au fost ilegale, s-au făcut presiuni şi
înscenări, s-au comis abuzuri şi manipulări pentru eliminarea opoziţiei.
Regimul comunist din România a cunoscut două etape principale: stalinismul lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, între anii 1948-1965, şi naţional-comunismul lui Nicolae
Ceauşescu, între anii 1965-1989. În ianuarie 1948 a fost proclamată Republica Populară
Română, în istoria ţării începând o nouă etapă, cea a stalinismului politic. Statul român a
fost inclus din punct de vedere politic în blocul sovietic, fiind elaborată o nouă
Constituţie (1948, 1952) după modelul lui Stalin. Regimul stalinist din România s-a
înscris în rândul regimurilor totalitare de extrema stângă prin crearea partidului unic,
comunist, eliminarea opoziţiei, înfiinţarea poliţiei politice, Securitatea, introducerea
cenzurii, realizarea naţionalizării industriei şi a colectivizării agriculturii, planificarea
economiei, după modelul vecinului de la răsărit. În politica externă regimul stalinist a
cunoscut o perioadă de totală subordonare faţă de Moscova, între anii 1948-1960,
perioadă în care statul român a aderat la C.A.E.R. şi la Pactul de la Varşovia, ambele
aflate sub tutela sovietică.
Un fapt istoric desfăşurat de România în cadrul Războiului Rece a fost şi aderarea
la Tratatul de la Varşovia, creat în 1955, ca răspuns la fondarea NATO. Ca membră a
acestuia, în 1956 România a sprijinit intervenţia sovietică din Ungaria pentru înfrângerea
revoluţiei lui Imre Nagy. Acest fapt a atras încrederea Moscovei, prin urmare în anul
1958 sunt retrase trupele sovietice din ţară. Urmează o perioadă de relativă detaşare de
politica U.R.S.S.-ului, fiind reluate legăturile cu Iugoslavia şi Occidentul. În acelaşi timp
statul român respinge planul Valev în 1964, care ar fi transformat ţara noastră într-o
simplă sursă de materii prime. Prin „Declaraţia din aprilie 1964″ se alege calea unui
comunism propriu, naţional, detaşat de interesele sovietice.
Naţional-comunismul (1965-1989) este perioada regimului politic condus de
Nicolae Ceauşescu. Dacă primii ani au fost dominaţi de destindere şi de reluarea
legăturilor cu democraţiile occidentale, după 1971 este impus socialismul dinastic, fiind
introdus regimul personal al lui Ceauşescu şi cultul personalităţii. A fost elaborată
Constituţia din 1965, numele ţării fiind schimbat în Republica Socialistă România, iar în
1974 a fost introdusă funcţia de preşedinte.
Regimul naţional-comunist seamănă cu cel stalinist din punct de vedere politic, dar
şi economic şi cultural, deoarece se menţine partidul unic, cel comunist, care se identifică
cu statul, iar mijloacele folosite precum propaganda, manipularea ideologică sunt
aceleaşi. Alte asemănări între acţiunile desfăşurate în politica internă sunt: elaborarea
unor Constituţii de inspiraţie sovietică, în timpul stalinismului au fost elaborate
Constituţiile din 1948 şi 1952, iar în timpul naţional-comunismului Constituţia din 1965.
Toate păstrau regimul totalitar, monopartidismul, Marea Adunare Naţională ca instituţie
legislativă şi cenzura. Ambele regimuri au luat măsuri represive împotriva „duşmanilor
poporului”, folosind Securitatea şi Miliţia în acest sens. În 1948 a fost înfiinţată Direcţia
Generală a Securităţii Poporului, iar în 1949 Direcţia Generală a Miliţiei şi apoi Trupele
de Securitate. Înfiinţate în timpul stalinismului, ele au fost menţinute şi în timpul
naţional-comunismului. Naţionalizarea industriei, realizată forţat începând cu 1948,
planificarea economiei (planuri cincinale), industrializarea forţată, colectivizarea
agriculturii în perioada 1949-1962, prin înfiinţarea CAP şi GAS, toate realizate în
perioada stalinismului, au fost menţinute şi în perioada naţional-comunistă. O altă
asemănare este sistemul represiunii, dar şi rezistenţa şi disidenţa faţă de regimul
comunist.
Reacţia României în faţa evenimentelor desfăşurate în perioada Războiului Rece a
suferit modificări în funcţie de contextul politic intern şi extern. Politica externă a
statului în perioada naţional-comunismului a fost dominată de detaşarea faţă de Moscova.
România a rămas membră a Pactului de la Varşovia, dar în 1968 a refuzat să participe la
invadarea Cehoslovaciei în timpul „Primăverii de la Praga”, ceea ce a determinat
creşterea prestigiului internaţional al lui Nicolae Ceauşescu. Prin urmare au loc vizitele
unor preşedinţi din Franţa, S.U.A. în România. În acelaşi timp statul român refuză
ruperea relaţiilor diplomatice cu Israelul în 1967, pe fondul războiului de 6 zile,
nealiniindu-se poziţiei Tratatului de la Varşovia. Un alt eveniment din perioada
Războiului Rece la care a participat România este Conferinţa pentru securitate şi
cooperare în Europa, de la Helsinki din 1975, unde a avut un rol activ. Conferinţa
promova ca principii: egalitatea statelor, respectarea drepturilor statelor, nefolosirea forţei
şi ameninţărilor în raporturile dintre state. O concecinţă a acestui fapt este restructurarea
relaţiilor comerciale cu alte state, fiind încheiate o serie de acorduri economice cu
Occidentul.
Revenirea însă la practicile staliniste, prin introducerea socialismului dinastic, a
cultului personalităţii, raţionalizarea alimentelor şi altele au constituit principalele cauze
ale căderii regimului naţional-comunist în decembrie 1989.
Din punctul meu de vedere practicile politice democratice în a doua jumătate a
secolului al XX-lea au fost inexistente până după 1989, iar revenirea la democraţie în
perioada postdecembristă s-a realizat cu dificultăţi. Legiferarea unui regim democratic
prin Constituţia din 1991 a însemnat şi revenirea la pluralismul politic, la organizarea de
alegeri libere, deci, revenirea la practicile politice democratice, chiar dacă au existat şi
tensiuni politice.
 Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Stalinizarea ţării.  După actul de la 23 august 1944, România iese din războiul contra
Naţiunilor Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era primul pas spre
instaurarea comunismului. Profitând de protecţia trupelor sovietice, P.C.R. îşi măreşte
numărul de membri, dezvoltă un discurs politic demagogic şi populist în care termeni ca
„dreptatea socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau frecvent. Comuniştii deveneau campionii
luptei pentru eliberarea imediată a ţării alături de Armata Roşie şi pentru realizarea
reformei agrare. Drumul lor spre cucerirea puterii politice a parcurs mai multe etape.
Cererea imperativă a lui Stalin ca regele Mihai să îi aducă la putere pe comunişti a avut
drept rezultat instalarea, la 6 martie 1945, a unui guvern procomunist condus de Petru
Groza. Noile autorităţi au preluat Transilvania de Nord-Vest (eliberată de armata română
în octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Speranţa opoziţiei că
acest guvern nu va fi recunoscut de SUA şi Anglia, la fel ca şi actul de disidenţă al
regelui (greva regală) au rămas fără consecinţe.
Fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 a dus la victoria Blocului Partidelor
Democrate, alianţa condusă de comunişti, asigurându-le acestora o majoritate
confortabilă în noul Parlament. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care
sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul.
A urmat apoi înscenarea de la Tămădau (iulie 1947), prin care era anihilată opoziţia
democratică: P.N.Ţ. a fost scos în afara legii, iar P.N.L. a ales autodizolvarea. Prin
urmare, pluralismul politic era desfiinţat, iar drumul spre instituirea partidului unic şi a
dictaturii proletariatului – larg deschis.
Stăpâni pe guvern (puterea executivă) şi parlament (puterea legislativă),
comuniştii vor trece la lichidarea ultimului bastion al legalităţii interbelice: monarhia.
Lipsit practic de orice putere, suveranul, aproape exilat la Sinaia, este chemat la Bucureşti
şi silit să abdice (30 decembrie 1947). În aceeaşi zi, România a fost proclamată republică
populară.
Odată încheiată preluarea puterii şi distrugerea vechiului regim politic, comuniştii
au continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi al controlului
complet asupra societăţii. S-a realizat în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
(1948-1963), favorizată şi de prezenţa Armatei Roşii.
În plan intern, s-a înfiinţat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (februarie
1948), prin fuziunea P.C.R. cu acea parte din P.S.D. dispusă să-i recunoască întâietatea.
Noile constituţii alcătuite după modelul sovietic (1948 şi 1952) au dat putere de lege
noului regim politic. Preocuparea principală a noilor autorităţi a fost să reprime orice
formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijin direct şi cadre aduse din U.R.S.S., a fost
creată Securitatea (1948) şi Miliţia (1949).
Obiectivele economice ale noii puteri erau deosebit de ambiţioase. Se  avea în
vedere transformarea vechii economii de piaţă într-o economie centralizată. Prin urmare,
se trece la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea lor în proprietatea
statului (1948). Un proces asemănător este aplicat agriculturii prin colectivizare (1949-
1962), care a făcut ca 96% din suprafaţa agricolă a ţării să fie cuprinsă în structuri
colectiviste. Industrializarea şi cooperativizarea nu erau decât modalităţi de control
asupra resurselor materiale şi umane, subordonate autorităţii unice. Dezvoltarea
economică este supusă planurilor anuale şi, ulterior, celor cincinale.
Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii. Învăţământul a fost reorganizat după
modelul sovietic, din biblioteci au fost scoşi autorii acuzaţi de „naţionalism”
sau ,,cosmopolitism”, din expoziţii au fost eliminate tablourile sau sculpturile socotite
decadente, iar în domeniul muzical, compozitorii care nu înfăţişau viaţa nouă a ţării erau
interzişi. Oamenii de ştiinţă unanim recunoscuţi au fost îndepartaţi de la catedră, unii
dintre ei pierzându-şi viaţa în ani grei de detenţie. În domeniul religios, Biserica
Ortodoxă a fost subordonată faţă de stat, iar cea greco-catolică – desfiinţată (1948).
Naţional-comunismul (1965-1989) a fost caracteristica regimului lui Nicolae Ceauşescu,
regim care la început a cunoscut o relativă destindere şi liberalizare. A fost adoptată o
nouă constituţie (1965), prin care România devenea republică socialistă, au fost
eliberaţi deţinuţii politici, iar învăţământul a fost pus pe baze naţionale şi a fost permis
studiul şi altor limbi străine (franceză, engleză, germană) alături de rusă.
În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de Moscova au fost însoţite de o
largă deschidere spre Occident. Ceauşescu s-a întâlnit la Bucureşti cu mari lideri ai lumii,
precum: Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon şi Gerald Ford, preşedinţi
ai S.U.A. La toate acestea s-a adăugat o importantă relaxare în viaţa culturală, condiţiile
de viaţă s-au îmbunătăţit şi s-a putut călători în străinătate. Considerându-se suficient de
popular, Ceauşescu înfiinţează funcţia de preşedinte al României, pe care şi-o însuşeşte
(1974).
Dar, la jumătatea anilor ’70, regimul său intrase deja pe o pantă descendentă,
industrializarea forţată, care înghiţea o bună parte a venitului naţional, a continuat să dea
naştere unor coloşi industriali ce produceau, cu consumuri uriaşe de energie, mărfuri de
slabă calitate şi necompetitive. Într-o situaţie asemănătoare se afla şi agricultura,
lipsită de forţa de muncă (ani de zile dirijată spre oraşele industriale),
insuficient mecanizată şi cu o producţie scăzută. Rodul pământului era cules cu ajutorul
soldaţilor, elevilor şi funcţionarilor publici. La acestea se adăugau realizarea unor
obiective grandioase, extrem de costisitoare (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea
Neagră, combinatele de utilaj greu etc.) care, alături de mai multe calamităţi naturale
(inundaţiile din anii 1970 şi 1975, cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit la triplarea
datoriei externe (10,2 miliarde de dolari, în 1981 ).
Această situaţie a fost resimţită puternic în rândul populaţiei, care a trebuit să
suporte efectele raţionalizării alimentare şi energetice. Foamea şi frigul au continuat să se
asocieze cu lipsa celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti: societatea era continuu
supravegheată şi controlată. Desigur că nu mai era aceeaşi teroare a anilor ’50, dar
Securitatea veghea neclintită. O armată de informatori îşi supravegheau zilnic
„obiectivele“ încredinţate, oferind rapoarte amănunţite ,,stăpânilor”. Era în plină
desfăşurare „Epoca Ceauşescu“ sau „Epoca de Aur”, cum o denumeau ideologii de
partid, perioada în care se dezvoltă, până la proporţii aberante, cultul conducătorului.
Această degradare a condiţiilor de trai avea să grăbească prăbuşirea regimului naţional-
comunist al lui Ceauşescu prin declanşarea evenimentelor din decembrie 1989.
 Rezistenţa anticomunistă a reprezentat modalitatea prin care ‘populaţia s-a
manifestat faţă de instaurarea comunismului în România, dar şi atitudinea, dezvoltată mai
târziu, faţă de dezvoltarea regimului comunist. Sosirea trupelor sovietice (1944) a
contribuit la constituirea primelor grupe de rezistenţă armată din munţi (Făgăraş,
Vrancea, Muscel, Apuseni) formate din luptători ce proveneau din toate segmentele
sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani ce se opuneau
oolectivizării, femei şi muncitori. Oficialii regimului comunist îi numeau bandiţi,
terorişti, legionari, fascişti. Ei se autointitulau „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram
Iancu“, „Haiducii Muscelului” etc. Dotarea lor cu armament era precară, iar durata şi
eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le
ofereau adăpost, alimente şi informaţii, alţii trădau. Deosebit de puternică a fost rezistenţa
din Munţii Făgăraşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu, fraţii
Arnăuţoiu şi colonelul Gh. Arsenescu.
O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele
ţăranilor care se opuneau colectivizării. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul
miliţiei şi armatei în Bihor, Suceava, Vrancea şi Gorj.
După lichidarea grupurilor armate din munţi şi transformarea socialistă a
agriculturii, regimul nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă până în 1975, an
în care apare disidenţa intelectuală, precum Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran,
Ana Blandiana şi Andrei Pleşu au criticat cultul personalităţii conducătorului şi au cerut
respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va dezlănţui un val de persecuţii,
izolându-i, instituind domiciliul forţat în zone depărtare ale ţării. Ei s-au alăturat
protestelor minerilor din Valea Jiului (1977), precum şi puternicii demonstraţii a
muncitorilor din Braşov (15 noiembrie 1987). Un rol important în susţinerea disidenţei şi
a moralului celor ce luptau împotriva regimului comunist a revenit postului de radio
Europa Liberă, deservit de intelectuali care reuşiseră să emigreze, precum Vlad
Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.
Construcţia democraţiei postdecembriste. După căderea regimului comunist (22
decembrie 1989), conducerea ţării a fost preluată de o nouă structură politică, Frontul
Salvării Naţionale (F.S.N.), format din foşti disidenţi, intelectuali şi militari. S-a revenit
la democraţie şi pluralism politic, fapt ce a dus la revenirea vechilor partide politice
din perioada interbelică (P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.), dar şi la formarea altora noi. Primele
alegeri libere organizate la 20 mai 1990 au fost câştigate de Ion lliescu şi F.S.N. La scurt
timp, noua putere aleasă s-a confruntat cu manifestaţii la Timişoara şi Bucureşti, precum
şi cu venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, care, prin comportamentul agresiv,
au oripilat opinia publică internă şi internaţională.
În 1991 a fost adoptată noua Constituţie, revizuită în 2003, care constituie baza
juridică a regimului democratic din România. În perioada l990-2009, preşedinţii ţări au
fost Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Reforma instituţională (justiţie,
administraţie etc.) a progresat, impulsionată şi de cerinţele imperative ale Uniunii
Europene. S-au înregistrat progrese în domeniul economic, în reforma sistemului de
învăţământ şi de sănătate. Corolarul acestor împliniri l-a constituit integrarea României
în N.A.T.O. (2004) şi în Uniunea Europeană (2007).
 Rezistenţa anticomunistă şi disidenţa în România

Primele forme de rezistenţă armată anticomunistă au apărut în Bucovina, odată cu

pătrunderea trupelor sovietice (1944). Rezistenţa armată anticomunistă din România s-a
desfăşurat în zonele muntoase şi cele puternic împădurite (1944-1960). Luptătorii
proveneau din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi,
ţărani care se opuneau colectivizării, femei şi muncitori. Oficial, aceştia erau numiţi de
autorităţile comuniste „bandiţi”, „terorişti”, „legionari”, „fascişti”. Dotarea cu armament
era precară: arme abandonate de armata germană în retragere, arme de vânătoare, arme şi
muniţie capturate de la forţele represive. Luptatorii atacau de obicei grupuri izolate ale
forţelor represive, eliminau activişti de partid din sate sau acţionau în vederea
destabilizării anumitor zone şi chiar declanşării unor revolte regionale. Durata şi eficienţa
acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau
adapost, alimente şi informaţii despre trupele de represiune, alţii îi trădau. Împotriva lor
regimul comunist folosea Securitatea, Miliţia, unităţi militare, uneori chiar şi armament
greu. Se foloseau arestări masive pentru intimidarea populaţiei locale şi se recrutau
informatori.
Principalele centre de rezistenţă au fost în Bucovina, Munţii Banatului (colonel
Ion Uţă), Maramureş, Munţii Apuseni (maior Nicolae Dabija), Vrancea şi Munţii
Neamţului. Deosebit de intensă a fost rezistenţa în Munţii Făgăraşului, unde acţionau
grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic şi grupul colonelului Gh.
Arsănescu şi ale fraţilor Toma şi Petru Arnăuţoiu pe versantul sudic.
O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele
ţărăneşti împotriva echipelor de colectivizare trimise de Partidul Comunist. Regiuni
întregi au fost asediate cu ajutorul Miliţiei şi Armatei în Bihor, Arad, Suceava, Vlaşca,
Gorj. După 1959 orice rezistenţă a fost eliminată, ca urmare a încheierii colectivizării.
După distrugerea grupurilor armate anticomuniste din munţi, regimul comunist nu a mai
fost confruntat cu fenomene de rezistenţă decât după 1975, sub forma disidenţei
intelectuale (Paul Goma, Doina Cornea, Dan Tudoran, Ana Blandiana, A. Pleşu) care au
criticat cultul personalităţii şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor,
regimul va dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul obligatoriu sau
deportându-i în zone îndepărtate ale ţării. Ei s-au alăturat protestelor unor largi pături ale
populaţiei împotriva agravării condiţiilor de viaţă, care au culminat cu greva minerilor din
Valea Jiului (1977) şi puternica demonstraţie de protest a muncitorilor din Braşov (1987).
De asemenea, un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor care
luptau împotriva regimului comunist revine postului de radio Europa liberă.
Represiunea politică era realizată cu ajutorul instrumentelor create de partid.
Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) înfiinţată în 1948  putea aresta,
ancheta şi executa pe opozanţi. Ea va teroriza întreaga populaţie a României, atât prin
efectivele ei (38 000 de persoane în 1989) cât şi prin numărul mare de informatori (400
000 persoane). Miliţia, înfiinţată în 1949, pe lângă atribuţiile proprii, a secondat
Securitatea în reprimarea şi terorizarea populaţiei. De asemenea, un rol semnificativ în
represiunea politica îl va juca şi Justiţia, total aservită puterii comuniste.
Sistemul concentraţionar românesc a imitat modelul sovietic, comuniştii români
urmărind să-şi elimine toţi adversarii politici. În coloniile de muncă (canalul Dunăre –
Marea Neagră), pe lângă interogatoriile interminabile, torturile sălbatice din timpul
anchetelor, deţinuţii politici trebuiau să suporte munca istovitoare, subalimentaţia şi
comportamentul inuman al gardienilor. De o sinistră celebritate se „bucurau” închisorile
de la Sighet, Gherla, Râmnicu Sărat, Aiud, Jilava, Făgăraş, Miercurea Ciuc. După 1950 a
fost încurajată metoda reeducării prin violenţă, devenită celebră mai ales datorită
experimentului de la Piteşti.
Începând cu anul 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică au fost înlocuite
cu metode mai subtile de supraveghere a societăţii.