P. 1
Comunismul

Comunismul

|Views: 390|Likes:
Published by Garofita Buzoianu

More info:

Published by: Garofita Buzoianu on Jan 21, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/14/2014

pdf

text

original

CUPRINS

INTRODUCERE Capitolul 1. Ideologia comunista. Transpunerea ei in aparatul politic al statului
Instaurarea si aplicarea doctrinei comuniste in Statul Roman 1.2.1. Delimitari conceptuale ale ideologoiei comuniste 1.2.2. Scurta istorie a regimului comunist roman

Capitolul 2. Interdependenta politica interna – politica regionala internationala. Includerea Romaniei in blocul comunist al U.R.S.S.
2.1. Cooperare si concurenta interstatala in secolul al XX-lea 2.1.1. Romania pe scena politica a secolului al XX-lea – linii generale 2.1.2. Declansarea “razboiului rece” – urmare imediata a celei dea doua conflagratii mondiale 2.1.3. De la infiintarea NATO pana la “Primavara de la Praga”

2.2. De la autoritarismul monarhic la totalitarismul comunist 2.2.1. Contextul international 2.2.2. Etapele preluarii puterii in stat 2.2.3. Noua realitate social – politica: democratia populara

Capitolul 3. Evolutia relatiilor internationale ale Romaniei sub influenta sovietica in perioada 1944 - 1989
3.1. Statutul international al Romaniei sovietizate (1948-1965) 3.1.1. Salinismul – stadiul suprem al comunismului 3.1.2. Politica externa si inceputul liberalizarii 3.1.3. Iesirea de sub tutela Moscovei 3.2. Apogeul politicii externe a Romaniei comuniste 3.2.1. Destinderea in planul politicii interne si afirmarea in plan international 3.2.2. Prabusirea regimului comunist

INTRODUCERE
Dezvoltarea Romaniei s-a aflat, in decursul istoriei, sub influenta majora a statelor vecine, avand in vedere ca in jurul statului nostru s-au creat si s-au destramat marile imperii ale istoriei mondiale. Capacitatile militare romanesti erau cu mult depasite, cantitativ si calitativ, de posibilitatile de afirmare ale puterilor din jur, astfel ca a fost obligate, practic, sa cedeze sugestiilor, propunerilor acestora. Dupa sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Statul Roman cunoaste o noua perioada de evolutie impusa prin natura relatiilor interstatale stabilite la Verssailles – urmarea unei linii politice interne si internationale la dispozitia Moscovei. Regimul nascut, practic, prin Revolutia Bolsevica din 1917 abia acum se afla la apogeul existentei si extinderii sale si tot acum dispune de cadrul european propice dezvoltarii si atragerii cat mai multor adepti si sustinatori. Statutul Romaniei de la finele anului 1945 si contextul extern al acelui moment contribuie la includerea sa in sfera de influenta sovietica. Noua realitate va avea consecinte dintre cele mai diverse asupra directiilor alese de oamenii din aparatul de stat, dar va stabili, in mare parte, si pozitia Romaniei in cadrul Europei. Uniunea Sovietica se afla in ascensiune pe toate planurile, desfasurand o politica la rang mondial, nepermitand disensiunilor din interiorul sau sa-i afecteze progresul. In prima faza, in perioada imediat urmatoare conflagratiei mondiale, oamenii politici romani au adoptat principiile fundamentale ale stalinismului sovietic si le-au aplicat sub indicatiile directe ale diplomatilor rusi. Ulterior, comunistii romani au decis ca este nevoie sa confere o nota mai mare de nationalism, de traditie romanesca regimului politic al tarii, ceea ce constituia tendinta de a se departa de Moscova, de indicatiile acesteia manifestate in toate domeniile. Autonomia Romaniei va avea particularitati proprii, dar acest fapt nu presupunea si modificarea specificului regimului intern. Toate modificarile precizate, conditiile in care au fiintat, cauzele si consecintele lor urmeaza sa fie analizate amanuntit in lucrare, evidentiind, mai mult decat alte aspecte, relatiile externe ale Romaniei in perioada comunista. Astfel, in primul capitol al lucrarii sunt facute precizari conceptuale ale ideologiei comuniste, cadrul de aparitie a notiunii, precum si un scurt istoric al regimului comunist in tara noastra, care va fi prezentat mai elaborat pe parcursul celorlalte pagini. Capitolul al doilea stabileste, in debutul sau, pozitia concreta ocupata de Romania in planul relatiilor internationale, realitatea sfarsitului de razboi in privinta rolului Statului Roman si conditiile externe care au determinat includerea in blocul comunist al U.R.S.S. de asemenea, sunt elocvente in conturarea reala a statutului tarii noastre si conjuncturile in care comunistii au preluat puterea de stat si au impus schimbarea radicala a politicii interne,

inclusiv formalitatea existentei unei legi fundamentale, a carei prezenta nu era de natura a impiedica abuzurile comise (atat de sovietici, cat si de oamenii politici din aparatul de stat). Ultimul capitol traseaza practic particularitatile colaborarii romanoruse, de la inceputul unor relatii de dependenta profund manifestate, tendintele de dobandire a autonomiei de miscare internationala, pana la ruperea legaturilor cu U.R.S.S., prin caderea zidului Berlinului si adoptarea unei pozitii ferme de catre poporul roman, care s-a materializat in declansarea Revolutiei din decembrie 1989.

Capitolul 1

Ideologia comunista. Transpunerea ei in aparatul politic al statului

1.1. Instaurarea si aplicarea doctrinei comuniste in Statul Roman 1.2.1. Delimitari conceptuale ale ideologoiei comuniste Notiunea de „comunism” provine de la societatile revolutionare secrete ale Parisului anilor 1830. Sensurile in care a fost dezbatut termenul in sectorul politic au fost urmatoarele: 1. Referitor la o societate a viitorului fundamentata pe proprietatea comuna si pe o organizare sociala comunitara. Inclusiv Platon si Thomas More pot fi suspectati de oarecare tendinte comuniste, desi conceptul in sine este asociat operei lui Marx si Engels. 2. Referitor la miscarea politica prin intermediul careia urmau sa fie infiintate societati revolutionare secrete, actorul principal fiind clasa muncitoare. 3. Referitor la regimurile politice instaurate in Uniunea Sovietica, statele Europei Rasaritene, China, Cuba, etc, in urma preluarii puterii politice de catre partidele comuniste. Marxismul apare ca doctrina politica dupa moartea lui Marx, in 1883, si reprezinta rezultatul activitatii lui Engels, Kautsky si Plekhanov care au sintetizat ideile acesteia intr-o conceptie despre lume si viata care servea extinderii miscarii socialiste. Ortodoxism-marxismul a fost denumit materialism dialectic si a devenit fundamentul comunismului sovietic. Alaturi de Marx, exista si interpretari care-l considera un economist determinist sau un umanist socialist. Indiferent de calificarile care i s-au atribuit, insusi Marx se considera intemeietor al socialismului stiintific, care avea drept obiectiv principal descoperirea legilor dezvoltarii sociale si istorice. Liniile generale ale filosofiei marxiste Centrul teoriilor marxiste este o filozofie a istoriei, prin care se explica motivul pentru care capitalismul este perimat si trebuie inlaturat si substituit de

socialism. In 1845, in Tezele despre Feueurbach, Marx formuleaza celebra teza ”Filozofii n-au facut decat sa interpreteze lumea in moduri diferite, important este insa a o schimba”. Filozofia acestuia este aplicabila, simpla; este atat o teorie a societatii, cat si un proiect politic socialist. Comparatic cu socialismul utopic, care considera ca transformarea societatii nu are nicio legatura cu lupta de clasa si cu revolutia socialista, marxismul reprezinta o analiza stiintifica a legilor istoriei si mijlocul indispensabil al luptei revolutionare ale proletariatului. Particularitatea gandirii lui Marx consta in conceptia materialista asupra istoriei, denumita de Engels „materialism istoric”. Convingerea sa era ca circumstantele materiale ale existentei umane si producerea bunurilor necesare subzistentei constituie factorii determinanti ai istoriei si ai constiintei umane. Altfel spus, fundamentul economic al societatii determina suprastructura sa politica si legala. Marx a preluat de la Hegel ideea dialecticii - proces al interactiunii intre fortele opuse, interactiune ce duce la un nou stadiu al dezvoltaroo fenomenelor. In timp ce la Hegel dialectica explica evolutia spiritului universal prin natura raportului teza-antiteza, la Marx, urmare a interpretarii materialiste, dialectica este o explicatie a evolutiei istorice in raport cu contradictiile caracteristice fiecarui mod de productie, sub jurisdictia proprietatii private. Capitalismul continea in sine antiteza – proletariatul - care era, dupa cum afirma Marx, ”groparul capitalismului”. Conflictul burgheziei cu proletariatul ducea la un nou stadiu de evolutie a societatii, la socialism, apoi la comunism. Marx va identifica, in „Ideologia germana” (1846), 4 stadii ale dezvoltarii societatii: 1. comuna primitiva - principala sursa a conflictului era data de precaritatea conditiilor materiale de existenta; 2. societatea sclavagista - conflictul dintre sclavi si stapanii de sclavi; 3. feudalismul - antagonismul dintre feudali si iobagi; 4. capitalismul - lupta dintre burghezie si proletariat. Istoria mondiala era, astfel, istoria luptei de clasa, dintre opresori si opresati, exploatatori si exploatati. Finalitatea acestei lupte o constituia comunismul, o societate fara clase antagoniste, a proprietatii comune si a bunastarii generale. Comunismul reprezenta sfarsitul ”preistoriei umanitatii”.

Economia politica marxista In debutul sau filosofico-politic, Marx face o critica a capitalismului, fundamentandu-se pe notiunea de „alienare”. Capitalismul reprezenta separarea oamenilor de natura lor genuina, esentiala, de capacitatea de a-si dezvolta talentele, aptitudinile printr-o activitate productiva libera. Deoarece capitalismul era o societate de consum, ea ii instraina pe muncitori de rezultatul muncii lor; ei nu produceau bunuri necesare si utile; numai marfuri pentru vanzare si profit. Ulterior, va trece la o analiza practica a capitalismului, din unghiul luptei de clasa si al exploatarii. „Istoria umanitatii este istoria luptei de clasa. Clasele sociale, si nu indivizii sau partidele politice, sunt agentii principali ai schimbarilor sociale pentru ca relatiile dintre ele se bazeaza pe un antagonism ireductibil: clasele dominante vor exploata intotdeauna pe cei dominati.”. Marx explica acest conflict utilizand teoria valorii si a plusvalorii. Valoarea oricarui bun este conferita de cantitatea muncii pe care o incorporeaza. Astfel, forta de munca poate produce mai mult decat este necesar pentru reproducerea sa, si anume - plusvaloare. Viziunea politica marxista Din perspectiva politica, capitalismul este predestinat a fi eliminat prin revolutia proletara. Nu semnifica numai o schimbare a guvernelor si a aparatului de stat, ci si o revolutie sociala, care conducea la un nou mod de productie, la o noua societate - cea comunista. O astfel de revolutie, afirma Marx, va izbucni in cele mai dezvoltate tari capitaliste (Anglia, Franta, Germania), unde conflictul fortelor de productie cu relatiile de productie se maturizase complet, iar antagonismul dintre burghezie si proletariat ajunsese la etapa revolutiei sociale. Trecerea de la capitalism la comunism nu se putea realiza insa dintr-o data. Era necesara de o etapa intermediara, a unei societati socialiste, unde persistau inca antagonismele de clasa, si pe care Marx a denumit-o ”dictatura revolutionara a proletariatului”. Aceasta trebuia sa previna contrarevolutia si sa creeze conditiile trecerii la comunism, la o societate fara clase sociale, fara stat. Comunismul constituia un mod de productie pentru satisfacerea nevoilor tuturor oamenilor, o societate in care oamenii puteau fi stapanii propriului. Dezvoltarea libera a fiecaruia era preconditia dezvoltarii libere a tuturor. Experimentarea practica a marxismului in sec XX a implicat numeroase crime si pierderi de vieti omenesti. Acesta este rezultatul oricarui

proiect social totalitar care impune transformarea radicala a societatii, de la principii absolute, morale, politice sau economice. Impunerea unui proiect unic si constrangator, in numele unei abstracte societati a egalitatii si fericirii tuturor, este nu numai o utopie, ci si un cosmar al umanitatii.

1.2.1. Scurta istorie a comunismului romanesc Anul 1944 marcheaza instalarea Armatei Rosii in Romania si, odata cu aceasta, venirea comunistilor la putere. Pe 23 august, la ora 22, regele Mihai a citit Proclamatia catre Tara, la radio, anuntand iesirea Romaniei din Axa si continuarea razboiului alaturi de Puterile Aliate. Toata perioada ce a urmat, pana in 1989, partidul comunist a sustinut ca el s-a aflat in spatele acestei mutari radicale. „In literatura actuala din tara se mentioneaza ca proclamatia regala a fost conceputa de Lucretiu Patrascanu si inmanata de acesta regelui Mihai pentru a fi citita, sugerandu-se deci ca este o creatie a partidului comunist”. Dar, deocamdata, PCR nu era la putere decat prin Lucretiu Patrascanu (la Justitie) intr-o coalitie – Blocul National Democrat – in care comunistii erau doar tolerati. De altfel, nu pentru multa vreme. Guvernul de militari de la Bucuresti il demite pe Patrascanu pe cand acesta se afla la Moscova pentru a semna Conventia de Armistitiu. In fine, dupa multe fronturi, grupari, coalitii, destinate supunerii partidelor istorice (PNT si PNL), dar mai ales dupa ce A. I. Visinski, adjunctul lui Molotov, batuse cu pumnul in masa regelui, pe 6 martie 1945 se instaleaza guvernul dr. Petru Groza. Tara intra deci sub comandamentele sovietice. Imediat isi fac aparitia la Bucuresti asa-numitii consilieri sovietici. La indicatiile acestora, se creeaza „Tribunalele poporului”, menite a-i judeca pe cei care in opinia comunistilor se facusera vinovati de crime impotriva umanitatii, alaturi de hitleristi. Acestor tribunale populare le veneau „liste cu criminali de razboi gata intocmite”. Teroarea este asigurata de „garzile patriotice”, echipe de soc alcatuite de noul ministru al Afacerilor Interne, Teohari Georgescu. Aceste „brigazi” erau formate din muncitori, dar si din detinuti de drept comun si batausi de profesie si aveau drept scop haituirea reprezentantilor Opozitiei (in special PNT si PNL). PCR vedea peste tot numai reactionari, fapt la care Teohari Georgescu raspundea

cu „Declar in mod hotarat, categoric, ca vom curata tara de elemente reactionare!”. Avand la inceput vremelnici „tovarasi de drum”, (gen PNL-disidenta Guta Tatarescu, PSD, care il debarcase pe fostul sau presedinte, C.T. Petrescu, PNT-disidenta Anton Alexandrescu), PCR a scapat incet-incet de acestia. Pe 19 noiembrie 1946 se organizeaza „alegeri libere”. Falsificate grosolan, acestea sunt castigate de Blocul Partidelor Democratice (adica PCR impreuna cu oportunistii din PNL-Tatarescu, PNT-Alexandrescu, Frontul Plugarilor s.a.). Si cu alegerile castigate „in mod democratic”, PCR avea o puternica opozitie din partea PNT, PNL si PSD-I (al lui C.T. Petrescu). Asa ca PCR a pus tunurile pe aceste partide. O „batalie preliminara” cu PNT a fost procesul maresalului Antonescu. Acesta fusese arestat de rege la 23 august 1944, dar preluat de comunisti, apoi dus la Moscova. Acolo, sovieticii au aflat tot ce mai era de aflat, dupa care au cerut guvernului de la Bucuresti sa-l execute pe maresal. Pe 1 iunie 1946 au fost executati la Jilava Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu si Gh. Alexianu. „In timpul procesului grupului Antonescu, acuzatorii au incercat in fel si chip sa stabileasca legaturi intre maresal si Iuliu Maniu, pentru a i se fabrica de pe-acum probe sefului taranist intr-un viitor proces”. Grupurile de partizani ce actionau in munti (cele conduse de colonelul Arsenescu, de fratii Arnautoiu, Divizia Sumanelor Negre s.a.) au fost puse rapid in legatura cu Iuliu Maniu. Era doar o chestiune de timp pana cand acesta va ajunge in boxa acuzatilor. Pe 14 iulie 1947 se petrece inscenarea de la Tamadau, cand mai multi lideri taranisti – nu si Maniu – sunt surprinsi urcandu-se intr-un avion cu destinatia Vest. Toata conducerea PNT intra in puscarii. Iuliu Maniu si Ion Mihalache n-aveau sa mai iasa niciodata. PNL se autodizolva, iar seful PSD-I intra si el in in inchisoare. Va iesi peste cativa ani, supus si umil, o umbra a celui ce fusese odata. La sfarsitul lui 1947, comunistii mai aveau un singur hop de trecut: regele. S-a rezolvat si cu asta. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit sa abdice. In aceeasi zi, denumirea oficiala a tarii devine Republica Populara Rominia. Asadar, iata-i pe comunisti pe deplin stapani pe situatie. Tot ceea ce vor face de-acum inainte este o totala negare a ce fusese inainte de ei. Schimba imnul de stat, confectioneaza o stema copiata dupa model sovietic. Neaga din rasputeri tot ceea ce inseamna national in istoria si cultura romaneasca. La scoala mu se

mai studiaza autori romani sau vestici, ci doar rusi si sovietici, multi dintre ei de mana a saptea. In domeniul economic se infiinteaza sovrom-urile, societati mixte romano-sovietice, care au secatuit economia nationala. Incepe apoi, cu surle si trambite, colectivizarea agriculturii. Mii de tarani au fost aruncati in puscarii pentru ca n-au vrut sa se inscrie in colectiv. Tot din aceasta perioada dateaza inceperea lucrarilor la Canalul DunareMarea Neagra. Avand ca pretext un obiectiv economic (crearea unui drum navigabil mai scurt), Canalul a fost construit de fapt pentru a utiliza mana de lucru barbateasca din inchisori. Cum s-a dovedit un fiasco, lucrarile au fost sistate la scurt timp, inscenandu-se nelipsitul proces cu tapi ispasitori, pentru „sabotaj”, care s-a soldat cu cateva condamnari la moarte. Pe 11 iunie 1948 incepe nationalizarea tuturor obiectivelor economice, continuata de Ceausescu dupa preluarea puterii in 1965. In 1962, intr-o atmosfera de (fals) entuziasm se anunta incheierea colectivizarii. In 1948, Biserica Greco-Catolica unita cu Roma, din Transilvania, este desfiintata, credinciosii fiind inglobati Bisericii Ortodoxe Romane. Toate proprietatile acestui cult au trecut in patrimoniul BOR. Peste tot in tara, cultul lui Stalin si al URSS erau obligatorii, pe langa cel al lui Dej si, intr-o mai mica masura, al Anei Pauker (pana in 1952). Dar toate acestea paleau in fata a ceea ce i-a terorizat si continua sa-i terorizeze chiar si acum pe romani: Securitatea. Infiintata in 1949, Directia pentru Securitatea Statului era organizata dupa modelul NKVD-ului sovietic (viitorul KGB) si avea drept scop inabusirea din fasa a oricarei forme de activitate „contrarevolutionara”, in conditiile in care intreaga tara era in plina „dictatura a proletariatului”. Cea mai mica banuiala avuta de Securitate impotriva unui om il aducea automat in fata instantei. Rezultatul: minim 5 ani de puscarie in functie de gravitatea faptei (care de cele mai multe ori nici nu exista). Dubele umblau noapte de noapte pe strazi pentru a-i ridica pe cei banuiti de complot impotriva clasei muncitoare. In viziunea comunistilor, era necesara, in construirea socialismului, aceasta etapa de „dictatura a proletariatului”, de ascutire a „luptei de clasa”. Urmau simulacre de procese, care alternau cu anchete in care principala metoda de aflare a informatiilor era bataia, tortura. Reteaua de penitenciare s-a extins foarte mult, ca si cea de lagare si colonii de munca. Inchisorile care deja existau au fost largite, pentru a incapea cat mai multi „dusmani ai poporului”. Pitesti (cu celebrul experiment al reeducarii

initiat acolo, in care detinutii studenti se torturau unii pe altii, pentru a li se distruge psihicul si personalitatea), Gherla, Aiud, Sighet, Canal, Jilava, Ocnele Mari, Cavnic etc. sunt tot atatea insule ale unui „Arhipeleag MAI”. Oricine era pasibil de puscarie, de la tarani, pana la intelectuali. Fosti ministri (ca Aurelian Pana, ministru al Agriculturii in guvernul lui Antonescu, incaput pe mana reeducatorilor lui Turcanu), Iuliu Maniu (mort la Sighet, in 3 februarie 1953, la varsta de 81 de ani), Ion Mihalache, Dinu Bratianu, toti acestia si-au gasit sfarsitul in inchisoare. Dintre oamenii de cultura inchisi ii amintim doar pe: Vasile Voiculescu, Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsa comutata), Ion Caraion (condamnat la ]moarte, pedeapsa comutata), Nichifor Crainic, Virgil Carianopol, Petre Pandrea, Constant Tonegaru, Mircea Vulcanescu, Ion Vinea, T.T. Braniste s.a. Se reiterau, in deceniul 6, in Romania, marile procese staliniste din 1937-1939, din URSS. Se apreciaza ca aproape 10% din populatia Romaniei a trecut prin inchisori in perioada 1945-1964. De inchisori n-au scapat nici macar proprii lideri comunisti. Primul secretar al PCR, Gheorghe Cristescu, trudea din greu la Canal. Lucretiu Patrascanu era arestat inca din 1948. In ’54 a fost judecat si executat de cel pe care il numise in functia de acuzator public, Alexandru Draghici. Mai devreme (prin 1944), fostul secretar general al partidului din perioada razboiului, Stefan Foris, fusese ucis pe la spate, cu toporul, de generalul de Securitate Pantiusa (Pintilie), viitorul deputat de Ialomita. Mamei lui Foris i s-a legat o piatra de gat si a fost aruncata in Cris. Multa vreme, oficialitatile comuniste nu s-au referit la Stefan Foris decat folosind sintagma „tradatorul Foris”, nefiind foarte clar pe cine sau ce tradase. Si el, si Patrascanu au fost reabilitati in 1968 de Ceausescu. Prin ’52 veni randul gruparii Pauker-Luca-Teohari. Cazuti in dizgratia lui Stalin – si datorita faptului ca Ana Pauker era evreica – , Dej le-a lipit eticheta de „deviationisti de dreapta”. Vasile Luca a ajuns la inchisoare, la un moment dat in acelasi penitenciar cu Ion Mihalache (conform marturiei lui Ion Ovidiu Borcea, citat de V. Frunza). Incepuse sa circule si un banc pe aceasta tema: Intr-o celula erau trei detinuti. Unul il intreaba pe altul de ce fusese inchis. Acesta raspunde: „Pentru ca am fost contra lui Vasile Luca. Dar tu?” „Eu am fost cu Vasile Luca”, raspunde primul detinut la randul sau. Al treilea detinut tacea. Este si el intrebat acelasi lucru, la care raspunde: „Eu sunt Vasile Luca”. E drept, Ana Pauker si Teohari Georgescu n-au ajuns in puscarie, dar au fost trecuti pe linie moarta. „Ana Pauker a trait complet izolata si a murit in 1962.

Teohari Georgescu a redevenit tipograf. Se pare ca a fost un timp directorul Intreprinderii Tipografice „13 Decembrie” din Capitala”. Odata cu debarcarea „grupului partinic” Ana-Luca-Teohari (care erau oamenii rusilor), un suflu nou incepe sa se simta in interiorul PCR. Mai ales ca in 1953 moare Stalin. Comunistii de la Bucuresti nu se abat cu o iota de la indicatiile doctrinei, dar la Kremlin nu mai era „tatucul tuturor popoarelor”. La Moscova, Hrusciov demasca crimele infaptuite de Stalin si privea in jur spre tarile-satelit ale URSS, urmand sa ia masuri pentru a fi schimbati liderii din aceste tari. Simtinduse direct vizat, Dej schimba foaia. Promovand pe fata prietenia romano-sovietica, pe ascuns punea bazele unei politici de iesire de sub suzeranitatea Moscovei. In ’58 obtine parasirea teritoriului Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, stationate aici inca din 1944. Peste tot in tara s-au organizat manifestatii de recunostinta fata de armatele sovietice eliberatoare, care au fost conduse cu flori, steaguri si muzica. „Dupa ce ultimul ostas parasi teritoriul Romaniei, in tamtamul alamurilor si fanfarelor nu se putu auzi cum portile fura inchise si ferecate bine pe dinauntru”. Izbucnirea conflictului ideologic dintre China si URSS a permis comunistilor romani sa se situeze pe o pozitie de neutralitate, in timp ce toate celelalte tari socialiste mergeau pe fata pe mana Moscovei. Sesizand nuanta, Kremlinul voia sa aduca Romania la ordine prin asa-numitul „Plan Valev”, care urmarea transformarea tarii si a Bulgariei in „gradina de zarzavat” a Tratatului de la Varsovia. Cu teoria marxist-leninista in mana, Bucurestiul a demontat punct cu punct acest plan fantezist sovietic. Toate aceste frictiuni romano-ruse au culminat cu „Tezele din aprilie” (1964). Acestea au constituit o veritabila „declaratie de independenta” fata de Moscova. Mai ales ca la Kremlin functiona deja „doctrina Brejnev” a „suveranitatii limitate”. Dej si subalternii sai redescopereau nationalismul, reusind prin aceasta sa capete o oarecare legitimitate in fata poporului roman. S-a procedat atunci la o derusificare. Strazi si institutii ce capatasera denumiri rusesti au revenit la vechile titulaturi. Editura „Cartea Rusa” a devenit Editura pentru Literatura Universala. Muzeul Romano-Rus a fost desfiintat, in localul sau aparand Muzeul Literaturii Romane. Limba rusa devine limba optionala in scoli, dupa ce aproape 20 de ani fusese obligatorie. La presiunea guvernelor occidentale, de care Dej incerca ca se apropie, regimul comunist da o amnistie generala, in urma careia toti detinutii politici sunt

eliberati. „Intre 1962 si 1965 au fost eliberati din inchisori si lagare un numar de 12 750 de detinuti (cifra fiind oficiala, este in realitate in mod sigur mai mare)”. Tot la presiunea Occidentului sunt reabilitati o serie de oameni de cultura cazuti victime ale „dictaturii proletariatului” (unii chiar si dupa moarte): N. Iorga, I. Barbu, L. Blaga, C. Radulescu-Motru, C. Noica, V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, M. Eliade, E. Ionescu s.a. Daca Gheorghiu-Dej apucase sa realizeze o anumita destalinizare pe plan extern, ceva asemanator n-a mai avut timp sa faca si pe plan intern. Dupa o vizita la Moscova, se imbolnaveste subit de o forma de cancer galopant (motiv pentru unii de a afirma ca fusese iradiat de rusi). Pe 19 martie 1965, Dej moare, nu inainte de a-l desemna pe succesorul sau la carma partidului si a statului in persoana lui Ion Gheorghe Maurer, primul ministru. Pentru a nu crea tensiuni in cadrul Biroului Politic al PMR (denumirea de atunci a PCR), Maurer propune ca, provizoriu, pana la urmatorul congres al partidului, secretar general sa fie ales cel mai tanar membru al Biroului. Acesta s-a nimerit a fi Nicolae Ceausescu. Prima grija a lui Ceausescu , dupa desemnare, a fost sa schimbe statutul de provizorat in cel de permanenta. La Congresul al X-lea se adopta cateva hotarari: Republica Populara Rominia devine Republica Socialista Romania. Se revine la denumirea de Partidul Comunist Roman. In plus, s-a luat decizia ca secretarul general al PCR sa fie numit de Congres, nu de Plenara CC. Numai ca membrii Congresului erau atent selectionati chiar de catre secretarul general. In acest fel, Ceausescu nu si-a mai pus problema realegerii. Asa incepu „Epoca de Aur” in Romania. Continuand politica externa a lui Dej, Ceausescu mai ”slabeste surubul” si pe plan intern, astfel ca azi este unanim acceptat faptul ca perioada 1965-1971 a fost prielnica Romaniei din mai toate punctele de vedere. Nu chiar toate, tinand cont ca aveam totusi de a face cu un sistem opresiv. Dar nivelul de trai in Romania acelor ani crescuse indiscutabil. Magazinele erau bine aprovizionate, preturile erau mici, se importau marfuri occidentale. „Pachetul de cafea si tigara Kent ilustrau virtutile civilizatiei occidentale”. Si pe plan cultural lucrurile mergeau bine. Liberalizarea atinsese si acest domeniu si inca intr-o foarte mare masura. Filmele americane invadasera cinematografele, la televiziune se difuzau programe realizate in maniera occidentala. Muzica usoara face si ea un salt calitativ, abandonand versurile ce

chemau la munca patriotica, depasiri de plan si alte asemenea sloganuri mobilizatoare. Dar adevarata explozie s-a consemnat in literatura. Dupa cel mai sterp deceniu din istoria literaturii romane (anii ’50, „obsedantul deceniu” al proletcultismului), apar scriitorii de referinta ai generatiei saizeciste. Acum isi incep activitatea Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Constanta Buzea, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Constantin Toiu, Fanus Neagu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, D.R. Popescu, Sorin Titel, Stefan Banulescu, Ion Baiesu s.a. Scriitorii primisera libertati nebanuite si isi puteau pemite sa scrie despre aproape orice. „Cenzura va profesa in domeniul literar (artistic) o vigoare „vesela” in sensul acordarii „bunului de tipar””. Momentul de glorie al lui Ceausescu a fost august 1968. Pe 21 august 1968, secretarul general al PCR convoaca un miting de 100 000 de oameni in Piata Palatului. De la balconul cladirii CC critica invazia tarilor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia, menita a inabusi „Primavara de la Praga” initiata de Dubcek. Romania a fost singura tara membra a blocului militar estic ce nu a participat la aceasta invazie, fapt considerat de Moscova un afront. Dar in ochii romanilor, care nu-i agreau deloc pe rusi (mai ales dupa 20 de ani de iubire fortata), gestul lui Ceausescu a insemnat enorm. Pentru prima (si ultima) data, liderul statului comunist se bucura de popularitate. Foarte multi oameni, intre care si destui intelectuali, fac cerere de inscriere in partid, convinsi de sinceritatea lui Nicolae Ceausescu. Intre acestia, Paul Goma, dusmanul visceral de mai tarziu al regimului. Mitingul de la 21 august 1968 a stabilit clar ce cale va urma sistemul politic romanesc: national-comunismul. „Nationalismul romanesc s-a manifestat intr-un mod specific si sub forma curioasa, dar nu chiar inedita, a protocronismului”. O data in plus, „prietenia de secole romano-rusa” este data uitarii, liderul de la Bucuresti privind tot mai insistent spre Apus. Ceausescu s-a orientat bine. Impresionati (si pacaliti) de atitudinea lui Ceausescu, presedintii SUA (Nixon) si Frantei (Charles de Gaulle) fac vizite la Bucuresti in 1968. Motiv pentru „Carmaci” de a le intoarce vizitele. Asa se face ca secretarul general al PCR a inceput sa calatoreasca in mai toate tarile lumii (a fost in peste 150 de tari). Dar mai mult decat vizite, regimul comunist de la Bucuresti a beneficiat de avantaje financiare si tehnologice, mai ales din partea SUA, care incurajau orice

fisura in blocul comunist. SUA au acordat Romaniei chiar si „clauza natiunii celei mai favorizate”. Pe langa relatia cu SUA, Ceusescu a continuat sa intretina legaturile cu Israelul, dupa ce toate tarile comuniste o rupsesera cu statul evreu in urma Razboiului de 6 zile din 1967. Ambitia liderului comunist fiind sa obtina Premiul Nobel pentru Pace, Ceausescu a incercat sa se erijeze in negociator intre Israel si palestinieni. „Romania trebuia sa apara ca o piesa indispensabila a raporturilor internationale, indeosebi ca negociator ideal intre blocurile rivale (NATO si Pactul de la Varsovia, China si Uniunea Sovietica, nordul dezvoltat si lumea a treia...). Printre bunii prieteni ai lui Ceausescu se numara si liderul OEP, Yasser Arafat. Continuarea relatiilor cu Israelul a dat bine in ochii americanilor, sporindu-i „Tovarasului” imaginea de independent fata de Moscova. Dar, fatalmente, in 1971, Nicolae Ceausescu a fost intr-o vizita oficiala in China si Coreea de Nord. Profund impresionat de ce a vazut pe taramuri asiatice, la intoarcerea in Romania a lansat celebrele „Teze din iulie”, care marcau o „mini-revolutie culturala”. Ele preconizau „imbunatatirea activitatii politicoideologice, de educare marxist-leninista a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Aceasta a insemnat inceputul oficial al cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu. Conducatorul statului incepe sa fie omagiat cu orice ocazie. Cultura, in general, se incearca a fi adusa pe vechiul fagas al proletcultismului. Pe stadioane au loc mari manifestatii, in care se vad mase de oameni imbracati in salopete, ce agita portrete ale cuplului prezidential si sloganuri mobilizatoare. Portretul lui Ceausescu apare pe prima pagina a oricarei reviste sau manual scolar, pe peretii fiecarei institutii. O mare parte din scriitori se adapteaza la noile cerinte si compun ode inchinate „celui mai iubit fiu al poporului”. Unii au excelat in omagii aduse consoartei lui Nicolae Ceausescu, Elena. Mistuita de o ambitie poate si mai mare decat cea a sotului sau, Elena Ceausescu si-a propus si a reusit sa ajunga numarul doi intr-o ierarhie de partid care se transformase intr-o afacere de familie. Pretinzandu-se „academician, doctor, inginer, savant de renume mondial”, fosta muncitoare textilista ajunsa pe val a reusit sa obtina, prin diverse metode (in care, dupa marturiile generalului Pacepa din cartea sa „Orizonturi Rosii”, cumpararea lor sta pe primul loc), diplome ale unor prestigioase institutii academice din strainatate. In ciuda faptului ca era analfabeta. In acelasi timp cu aplicarea „mini-revolutiei culturale” (care totusi a esuat, sau cel putin, nu s-a materializat in forma dorita de Ceausescu), seful

statului a decis ca slabise destul surubul. Mai ales ca datoriile externe ale Romaniei crescusera enorm, la 12-13 miliarde de dolari. Spre sfarsitul anilor ’70, penuria de alimente si in general de produse incepuse sa-si faca simtita prezenta. Defectarea lui Pacepa din 1978, care primise azil politic in SUA, il innebuneste si mai tare pe Ceausescu, care oricum conducea cu o mana de fier (a se citi Securitatea) toate treburile tarii. Pe plan politic, el ajunge sa conduca singur, secondat doar de sotia sa. Guvernul si Marea Adunare Nationala capata un rol pur decorativ. O mare contributie la aceasta stare de fapt a avut-o sistemul „rotirii cadrelor”, prin care nici o persoana nu ramanea prea mult timp intr-o functie, fiind permanent mutat pe alt post pentru a nu avea pe viitor o prea mare ascensiune. Singur Ceausescu ramanea batut in cuie. Anii ’80 sunt apogeul procesului de degradare generala a vietii din Romania. Securitatea lui Ceausescu supraveghea tot, rude, prieteni, cunoscuti se turnau intre ei. Nivelul de trai scazuse pana aproape de limita subzistentei. In situatia economica dezastruoasa in care se gasea tara, Ceausescu decide sa plateasca datoria externa pana la ultimul cent. Asa se face ca se reduc la minim importurile, crescand in schimb la maxim exporturile. Urmarea generala: magazine goale si cozi interminabile cand „se dadea” unt, lapte, zahar sau carne (sau orice alt alimenr de baza). Totul era cartelat, iar pentru anumite produse trebuia sa prezinti un buletin de identitate. Sub pretextul economisirii, programul televiziunii a fost redus la doua ore, si acelea continand doar cuvantari de-ale lui Ceausescu. La ora 22 se intrerupea curentul electric. Apa calda, dar in multe parti si cea rece, era un lux. Si carburantii mergeau la export. Astfel ca masinile cu numar de inmatriculare par circulau intr-o duminica, iar in duminica viitoare aveau voie sa circule doar autoturismele cu numar de inmatriculare impar. Mai ales dupa cutremurul din 1977, cand multe cladiri au fost distruse, Ceausescu isi descoperise vocatia de constructor. La indicatiile sale „pretioase” se ridicau blocuri cu aspectul unor cutii de chibrituri. Dar pentru ca aceste blocuri nu se puteau construi pe camp, a fost nevoie sa li se faca loc. Asa ca, in prealabil, s-a recurs masiv la demolari. Printre cele mai vizate tinte s-au numarat bisericile, unele monumente istorice, (cum era cazul manastirii Dealu, facuta una cu pamantul). Alte biserici au scapat doar prin mutarea lor in alte zone, de preferinta in spatele blocurilor nou-inaltate, ca sa nu se vada. La sate incepuse ceea ce s-a numit „sistematizarea” lor. Nicolae Ceausescu avea ambitia sa creasca populatia urbana a tarii. In acest scop, a mutat o mare parte a oamenilor de la sat la oras,

prin crearea unor mari centre industriale, care atragea la orase o mare parte a populatiei rurale. Acesti oameni, nici tarani, nici oraseni, nu si-au mai gasit niciodata identitatea pierduta, penduland mereu intre cele doua statute. Unele sate au fost rase cu totul de pe fata pamantului, iar in altele au aparut niste blocuri mici si urate, lipsite de orice confort elementar. De altfel, planul de sistematizare a satelor a facut multa valva si in Occident, mai multe organizatii guvernamentale si nonguvernamentale din afara aratandu-si indignarea prin scrisori adresate presedintelui Republicii. Fara raspuns evident. La o asemenea „opera”, mai lipsea o „capodopera”. Aceasta a fost Casa Poporului (azi sediul Camerei Deputatilor). Intreg cartierul Antim, cu tot cu dealul pe care se gasea, au fost sterse de pe harta Capitalei, pentru a face loc celei de-a doua cladiri din lume ca suprafata. Pentru constructia acestei cladiri faraonice s-au cheltuit, dupa opinia unor specialisti (exprimate intr-o emisiune televizata) circa 2 miliarde de dolari. Suma imensa – mai ales pentru acele vremuri – in care populatia era supusa unui regim de infometare pentru a se face economii. Serviciile medicale erau la pamant. Cei care aveau ghinionul sa se imbolnaveasca trebuia sa aiba la ei in spital un pachet de cafea, un pachet de tigari, oricum, o „atentie” pentru medic. In plus, inca din 1966 era vigoare decretul lui Ceausescu prin care avortul era interzis. Multe femei au murit producandu-si avortul prin metode empirice sau au fost nevoite sa creasca odrasle pe care nu aveau posibilitatea sa le intretina. Pe plan cultural, lucrurile stateau ceva mai bine. Dar cine mai avea nevoie de cultura, cand grija zilei de maine era in mintea majoritatii romanilor? In literatura se afirmase generatia optzecista, pe care oricat a incercat regimul totalitar sa o aduca la ordine, n-a reusit. Spiritul inovator si fantezist al unor Mircea Cartarescu, Mariana Marin, Traian T. Cosovei, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Simona Popescu, Liviu Ioan Stoiciu s.a. era prea puternic pentru a putea fi convertit. Si, oricum, o institutie oficiala a cenzurii nu mai exista din 1977. Existau in schimb autocenzura, arestarea la domiciliu (cazul lui Mircea Dinescu, al Doinei Cornea), exilul (Ion Caraion, Matei Calinescu, Vlad Georgescu, Paul Goma, Emil, Hurezeanu, Virgil Tanase, Dumitru Tepeneag s.a). Multi dintre ei au ajns in redactia postului de radio „Europa Libera”, care era principala sursa de informare a romanilor, cu tot bruiajul Securitatii. Regimul comunist devenise mai subtil. Dupa 40 de ani de spalare a creierelor, nici nu era prea greu sa asiguri linistea fara metodele practicate in anii ’50. Nu mai existau detinuti politici, in schimb erau ospicii. Celor neobedienti li

se punea eticheta de „nebuni” si erau aruncati in sanatorii. In plus, Securitatea inabusea din fasa orice incercare de a deschide gura. Totusi, doua defectiuni in acest peisaj de calm aparent s-au produs: greva minerilor din Valea Jiului (1977), cand primul ministru Ilie Vedet a fost luat ostatec de ortaci. A fost nevoie sa vina Ceausescu personal pentru a negocia cu minerii. „Promisiunile facute si cererile rapid satisfacute nu au fost decat o manevra abila, de moment. Represiunea abatuta asupra minerilor in lunile si anii urmatori, aplicate esalonat, soarta necunoscuta cu certitudine pana astazi a celor doi conducatori si purtatori de cuvant ai lucratorilor din abataje, Dobre si Jurca, despre care se afirma ca au fost asasinati prin inscenarea unor accidente, dovedesc ca titularii dictaturii fac totul si nu se opresc in fata nici unei masuri atunci cand isi simt pozitia amenintata”. Cea de-a doua „defectiune” o reprezinta greva muncitorilor de la Uzinele „Tractorul” din Brasov, in noiembrie 1987, si ea reprimata cu violenta. In 1979 ia nastere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania, cronologic, inaintea „Solidaritatii” poloneze. Acesta cerea stabilirea unui dialog purtat de pe pozitii de egalitate intre muncitori si Putere. SLOMR a fost lichidat intr-un mod „pompieristic”, iar liderii sai (dr. Ionel Cana, Gh. Brasoveanu, Gh. Calciu-Dumitreasa – supravietuitor al „reeducarii” de la Pitesti) au fost inchisi. Dar transformarea tot mai puternica a Romaniei intr-un stat politienesc nu este decat un semn ca sfarsitul comunismului este aproape. In 1985, la Kremlin se instaleaza Mihail Gorbaciov, care, din dorinta de a revigora sistemul, initiaza prestroika si politica de glasnost (transparenta). „Misa”, cum este alintat Gorbaciov de americani, credea ca va prelungi viata comunismului, dar ceea ce face reforma sa este sa il subrezeasca si mai mult. Cutremurul din lagarul comunist inceput chiar la varf are replici si in tarile-satelit. In RDG, un membru al ierarhiei partidului comunist face imprudenta de a declara la televizor ca „pe viitor vor fi posibile calatorii dincolo” (adica in RFG). Majoritatea locuitorilor Berlinului de Est inteleg „pe viitor” ca insemnind „azi” si trec in masa de cealalta parte a Zidului Berlinului si a Portii Marienburg. In noiembrie ’89, Zidul cade. In Polonia se organizeaza alegeri libere, castigate zdrobitor de „Solidaritatea”. Lech Wallesa este ales presedinte. In Cehoslovacia, disidentul Vaclac Havel cucereste puterea tot in urma primelor alegeri libere de la instaurarea comunismului – „Revolutia de catifea” de la Praga. Rand pe rand, ca intr-un domino, guvernele comuniste din Blocul Estic sunt inlocuite, pasnic, cu regimuri democratice.

In Romania, insa, inca se mai construia o „societate multilateral dezvoltata”. In noiembrie 1989, Ceausescu era „reales la al XIV-lea Congres”. Framantarile politice si sociale din jurul tarii nu parea sa tulbure prea tare nomenclatura romaneasca. Republica Socialista Romania era parca inghetata intrun neostalinism ce nu dadea nimanui prea multe sperante ca valul democratizarii va trece si peste tara noastra. Dar, la 16 decembrie 1989 incep manifestatiile de protest de la Timisoara, avand ca pretext evacuarea pastorului Laszlo Tokes. Se trage in multime si asa apar primii morti. Dar Timisoara devine primul oras liber de comunism. Pe 21 decembrie, intors precipitat dintr-o vizita in Iran, Nicolae Ceausescu comvoaca un miting in Piata Palatului, sperand intr-o reeditare a succesului din august 1968. Situatia era insa alta. Incepe sa fie huiduit, in ciuda promisiunii ca va majora salariile si alte ajutoare sociale. Si in Bucuresti se trage in oameni, si aici se inregistreaza morti si raniti. A doua zi, cuplul prezidential avea sa fuga cu un elicopter de pe cladirea CC. Sunt prinsi la Targoviste, judecati sumar si executati in ziua de Craciun. Comunismul cade si in Romania, la fel de violent dupa cum se instaurase. A fost singura schimbare de regim din Europa de Est petrecuta in conditii violente. Si, in opinia fostului general de securitate Ion Mihai Pacepa, „rascoala populara din decembrie 1989, realizata prin eforturile comune ale romanilor din tara si din exil, a fost prima din istoria omenirii care a fost declansata de radiodifuziune si castigata de televiziune”. Cele doua institutii mass-media isi luau astfel revansa dupa 45 de ani in care fusesera obligate sa taca si sa minta.

Capitolul 2 Interdependenta politica interna – politica regionala internationala. Includerea Romaniei in blocul comunist al U.R.S.S

2.1. Cooperare si concurenta interstatala in secolul al XX-lea 2.1.1. Romania pe scena politica a secolului al XX-lea – linii generale In decursul secolului al XX-lea, in activitatea romaneasca internationala au survenit modificari destul de radicale, modificari cauzate de conjunctura internationala, corelata cu posibilitatea atingerii propriilor obiective nationale. Romania a pasit in noul veac cu scopuri bine stabilite: pastrarea independentei si a integritatii statului si Unirea cu provinciile romanesti aflate sub dominatie straina: Transilvania, Basarabia si Bucovina. Pentru atingerea acestora, la inceputul primului razboi mondial (1914-1918), Statul Roman infiintat la 1859 era partener cu puterile Triplei Aliante - Germania, AustroUngaria si Italia, dar a intrat in razboi dupa semnarea unei conventii politice si a uneia militare cu Antanta, Cinventie prin care Anglia, Franta, Rusia si Italia ii recunosteau drepturile asupra Transilvaniei si Bucovinei. Ulterior indeplinirii dezideratului national al Unirii, in perioada interbelica obiectivele majore constau, initial, in recunoasterea de catre marile puteri a integritatii teritoriale si a suveranitatii nationale. Referitor la aceste solicitari ale Romaniei, statele europene erau impartite in doua tabere: statele cu care Romania avea relatii de colaborare, concretizate in tratate bilaterale si multilaterale si, de cealalta parte, fortele revizioniste. Din prima grupa faceau parte Ceholoslovacia, Polonia si Iugoslavia, iar dintr-a doua U.R.S.S., Ungaria si Bulgaria. Contextul politico-diplomatic international al Romaniei dupa incheierea Primului Razboi Mondial poate fi caracterizat prin existenta relatiilor tensionate cu Rusia, care nu recunostea Unirea Basarabiei, si cu Ungaria care, de asemenea, nu recunostea hotararea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Sub jurisdictia noii realitati europene, Romania participa la

Congresul de pace de la Paris-Versailles (1919-1920), dar nu in calitate de putere cobeligeranta cum i se promisese prin Conventia politica incheiata cu Antanta pe 4/16 august 1916. Delegatia romana la Verssailles a semnat, la 28 iunie 1919, Tratatul cu Germania, desi luase cunostinta de continutul lui doar cu cinci minute inainte, dar desconsiderarea pozitiei referitoare la Tratatul cu Austria determina retragerea delegatiei de la negocieri. Intors in tara, Ion. C.Bratianu se retrage si de la conducerea guvernului in aceeasi zi in care, la Saint-Germain en Loye, Puterile Aliate semnau Tratatul cu Austria si amenintau Romania cu retragerea dreptului de participare la Conferinta daca nu va reveni la masa tratativelor in 8 zile (adica la10 septembrie 1919). In data de 10 decembrie 1919, trei luni mai tarziu, noul guvern al „Blocului parlamentar", prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, a semnat, dupa lungi tratative, tratatele cu Austria, Bulgaria si Tratatul Minoritatilor. Nemultumirile delegatiei romane cu privire la Tratatul cu Austria constau in plata unei sume cu titlul de „reparatii” – contravaloare a teritoriilor eliberate de sub dominatia austro-ungara, stabilirea frontierelor cu Ungaria si Iugoslavia, protectia Marilor Puteri asupra minoritatilor, etc. Pentru semnarea urmatorului tratat, delegatia romana de la Londra, in frunte tot cu Alexandru Vaida-Voievod, a convins membrii consiliului suprem de drepturile Romaniei asupra Transilvaniei, drepturi incluse in tratatul semnat de delegatiile romana si maghiara la Trianon, la 4 iunie 1920. In acest moment, reprezentarea partii romane a fost facuta de catre Nicolae Titulescu. Teritoriul romanesc a carui Unire a fost ultima recunoscuta de Anglia, Franta, Italia si Japonia a fost Basarabia, acest act bucurandu-se de legitimitate internationala prin Tratatul semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920. Statul rus nu a ratificat niciodata aceasta Unire, desi, era fRomania era foarte aproape de succes prin tratativele purtate de Nicolae Titulescu, si a folosit toate mijloacele posibile pentru a recupera teritoriul. Aceste conditii si dependente interstatale, precum si dorinta de a-si realiza obiectivele politicii externe in cadrul unei epoci marcate de tendinte revizioniste, Romania si-a stabilit drept principala directie de urmat semnarea unei aliante multilaterale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia si Grecia. Tratat de alianta care, in opinia lui Take Ionescu, trebuia sa constituie un obstacol real in calea pretentiilor de orice natura ale Germaniei si a unei eventuale colaborari a acesteia cu Rusia sovietica. Statul polonez si-a dat acordul doar in semnarea unui Tratat polono-roman, semnat la 3 martie 1921, la Bucuresti; Cehoslovacia,

Iugoslavia si Romania au format, insa, in scurt timp, Mica Intelegere. Aceasta prima alianta internatinala a Romaniei interbelice a fost definitivata prin conventiile de alianta defensiva romano-cehoslovaca si romano-iugoslava din 22 aprilie si, respectiv, 7 iunie 1921 si se definea ca fiind cea mai sigura garantie a pacii si securitatii zona Balcanilor si descuraja tendintele revizioniste ale Ungariei. Romania adera, in 1928, la Pactul Briand-Kellogg, prin care razboiul intre state, ca mijloc de rezolvare a diferendelor, era interzis. Statul Roman a depus mari eforturi pentru recunoasterea, de catre URSS, a Unirii Basarabiei cu Romania. Acesta a reprezentat scopul urmarit in cadrul tratativelor de la Copenhaga, Viena (1924) si Riga (1932). In decursul anilor '30, tratativele au fost purtate de catre Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, dar nu au fost finalizate din cauza demiterii diplomatului roman. Cu trei vecini revizionisti, Romania a continuat seria tratatelor bilaterale si a aliantelor regionale, semnand, la 16 februarie 1933, la Geneva, un nou plan de organizare a Micii Intelegeri si, impreuna cu Iugoslavia, Turcia si Grecia, pune bazele Pactului intelegerii Balcanice (1934). Anul 1936 reprezinta anul in care a fost semnat un protocol romanosovietic (la Montreux), act care deschide drumul unui posibil pact de asistenta mutuala intre cele doua state. Avand in vedere ca izbucnirea unui nou conflict de amploare era previzibila si ca Romania nu obtinuse inca garantii pertinente, menite a asigura securitatea granitelor nationale, de la aliatii traditionali, solicitarii Germaniei privind semnarea unui acord economic romano-german a fost i s-a raspuns afirmativ de catre diplomatii romani, la 30 martie 1939. Guvernul roman insista pentru obtinerea anumitor garantii, astfel ca, la 13 aprilie 1939, Marea Britanie si Franta garanteaza independenta Romaniei. Slabiciunile politicii Societatii Natiunilor insa, divergentele de opinii ale marile puteri cu politica revizionista a U.R.S.S.-ului au dus la esuarea indeplinirii obiectivelor ce reieseau din sistemele de aliante regionala de pana atunci, care au dobandit doar un caracter de politici sinonime cu un armistitiu indelungat al Primului Razboi Mondial, precum si la izbucnirea, in cele din urma, a celui de-Al Doilea Razboi Mondial (1939-1945). Dupa pierderea Basarabiei (in vara anului 1940), Romania a fost nevoita sa renunte la garantiile franco-engleze, luand in calcul faptul ca nu-i ofereau niciun beneficiu real, si a intrat in razboi ca aliat al Germaniei pentru a-

si recupera teriotoriul (la 22 iunie 1941). Insa luptele dincolo de Nistru, precum si infrangerile suferite au nemultumit opinia publica, partidele politice. Acestea din urma care s-au aliat si au inceput tratativele cu Aliatii. In data de 23 august 1944 regele Mihai ordona arestarea maresalului Antonescu si intoarcerea armelor impotriva Germaniei. Astfel, Romania lupta impotriva statului nazist din 23 august 1944 pana la sfarsitul razboiului (9 mai 1945), participand la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, desi Uniunea Sovietica a amanat in mod intentionat semnarea Conventiei de armistitiu dintre Romania si Natiunile Unite pana in data de 12 septembrie. Potrivit acordului de procentaj semnat la Moscova, la 9 octombrie 1944, de catre Churchill si Stalin, Conferinta de la Yalta decide ca Romania sa intre in sfera de influenta sovietica in procent de 90% si a fost instaurat regimul comunist. Astfel, in cadrul Conferintei de Pace de la Paris, din 29 iulie-15 octombrie 1946, desi Romania a incercat sa obtina statutul de cobeligerant evocand efortul de razboi - locul IV - nu a reusit. Delegatia condusa de Gh. Tatarescu s-a confruntat, totodata, si cu cererile Ungariei de a obtine noi teritorii in Transilvania. In final, Tratatul semnat la 10 februarie 1947 prevedea recuperarea Transilvaniei, pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord si plata unei despagubiri catre U.R.S.S. Referitor la raporturile cu URSS, la sfarsitul razboiului, economia romaneasca a fost aservita pentru o un interval de timp intereselor sovietice, ca si despagubiri de razboi, in timp ce, in plan politic intern, a fost instaurat regimul comunist. In anul 1955, cand U.R.S.S. a dat nastere Pactului de la Varsovia (alianta militara a statelor comuniste), Romania a fost unul dintre membrii sai fondatori. Dupa cum se va observa in continuare, Romania se distanteaza de Moscova, urmand ca, in 1963, in cadrul ONU, Romania sa voteze altfel decat Rusia si aliatii acesteia. Este respins, in 1964, planul economistului bulgar Valev, insusit de catre Moscova, plan care preciza ca in Romania trebuia sa se dezvolte prioritar agricultura. Regimul Nicolae Ceausescu a dus la refuzul Romaniei de a rupe relatiile cu Israelul, in 1967, a recunoscut RFG (1967), a condamnat si a refuzat sa participe la invadarea Cehoslovaciei de catre trupele semnatare ale Tratatului de la Varsovia, Romania a fost vizitata de catre presedintii SUA, Richard Nixon (1969) si Gerald Ford (1972) etc.

In anii '80, rigiditatea liniei ideologice a regimului ceausis, precum si politica economica, nerespectarea drepturilor omului si altele au determinat o profunda izolare externa a comunismului.

2.1.2. Declansarea “razboiului rece” – urmare imediata a celei de-a doua conflagratii mondiale

Problema reala care exista in momentul in care disensiunile de razboi s-au mai calmat era impartirea lumii intre invingatori, intre ideologii atat de diferite cum erau Cei Trei Mari. Insusi Stalin recunostea ca: „Acest razboi nu seamana cu cele din trecut; cel care ocupa un teritoriu isi impune in cadrul acestuia propriul sau sistem social. Orice stat isi impune sistemul sau social pana acolo pana unde poate ajunge armata sa.” Este cunoscut faptul ca Churchill s-a temut de dominatia totala a Uniunii Sovietice in Est. In octombrie 1944 a mers la Moscova, ajungand cu Stalin la un punct comun privind impartirea Balcanilor in sfere de influenta; astfel, aliatii occidentali pastreaza Grecia si o anumita pozitie in Iugoslavia si Ungaria. URSS a depasit, ulterior, cu mult aceasta intelegere. In februarie 1945 Cei Trei Mari s-au intalnit la Yalta; nu au incheiat, efectiv, nicio intelegere cu privire la sferele de influenta in lume, dar a fost creat astfel o cale in acest sens care a permis instalarea, in scurt timp, a „cortinei de fier” – impartirea, intre Stalin si democratiile occidentale, a teritoriilor eliberate. Roosevelt, care a fost considerat vinovatul principal pentru cedarile americani fata de rusi, a murit cateva luni mai tarziu, inainte de a vedea realizarea O.N.U., la 27 iunie 1945. Initial, Cei Trei Mari s-au pronuntat in in favoarea existentei unui consiliu al marilor puteri, chiar si pentru dezarmarea statelor mai mici. Franta a incercat sa-si afirme pozitia, dar nu a fost admisa la conferinta; a reusit, insa, ulterior sa fie acceptata in Consiliul de Securitate forma atenuata a primelor proiecte. In totalitate, 50 de state au semnat Charta de la San Francisco, la 26 iunie, care consfintea infiintarea ONU. Aceste acte duceau la instituirea unui sistem de securitate globala care sa previna un conflict de amploarea ultimului.

In plan economic, O.N.U. a fost completata de crearea Fondului Monetar International - organism ce are ca destinatie supravegherea functionarii noului sistem monetar de la Bretton Woods, consfintind dominatia dolarului asupra celorlalte monede nationale. Concomitent, relatiile dintre vest si est au devenit tot mai tensionate. In cursul lunii mai, Churchill ii trimite o telegrama lui Truman, noului presedinte american, instiintandu-l de aparitia unei „cortine de fier” pe linia frontului sovietic. Ingrijorarile lui Churchill erau intr-adevar indreptatite: in Grecia, fortele regaliste sprijinite de englezi si guvernul de orientare de dreapta intrasera in conflict cu miscarile de rezistenta comuniste (la sfarsitul lui 1944), conflict care degenereaza, cu doi ani mai tarziu, intr-un razboi civil in care Stalin promite ca va ramane neutru. Si-a rezervat in schimb Romania si Bulgaria, unde partidele democratice au fost eliminate brutal, la putere venind fortele comuniste. In scurt timp URSS si-a instituit controlul in toata Europa de Rasarit, unde a continuat sa mentina contingente militare pana la victoria completa a protejatilor sai: Albania, eliberata de rezistenta comunista, s-a transformat in Republica Populara in ianuarie 1946, Bulgaria cateva luni mai tarziu – sub conducerea vechiului cominternist Gheorghi Dimitrov; in Iugoslavia Tito l-a alungat pe rege si i-a eliminat pe cetnici, proclamand Republica Populara Federativa la sfarsitul lui 1945. In Ungaria, Cehoslovacia si Romania fortele democratice au incercat sa opuna rezistenta, reusind sa mai mentina cativa ani dupa razboi o pozitie slaba si echivoca in parlament si chiar in guvern. Lovitura decisiva le-a fost data prin nationalizarea societatilor particulare si prin reformele agrare care au dus la confiscarea proprietatilor funciare mari si mijlocii; cand elementele de dreapta au incercat sa protesteze impotriva acestor politici, liderii comunisti au mobilizat mase proletare. Gratie legitimarii acestora ei au lichidat ultimele ramasite ale vechilor partide democratice si i-au arestat pe fruntasii lor. Conducerea a trecut astfel complet in mana partidelor comuniste; iar Churchill a fost indreptatit sa afirme in celebrul sau discurs de la Fulton (5 mart. 1946) ca acesta era inceputul „razboiului rece”. Daca aliatii occidentali au abandonat complet estul Europei, ei au incercat totusi sa lupte pentru regiunea ei centrala. Conferinta de la Potsdam din vara anului 1945 a marcat esecul acestor tentative. Atata timp cat Stalin stia ca orice guvern rezultat din alegeri libere ar fi fost anti-sovietic, el nu era dispus sa abandoneze democratiei nici un teritoriu cucerit de trupele sale, astfel ca Occidentul a pierdut mai intai Polonia, la care s-au alipit o cincime din

Germania antebelica. Aceasta din urma a fost impartita in 4 zone de ocupatie aliate, dupa ce initial se propusese divizare in 5 state independente sau transformarea ei intr-o putere agricola; se mentinea controlul militar si se aplica politica celor trei D: denazificare, dizolvarea cartelurilor economice, care fusesera unul din marii sustinatori ai hitlerismului, in fine demontarea utilajului industrial – transportat in mare parte in URSS. In relitate, Germania s-a divizat in doua state: zona de ocupatie sovietica a trecut rapid la modelul politic comunist, fiind proclamata, in 1949, Republica Democrata Germana, in vreme ce in zona vestica, ocupata de SUA, Anglia si Franta, s-au refacut institutiile democratice si s-a trecut la reforme economice capitaliste; in 1949 a fost adoptata o noua constitutie („Legea fundamentala”) interzicand activitatea partidelor extremiste si in acelasi an a fost ales primul cancelar al Republicii Federale Germane, Konrad Adenauer. O solutie similara a fost propusa pentru Austria, impartita si ea in 4 zone de ocupatie. Partidul Comunist detinea aici puterea executiva, desi nu era sprijinit de populatie; dar in clipa in care Stalin l-a abandonat, primele alegeri libere (nov. 1945) au confirmat triumful fortelor democratice. Pozitia Austriei a ramas in continuare ambigua, ea neputand intra in marile aliante occidentale, fara a face insa parte in vreun fel din blocul comunist. Stalin a devenit marele invingator al celui de-al Doilea Razboi Mondial. Estul si centrul Europei s-au transformat imediat dupa 1945 in sateliti ai Moscovei, ceea ce a permis acesteia sa le impuna tratate de pace dezavantajoase, prevazand mentinerea de trupe sovietice si exploatarea economica. In vreme ce in vestul Europei, la initiative secretarului de stat american, se aplica „Planul Marshall” (1948-1951) urmarind redresarea economica a tarilor occidentale considerata ca o conditie a mentinerii democratiei politice, in est URSS vasaliza economic si politic republicile populare, interzicandu-le sa adere la plan, care le-ar fi permis un reviriment rapid, antrenand probabil si slabirea partidelor comuniste; in schimb ele au aderat in 1949 la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), ce consfintea aceasta subordonare fata de Uniunea Sovietica. Prima reactie ostila a venit din partea Iugoslaviei: dupa ce in primii ani Tito s-a dovedit un satelit fidel al Moscovei in 1947 el a inceput sa raceasca legaturile cu URSS pentru a adopta o cale proprie de dezvoltare, bazata pe autocontrolul muncitoresc in intreprinderi si pe incurajarea micii proprietati si initiative private.

Stalin nu era dispus sa accepte acest model, care scotea de sub controlul direct al Moscovei o parte insemnata din spatiul balcanic, orientand-o in directia unui comunism nationalist si cu veleitati de independenta. Ca urmare in 1948 Tito a fost exclus din Cominform („Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti”, care din 1947 suplinea partial Cominternul) si s-a reorientat spre o politica deschisa catre Occident. Aceste inceputuri tensionate ale razboiului rece au fost probabil perioada cu cel mai mare risc de declansare a unei noi conflagratii mondiale, atata timp cat situatia continua sa fie dezechilibrata prin faptul ca doar SUA poseda bomba atomica, pe care URSS a obtinut-o abia in 1949, dupa esecul blocadei sale asupra Berlinului de Vest. Imediat dupa razboi Truman nu a stiut cum sa reactioneze in fata extinderii sovietice pe care Roosevelt o tolerase; trebuia aceasta limitata sau Occidentul trebuia sa declanseze o cruciada anticomunista in continuarea celei anti-naziste? Raspunsul a fost dat de tanarul diplomat George Kennan la inceputul anului 1946; el a fundamentat containment-ul, „tinerea in loc”, care a fost esenta relatiilor dintre marile puteri in razboiul rece. Enuntarea sa oficiala a fost data de „doctrina Truman” (12 martie 1947): Consider ca politica Statelor Unite trebuie sa fie acea de a sprijini popoarele libere care se impotrivesc incercarilor de subjugare de catre minoritati inarmate sau de catre presiuni din afara. In plus gratie planului Marshall SUA a incercat sa obtina o redresare economica a Europei prin actiunea sa directa, evitand intermedierea ONU; in acest scop a fost creata „organizatia Europeana pentru Cooperare Economica” (din 1961 „Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica”). In total Statele Unite au acordat aproape 12 miliarde $ tarilor Europei Occidentale;, permitand revenirea acestora; scopul a fost insa in buna masura unul politic, planul Marshall fiind o completare a „doctrinei Truman”. Se instituia astfel o cantonare stricta a marilor puteri, ce se neutralizau una pe alta prin detinerea arsenalului nuclear, in sferele lor de influenta. In acest scop la 4 aprilie 1949 a fost creat la Washington Pactul Atlanticului de Nord (NATO) reunind tarile din blocul occidental decise sa prezerve libertatea, mostenirea comuna si civilizatia popoarelor lor, fondata pe principiile democratiei, libertatii individuale si domniei legii. Bataliile razboiului rece aveau sa se dea la marginile acestor sfere de influenta, pe terenurile secundare.

2.1.3. De la infiintarea NATO pana la “Primavara de la Praga” A. Aliantele din cadrul razboiului rece Blocada Berlinului instituita de Stalin si amenintarea cu bomba atomica lansata de Truman asupra URSS au dezvaluit cat se poate de clar gradul de militarizare a razboiului rece. In primele luni ale anului 1946, liderii sovietici au inceput sa-si declare intentiile de a folosi stiinta si tehnologia cu scopul de a spori considerabil puterea militara a tarii lor. Mai mult decat atat, ca urmare a inechitatii in reducerile de forte dupa razboi, Armata Rosie era mai amenintatoare in 1947 decat fusese in 1945. La doi ani dupa razboi sovieticii aveau in Europa de Est peste 3.000.000 de soldati, in timp ce Statele Unite isi restransesera efectivul la mai putin de 2.000.000. Impresionanta putere militara a URSS si teama persistenta fata de Germania i-au determinat pe liderii statelor vest-europene sa se preocupe de propria securitate. Caderea Cehoslovaciei a fost evenimentul care i-a indemnat sa treaca la actiune. In martie 1948, Marea Britanie, Franta si tarile Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg) au semnat Tratatul de la Bruxelles, pact de aparare mutuala prin care se instituia Uniunea Europei Occidentale. In aprilie 1949, Italia, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Islanda, Statele Unite si Canada s-au alaturat Uniunii Europei Occidentale formand o alianta militara occidentala largita. Cele douasprezece natiuni cuprinse in aceasta Organizatie a Tratatului Atlanticului de Nord s-au angajat ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata, toate celelalte sa i se alature in lupta impotriva agresorului. Aceasta alianta antisovietica a reprezentat apogeul orientarii puterilor occidentale catre o politica de limitare a comunismului prin forta militara, mai curand decat prin presiuni economice si politice. Subjugarea Europei de Est de catre URSS a insemnat, totodata, sfarsitul independentei armatelor Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, Romaniei, Bulgariei si Germaniei de Est. Stalin a permis mentinerea fortelor armate ale acestor state numai ca parti componente ale unei structuri militare mai largi, comandata de el. Conducerea sovietica a creat oficial acest sistem de aliante impuse imediat dupa ce Germania a fost admisa in N.A.T.O., dandu-i denumirea de Organizatia Tratatului de la Varsovia (Pactul de la Varsovia), pact semnat in 1955. Atata vreme cat Europa era inghetata in sfere de influenta formate din doua grupuri de state ostile unul altuia, nu mai exista nici o posibilitate de reunificare a Germaniei. Practic, inca din 1948, fortele de ocupatie divizasera

natiunea invinsa in doua state. In anul urmator, participantii la razboiul rece au desavarsit scindarea Germaniei. La 23 mai 1949, Aliatii occidentali au creat Republica Federala Germania. La randul sau, Rusia s-a grabit sa infiinteze Republica Democrata Germania (Germania Rasariteana), la 7 octombrie 1949. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, Statele Unite au continuat sa fabrice bomba atomica. La sfarsitul anilor ’40 probabil ca aveau in stoc peste 100. Data fiind puterea acestor bombe, chiar si un asemenea arsenal restrans reprezenta o teribila amenintare pentru sovietici. Desi majoritatea specialistilor americani in armament anticipau ca monopolul american asupra bombei atomice avea sa dureze cel putin un deceniu, inversunarea lui Stalin de a contracara pericolul deosebit de mare al armelor atomice a condus la reusita experimentului sovietic din septembrie 1949. In ultimii ani ai deceniului al cincilea, oficialitatile si oamenii de stiinta americani au discutat in secret ideea fabricarii unei bombe cu hidrogen. Aceasta arma, pe care au denumit-o “Super”, era de cateva ori mai puternica decat bomba atomica. Cativa cercetatori au opinat ca o bomba cu hidrogen putea declansa o reactie nucleara in lant, care ar fi distrus atmosfera pamantului. In pofida dezacordurilor si riscurilor, experimentul sovietic cu bomba atomica l-a convins pe Truman sa inceapa imediat fabricarea bombei cu hidrogen. In ianuarie 1950 el a convocat o conferinta de presa in care a anuntat ca ordonase producerea bombei “Super”. La 1 noiembrie 1952, SUA au detonat prima bomba cu hidrogen. In anul urmator, URSS experimenta una similara, de fabricatie sovietica. B. Uniunea Sovietica. Noi evolutii. La inceputul anilor 50, cativa conducatori comunisti mai tineri au inceput sa revendice imblanzirea brutalului sistem stalinist. Totodata, ei pandeau prilejul de a lua locul conducatorului, acum inaintat in varsta. Probabil ca Stalin intentiona sa-i elimine pe acesti parveniti, impreuna cu evreii “tradatori”. Insa epurarea nu a mai avut loc .La 5 martie 1953 Stalin a murit, inainte sa poata ordona un nou val de asasinate. Oricum, la sfarsitul anilor ‘40, majoritatea statelor est-europene devenisera dependente de URSS, fiind conduse de dictatori stalinisti. Oficialitatile sovietice, partidele comuniste locale si Armata Rosie reprezentau administratia imperialista si instrumentele de constrangere ale lui Stalin. Acestea au impus guverne dupa modelul sovietic in Polonia, Germania Democrata, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Romania.

Austria a ramas in continuare ocupata atat de sovietici, cit si de Aliatii occidentali. C. Ascensiunea la putere a lui Hrusciov Lupta pentru succesiune la conducerea statului s-a incheiat in 1956 cu triumful lui Nichita Hrusciov. Hrusciov si-a inceput campania de “destalinizare” la Congresul XX al Partidului, in februarie 1956, congres la care au participat peste 1000 de membri de partid. Intr-un discurs de patru ore, noul lider sovietic a dezvaluit actele de brutalitate comise de Stalin. Atitudinea critica a lui Hrusciov viza in primul rand sangeroasele epurari din anii ‘30, persecutia minoritatilor, cum era cazul tatarilor din Crimeea si greselile lui Stalin atat de scump platite in privinta liniei politice urmate in cele de-al doilea razboi mondial. Discursul lui Hrusciov si directia politica adoptata de el ulterior indicau faptul ca era adeptul versiunii moderate a noii orientari, pe care o lega de lupta impotriva stalinistilor si a mitului lui Stalin. Pana la sfarsitul epocii sovietice, liderii comunisti s-au impartit in stalinisti dornici sa mentina cit mai mult din vechiul sistem si reformisti care luptau pentru o dictatura mai putin rigida. Sub conducerea lui Hrusciov, cei care au avut castig de cauza au fost reformatorii. In mai putin de doi ani de la discursul antistalinist al lui Hrusciov, lagarele din Siberia erau practic pustii. Controlul strict asupra activitatii politice se mentinuse, insa teroarea luase sfarsit. D. Lupta pentru eliberare in estul Europei, 1953-1968 Est-europenii s-au opus dominatiei sovietice inca de la inceputul perioadei de ocupatie si pana la prabusirea sistemului, in 1989. Stalin i-a impiedicat pe principalii lideri politici din aceste tari sa se impotriveasca fatis, dar fortele secrete de opozitie au devenit si mai puternice. La trei luni dupa moartea lui Stalin au izbucnit revolte in Cehoslovacia si Germania Democrata (iunie 1953). Armata sovietica s-a grabit sa inabuse aceste tulburari, dar in Europa de Est erau pe cale sa se declanseze alte doua miscari de protest. Timp de trei ani dupa revoltele din Cehoslovacia si Germania Democrata, nemultumirile au continuat sa creasca in randul artistilor si intelectualilor polonezi. Ei respectau principiile marxiste, dar se opuneau variantei de comunism instaurate de guvernul lor. Liderii comunisti polonezi s-

au confruntat cu o amenintare si mai serioasa atunci cand destalinizarea si conditiile grele de existenta au dat nastere unui violent protest muncitoresc. La 28 iunie 1956, muncitorii din Poznan s-au razvratit in numar atat de mare, incat guvernul a recurs la armata pentru a inabusi revolta. Criza s-a agravat in momentul in care soldatii au refuzat sa traga in grevisti. Pana la urma un mare numar de trupe de securitate a pus capat tulburarilor. Evenimentele din Ungaria, din noiembrie 1956, dupa o lunga perioada de agitatie inceputa in 1953, au fost cele mai grave. Trupele sovietice de interventie au trebuit sa faca fata unei adevarate insurectii. Inabusirea ei a facut 20.000 morti. Dupa infrangerea rebelilor, sovieticii l-au instalat in fruntea statului pe Janos Kadar, apoi l-au arestat pe Imre Nagy si l-au executat in 1958. E. Caderea lui Hrusciov Uniunea Sovietica resimtea nevoia disperata de a trece de la dictatura stalinista hipercentralizata la un sistem mai potrivit cu necesitatile in schimbare ale unei populatii dispersate pe un teritoriu extrem de vast. Hrusciov a reusit sa-l demitizeze pe Stalin, insa majoritatea reformelor preconizate de el nu au dat rezultate. Acestea nu au fost bine concepute, nici aplicate cu pricepere. Atat progresele campaniei de destalinizare, cat si incercarile de reforma au starnit resentimentele unui mare numar de demnitari ai partidului, care nu doreau decat sa puna capat terorii instaurate de Stalin, mentinand neschimbat tot restul sistemului. Rezultatul umilitor al crizei cubaneze a accentuat opozitia fata de Hrusciov si probabil i-a pecetluit soarta. Prezidiul partidului si cea mai mare parte a Comitetului Central (grup executiv format din circa 200 membri de frunte ai partidului) au decis sa puna capat “planurilor nechibzuite” ale lui Hrusciov. In 1964 ei l-au obligat pe liderul sovietic sa-si dea demisia. F. Conducerea colectiva si Leonid Brejnev Noii lideri au debutat ca grup de “conducere colectiva”: un comitet dictatorial condus de Alexei Kosaghin (1904-1980) si Leonid Brejnev (19061982). La inceputul anilor ‘70, Brejnev a ocupat o pozitie dominanta, manifestand totusi o receptivitate mai mare la doleantele asociatilor sai decat Hrusciov. In timpul administratiei Brejnev, viata in URSS a devenit mai stabila sau “stagnanta”, cum aveau sa o eticheteze ulterior sovieticii. G. Constructia europeana Paralel cu o insemnata crestere economica, a doua articulatie a revirimentului Europei Occidentale a fost vointa de a crea o adevarata Europa.

La sfarsitul razboiului, Europa apuseana putea sa apara ca o miza intre cele doua blocuri, deci era normal sa incerce sa se organizeze. Ideea “Statelor Unite ale Europei” nu era noua. La sfarsitul anilor ’20, Aristide Briand ii fusese un elocvent aparator. Ea a fost reluata de Winston Churchill intr-un discurs pronuntat la Zurich, in 1946. Pe de alta parte, Statele Unite isi manifestasera dorinta ca ajutorul Marshall sa fie distribuit in cadrul unei cooperari europene, din care s-a nascut O.E.C.E. In mai 1948, a avut loc la Haga un Congres al Europei, care a avut drept rezultat crearea unui Consiliu al Europei, compus din doua organisme, un Comitet al Ministrilor si o Adunare Consultativa Europeana, cu sediul la Strasbourg si reunind reprezentanti ai celor 17 membri ai O.E.C.E. Activitatea acestui Consiliu s-a limitat insa la discursuri incitante, caci Anglia se opuna categoric oricarei renuntari la suvranitatea notionala (contrar Frantei in acel moment) Jean Monnet, dupa acest debut cam dezamagitor, a considerat ca, pentru realizarea constructiei europene, era necesar ca europenii sa se obisnuiasca sa lucreze impreuna in cadrul unor realizari concrete. Ideea a fost adoptata de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, si a dus la planul care-i poarta numele: la 18 aprilie 1951, s-a creat Comunitatea Europena a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.), initial un mijloc de a controla posibilitatile de reianarmare ale Germaniei. Organizatia reunea sase membri: Franta, Germania Federala, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia. O Inalta Autoritate cu sediul la Luxemburg avea puteri supranationale in domeniul productiei si schimburilor de carbune si otel. A fost o realizare cruciala deoarece pentru prima oara functiona o institutie europeana, care, in plus, cunostea si un mare succes, in pofida handicapului pe care il reprezentase refuzul Marii Britanii de a lua parte la ea. Un al doilea proiect a avut o soarta mai putin fericita: este vorba de ComunitaTea Europeana de Aparare (C.E.A.), care urma sa permita participarea trupelor germane la apararea Europei in cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reinarmarii Germaniei, considerata ca necesara de catre Statele Unite. Se dorea ca, fara sa se trezeasca la viata vechii demoni ai unei armate germane autonome, sa se creeze o noua institutie europeana. Tratatul semnat la Paris, la 27 mai 1952, de cei sase parteneri n-a putut fi ratificat de Adunarea Nationala Franceza din cauza opozitiei hotarate a comunistilor si gaullistilor. Dupa mai multi ani de dispute politice violente, C.E.A. a fost respinsa fara dezbateri la 30 august 1954. In urma acestei situatii,

acordurile de la Londra si Paris (octombrie 1954) au recreat o armata germana in cadrul U.E.O. (Uniunii Europei Occidentale), alianta militara incheiata pe o perioada de 50 de ani intre cei sase membri ai C.E.C.O. si Marea Britanie. Franata de esecul C.E.A., ideea europeana a fost relansata cu adevarat de reuniunea celor sase ministri ai afecerilor externe ai C.E.C.O., care a avut loc la Messina, la 1 iunie 1955, ca si prin hotararea de creare a unei Comunitati Economice Europene (C.E.E.) denumita si Piata Comuna, realizata prin Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957. Obiectivul era asigurarea progresiva a liberei circulatii a marfurilor si persoanelor in interiorul acestei comunitati a celor sase. In afara Consilului Ministrilor mostenit de la C.E.C.O., la Bruxelles, se instala o Comisie Europeana, schita a unei puteri supranationale. Crearea Pietei Comune a reprezentat un pas considerabil pe calea constructiei europene. A urmat un progres lent, ce s-a intins pe aproximativ un deceniu. Incetineala cu care s-a realizat constructia europeana in aceasta perioada se explica prin foarte puternica impregnare nationala a unor popoare carora le era greu sa se simta in primul rand europene, fiind foarte reticente cand se punea problema sa faca pasul decisiv de transformare a unei comunitati economice intr-o comunitate politica. 2.2. De la autoritarismul monarhic la totalitarismul comunist 2.2.1. Romania in contextul international postbelic Desi generalul Gertsenberg promisese sa respecte propunerea regelui de a-si retrage armata in mod pasnic din Romania, la 24 august, in urma ordinului dat de Hitler de a lichida pe tradatori, aviatia si trupele germane din jurul Bucurestiului au atacat capitala, provocand daune materiale. Drept urmare, din subsolul Bancii Nationale, unde isi gasise adapost, Guvernul Roman a declarat razboi Germaniei, solicitand, in acelasi timp, aliatilor sa bombardeze concentrarile inamice de trupe din zona Baneasa; rezistenta trupelor romane, precum si distrugatorul bombardament aliat din 26 august asupra concentrarilor respective au dus la esecul operatiei de pedepsire. La 26 august, cateva mii de germani se predau in capitala, iar la 31 august, Armata Rosie intra intr-un Bucuresti care fusese curatat de nemti.

Indata dupa intoarcerea armelor, guvernul primise de la ambasadorul sovietic de la Cario – Novikov – confirmarea conditiilor de armistitiu oferite in aprilie, cu adaugirile acceptate la Stockholm; se prevedea, intre altele, respectarea unei zone libere in care sa functioneze guvernul roman, conditie necesara pentru asigurarea functionarii statului ca entitate independenta. Evolutia rapida insa a evenimentelor a facut caduce prevederile proiectului din aprilie. La cererea Kremlinului, anglo-americanii au acceptat ca armistitiul sa fie semnat la Moscova in loc de Cairo, numai de catre romani si rusi, acestia din urma in numele celor trei puteri aliate. Delegatia romana (printul Stirbei, C. Visoianu, Patrascanu, Gh. Pop, D. Damaceanu) a sosit la Moscova la 4 septembrie, dar nu a fost primita de Molotov decat la 10 septembrie, cand textul armistitiului era deja redactat, iar Armata Rosie controla intreaga tara. Nu a fost primita nicio sugestie romaneasca, articolele aduse la cunostinta delegatiei fiind mult diferite de cele formulate la Cairo cu cateva luni in urma. In conditiile unei totale neutralitati anglo-americane, rusii au retras promisiunea unei zone neocupate, au trecut guvernului roman sarcina intretinerii armatei de ocupatie si au impus reparatii de razboi in valoare de 3 milioane de dolari, care puteau fi platiti in decurs de 6 ani. Romanii au cerut introducerea unui articol privind evacuarea tarii dupa terminarea razboilui, dar Molotov s-a opus cererii, iar ambasadorul american, A. Harriman, a sfatuit delegatia sa nu insiste, deoarece „era de la sine inteles ca trupele rusesti vor parasi teritoriul ocupat dupa incetarea ostilitatilor”. Nu a fost acceptata nici cererea de a se recunoaste Romaniei statutul de cobeligerant, desi se prevedea participarea la razboi a 12 divizii romanesti, un numar care, in practica, a urcat pana la 20. Pierderile suferite intre august 1944 si mai 1945, presarate pe campurile de lupta din Transilvania, Ungaria si Cehoslovacia, s-au ridicat la peste 150.000; adaugate la cele suferite in rasarit, ele au insemnat, pe toata durata razboiului, peste 500.000 de victime, morti si raniti. Aplicarea conventiei de armistitiu a fost incredintata unei „Comisii aliate de control”, care era, de fapt, o comisie sovietica, unde reprezentantii anglo-americani au fost simpli figuranti, neavand nici macar dreptul de a calatori prin tara afar acordul autoritatilor sovietice. Realist, A. Harriman prevede indata dupa semnarea armistitiului ca el va da rusilor ”un control nelimitat asupra vietii economice a Romaniei” si „puterea politieneasca pe toata durata perioadei de armistitiu”.

Fusese Romania abandonata cu buna stiinta rusilor? Inca de pe timpul discutiilor de la Cairo, dupa ce devenise limpede ca, din considerente militare, americanii nu vor accepta planul debarcarii in Balcani, englezii recunoscusera din realism politic rolul predominant al rusilor in raport cu romanii pe durata razboiului; in octombrie 1944, atunci cand Armata Rosie ocupase deja Bulgaria si atinsese frontiera cu Grecia, temandu-se de caderea intregii peninsule sub rusi, Churchill a propus lui Stalin cunoscuta impartire a Balcanilor in zone de influenta militara, conform careia rusii urmau sa aiba un procent de 90% din Romania, 50% din Iugoslavia si 10% din Grecia, restul revenind britanicilor. Intelegerea urma sa fie temporara, soarta Europei de Sud-Est fiind stabilita ulterior, la conferinta de pace. Aceste planuri nu erau nici macar banuite la Bucuresti. Roamnii nu erau la curent cu discutia Stalin-Tito(1944), in care dictatorul rosu declarase ca „acest razboi nu este ca cele din trecut; cine ocupa un teritoriu isi impune propriul sau sistem social”. Ei au salutat, de aceea, cu incredere, intalnirea de la Yalta (februarie 1945), punandu-si multe sperante in medierea anglo-americana. Chiar daca puterile apusene nu au incheiat la Yalta targul de care pana astazi sunt acuzate, nu este mai putin adevarat ca generalitatile cuprinse in „Declaratia privind Europa eliberata” nu puteau reprezenta un obstacol in calea expansiunii sovietice, asa cum urmau sa o dovedeasca eveimentele de la 6 martie 1945, cand Visinski venind sa-si impuna portejatul ca prim-ministru, declara regelui „Yalta sunt eu”. Alaturi de evenimentele din Polonia, brutala incalcare a prevederilor de la Bucuresti a sfarsit prin a pune capat iluziilor occidentalilor, mai ales celor ale lui Roosevelt, in privinta politicii sovietice. Astfel, urmasul sau la presedintie, H Truman, a declarat, la 9 august, ca „la Yalta, cele trei guverne s-au hotarat sa asume, sub o raspundere comuna, instaurarea de regimuri democratice in toate tarile satelite. Aceasta hotarare a fost confirmata la Potsdam in ceea ce priveste Romania, Ungaria si Bulgaria. Aceste tari nu vor cadea astfel niciodata sub sfera de influenta a vreunei puteri.” Telurile sovietice erau insa limpede intelese la Londra si Washington, dar vointa de confruntare a Apusului si mijloacele de care dispunea erau mult prea slabe si limitate pentru a opri alunecarea continua a Estului Europei, dar si a Romaniei, sub influenta sporita a Rusiei. Dupa 11 luni de ezitari, occidentalii au sfarsit prin a recunoaste guvernul Groza, in pofida modului abuziv in care fusese impus de Visinski; apoi, ei au acceptat sa semneze tratatul de pace cu Romania (februarie 1947), un tratat care nu numai ca impunea tarii conditii mai

grele decat cele prevazute in conventia de armistitiu, dar acre legaliza, in plus prezenta militara sovietica pe teritoriul Romaniei, fara a prevedea niciun fel de termen de evacuare. Imediat dupa semnarea pacii, Uniunea Sovietica si partidele est-europene comuniste ai trecut la lichidare fizica a opozitiei. In Ungaria si Bulgaria, arestarea liderilor partidelor agrariene, echivalentul taranistilor romani, a inceput inca din primavara; peste tot, preluarea puterii si inlaturarea lumii vechi se facea prin teroare si violenta, sub protecita nemijlocita a trupelor de ocupatie si sub ochiul neputincios al observatorilor occidentali.
2.2.2. Etapele preluarii puterii in stat

Lumea europeana a crezut, pe toata durata razboiului, ca Uniunea Sovietica nu urmarea decat sa obtina o influenta indirecta asupra Europei de Rasarit, prin instaurarea unor regimuri prietene care sa-i asigure o securitate care fusese de doar doua ori periclitata; oamenii ei politici, in speacial americanii, au ignorat ori s-au prefacut ca ignora existenta unui scop final la care sovieticii nu renuntasera niciodat si a carui realizare devenise acum posibila datorita imprejurarilor internationale. Acest scop, marturisit nu o data, era transformarea Europei de Rasarit nu intr-o zona prietena tanpon, ci intr-una comunista satelitizata. Armata Rosie eliberase tarile est-europene printr-un accident al istoriei care nu fusese prevazut inainte de razboi; odata prezenta insa in aceste tari, ea a jucat rolul principal in instaurarea regimurilor comuniste. Nu incape indoiala ca, fara aceste trupe, comunistii locali ar fi ramas forte politice periferice. Din acest punct de veder, modelul cuceririi de catre comunistii romani, mai putini de 100 in 1944, se incadreaza perfect in tiparul general esteuropean. Nici celelalte tactici nu au variat prea ult. Partidul comunist a sprijinit initial politica politica guvernelor de coalitie, in care si-a marit treptat influenta si ponderea pana ce, prin protectie sovietica si intimidare, a reusit sa-si inalture adversarii si sa ramana singur stapan pe putere. In acelasi timp, pwridul a practicat un reformism demagogic care i-a atras o parte de sprijin popular, atat in randul taranimii, cat si al muncitorimii.. Ca si in celelalte tari europene, comunistii au avut de infruntat o opozitie dezorientat si divizata care a opus numai o foarte slaba rezistenta.

Dintre vechile formatiuni politice, liberalii si social-democratii au fost primii care s-au sabordat, atat datorita slabiciunii conducerii, cat si existentei unor disidente care au reusit sa neutralizeze practic activitatea celor doua partide. La liberali, fostul prim-ministru Gh. Tatarascu a reusit sa se desprinda de conducerea lui C. Bratianu inca din toamna lui 1944, acceptand apoi sa intre in guvernul Groza (martie 1945) in calitate de vice-premier si ministru de externe.Tatarascu, ales presedintele unui nou Partid National Liberal, cel vechi a continuat sa functioneze sub conducerea lui Bratianu, a facut iluzia ca poate tempera stangismul comunistilor si poate impune unele puncte ale programului liberal; el arata, de exemplu, ca in iulie 1945 partidul sau ramanea monarhist, ca se opunea nationalizarilor din industrie si exproprierii din agricultura si ca-si punea sperantele, in viitor, in dezvoltarea unei monarhii parlamentare. In realitate, Tatarascu nu a facut decat sa contribuie la slabirea si faramitarea opozitiei, fara ca prin aceasta sa se salveze pe sine sau pe partidul sau. La 6 noiembrie 1947, atunci cand Partdiul Comunist nu a mai avut concurenta, neoliberalii au fost inlaturati din guvern fara niciun menajament. Intre timp, vechiul partid liberal, a carui organizatie de tineret fusese activa mai ales in organizarea demonstratiilor anticomuniste de la 8 noiembrie 1945, isi suspendase singur activitatea in vara lui 1947. C. Bratianu va fi totusi arestat in 1950, murind dupa numai cateva luni de grea inchisoare, la varsta de 83 de ani. Social-democratii au sperat si ei, asemnea lui Tatarascu, sa-i poata modera pe comunisti, facandu-le, intr-un fel, jocul. Astfel, Titel Petrescu a demisionat din primul guvern – Sanatescu (18 octombrie 1944), impreuna cu ministrii comunisti, o actiune care a dus la caderea guvernului. El a acceptat apoi o tot mai stransa colaborare intre social-democrati si comunisti, o situatie de care acestia au profitat pentru a infiltra partidul si a-l scinda, in cele din urma (martie 1946). Partizanii lui T. Petrescu au creat imediat un nou Partuid Social-Democrat, intitulat “independent”, ramas insa fara influenta reala. T. Petrescu va impartasi soarta tuturor liderilor politici necomunisti ai vechii Romanii – arest, inchisoare, moarte prematura. Singurul partid care nu a putut fi decat prea putin subminat din interior a fost cel taranesc, ceea ce explica si inversunarea cu care a fost combatut, iar liderii sai exterminati. La 16 octombrie 1944, national-taranistii si-au facut cunoscut programul de reforme care urma, in linii mari, pe cel adoptat la Congresul din 1935; partidul era in favoarea exproprierii proprietatii rurale de peste 50 ha, o cerere expusa pentru prima data de Ion Mihalache in 1920;

continua sa sustina, ca si in 1935, nationalizarea industriei grele la inceput, apoi si a altor industrii, incurajand un oarecare dirijism de stat. Era pentru crearea de cooperative agricole si pentru o industrializare bazata pe preluycrarea materiilor prime existente in tara. Fata de programul din 1935, noul text folosea formule putin mai radicale, ceea ce explica popularitatea de care s-au bucurat nationaltaranistii in randul maselor. Greseala principala a partidului, in primul rand a liderului sau, Iuliu Maniu, a fost aceea de a fi ezitat sa ia puterea in august 1944, atunci cand i se oferea, si de a o fi lasat pe mana geeralilor. Aceasta a lipsit tara de singura conducere ferma si populara posibila care ar fi putut ralia poporul in jurul unui program cu adevarat democratic. Refuzand puterea, Maniu a aratat in 1944 aceeasi lipsa de hotarare ca si in 1930, 1937-1938 si 1940. Urmarea a fost aparitia unui vacuum de putere de care a profitat Partidul Comunist. La adapostul Armatei Rosii si cu ajutorul unei propagande abil intretinute, randurile partidului au crescut neincetat, alimentate si de sperantele de mai bine ale unora si de optimismul altora; le-au ingrosat, in primul rand, reprezentanti ai minoritatilor conlocuitoare – maghiari, evrei, care fusesera sau se socotisera persecutati mai inainte si care se considerau acum indreptatiti sa aiba un rol in viata politica. Compozitia etnica a partidului, a cadrelor de conducere mai ales, a continuat sa fie multi ani romaneasca, in pofida influxului de legionari primiti in partid in urma intelegerilor dintre Ana Pauker si unii conducatori ai Garzii de Fier(noiembrie 1944-august 1945), reprezentati, in special, de fostul secretar general al miscarii, Nicolae Patrascanu. In cifre absolute, Partidul a crescut de la sub o mie de membri in 1944 la 35.800 in martie 1945 si pana la 803.831 in decmbrie 1947. In aprilie 1944, Ion Floris a fost inlocuit din functia de prim-secretar, conducerea revenind mai intai unei triade formate din C. Parvulescu, I. Ranghet si E. Bodnaras, apoi, in toamna, cvartetului A. Pauker, V. Luca, T. Georgescu si Gh. Gheorghiu-Dej. Din motive tactice, Moscova l-a impins pe acesta din urma pe primplan, Gheorghiu-Dej fiind ales prim-secretar in octombrie 1945. Puterea reala si influenta in partid au ramas insa in mana moscovitilor - A. Pauker, V. Luca, E. Bodnaras, I. Chisinevski, L. Rautu –, factiunea interna – Dej, Patrascanu, Chivu Stoica, Gh. Apostol – bucurandu-se de mult mai putina trecere in ochii lui Stalin. Nu era o reactie intamplatoare, atat Dej, cat si Patrascanu facusera unele declaratii de natura a strarni suspiciune la Moscova. Cel dintai publicase in 1944 brosura „O politica romaneasca”, neobisnuita pentru un comunist pentru insusi

titlul ei, iar cel de-al doilea declarase la Cluj (1945) ca inainte de a fi comunist se socotea a fi roman. Gh. Gheorghiu-Dej a realizat rapid greseala comisa si a adoptat dupa 1945 o linie stalinista care l-a ferit de complicatii si la adapostul careia a putut lupta cu factiunea moscovita, iesind, in cele din urma, invingator. Patrascanu, pe de alta parte, lipsit de o capacitate similara de adaptare, a pierdut necontenit din influenta, fiind inlaturat de la conducerea Partidului(1948). Drumul spre putere al Partidului Comunist a inceput indata dupa 23 august 1944, favorizat de ezitarea lui Maniu de a forma guvernul de coalitie propus de rege; drept urmare, acesta a fost obligat sa renunte la ideea unui guvern civil si sa incredinteze puterea generalului Sanatescu, cu Patrascanu ca interim la justitie – o pozitie importanta care i-a permis sa inceapa inca din septembrie 1944 epurarea din armata si din aparatul de stat a elementelor necomuniste; tot in septembrie au inceput sa functioneze si asa-zisele tribunale ale poporului. Guvernul Sanatescu nu s-a putut mentine decat timp de doua luni, fiind fortat sa carmuiasca in conditii cu totul nefiresti. Constitutia din 1923 fusese intr-adevar repusa in vigoare, dar numai in teorie; in realitate, Moldova era administrata direct de catre armata sovietica, care instalase peste tot prefecti si functionari comunisti sau comunizati. Cenzura sovietica fusese institutita la 12 septembrie in intreaga tara, orice tiparitura avnd nevoie de o autorizatie prealabila pentru a putea fi publicata. La 12 octombrie, comunistii si socialdemocratii au iesit din Blocul Partidelor Democratice din proprie initiativa, constituind apoi, cu alte grupari de stanga Frontul National Democrat, iar la 16 octombrie, ministrii comunisti , urmati de T. Petrescu, au demisionat si din guvern pentru a-i cauza caderea, in speranta preluarii imediate a puterii. Noul guvern a fost format tot de generalul Sanatescu, dar participarea comunistilor si a colaboratorilor lor a fost largita, ei fiind plasati in posturi cheie: P. Groza a devenit vice-prim-ministru, Teohari Georgescu prim secretar la interne, Gheorghiu-Dej ministrul comunicatiilor, socialistul comunizant Stefan Voitec – ministrul educatiei. Patrascanu a pastrat justitia. Reorganizarea ministeriala nu a pus capat agitatiilor care au continuat cu sporita intensitate, astfel incat cel de-al doilea guvern Sanatescu nu a durat nici pana la 6 decembrie, cand regele, refuzand din nou numirea unui premier reprezentand F.N.D., a incredintat formarea guvernului generalului N. Radescu, un cunoscut antifascist, care petrecuse doi ani intr-un lagar de concentrare. Nici

acest guvern nu a avut parte de o functionare normala; la 13 noiembrie, sub pretextul mentinerii ordinii, rusii au preluat administratia directa a Transilvaniei de nord, folosind aceasta delicata problema pentru a face presiuni asupra regelui; in decembrie 1945 au inceput deportarile de sasi si svabi spre Rusia; in februarie, demonstratiile comuniste, cerand un guvern F.N.D., au atins o intensitate necunoscuta pana atunci. Primul ministru l-a destituit pe Th. Georgescu, adjunctul sau de la interne, si a declarat ca nu se va da inapoi de la un razboi civil pantru a face ordine. Nu-i statea, desigur, in putere sa castige un astfel de razboi cu un milion de soldati rusi in tara; la 26 februarie, Visinski, adjunctul lui Molotov, sosea pe neasteptate la Bucuresti, cerand regelui capul lui Radescu si constituirea unui guvern care sa se bucure de atentia si increderea Moscovei. Dupa presiuni necontenite, care au inclus si scpaterea tancurilor rusesti pe strazile Bucurestiului si amenintarea cu desfiintarea statului roman independent, Visinski l-a impus, in cele din urma, regelui pe protejatul sau pentru functia de prim-ministru: Petru Groza, la conducerea unui guvern format exclusiv din reprezentanti ai Frontului National Democrat si ai grupului Tatarascu. Regele Mihai s-a opus violentului amestec al Rusie in treburile interne ale Romanieiatata vreme cat a crezut intr-un sprijin diplomatic apusean. Angloamericanii i-au comunicat insa ca declaratia de la Yalta privind Europa eliberata nu va intra in vigoare deact dupa incetarea razboiului. In aceste conditii, desi Maniu si Bratianu il sfatuisera sa nu accepte candidatul Moscovei, regele s-a decis sa cedeze, cu gandul ca va putea controla si tempera actiunile guvenrului comunizat. Insa urma sa se dovedeasca a fi fost doar o iluzie. Administratia Transilvaniei de Nord a fost, intr-adevar, redata romanilor (9 martie), dar intreaga politica a guvenrului Groza s-a indreptat rapid catre comunizarea tarii. O haotica reforma agrar a fpost adoptata la 23 martie, o lege privind epurarea aparatului de stat a fost adoptata la 30 martie; s-a creat lagarul detinutilor politici de la Caracal, umplut initial cu legionari, apii cu oponenti de toate rangurile. Tribunalele poporului si-au sporit activitatea, iar in vara apar si primele societati mixte romano-ruse – Sovromurile(forma mascata de jefuire a resurselor romanesti de catre sovietici). In aceste conditii, regele a hotarat sa ceara demisia guvernului Groza, dorind sa-l inlocuiasca cu unul cu adevarat reprezentativ. Anglo-americanii nu recunoscusera in ca guvernul Petru Groza, tocmai datorita faptului ca nu reprezenta majoritatea populatie, ci numai pe comunisti si pa partizanii lor. In

iunie, presedintele Truman il instiinteaza pe Stalin ca nu va semna tratatul de pace cu Romania si Bulgaria, deoarece erau conduse de guverne care nu reprezinta toate elementele democratice ale poporului si care, prin modul lro de administrare, nu sunt nici reprezentative, nici dornice sa respecte dorinta poporului. O declaratie similara a venit si din parte Marii Britanii. In urma refuzului guvernului de a demisiona, un refuz nelegal, din moment ce regele avea dreptul constitutional de a numai sau demite pe primul ministru, Mihai I a declansat in august asa-numita „greva regala”, refuzand sa semneze decretele sau legile prezentate de guvern spre aprobare. Guvernul si-a continuat totusi nestingherit activitatea, insensibil al argumentele de natura juridica si constitutionala, stiindu-se sprijinit de armata de ocupatie si de Moscova. Tensiunea politica era insa pe masura acestei situatii nefiresti, iar la 8 noiembrie 1945, de ziua regelui, la Bucuresti ciocnirile dintre aproximativ 50.000 de demonstranti anticomunisti si comunistii sprijiniti de politie s-au soldat cu 11 morti, sute de raniti si un numar si mai mare de arestati. Greva regala si situati incordata din tara, precum si faptul ca Groza nu fusese recunoscut de anglo-americani, ceea ce insemna ca marile puteri nu puteau semna tratatul de pace cu Romania, au dus la inceperea unor tratative intre ministrii de externe aliati, in decembrie 1945, la Moscova, pentru gasirea unei iesiri din criza. Dupa ce hotararea a fost luata, cele trei mari puteri au trimis la Bucuresti o comisie compusa din Visinski, A. Harriman si A. Clarck-Kerr, acestia din urma fiind ambasadorii S.U.A. si Angliei la Moscova. Guvernul Groza urma sa fie largit prin includerea unui ministru fara protofoliu reprezentand pe liberalii lui Bratianu si pe taranistii lui Maniu; primul ministru a promis sa respecte toate drepturile democratice cerute de apuseni si sa organizeze algereri cu adevarat libere. In zadar a incercat regele sa explice ambasadorilor occidentalki ca nu se poate astepta nimic bun de la alegeri „atunci cand tara se afla in mana acestor oameni. Daca nu veti supraveghea intrega opertaie prin observatori raspanditi in intreeaga tara, listele si votul vor fi falsificate, iar guvernul va obtine o mare majoritate falsa, care va intari puterea comunistilor”. Londra si Washingtonul parea insa grabite sa inchida capitolul impotrivirii romanesti; englezii l-au anunta pe rege ca nu doresc sa dea niciun sfat sau incurajare, deoarece nu-l vor putea proteja pe rege si pe liderii opozitiei de urmari.Americanii au indemnat si ei la moderare, spirit de colaborarea si incredere in guvernul Groza; in fata acestei situatii, regele a cedat, cei doi

ministri au intrat in guvern, fara niciun fel de putere dealtfel, iar aliatii, satisfacuti de rezolvarea crizei, au recunoscut imediat guvernul Groza. Astfel legitimizat si cu mainile libere, guvernul a tecut imediat la aplicarea unor masuri menite a pune capat oricaror impotriviri fata de comunizarea tarii. Printre acestea a fost judecarea (mai 1946) si apoi executarea (iunie) maresalului Antonescu, adoptarea unei noi legi electorale si suprimarea Senatului (iulie) apoi judecarea unui asa-zis grup de 56 de criminali de razboi (noiembrie), intre care generalul Aldea, unul dintre organizatorii loviturii de stat din 23 august 1944. Intre timp aveau loc, in conditii de teama si de presiune pregatiri pentru alegerile parlamentare; tinute la 19 noiembrie 1946, ele au dat, fireste, castig de cauza F.N.D.- ului, care a obtinut 79,86 % din voturi, desi toti observatorii occidentali semnalasera victoria cu cel putin ¾ din voturi a lui Maniu si Bratianu. Departamentul de stat a declarat ca „registrele electorale au fost falsificate, ca procedura electorala si de despuiere a voturilor, precum si presiunile exercitate prin metode teroriste au impiedicat numerosi alegatori sa-si exercite dreptul de vot”. Londra a gacut si ea cunoscut ca „alegerile nu au fost libere, nici reglementare”. Cu toate acestea, ambele guverne apusene au semnat, la 10 februarie 1947 Tratatul de pace cu Romania, dand astfel, din nou, ca si in 1946, un gir de legitimitate guvernulu si Parlamentului despre care singure declarasera ca nu sunt reprezentative. Ca urmare a semnarii pacii, Comisia Aliata de Control, unul din ultimele obstacole in calea cuceririi puterii de catre comunisti, a fost desfiintata. Peste numai catev luni, in iulie, principalii lideri national-taranisti au fost arestati, iar partidul lor – dizolvat. Preudenti, liberalii isi suspendasera singuri activitatea, ceea ce nu-i va feri insa de ani lungi de inchisoare. Cat despre social-democrati, ei trecusera inca din martie 1946 in etapa de colaborare cu comunistii, un drum care va duce la inghitirea lor de catrea Partidul Comunist in februarie 1948. In noiembrie 1947, Maniu, in varsta de 75 de ani, era condamnat la inchisoare pe viata, impreuna cu vicepresedintele sau – Ion Mihalache. Cu cateva zile mai devreme, Tatarascu si liberalii sai disidenti fusesera inlaturati si ei din guvern. Democratia populara se afla la numai cateva luni departare.

2.2.3. Noua realitate social – politica: democratia populara Din cele prezentate anterior, se evidentiaza categoric rolul determinant jucat de prezenta sovietica in preluarea puterii de catre Partidul Comunist; ca si in celelalte tari est-europene, acesta a stiu sa divizeze opozitia, sa creeze un timp impresia ca doreste o guvernare de coalitie, marginalizand apoi, treptat, fortele necomuniste care i se asociasera fie in speranta de a juca un rol de modeartor, fie din oportunism. Toate aceste schimbari au loc sub atenta observare a angloamericanilor, a caror influenta in problemele romanesti a disparut total dupa semnarea tratatului de pace de la Paris. Ar fi insa gresit daca aceasta analiza a preluarii puterii de catre comunisti nu ar lua in considerare si dimensiunea interna a fenomenului; tara a mutlor inegalitati sociale, Romania reprezenta un teren prielnic pentru raspandirea unei ideologii radicale care promitea stergerea deosebirilor de clasa si inceperea “epocii de aur”. La conferinta nationala din 1945, Partidul a adoptat un foarte ambitios program de modernizare, care prevedea, printre altele, dezvoltarea accelerata a industriei grele, electrificarea tarii, largirea reformei agrare s incurajarea crearii de cooperative. Foarte abil, raportul noului primsecretar, Gh. Gheorghiu-Dej, nu vorbea de colectivizare, ci, dimpotriva, de incurajarea initiativei particulare in toate domeniile si de acceptarea capitalului strain in industrie.De aceea, nu e de mirare interesul pe care l-a starnit in randul populatiei un astfel de program care promitea totul, fara sa dea semne ca aproape tot ce se va obtine dupa primele reforme va fi anulat de viitoarele. Se poate spune ca reforma agrara a fost infaptuita oarecum sub promisiunea taranimii insetate de pamant si atrase de chemarile comuniste la impartirea imediata a mosiilor. In preziua reformei, adoptata la 22 martie, proprietatile de peste 50 ha reprezentau 18,8 % din suprafata cultivabila a tarii, cele intre 10 si 50 ha – 21,2 %, cele intre 5 si 10 ha – 24,2 %, iar cele sub 5 ha – 36 %. Legea, care a limitat proprietatea rurala la numai 50 ha si care a expropriat 1 468 000 ha a afectat astfel, numai 18,8 % din suprafata cultivabila, mult mai putin decat se intamplase in 1921. Urmarea imediata a legii a fost desfiintarea marii proprietati si transformarea tarii intr-un stat de mici proprietari, 75,6 % din pamantul arabil intrand in categoria proprietatilor sub 5 ha. Beneficiarii reformei au dvenit, bineinteles, sustinatorii guvernului, fara sa-si inchipuie ca dupa cativa ani partidul isi va incepe actiunea de colectivizare. Indata dupa castigarea alegerilor din noiembrie 1946, Partidul Comunist a trecut

la adoptarea unor masuri de natura a frange puterea economica a burgheziei, cum ar fi nationalizarea Bancii Nationale, reforma monetara, infiintarea de oficii industriale care stabileau planul de productie, repartizarea materiei prime, pretul de vanzare a produselor. In noiembrie 1947, liberalul colaborationist P. Bejan a fost scos de la Ministerul Economiei Nationale si inlocuit cu Gh. GheorghiuDej. In acel moment, aproape toate obiectivele urmarite de Partidul Comunist fusesera atinse, singura piedica in calea proclamarii democratiei populare ramanand monarhia. La 12 noiembrie, o zi dupa condamnarea lui Iuliu Maniu, regele a plecat la Londra pentru a asista la casatoria principesei Elisabeta, viitoarea regina a Angliei; avea, desigur, speranta primirii unui sfat din partea angloamericanilor, in timp ce guvernul ingaduise calatoria cu gandul ca monarhul nu se va mai intoarce in tara. In capitala britanica, regel a fost, intr-adevar sfatuit de cei mai multi oameni politici americani si englezi sa nu se mai intoarca; doar Churchill a fost de parere ca, oricare ar fi riscul trebuie sa revina la datorie. Regele s-a intors intr-adevar la ceea ce socotise intotdeauna a fi de datoria sa de monarh constitutional; intre timp, preluarea puterii se accentuase si mai mult: Ana Pauker ajunsese ministru de externe, Bodnaras fusese numit Ministrul Apararii, Tito vizitase Bucurestiul, toate acestea fara ca regele sa fi fost macar consultat sau instiintat. Nu era insa niciun indiciu ca, in dimineata zilei de 30 decembrie, cand P. Groza si Gheorghiu-Dej ii solicitasera audienta, ca acestia ii vor cere cu politete dar si cu amn]enintarea trupelor care inconjurau palatul, sa abdice. Dupa cateva ceasuri de ezitari, izolat, fara a mai avea cu cine sa se sfatuiasca in afara unui grup restrans de fideli, Mihai I semna actul de abdicare ce ii era prezentat. Republica Populara era proclamata in aceeasi zi, iar la 3 ianuarie 1949 fostul rege, in varsta de 26 de ani, parasea Pelesul, indreptandu-se spre Elvetia.

Capitolul 3 Evolutia relatiilor internationale ale Romaniei sub influenta sovietica in perioada 1944 - 1989

3.1. Statutul international al Romaniei sovietizate (1948-1965)

3.1.1. Salinismul – stadiul suprem al comunismului Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial deschide, asadar, scurta perioada in timpul careia comunismul sovietic va exercita maximum de fascinatie asupra imaginatiei politice a oamenilor din secolul XX. Dupa cum am vazut, legenda sa vine de demult. Vlaguita, ea va supravietui mortii lui Stalin ca un ecou al anilor gloriosi. Cu toate acestea, in istoria sa, nimic nu este pe potriva extinderii pe care a luat-o dupa razboi in ultimii ani ai dictatoriatului. Denuntarea „cultului personalitatii” de catre Hrusciov in 1956 nu ar fi avut caracterul de formidabila lovitura de teatru daca acest cult ar fi fost doar o trasatura specifica regimului. Daca denuntarea in cauza a fost si ramane un moment esential al perioadei de dupa razboi, faptul se datoreaza imprejurarii ca ea nu a rupt doar continuitatea dictaturii sovietice ce a distrus trecutul unei utopii universaliste. In acest sens, influenta U.R.S.S. dupa 1945 poate fi comparat cu cea a comunismului antifascist din anii 1935-1939, fata de care reprezinta o extindere. Constatare ce starneste, de altfel, aceeasi amaraciune retrospectiva, caci ambele epoci sunt marcate de o represiune salbatica in interiorul U.R.S.S.. Daca anii de dupa razboi reprezinta insa pentru ideea comunista ani atat de fertili, aceasta se intampla mai intai fiindca sunt insotiti de acea proeminenta dintre divinitatile istoriei – victoria. Asa cum primul razboi mondial fusese leaganul revolutiei sovietice, al doilea i-a purtat steagurile pana in inima Europei. Iar izbanda militara invaluie Uniunea Sovietica intr-o glorie mai apropiata de filozofia sa decat pacifismul. Antifascismul comunist din 1935 era mai cu seama defensiv, cel din 1945, cel din 1945 este triumfator.

In plus, acest triumf este extrem de vizibil pentru toate popoarele europene si chiar pentru popoarele din intreaga lume caci ravaseste harta Europei, transformand echilibrul politic al lumii in ceea ce are el mai universal perceptibil. Un echilibru ce este iar modificat, e adevarat, ij vara anului 1945, prin bombardamentul atomic de la Hiroshima si Nagasaki, care a introdus o capitala inegalitate de putere intre invingatori, dar care, pe moment, nu a fost perceputa de catre opinia publica in adevarata ei semnificatie. In clipa producerii sale, invingatorii au rezolvat deja marile probleme ale perioadei de dupa razboi. De altfel, chiar dupa inceputul razboiului rece, in cei cativa ani in care detine monopolul armei atomice, America lui Truman va da inapoi in fata brutalitatii santajului atomic. In realitate, capitularea puterilor axei dupa un atat de cumplit razboi purtat in numele valorilor democratice nu inspira opiniei publice banuiala ca puterile victorioase se afla pe punctul de a se incaiera intre ele; mai degraba ii ofera, in grade diferite, spectacolul unei incheieri fericite si al unei eliberari pentru care armata rosie a platit pretul cel mai mare, incasand castigurile cele mai spectaculoase. Creand un vid in centrul Europei, prabusirea germana pune in evidenta mai mult decat orice altceva, formidabila crestere a puterii rusesti. Ea este rezultatul luptei armate care i-a purtat pe soldatii lui Stalin pana dincolo de Berlin si pana la Praga. Dar este si produsul fizionomiei morale si poitice pe care razboiul a dat-o Europei. Franta a fost eliminata din acordul marilor puteri prin infrangerea sa dinj 1940 si nu a patruns aici decat pe usa din dos, regasind, mai degraba, aparentele „rangului” sau decat realitatea influentei sale: generalul de Gaulle a simtit-o prea bine in anii razboiului. Anglia, in schimb, sta cu depline drepturi in randul natiunilor victorioase, dar victoria ii dezvaluie declinul pe care Roosevelt nu a facut nimic pentru a-l incetini. Singura tara mare aflata in razboi cu Germania nazista din septembrie 1939, singura putere care s-a luptat cu Hitler intre jumatatea anului 1940 si jumatatea anului 1941, Anglia iese din conflict glorioasa, dar slabita, eroica, dar vlaguita, din ce in ce mai putin sigura de stapanirea pe cxare o are asupra Commonwealth-ului si, pierzandu-si capacitatea traditionala de arbitraj in Europa. In momentul in care centrul Europei formeaza un spatiu aflat in gestatie, occidentul Europei nu mai are mijloacele, nici resortul moral de a ridica glasul. Ramane extremul occident: America, cealalta putere invingatoare alaturi de URSS, si, de departe, cea dintai in ordinea economica. Ea a organizat si a reusit sa execute, pe plajele Normandiei, una din cele mai spectaculoase

operatiuni militare din istorie. Dupa ce a ocupat Italia, ea a eliberat Franta, Belgia si Olanda de asuprirea nazista si a cucerit Germania pana la Elba, unde sau intalnit armatele celor doi mair invingatori. Numai ca, fiica a Europei, America se afla departe de Europa si traditia ei refuza inglodarea propriilor soldati in tragediile europene mai mult decate strict necesar. De altfel Roosevelt crede cu toata convingerea ca tragedia a luat sfarsit odata cu zdrobirea lui Hitler. Pana la moartea sa, in primavara anului 1945, a intretinut in ultimele zile ale razboiului relatii destul de bune cu Stalin, relatii care exprima iluziile sale privind o evolutie democratica a URSS dupa razboi. Oimpoartirea zonelor de influenta in Europa, care, in ciuda ostilitatilor sale, capata treptat forma intre Teheran si Yalta, este din partea sa mai putin un calcul decat o acceptare a inevitaboilului indulcita de un pariu prera optimist privind existenta unui minimum de idei comune intre puterile antifasciste. Astfel, chiar si SUA, care aveau sa devina, ceva mai tarziu, un adversar hotarat al comunismului sovietic, au inceput prin a fi complicii influentei sale, dincolo chiar de ceea ce imprejurarile impuneau ca inevitabil. Al doilea Razboi Mondial a consacrat ceea ce anuntase primul – declinul Europei. Criza din care s-a nascut acest razboi e atat de profunda, incat face imposibila orice ascundere in umbra vechiului „echilibru european”, spiritul Tratatului de la Verssailles a disparut pentru totdeauna in falimentul Europei. Ceea ce se substituie acesteia nu este cum voise Hitler, reversul preponderentei anglo-franceze, adica dominatia germana; ci u condominiu precr asupra Europei al celor doua puteri aflate atat de aproape si, totodata, atat de departe de ea. Cea mai indepartat in spatiu este si cea mai apropiata de ea prin inclinatie politica, in total acord cu sprijinul celui de-al doilea razboi mondial: pentru a se lupta cu Hitler, democratia americana nu a avut nevoie de un alt stindard decat fidelitatea fata de filiatia sa engleza si incredere in ideile liberale si democratice ale luminilor. O data ce si-a depasit reticenta de insasi ideea de razboi, ratiunile acestuia i-au aparut ca un soi de evidenta. De altfel, opinia publica americana nici nu intelege alt gen de ratiuni. Ceea ce, pe de alta parte, inseamna ca, o data cu infrangerea lui Hitler si cu triumful libertatii, soldatii sai se vor putea intoarce acasa reluandu-si activitatile in timp de pace. Dimpotriva, Rusiei, aflata, din punct de vedere geografic, in Europa ii este atat de straina prin moravuri si prin traditii politice, inact a facut din aceasta apartenenta europeana cel mai mare semn de intrebare al istoriei sale moderne. Ideea comunista a inlaturat, insa, incepand cu 1917, aceasta angoasa a excentricitatii. Ea a unit

sentimentul unei misiuni speciale a Rusiei cu cel al filiatiei europene. A permis noilor stapani ai natiunii sa-si insuseasca mostenirea despotica a istoriei sale, prezentandu-si, in acelasi timp, regimul drept, forma cea mai avansata a democratiei. In aceasta privinta, stilul in care Churchill si, mai cu seama, Roosevelt au practicat marea alianta de razboi cu Stalin si cautiunea democratica pe care iau dat-o aliatului lor au jucat un rol, important. Era necesara oare aceasta caldura in celebrarea ideilor impartasite pentru a castiga razboiul? Tehnic vorbind, nu: se poate inchipui o alianta militara stransa si acelasi ajutor material din partea SUA catre URSS fara cel potop de proclamatii privind „telurile comune ale celor trei puteri aliate”, de vreme ce aceste teluri comune nu au existat niciodata. Inca de la sfarsitul anului 1941, Stalin a cerut sa-i fie anticipat recunoscute granitele din iunie 1941, care cuprind estul fostei Polonii si tarile baltice, ca si cum, schimband aliatul, era de la sine inteles sa pastreze castigurlir dobandite cu ajutorul aliatului precedent. Ideea telurilor comune era oare indispensabila opiniei publice? Nu e sigur. La urma urmei, francezii si englezii, din 1914, au stiut intotdeauna ca nu lupta doar pentru aceeasi cauza cu Rusia tarista. In cazul celui de-al doilea razboi mondial care incepuse printr-o demonstratie spectaculoasa a cinismului sovietic, opinia publica, chia si cea din SUA, ar fi acceptat, poate, o definire mai precisa a cauzelor aparate si a obiectivelor urmarite: cel putin asa se poate presupune pe baza sondajelor din toamna anului 1941 ce resping, deopotriva, privindu-le cu egaka nbeincredere atat Germania nazista, cat si Rusia sovietica aflate atunci in razboi din luna iunie. Invers, se poate pune problema daca o disticnctie transanta a scopurilor razboiului ar fi putut suprevietui spectacolului victoriilor sovietice, administratiei pe care acestea o suscitau si presiunii pe care o exercitau asupra opiniei publice. Al doilea razboi mondial are un caracter ideologic fara precedent in istorie (afara de cazul razboaielor civile), provenit din faptul ca e un razboi purtat impotriva lui Hitler, care vrea sa distruga democratia si comunismul deopotriva, si ca reprezinta un eveniment de o prea mare amploare si prea universal pentru a nu avea si el un sens simplu. Aceasta constituie forta antifascismului patriotic agitat de Stalin incepand cu luna iunie 1941. Roosevelt, insa, de partea sa, a trebuit sa invoce democratia pentru a-i convinge pe americanisa intre in razboi impotriva lui Hitler; prin urmare, critica comunismului stalinist nu mai e oportuna. Churchill l-a primit cu bratele

deschise inca din inca din iunie 1941 pe aliatul sovietic – aliat prin forta imprejurarilor. Aflati singuri in razboi dupa capitularea Frantei, englezii nu-si precupetesc promisiunile adresate Kremlinului. Presedintele american, in schimb, mai mult decat premierul englez, a crezut sau a vrut sa creada intr-o posibila comunitate de obiective cu Stalin. Politician genial pe plan intern, el are un caracter suficient de aristocrat ca sa poata spera intr-o intelegere cu Stalin, in cadrul grupului celor trei, privitor la problemele lumii; si o inclinatie a spiritului destul de democratica pentru a nutri speranta intr-un regim comunist imblanzit de victorie, apropiat de ideea pe care si-o facuse despre el stanga liberala a New Deal-ului. Astfel, pasaportul democratic al URSS, vizat atat de timpuriu, atat de des si sub atat de multe forme de catreautoritatile Occidentului, nu a fost niciodata atat de cautionat, nici atat de proslavit ca in perioada inceputa in 1941; si nu a fost niciodata atat de pretios ca in acei ani – 1944 si 1945 – in care se joaca viitorul configuratiei europene. Caci el permite URSS sa invesmanteze expansiunea sa teritoriala in hainele ideilor democratice. Admirabila plasticitate a arsenalului ideologic sovietic: Stalin a facut razboiul canalizand pasiunea nationalista a rusilor in beneficiul dictaturii sale. Face pace reinventand pentru trupele sale victorioase o vocatie internationalista: Armata Rosie nu mai este decat purtatoarea dezinteresata a misiunii antifascismului in tarile pe care le ocupa. Pacea nu e decat continuarea razboiului intr-un nou context secretul strategiei staliniste de dupa razboi a constat in sprijinirea pe ideile, pasiunile si fortele eliberate de razboi pentru a face din victoria militara o trambulina a unor noi succese, nu numai teriotoriale, ci si politice. In ceasul cel mai tragic al istoriei sale, in cartejul cel mai adanc al razboiului, Europa a avut nevoie de America pentru a doua oara in decursul veacului; iar America si-a facut din nou, cu bravura, datoria de soldat al democratiei. Dara daca, in ceasul victoriei, are mai mult ca niciodata nevoie de America, Europa isi pastreaza vechiul obicei de a nu lua in considerarea regimul din S.U.A. istoricii viitorului se vor mira, fara indoiala, ca perioada de dupa razboi a fost atat de saraca in raflectii si lucrari asupra democratiei americane; ca si cum, in momentul in care forta SUA straluceste in toata lumea, s-ar perpetua necunoasterea de care a avut parte in Europa experienta lor istorica din vremea in care nu erau decat o natiune indepartata. Nici macar razboiul din 1914-1918 nu afectase condescendenta batranei Europe fata de ea. In 1945, invingatori intrun mod stralucit, ei aduc Constitutia americana o data cu darul libertatii. Cu

toate acestea, la ordinea zilei dupa victorie se afla problema comunismului, mai degraba decat cea a democratiei. Acest lucru poate fi explicat in multe feluri. De doau secole, europenii sunt obisnuiti sa-si gandeasca istoria in termeni de discontinuitate. Sunt inclinati sa interpreteze succesiunea regimurilor prin prisma unor mari evenimente, Revolutia Franceza furnizand aici cel mai elocvent model. Democratia americana este o stare sociala, in vreme ce in Europa, ea este o forta de subversiune mereu activa in drama istoriei. Transformand viata celui mai umil cetatean, al doilea razboi mondial a demonstrat cu putere istoricitatea specifica a societatilor europene. Mai mult inca decat primul, el a alimentat credinta in atotputernicia vointei si a fortei. Natiunile care au scapat din el tind sa-si masoare sperantele dupa tragedia pe care ua traversat-o. Sunt mai dornica de programe revolutionare decat de retete constitutionale. Anul 1945 reproduce situatia din 1918 intr-unalt complex si la o scara mai larga. Fascimul a fost o chestiune europeana, nu numai pentru ca Germania i-a fost lagar si focar, ci fiindca a cucerit Europa si i-a constrans pe toti cetatenii ei sa se defineasca in raport cu actiunea sa de dominatie. In acest sens, el a reprezentat o experienta mai vasta decat comunismul, de vreme ce acesta nu a existat decat la est de Elba, putand astfel pastra, in vestul sau un chip mai putin alterat de propria sa realitate. Fascismul insa nu a avut acest destin, sau aceasta sansa. In momentul infrangerii, sangele pe care l-a varsat in numele fortei pure cheama din partea popoarelor ce ia-u fost victime o reactie de contraviolenta analoaga violentei suferite: exercitiu pentru care comunismul are mai multe disponibilitati firesti decat are democratia. Aidoma celei din 1918, Germania invinsa in 1945 atrage asupra-i pasiunuile de revansa starnite de aroganta natiunii. Ionsa Germania lui Hitler trenuie sa plateasca mult mai mult decat acest pret traditional al infrangerii. Ea trebuie sa ispaseasca pentru ideea de superioritate rasiala pe care a intrpat-o cu barbarie fara precedent. Oroarea nazismului a crescut in timpul razboiului. Ea explodeaza in momentul in care regimul e invins, nu doar datorita infrangerii sale, ci fiindca infrangerea o expune in sfarsit cunoasterii tuturor. Cele doua elemente sunt legate: descoperirea lagarelor de concentrare de catre marele public e inseparabila de intrarea armatelor aliate in Germania si de redobandirea libertatii presei. Dovada este ca informatia era disponibila in timpul razboiului si ca nu a fost folosita si nici macar raspandita in mod sistematic de catre aliati. De altfel,

in 1945, dimensiunea specific evreiasca a masacrelor naziste este inca in mare masura ignorata sau trecuta sub tacere. Vcitoria Armatei Rosii si ocuparea de catre ea a unei mair parti din Europa nu ar fi fost de ajuns daca nu s-ar fi insotit de aceasta regasire a ideii comuniste in forma in care sedusese Occidentul inaintea cotiturii din vara anului 1939. In 1939, URSS invadase Polonia; in 1944, a eliberat-o. Cu toate ca in ambele cazuri o ocupa, in al doilea inca mai temeinic decat in primul caz, aceste doua conceptii sunt cele care exista in mod real in istoria lumii. In antifascism, URSS, ca si in comunism, se incadreaza perfect. E o veche cunostinta care a mai adus mari servicii in anii dinainte de razboi. Avantajul sau cel mai mare a fost cel ca nu exista decat printr-o negare, ascunzand astfel, sub pretextul urgentei, problema democratiei politice. In 1945, aceasta urgenta nu mai exista, deoarece fascismul este la pamant.ea supravietuieste insa imprejurarilor care o faceau atat de presanta, purtata fiind de victorie, care o exacerbeaza pasiunile razboiului in momentul in care le face mai putin necesare. Uniunea Sovietica insetase sa mai fie antifascista in august 1939, in clipa celei mai mari urgente. In ceasul victoriei insa, ea face uitata aceasta dezertare printr-o intetire a propagandei si a proclamatiilor, pana intr-atat ca pericolul fascist nu apare nicicand atat de iminent ca si acum, cand a trecut. Antifascismul e un stindard cu atat mai pretios cu cat ofera cel mai mare prestigiu ideii revolutionare. Ca si primul razboi mondial, al doilea a adus revolutia la ordinea zilei. Insa primul razboi fusese purtat in numele natiunii; cand s-a incheiat, in coplesirea ce-i cuprinsese pe combatanti, revolutionarii au fost nevoiti sa se ridice impotriva pasiunilor nationale pentru a da un trup proiectului lor – obiectiv care nu a avut prea mare succes. Dimpotriva, al doilea razboi mondial a invaluit infruntarea natiunilor intr-o lupta de idei; el a avut in chip explicit lichidarea fascismului; popoarele care ies din razboi nu au o cale prea lunga de urmat pentru a ajunge la revolutie. Intr-adevar, daca razboiul a fost un produs al fascismului, fascismul, in schimb, este un produs al capitalismului si al burgheziei. Vechea convingere a miscarii socialiste, potrivit careia capitalismul poarta razboiul in pantec, isi afla o verificare suplimentara prin aceasta inlantuire de rartionamente. Inca de la mijlocul anilor ’30, Kominternul definise fascismul drept forma cea mai reactionara a capitalismului monopolist, dominat de capiutalul financiar: mod de a-l situa, in clasificarea regimurilor, la polul opus fata de socialism si ca

adversarul sau cel mai inversunat. In 1945, aceasta interpretare simplista pare sa fi primit confirmarea evenimentelor. Miscarea comunista va urma sa se manifeste cu succes pe aproape toata planurile vietii politice. In orice caz, se face uitata asemanarea atat de evidenta a comunismului cu fascismul inainte de al doilea razboi mondial. Asa cum URSS era aliata Angliei si a SUA, partidele Kominternului au reinviat in fiecare tara, incepand cu anul 1941, politica unitatii antifasciste in cadrul fronturilor nationale. Nu uita insa sa sublinieze ca sunt singurele purtatoare ale unui antifascism radical, adica anticapitalist: litota negativa, suficienta pentru a privilegia Uniunea Sovietica intre puterile aliate impotriva lui Hitler. Razboiul confera astfel, in exclusivitate, patriei socialismului rolul cel mai important al repertoriului democratic: critica democratiei in numle democratiei. Englezii, americanii, bravi soldati antinazisti, au ramas inchisi in orizontul capitalist. Antifascismul comunist beneficiaza deopotriva de pe urma aliantei cu America, cat si de pe urma pretentiei de a deschide calea unei democratii eliberate de puterea banului. Ceea ce este suficient pentru a se face uitat, in beneficiul lui Stalin, faptul ca cei mai consecventi antifascisti europeni nu au fost comunistii, nici macar oameni de stanga, ci conservatori – Churchill, de Gaulle. La sfarstiul primului razboi mondial, Uniunea Sovietica isi incepuse cariera in politica Europei ca intruchipare a ideii revolutionare opuse razboiului imperialist. Dar nu avea pe atunci influenta decat asupra opiniei, nefiind capabila sa inspire in chip durabil, nici macar natiunile umilite. In 1945, devenita mare stat victorios, ea uneste forta materiala cu mesianismul omului nou. Primul razboi mondial i-a dat nestere. Al doilea o instaleaza in prim-planul istoriei, prin dublul efect al puterii militare si al revenirii ideii revolutionare. Uniunea Sovietica a lui Stalin – daca acceptam sa o consideram drept rusificarea adanca a modelului leninist-sovietic – nu a fost niciodata mai „ruseasca”, iar la scara europeana mai „slava” decat in 1945. Or, aceasta este epoca in care detine cea mai larga forta de iradiere universala. Sansa care ii surade se intinde, de altfel, dincolo de limitele Europei, iar pentru a-i surprinde amploarea, ar trebui sa-i luam in considerare consecintele din intreaga lume. Caci tot asa cum pune pasiunile democratice in slujba tiraniei, ideea sovietica detine si capacitatea de a mobiliza o traditie europeana impotriva Europei. La mijlocul secolului XX, universalizarea lumii inainteaza prin intermediul cuceririi de catre Europa a pietelor si teritoriilor.

Imperiile construite de Occident au raspandit astfel prin forta ideile democratice moderne, pe care politica lor de dominatie coloniala le dezminte: iata de ce popoarele colonizate au retinut din aceste idei mai degraba mesajul revolutionar decat promisiunea liberala. Or, razboiul ofera posibilitati noi pentru emanciparea lor, caci slabeste, cel putin relativ, Europa de Vest si reafirma impotriva lui Hitler valorile universale ale demicratiei. De altfel, Roosevelt si Stalin nu sia-u ascuns anticolonialismul. Numai ca presedintele SUA conduce una dintre cele maimari puteri capitaliste din lume, pe care totul o indica drept succesoare a Occidentului european. Stalin, in schimb, agita stindardul marxism-leninismului impotriva capitalismului. Doctrina are tot ce e nevoie pentru a atrage mari mase de oameni. Are respectabilitatea unei filiatii filosofice, pecetea democratica, demnitatea stiintei. Prin succesul din octombrie 1917, ea si-a dat masura la marginile Europei: URSS a oferit exemplul unui scurt-circuit istoric care fagaduieste lumii noneuropene o rapida ajungere din urma. Marxism-leninismul poate seduce mintile sofisticate, care pun accentul pe primul termen, dar si pe cele rudimentare, care pun accentul pe al doilea termen. El ofera si unora si altora un corpus de idei occidentale capabile sa unifice pasiunile antiburgheze in Europa si in afara ei. In randul diferitelor nationalisme ale lumii colonizate , nazismul german se bucurase adesea de o buna reputatie inainte si dupa razboi, in masura in care ataca imperiile francez si englez. Dar, la sfarsitul razboiului, Uniunea Sovietica nu mai are concurent antioccidental in Europa. Resentimentul elitelor din tarile sarace, colonizate sau dependente ale planetei ofera deopotriva filosofia si strategia emanciparii, inainte de a propune mijloacele ie. Niciun corpus de doctrine european nu a fost vreodata adoptat in afara granitelor continentului cu aviditatea cu care a fost adoptat in secolul XX marxismleninismul. Acest succes spectaculos pe piata ideilor tine intr-adevar de faptul ca ofera justificarea universalista a puterii absolute. Inarmat cu precedentul sovietic, tiranul celei de-a doua jumatati a secoluluiisi extrage legitimitatea inedita dintr-o ambitie de emancipare: el isi conduce tara catre socialism printr-o versiune noua a democratiei moderne, libera de ipotecarea capitalista. Formula e destul de larga pentru a cuprinde tot soiul de situatii sociale , de la Vietnam sau Yemen, pana la Polonia sau Cehoslovacia. Ea comporta insa in toate cazurile concentrarea intregii puteri in mana unui singur partid(chiar daca exista si altele in chip nominal) si in mica oligarhie care, in frunte cu secretarul general,

conduce acest partid in numele legilor istoriei. Astfel, minciuna pe care s-a cladit regimul sovietic tinde sa se universalizeze sub stindardul revolutiei. Fenomenul poate lua infatisarea unei simple expansiuni teritoriale ale URSS, ca in tarile baltice, sau a crearii de republici fratesti dominate de partidele comuniste locale aservite Moscovei, ca in Estul Europei. Dar sistemul ideologico-politic are o dinamica ce merge dincolo de organizarea cuceririlor militare sau de efectele vecinatatii. El poate fi, de asemenea, exportat intr-un cerc mai larg, ba chiar aproape pretutindeni, daca am judeca dupa atractia pe care o exercita atat in Europa bogata, cat si in lumea saraca.

3.1.2. Politica externa si inceputul liberalizarii

Primii ani ai “democratiei populare”, cei care au concis cu ultimii ani ai lui Stalin (1949-1953), s-au manifestat printr-o deplina docilitate a politicii externe, satelizarea diplomatica a Romaniei fiind tot atat de absoluta ca si a celorlalte tari comuniste “fratesti”; in februarie 1948 guvernul s-a legat de sovietici printr-un tratat de prietenie, colaborare si asistenta mutuala valabil pe 20 de ani, urmat de intelegeri asemanatoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria, semnate toate in cursul anului 1948. Tratatul abia incheiat cu Iugoslavia(1947) a fost, fireste, denuntat dupa excluderea acesteoa din Cominform, al carui sediu era la Bucuresti, Gheorghe Gheorghiu-Dej angajandu-se imediat pe calea unei violente campanii de “demascare” a lui “Iuda Tito”. Din punct de vedere economic, tara era deja inclusa in sfera de influente sovietica, prin Tratatul din mai 1945, apoi prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, intemeiat in 1949. Din punct de vedere ,ilitar, dominatia sovietica era tot atat de deplina, manifestandu-se atat prin ocupatia militara directa a tarii (care a durat pana in 1958), cat si, din 1955, prin incadrarea Romaniei in Tratatul de la Varsovia. Disparitia dictatorului sovietic in martie 1953 a deschis perioada de incertitudine in intreaga Europa de Rasarit, care s-a manifestat, in cazul Romaniei, prin aparitia primelor simptome ale neintelegrilor romano-ruse. Desi multe evenimente, atitudini, initiative politice sunt inca neclare, contradictorii, deseori greu de explicat, ceea ce apare limpede inca de la inceput si in afara de orice indoiala este suspiciunea si lipsa de simpatie intre Dej si noul stapan de la

Kremlin. Hrusciov a urmarit cu consecventa sa-i inlocuiasca pe vechii stalinisti est-europeni cu oamenii sai, favorabili destinderii si coexistentei pasnice. Aceasta linie a izbandit fara greutati in Polonia si Cehoslovacia, unde Beirut di Gottwald au murit, in conditii normale, imediat dupa disparitia lui Stalin; a izbandit cu oarecare dificultai in Bulgaria si Ungaria, unde Cervekov si Rakossi au fost, in cele din urma, maziliti (1956) la cererea Moscovei. Planul lui Hrusciov nu a reusit insa in Romania, unde stalinismul local a stiut sa-i neutralizeze pe toti oponentii locali, jucand, in acelasi timp, cartea fidelitatii fata de Kremlin. In acelasi timp, Hrusciov a proclamat sus si tare ca in Romania procesul de destalinizare avusese loc inca din 1952, o data cu inlaturarea grupului Pauker-Luca. Relatiile cu Hrusciov par sa fi fost incordate mai ales in anul 1955, cand unele deosebiri de vederi au iesit la iveala pe timpul vizitei la Bucuresti a liderului sovietic; rusii erau in favoarea separarii posturilor de prim-secretari si prim-ministri. Dej, in acel moment doar prim-ministru, a trecut peste obiectiile rusesti reluand, in octombrie 1955, si functia de lider al partidului. La Congresul al II-lea (1955) s-a vorbit, pentru prima oara, despre calea romaneasca de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerintele locale si sa insistat pe respectarea principiilor de suveranitate, egalitate si neamestec in treburile interne. In acelasi an, posibilul favorit al lui Hrusciov, Miron Constantinescu, a fost scos din importanta functie de sef al planificarii. Evenimentele din Ungaria (ocotmbrie-noiembrie 1956) au pus in surdina, pentru moment, aceste divergente de pareri, care oricum nu puneau in pericol soarta socialismului din Romania si nici interesele rusesti in zona, justificand, in acelasi timp, opozitia lui Dej fata de destalinizare. Comunistii romani au aratat, inca de la inceput, multa ostilitate fata de I. Nagy si au secundat, cu hotarare, represiunea sovietica. Pe de alta parte, in decembrie 1956, ei vorbeau din nou depsre o cale romaneasca de construire a socialismului si cereau ajutor economic sporit din partea Moscovei; 1956 a fost, de altfel, anul in care ultimul sovrom – Sovromcuartul – a fost revandut romanilor, punandu-se astfel capat unei forme de exploatare economica directa de catre rusi. Calea romaneasca de construire a socialismului se deosebea, in cateva privinte importante, de planurile lui Hrusciov. CAER-ul, somnolent intre 1949 si 1955, fusese reactivat de acesta din urma, cu scopul introducerii diviziunii si specializarii economice intre tarile socialiste. Era, oarecum, un conflict intre nord si sud, intre tarile socialiste dezvoltate, Cehoslovacia, de exemplu, si tarile

socialiste care se aflau pe cale de dezvoltare. Bulgaria a acceptat repede punctul de vedere al Moscovei, dar, in cazul romanilor, planurile rusilor s-au ciocnit de prevederile adoptate la Congresul al II-lea al Partidului (1955). Praga s-a aratat, inca din 1956, ostila fata de industrializarea accelerata, opunandu-se ajutorarii ei tehnologice si criticand pe fata, intre 1957 si 1958, o tendinta pe care o socotea autarhica si protectionista. Cu toate acestea, in ciuda frictiunilor evidente , Hrusciov a acceptat, in 1958, vechea cerere a lui Dej de retragere a trupelor sovietice din Romania, o actiune ale carei origini sunt inca neclare, dar care pare sa fi avut totusi loc la cererea comunistilor romani; ei ar fi sugerat retragerea trupelor inca din 1953. In mod surprinzator, principalul negociator al Bucurestiului a fost E. Bodnaras, fostul agent sovietic adus in Romania in 1944, dar care, ulterior, s-a asezat pe o pozitie consecventa de sustinere a politicii externe urmate de Gheorghi-Dej. Retragerea rusilor trebuie inteleasa si in contextul international al acelui moment: valoarea strategica a Romaniei scazuse considerabil dupa semnarea tratatului de pace cu Austria si retragerea sovieticilor din acea tara. Pe de alta parte, aflat in plina campanie propagandista de castigare a opiniei publice occidentale, Hrusciov a socotit ca se poate dispensa de ocuparea unei tari inconjurate oricum de sateliti si aflate, fara drept de apel, la mana diviziilor ursesti stationate in Basarabia. Kremlinul pare sa fi privit intreaga problema a stationarii trupelor sale in Romania numai sub aspect militar si diplomatic, fara sa-si dea seama ca retragerea lor ii va lipsi de un mijloc e presiune asupra comunistilor lui Dej. La plecarea rusilor, in iulie 1958, acesta a rostiti unul din cele mai “lingusitoare” si servile discursuri ale sale, parca pentru a-i face pe sovietici si mai increzatori in fidelitatea sa. In paralel insa el era angajat deja pe drumul care va duce la spectaculoasa reorientare interna si externa de dupa 1960. Anul 1958 este cel care, in vechile simptome ale potentialului conflict dintre Moscova si Bucuresti se transforma in actiuni concrete, un fenomen facilitat de construirea, in Romania, a unei noi elite conducatoare, dominate de puternica personalitate a lui I. Gh. Maurer – sef al statului intre 1958 si 1961 si prim-ministru dupa acest an. Cu binecuvantarea lui Dej, noua echipa a pasit repede pe calea unei politici de neconceput cu numai cativa ani in urma. Comertul exterior a fost treptat reorientat catre Occident, in timp ce firmele apusene se aratau dispuse sa acorde credite Romaniei (1958).Al. barladeanu a vizitat diferite capitale occidentale, in fruntea unei importante delegatii economice (1958), urmat, mai

tarziu, de insusi primul ministru. In 1960, Romania a incheiat cu principalele guverne apusene acorduri de compensare pentru bunurile nationalizate in 1948, inlaturand astfel, o serioasa piedica juridica in calea unor legaturi economice normale. Ca urmare, importurile din tarile capitaliste au crescut intre 1958 si 1965 de la 21,5 % din valoarea totala a importurilor la 39,9 %, exporturile de la 24,1 % la 32,8%. In aceeasi perioada, importurile din Uniunea Sovietica au scazut de la 52,7 % la 37,7 %, air exporturile ormanesti din Rusia de la 50,2 % la 39,8 %. Congresul al III-lea al PRM (1960) a dat o formulare mai clara a principiilor comunismului national, proclamand din nou dreptul tarii de a se industrializa in mod rapid si facand din construirea combinatului siderurgic de la Galati pionul de incercare a relatiilor cu CAER. Un an mai tarziu, abia intors de la Moscova, unde asistase la la Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Sovietic (octombrie 1961), Dej se angaja intr-un violent atac impotriva moscovitilor epurati in 1952 si 1957, repetand din nou vechea pizitie potrivit careia in Romania destalinizarea vietii politice avusese deja loc. De acum inainte, pana la moartea dictatorului roman (martie 1965), relatiile cu Kremlinul se vor inrautati progresiv, agravate in primul rand de insistenta cu care rusii urmareau sa transforme CAER-ul intr-un organism economic supranational, in cadrul caruia nordul urma sa furnizeze produse industriale, iar sudul materii prime si agricole. La insistentele lui Hrusciov, Consiliul a adoptat, in iunie 1962, “Principiile diviziunii internationale a muncii”, liderul sovietic expunandu-si parerile si intr-un articol tiparit de revista “Kommunist” in luna august a aceluiasi an. Nici unul din texte nu se potrivea cu conceptia Bucurestiului despre colaborarea economica intersocialista, ele reafirmau principiul diviziunii intre nordul industrial si sudul agrar, insistand, de asemenea, pe necesitatea transformarii CAER-ului intr-un organism supranational, cu largi drepturi de coordonare a politicilor economice nationale. Anii 1962-1963 au fost de aceea martorii unor numeroase presiuni exercitate fie direct de Hrusciov si Ulbrivht, fie in cadrul diferitelor consfatuiri CAER, fie la nivelul economistilor si al publicatiilor economice, pentru a-i lamuri pe romani aupra avantajelor integrarii economice. Camapania a culminat in 1964, prin publicarea planului Valev de alcatuire a unui “complex economic interstatal” in zona Dunarii de Jos care ar fi inglobat partile de sud ale Uniunii Sovietice (12 000 de km patrati), de sud-est ale Romaniei (100 000 de km patrati), de nord al e Bugariei (38 000 de km

patrati). Romanii au raspuns in mod violent, considerand pe buna dreptate planul ca o incercare de dezmembrare a economiilor nationale si a teritoriului national. Planul Valev, precum si respingerea sa in numele interesului national, erau doar ultimele manifestari ale unu proces conflictual care, intre timp, depasise sfera economicului, patrunzand si in cea a politicului. Intr-adevar, schisma chineza a introdus un element nou in relatiile romano-sovietice, ingaduind Bucurestiului sa se distanteze de Moscova cu mai putina teama de reactia acesteia. Comunistii chinezi au ales capitala romana drept locul desfasurarii unui violent atac antisovietic (1960), trimitand apoi la Bucuresti numeroase delegatii economice si politice (1962, 1963). Nu putem sti daca initiativa acestei apropieri a pornit de la Dej sau de la Mao, este insa ibteresant de remarcat faptul ca , tot in 1963, liderul roman a vizitat Iugoslavia, inchiend acordul pentru construirea complexului hidroenergetic de la Portile de Fier, ca ambasadorul roman a fost retrimis la Tirana, excomunicata in mai 1961, ca legatiile Angliei si Frantei la Bucuresti au fost ridicate la grad de ambasada, ca, in sfarsti, anul 1963 a fost cel in care Romania a votat, pentru prima data, la ONU, altfel decat URSS si aliatii sai. La inceputul anului 1964, Gheorghiu-Dej si-a oferit meditatia in conflictul chino-sovietic si l-a trimis, in acest scop, pe Maurer, la Beijing (martie): daca ar fi sa dam crezare “memoriilor” lui Hrusciov, misiunea primului ministru si intrevederea ce i-a urmat la Pitsunda, intre Maurer si Hrusciov, nu au facut decat sa agraveze suspiciunea existenta intre toate partile aflate in joc. Presupusele memorii sunt extrem de dure cu Maurer, acuzandu-l de antisovietism si nationalism burghez, de iredentism in privinta Basarabiei. Ceea ce este in orice caz limpede este faptul ca la Pitsunda, rusii si romanii nu s-au putut intelege nici macar in pricinta tinerii secrete a neintelegerilor, dovada fiind publicarea, in aprilie, la Moscova, a planului Valev si, la Bucuresti, a declaratiei numite “din aprilie”, referitoare la pozitia Romaniei fata de conflictul chinosovietic. Concomitent cu aceasta expunere fatisa a conflictului, politica externa a Romaniei a devenit tot mai indrazneata si mai diferita de cea a satelitilor europeni: numeroase misiuni economice apusene au vizitat Bucurestiul, o dlegatie economica romana a calatorit la Washington, Maurer a vizitat Parisul, voturile independente de la ONU s-au inmultit. Regimul lui Dej a dobandit nesteptat de repede o respectabilitate internationala pe care a avut abilitatea de a o extinde in continuare.

Reorientarea politicii externe a coincis, dupa 1960, cu semnificative mutatii in politica interna, in primul rand cu relaxarea regimului politienesc. Inchisorile politice au inceput sa se deschida in 1962, cand au fost eliberati, dupa cifre oficiale, 1 304 detinuti, urmati, in 1963, de alti 2 892 si, in primele patru luni ale lui 1964, de ultimii 464, multi inchisi dupa 1944, altii – legionarii – inca din 1941. Un element esential al noului curs politic national, menit, in primul rand, a castiga opinia publica, a fost inceperea unei campanii de derusificare care a culminat, in 1963, cu inchiderea tuturor institutiilor create intre 1944 si 1948, tocmai in vederea sprijinirii procesului de rusificare: Institutul “Maxim Gorki” si Muzeul Romano-Rus si-au inchis portile; au fost suprimate atat Institutul Romano-Sovietic, cat si “Analele romano-sovietice”, precum si revista “Timpuri Noi”. Numele rusesti de strazi, institutii si cinematografe au fost schimbate peste noapte; in paralel, Dej a organizat sedinte publice la nivelul tuturor intreprinderilor in care activistii superiori de partid aruncau Moscovei incredibile acuzatii, invinovatind-o de toate pacatele si de toate relele ultimelor doua decenii: stalinism, exploatare economica, pervertirea valorilor nationale, izolarea tarii de restul lumii, slavizarea unei culturi latine, etc.. desfiintarea institutiilor de derusificare a fost dublata de reintemeierea unora din institutiile desfiintate in 1944, cum ar fi, de pilda, Institutul de Studii Sud-Est Europene. A crescut, de asemenea, rolul Academiei, care a putut alege intre membrii ei titulari si corespondenti, un numar de “fosti” oameni de stiinta si cultura, pana atunci tinuti in umbra. Micsorarea rolului dosraului personal de cadre a facut posibila cooptarea unui numar mare de tehnocrati, lasati pana atunci la marginea societatii pe motive de origine sociala, activitati politice burgheze, pacate ideologice. Toate aceste schimbari, remarcabile daca le comparam cu situatia anilor ’50, au dus la crearea unui climat de realtica intelegere sociala si consens national, cu atat mai mult cu cat sperantele eliberarii de comunism pareau acum amanate, pe termen lung. Grupul lui Dej a condus, cu prudenta pricepere procesul de reabilitare a vechilor notiuni de patrie si nationalism, curatindu-le de sovietism si internationalism, restituind natiunii multe din valorile ostracizate dupa 1948: principalul instrument folosit in aceasta campanie de revenire spirituala a fost istoria. Anii 1960-1965 au fost, din acest punct de vedere, o perioada de antislavism, de redescoperire a originii latine, de diminuare a rolului rusilor din istoria tarii. Fata de anii ’80, intoarcerea era de 180 de grade; chiar si rusofilul

principe Cantemir era derusificat, iar tratatul sau cu Petru cel Mare (1711), care garantase integritatea Moldovei, era acum folosit pentru a aminti, in mod indirect, ca anexarea Basarabiei de catre rusi nu corespundea dreptatii istorice. Marx insusi, cunoscut pentru sentimentele sale antirusesti, era pus sa vorbeasca pentru romani: in 1964 aparea, la Bucuresti, volumul “Marx despre romani”, o culegere de articole exprimand, prin gura parintelui comunismului, parerile romanilor despre rusi. Se vorbea si de nedreptatea ocuparii Basarabiei la 1812 si despre planurile anexiste ale rusilor asupra Principatelor Romane si despre antirusismul generatiei pasoptiste si al celei care crease Statul National Roman Modern, la 1918. Se poate socoti deci ca, in 1965, politica interna si externa a dictatorului roman era angajata pe o directie noua, autonomista, foarte diferita de cele pe care le urmau celelalte tari est-europene. Economic, Romania se opunea integrationismului si specializarii cerute de CAER, incapatanandu-se sa continue linia de rapida industrializare, mai ales cu ajutorul Apusului. In interior se vadeau tendinte de timida liberalizare, in timp ce, pe plan extern, partidul refuza sa secondeze Rusia in dorintele ei de hegemonie asupra miscarii comuniste internationale, apropiindu-se, in acelasi timp, de China si de tarile industriale dezvoltate. In sfarsit, din punct de vedere cultural, influenta rusa era aproape cu totul disparuta, partiduyl ingaduind, cu prudenta treptata recuperare, reabilitare si circulatie a valorilor traditionale care nu-i mai amenintau in mod direct autoritatea. Gheorghiu-Dej a murit pe neasteptate, bolnav fiind, in martie 1965, cand era abia la inceputul noului sau drum, lasand istoricilor sarcina de a explica o personalitate contradictorie si o politica ale carei resorturi intime si motivatii nu pot ramane deocamdata decat de domeniul speculatiei si al ipotezei. Politica lui Dej a cunoscut mai multe faze, mai multe etape de evolutie; in ilegalitate pana la 23 august 1944, el a reprezentat factiunea nationala a miscarii comuniste, lip[sit de contacte cu moscovitii si departe de influenta Kremlinului. Dupa “eliberare”, el a oscilat o vreme intre linia nationala si cea moscovita, optand insa foarte repede, probabil din realism politic, pentru cea de-a doua. Intre 1948 si 1958, el s-a identificat pe deplin cu interesele si modelul stalinist, patronand exterminari si crime in masa, nemaintalnite pana atunci in istoria tarii. Nu este insa lipsit de interes sa aratam ca atat Tito, cat si Kadar au trecut prin epoci sangeroase similare. Apoi, dupa 1958m Dej a evoluat treptat spre o

desprindere de rusi si catre obtinerea unui statut de relativa autonomie, ale carui trasaturi le-am mentionat anterior. Aceasta intotocheata evolutie se poate explica in mai multe feluri: ea poate fi socotita mai intai, ca reprezentatul unui conflict cu Hrusciov, provocat de acesta, nedorit de Gheorghi-Dej, si care l-a impins pe dictatorul roman spre autonomie, doar pentru a-si scapa tronul de pe care liderul sovietic dorea sa-l elimine, pe de alta parte, tinand seama de antecedente, se poate emite si ipoteza ca Dej a urmarit intotdeauna sa obtina statutul autonom pe care l-a atins in 1964; a reusti sa-l implineasca numai in momentul in care conditiile internationale i-au fost prielnice. Probabil ca ambele ipoteze contin un minim de adevar, ele completandu-se reciproc. De mare importanta pentru impunerea unui nou curs si cnstituirea, dupa 1958, a unui nou nucleu conducator in cadrul partidului, condus din tehnocratii grupati in jurul lui Maurer. Conflictul cu Hrusciov nu izbucnise deoarece romanii doreau sa aplice un alt model de dezvoltare, ci, dimpotriva, deoarece rusii ar fi vrut sa aplice ei modelul marxist in |Romania - a fost doar o modalitate de aprare a tarii. Comunistii rpomani nu s-au gandit nici o clipa la reformarea reala a modelului economic stalinist, ci la punerea lui integrala in practica. Drept urmare, in 1965, Dej si grupul sau erau in conflict relativ cu Moscova in privinta autonomiei, dar structurile interne peste care domneau nu se deosebeau in chip esential de cele sovietice. Nu se poate sti cum ar fi evoluat politica interna a partidului si, cu atat, a politicii externe a tarii daca moartea primului secretar nu ar fi surventi atat de surprinzator in martie 1965, in momentul in care noul curs politic era abia initiat. 3.1.3. Iesirea de sub tutela Moscovei Gheorghe Gheorghiu-Dej moare in martie 1965, insa pana la aceasta data se observa o crestere a influentei unor membrii marginali, care nu avusesera pozitii oficiale inalte, dar care totusi fusesera apropriati ai liderului. Schimbarea compozitiei sociale a nucleului guvernant indica scaderea ponderi elementelor proletare. Noii veniti, care aveau ca trasatura imbinarea statutului de comunisti cu vechime cu acela de cadre pregatite profesional puteau face fata mai bine

noilor conditii. Schimbarea compozitiei sociale a nucleului decizional a fost identica cu mutatiile produse la nivelul aparatului de partid. In partid insa, incepand din aprilie 1962 se inregistreaza o crestere a efectivelor cu 50%. Prin aceasta se viza dobandirea sprijinului substantial din partea populatiei. S-a hotarat amplificarea formalitatilor necesare numirilor cadrelor in partid. Stagiul de candidat aproape dispare, el fiind utilizat numai in situatii speciale. Criteriile de clasa pentru recrutarea in partid nu mai sunt utilizate, lansandu-se o campanie de primire de noi membrii, asemanatoare ca amploare cu cea din 1944-1948. In perioada aprilie 1962 si decembrie 1965 numarul membrilor creste cu 68%, caci 1962 marcheaza demararea unei noi strategii de penetrare a tuturor segmentelor sociale, pentru a fi mai bine controlate, concomitent cu o semnificativa reducere a metodelor represiunii violente. Multi dintre cei cu pregatire superioara intra acum in P.M.R., motivati de oportunitati carieristice. Ei nu sunt ideologizati, ci mai degraba sunt preocupati de industrializare, de performanta, de propriile lor cariere. Compozitia sociala se schimba. Procentul muncitorilor scade de la 51% in 1960 la 40% in decembrie 1965. Deja in anii 60, muncitorii au constituit o minoritate in partid, insa procentul taranilor este marcat e o crestere semnificativa, de la 22% in 1960 la 33% in decembrie 1965. Procentul celor cu pregatire superioara reprezinta o pondere mai mare in partid. Acest fenomen se produce concomitent cu intinerirea cadrelor, mai ales in urma campaniei declansate de Gheorghiu-Dej la al II-lea Congres al P.M.R. Societatea prezenta insa simptomele unui sistem dezarticulat si pasiv, liderii politici fiind insularizati. Strategiile folosite pentru ca elita politica sa castige suport politic intern au fost variate. Principalul mijloc folosit a fost manipularea simbolurilor nationale. Partidul adopta o perspectiva patriotica. El nu se mai considera detasamentul romanesc al Internationalei moscovite, ci un corp firesc, instrument puternic integrat nationalismului romanesc si maretiei romanesti. Utilizarea acestor forme nationale au fost brutal reprimate, mai ales dupa 1944, deoarece propaganda oficiala si cenzura creasera un mediu cultural strain de traditiile si istoria poporului roman. In acest context, retiparirea unor scriitori interzisi, permisiunea de a fi comentati, comemorarea unor date istorice si a unor personalitati antebelice, au fost masuri menite sa relaxeze raporturile din sfera publica, sa produca simpatie pentru lideri, dar mai ales sa atraga sprijinul unor segmente pe considerente de ordin cultural. Alte simpatii urmau sa fie castigate prin exploatarea

sentimentului national. Elita pune accent pe continuitatea regimului, insa valorizand simbolurile nationale, anuland prioritatile din anii 60 ce vizau ruptura cu trecutul. Valorificarea mostenirii culturale insemna selectarea acelor opere care puteau servii noii oranduiri. A fi impotriva clasei conducatoare insemna, pana atunci, tradarea cauzelor proletariatului si a revolutiei bolsevice. Dupa 1964 a fi impotriva elitei politice echivala cu tradarea interesului national, cu care acum elita facea eforturi pentru a fi identificata. Traditiile istorice si valorile acestora au fost reactivate printr-o manipulare de proportii, iar succesul operatiunii a avut un real succes. Un numar important de scriitori si savanti sunt reintrodusi in circuitul editorial. Autorii reabilitati trebuiau sa demonstreze un spirit progresist apeland la justitia sociala, pentru a fi mai apropiati de propaganda oficiala si de idealurile comuniste. La toate acestea se adauga si sedimentarea treptata a unui sentiment antisovietic, care consolida relatiile de putere. Liderii se aflau in cautarea de argumente si surse de legitimitate pentru a-si dovedi politica lor de independenta. Retiparirea unor opere ale lui N. Bacescu, M. Eminescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga etc. nu au fost doar acte de reparatie, de introducere in circuitul valorilor culturale ale acestora, ci si instrumente pretabile atingerii si promovarii noilor obiective politice propuse. Consecintele sunt evidente: desovietizarea spatiului cultural romanesc. Se incepe cu lucrurile marunte, dar cu o implicatie majora in psihicul colectiv: demolarea statui lui Stalin din Bucuresti. Urmeaza apoi schimbarea tuturor numelor de strazi care fusesera sovietizate, a intreprinderilor, obiectivelor industriale, institutiilor culturale etc. Simbolistica de inspiratie sovietica este interzisa. Apoi, sunt atacate si datele majore, de semnificatie pentru comunism: in 1964 nu se va mai defila de 7 noiembrie. Mai mult, institutiile care servisera rusificarii si slavizarii trasaturilor nationale erau rand pe rand convertite profilurilor romanesti. Editura Cartea Rusa devine Editura pentru Literatura Universala; Institutul de Limba Rusa devine Institutul de Limbi Straine, iar exemplele pot continua. Personalul din diferite structuri si la diverse nivele este schimbat, fiind vizate mai ales persoanele care, pe parcursul anilor au dovedit atasament fata de valorile sovietice. Limba rusa nu mai este obligatorie in scoli inca din anul de invatamant 1963-1964. Se inregistreaza si o prudenta deschidere spre Occident. Intelectualilor apropiati de regim li se permite sa calatoreasca in strainatate, sa participe la simpozioane, sesiuni de comunicari, congrese, conferinte si targuri

internationale. Filmele occidentale isi fac aparitia pe ecranele cinematografelor romanesti, iar turneele unor artisti si conferintele intelectualilor straini devin frecvente. Traducerile din literaturile occidentale sunt mult mai permisive, neinregistrandu-se trunchieri masive ori cenzurarea unor termeni reactionari. In 1963 au incetat bruierile posturilor de radio din Occident care emiteau in limba romana. S-a inregistrat o relaxare a cenzurii, care a avut ca urmare dinamizarea vietii sociale si mai ales a celei intelectual creatoare. Aceste chestiuni faceau parte insa din angrenajul manipulant al clasei conducatoare, care, pe langa aceste iluzorii libertati, in continuare se pronunta impotriva dezbaterilor publice pe teme politice, economice sau sociale. Incepand cu anul 1962, represiunea isi va diminua treptat tendintele violente. Cadrul legislativ devine mult mai permisiv. Tot mai multe decrete ale Consiliului de Stat vor amnistia detinutii politici intre 1962 si 1965. Acest complex de masuri au fost luate pentru reabilitarea relatiilor putere-societate, dar mai ales pentru a sterge din memorie efectele opresiunilor anterioare. Apogeul tensionarii relatiilor cu Moscova a fost atins in aprilie 1964, atunci cand se declara ca: este dreptul exclusiv al fiecarui partid sa-si stabileasca linia politica proprie, obiectivele concrete, caile si mijloacele prin care sa le atinga, aplicand creator adevarurile generale ale marxismleninismului si concluziile la care ajunge printr-o analiza a experientei altor partide comuniste si muncitoresti... Nu exista si nu poate exista un partid tata si un partid fiu, partide care sunt superioare si partide care sunt subordonate ( inferioare ); mai curand exista o mare familie a partidelor comuniste si muncitoresti cu drepturi egale... Nici un partid nu are si nu poate sa aiba un loc privilegiat si nu poate sa impuna linia si punctele sale de vedere (opiniile) altor partide…. Declaratia din aprilie a avut un caracter ambiguu si contradictoriu, in fond, liderii comunisti pregateau noi baze economice, politice, culturale, de legitimare a puterii. Aceasta desatelizare a fost initiata fara slabirea controlului exercitat de partid asupra societatii, fara ca masele sa revoce cadre, fara a se permite spontaneitati populare, care sa deschida o bresa in controlul exercitat de aparat, in alta ordine de idei, nici Moscovei nu i s-a oferit prilejul pentru a invada Romania. Pe plan extern, aceste actiuni ale Bucurestiului au fost privite ca manevre dibace, relativ simple, de realizare a autonomiei nationale in cadrul blocului comunist sovietizat.

3.2. Apogeul politicii externe a Romaniei comuniste

3.2.1. Destinderea in planul politicii interne Probabil ca termenul care defineste cel mai semnificativ perioada 1965-1974 este cel de destindere , atat interna, cat si in plan international. Liberalism-socialism, desi se foloseste deseori, este un concept prea generos, deoarece nici chiar in anii lor cei mai deschisi, comunistii romani nu au pus decat rareori fiinta umana in calculul politicii de urmat, fapt care a disparut aporape complet dupa 1974. Alti istorici, ami ales din cei apuseni, definesc epoca respectiva prin conceptul de independenta; si acest termen este cam exagerat deoarece, oricat de mare ar fi fost dorinta clasei conducatoare romanesti, despre o reala independenta nu putea fi vorba. Destinderea, in schimb, poate caracteriza societatea romaneasca in aceasta perioada. Poate fi astfel definita atat noua realitate externa, dezangajarea fata de rusi, apropierea de apuseni, precum si atmosfera de relativ consens national care s-a prelungit, dupa moartea lui Dej, pana in anii ’70. Problema succesiunii lui Dej fusese hotarata inca de la inceputul anilor ’50, cand dictatorul roman il desemnase pe Nicolae Ceausescu ca viitor lider al partidului. Acesta a urcat toate treptele ierarhiei de partid sub protectia lui Dej, pe care il cunoscuse in inchisoare; sef al tineretului comunist indata dupa razboi, general-locotenent si sef al directiei politice a armatei (1950), secretar al Comitetului Central (1952), membru al Biroului Politic (1955), responsabil cu problemele de cadre. Cu toate acestea, atunci cand a devenit prim-secretar al partidului, la 47 de ani, atributiile ii erau limitate de existenta unei conduceri colective din care mai faceau parte I. Gh. Maurer, seful guvernului, si Chivu Stoica, presedintele Consiliului de Stat. In 1965, Nicolae Ceausescu era numai un prim inter pares, figura dominanta a triadei mentionate fiind, fara indoiala, primul ministru. De altfel, pentru a preveni concentrarea puterii intr-o singura mana, Congresul al IX-lea (1965) a interzis, pe viitor, cumulul functiilor de partid si de stat. “Baronii” lui Dej, Maurer, Bodnaras, Stoica, Apostol au crezut ca-l pot controla pe tanarul Ceausescu si au alcatuit cu acesta o alianta in vederea inlaturarii ultimilor stalinisti, in primul rand, a lui Al. Draghici, ministru de interne din 1952. Draghici si-a pierdut postul imediat dupa moartea lui Dej, fiind

ulterior inlaturat si din Comitetul Central (1968). O data cu el au cazut, la Congresul al IX-lea al partidului, numerosi vechi activisti de pe vremea stalinismului, inlocuiti atat in aparatul de partid, cat si in cel al statului cu o noua generatie. Grupul “baronilor”, Maurer in primul rand, nu pare sa fi socotit ascensiunea lui Ceausescu drept periculoasa pentru linia sa de treptata destindere interna si dezangajare fata de rusi. A incurajat, de aceea, intr-o maniera greu de explicat, incalcarea articolului XIII din statutul abia adoptat la Congresul al IXlea, care interzicea cumulul de functii si a ingaduit secretarului general al Partidului Comunist Roman (ambele denumiri au fost adoptate la intrunirea mentionata) sa ocupe, in 1967, si functia de presedinte al Consiliului de Stat. Ceausescu s-a folosit cu multa pricepere de aceasta pozitie pentru a largi atributiile Consiliului si pentru a aduce sub ascultarea sa atat Consiliul Economic, creat in 1967, cat si pe cel al apararii, infiintat in 1968. pe nesimtite, Consiliul s-a transformat dintr-un organ onorific intr-unul de conducere efectiva, dubland sau preluand din atributiile guvernului condus de Maurer. Daca se adauga si faptul ca, in 1969, la Congresul al X-lea, doua treimi din membrii Prezidiului Permanent fusesera promovati dupa 1965 prin grija lui Ceausescu, putem socoti ca preluarea puterii de catre acesta era acum desavarsita. Politica interna a echipei Maurer-Ceausescu a justificat, in mare parte, cultivarea sentimentului de masurat optimism care se raspandise peste tara inca din vremea lui Dej. Noua carmurie a debutat cu o seama de masuri simbolice, dar nu mai putin populare, cu ar fi relatinizarea numelui tarii (din Rominia in Romania), adoptarea unei noi Constitutii (1965), care nu mai dadea importanta “fratelui liberator”, cum facusera Constitutiile din 1948 si 1952, reabilitarea comunistului national – Lucretiu Patrascanu – precum si a numerosi alti detinuti politici., arestati intre 1951 si 1958. Caracterul liberal, de destindere interna, a fost imprimat si de unele masuri menite a incuraja initiativa particulara si a modifica, intr-un fel, rigidul raport stalinist dintre stat si individ. Partidul a cultivat cu mare dibacie imaginea unei forte politice dornice de liberalizare, de inlaturare a dogmnatismului si de creare a unui consens national; si-a deschis, de altfel, din 1965, portile, scurtand perioada de stagiatura si cautand sa atraga in randurile sale atat pe oamenii de stiinta si cultura, cat si intelectualitatea tehnica. Datorita acestei politici a portilor deschise, partidul a

trecut pentru prima data pragul celor 2 milioane de membri in 1970, ceea ce reprezenta aproximativ 10 % din intreaga populatie a tarii. Anii ’60 au fost, in intreaga Europa de Rasarit, o perioada de cautari si reforme, cu deosebire in domeniul economic. Comunistii romani au publicat si ei in 1967 principiile a ceea ce considerau a fi un nou sistem de conducere si planificare economica, in general mai conservatoare decat cele formulate in alte tari socialiste. Teoretic, intreprinderile au dobandit mai mult drept de decizie, numarul indicatorilor centrali de plan a fost redus, dar centralizarea a ramas totusi stricta, planificarea rigida si in competenta exclusiva a partidului. Clasa conducatoare credea cu tarie ca modernizarea vietii economice se poate obtine mai repede in conditiile unui dirijism centralizat decat in cele ale unei descentralizari economice. Aceasta linie s-a accentuat foarte mult dupa 1970, cand partidul a hotarat, sub influenta lui Ceausescu, peste opozitia lui Maurer, sa revizuiasca prevederile adoptate in 1969 pentru palnul cincinal urmator (1971 1975), marindu-le. Drept urmare, rata de acumulare a crescut la 34,1 %, procentul investitiilor in industrie a crescut la 49,2 %, in timp ce investitiile alocate agriculturii au scazut la 13 %, aceasta in pofida dublarii, intre 1970 si 1974, a exporturilor de produse cerealiere si de carne. Partidul si-a fixat ambitioase obiective industriale, inele de indoielnica valoare economica, dupa cum a fost Canalul Dunare-Marea Neagra; siderurgia si petrochimia, rafinarea petrolului indeosebi, urmau sa se dezvolte cu precadere, desi minereurile de fier autonhtone erau reduse cantitativ, productia romaneasca de petrol era in scadere si ea si, de cealalta parte, pretul petrolului importat crestea. Fara a tine prea mult seama de conditiile si resursele locale, de legile economice, partidul s-a angajat fara ezitare in construirea centralei nucleare, elicoptere, avioane, vase maritime de pana la 100.000 de tone, inclusiv petroliere, automobile, noi centre siderurgice. Rezultatele negative ale acestui gigantism economic se vor vedea abia peste cativa ani; pentru moment, industrializare rapida crea locuri de munca pentru cei ce paraseau satele, urbaniza localitatile si dadea impresia de prosperitate economica indelungata. Alaturi de destinderea politieneasca si ideologica, dezvoltarea economica de dupa 1965 a fost, fara dubii, unul dintre factorii de natura a crea o atmosfera de stabilitate interna si de acceptare resemnata a regimului Ceausescu. Un alt factor cu urmari similare a fost accentuarea cursului autonom al politicii externe, o tema asupra careia specialistii se contrazic radical, unii avand

tendinta de a nega caracterul real al “independentei romanesti”, majoritatea considerandu-l doar o teorie fara aplicatii practice. Cert este ca autonomia externa era tot mai vizibila, desi in aparatul de conducere existau in continuare multi rusi. Perioada 1965-1974 a fost martora unor spectaculoase diplomatice romanesti, care au conferit Statului Roman prestigiul bine-meritat si un statut privilegiat in randul comunitatilor socialiste. Vizitatori de marca – de Gaulle (1968), Nixon (1969) – au sosit in capitala Romaniei, aducand cu ei bunavointa si ajutorul economic al Occidentului. Limitele tolerantei sovietice au foist deseori puse la incercare, romanii mentinandu-si neutralitatea in conflictul rusochinezm apropiindu-se de Iugoslavia, aparand pana la final experimentul Dubcek si dreptul comunistilor cehoslovaci de a-si pune in aplicare modelul dorit. Romania a fost, de altfel, singura membra a Pactului de la Varsovia care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei in 1968. Apropierea de Bonn si stabilirea de relatii diplomatice cu Republica Federala (1967) intr-un moment in care nicio tara socialista nu avea inca astfel de legaturi, precum si mentinerea de relatii diplomatice cu Israelul dupa razboiul de sase zile (1967) au fost si acestea atitudini individuale ale Statului Roman in politica mondiala; totodata foarte curajoase, care iritau Kremlinul. Comunitatea evreilor romani a fost lasata sa adere la Congresul Mondial Evreiesc (1967); comunistii romani au refuzat, de asemenea, cu consecventa, sa participe la manifestarile militare ale Pactului de la Varsovia si sa ingaduie astfel de manevre pe teritoriul national, sustinand, in pararel, ideea desfiintarii simultane a blocurilor militare. Orientarea diplomatica spre apus a fost dublata de o restructurare a legaturilor comerciale externe: primele acorduri economica cu Germania au fost semnate in 1966, urmate de altele cu principalele tari capitaliste dezvoltate; tratativele pentru aderarea la GATT au inceput in 1968 si s-au incheiat in 1971; in acelasi an incepeau, la Washington, discutiile privind aderarea la Fondul Monetar International si la Banca Mondiala, Romania devenind membra celor doua organizatii in 1972. tot acum, dlegatii romani solicitau si Pietei Comune un regim comercial preferential, care le era acordat un an mai tarziu (1973). Pentru a atrage capital, tehnologie si pentru a-si asigura desfacerea produselor pe diferite piete internationale, guvernul romanesc a anuntat, in 1971, infiintarea de societati mixte, in care partea romana urma sa fie de 51 %, restul, capital si profituri, revenind partenerului occidental. Pana in 1973 fusesera intemeiate 20 de astfel de societati. Graitoare oentru orientarea economica a comertului

exterior sunt procentele valorice ale schimburilor cu CAER, cu Uniunea Sovietica si cu tarile capitaliste dezvoltate: in 1965, celui dintai ii revenea 60,4% din valoarea comertului exterior, din care Uniunii Sovietice 38,8 %, tarilor capitaliste 28,9 %; in 1974, procentul era de 33,9 %, 15,8 % si, respectiv, 45,1%. Existau insa si motive pentru care rusii au tolerat o asemenea politica a Romaniei, spre deosebire de atitudinea adoptata de catre acestia fata de Ungaria sau Polonia. O prima justificare ar fi aceea ca, impotriva aparentelor ofensatoare, actiunile Romaniei nu lezau in mod inacceptabil interesele Moscovei, in orice caz, nu de asa maniera incat sa fi justificat interventia directa. Lipsa unor reforme interne semnificative a fost, de asemenea, de natura a pondera ingrijorarea sovieticilor, mult mai sensibile la transformarile interne di Polonia sau Ungaria decat de nivelul minor al reformelor romanesti. Bucurestiu a trecut, intr-adevar, in repetate randuri, de partea opusa gratiei rusesti, insa nu a mers intr-atat de departe, incat sa pericliteze statutul URSS; dar niciodata in afara interesului comunismului mondial. Si nu o singura data Rusia s-a putut folosi de relatiile Statului Roman pentru a stabili ea insasi contacte si pentru a intreprinde actiuni pe care nu ar fi putut sa le stabileasca pe cont propriu. Acele cateva afaceri ale spionajului romanesc in Apus, descoperite dupa 1969, aveau o prea mare amploare pentru a putea crede ca nu a fost implicat decat Bucurestiul, deoarece se cunoaste faima spionajului rusesc, care a avut adepti in multe state socialiste si nu numai. Politica externa romaneasca a anilor 1965-1974 nu este inca pe deplin cercetata si lamurita. Dorinta de iesire de sub tutela sovietica exista in mod real, insa unanimitate nu a existat niciodata in stabilirea unei politici externe anume a vreunui stat. Romanii au considerat mult timp ca scaderea dependentei de vecinul sovietic este echivalenta cu profunde transformari in linia politica interna. Masa populatiei a fost atrasa de lungile discursuri patriotice, de nationalismul noii conduceri (pe care aparatul de stat o intelegea in sensul sau personal) si nu au acordta atentia cuvenita realitatii – indiciilor care demonstrau revenirea, intr-o oarecare masura la neostalinismul anterior.

3.2.2. Prabusirea regimului comunist Partidul comunist a avut infatisare unei cazemate. Aflat la putere inca din martie 1965. Nicolae Ceausescu a stiut sa controleze- deopotriva prin teama (omniprezenta aparatului de Securitate), nepotism, politica de rotire a cadrelor (remanieri periodice ale inaltilor responsabili) si prin acordarea de privilegii aparatcikilor- aparatul de partid si de stat. Doar cativa exclusi sau cazuti in dizgratie, mai indrazneti (precum Karol Kiraly, indepartat in 1972; Ion Gheorghe Maurer. fost prim-ministru in anii 60; Silviu Brucan sau Corneliu Manescu) aveau sa incerce, mai ales in ultimii ani, sa manifeste rezerve in privinta politicii calauzitorului. Spre deosebire de alti omologi est-europeni. pozitiile lui N. Ceausescu erau mai putin solide. Romania se afla in coada, cu cel mai scazut nivel de trai din Europa (exceptand cazul Albaniei). Mizeria domnea in toata tara ca urmare a rationalizarii alimentelor de baza, a electricitatii, incalzirii. Se demarase astfel politica de rambursare a datoriei extern a Romaniei catre Occident pana in anul 1990. O asemenea politica accentuase dependenta economica fata de U.R.S.S. Proportia tarilor socialiste in comertul extern roman ajunsese de la 33,8% la inceputul anilor 80. la 60% la sfarsitul anului 1988. in plus, despotismul si megalomania conducatorului, in continua crestere, dusesera la desconsiderarea nemultumirii in randul populatiei. O data cu noua politica internationala a lui Gorbaciov, luarile de pozitie ale lui Ceausescu- considerate candva independente de Moscova- isi pierdusera originalitatea si influenta. Confruntati cu masuri severe de austeritate, cei mai multi dintre romani au inceput sa se intrebe daca politica de autonomie promovata de regim merita un astfel de sacrificiu. Daca pana in 1977, majoritatea romanilor a considerat toleranta conducerea lui Nicolae Ceausescu, dupa aceasta data actiunile sale au avut ca principal scop limitarea, ba chiar eliminarea totala, a activitatilor culturale, intelectuale, de creatie, care se puteau constitui in acte provocatoare la adresa politicii elitei guvernante. Desi in 1965, Ceausescu prezenta fata tanara, dinamica, reformista a comunismului, in comparatie cu anacronicele decizii ale lui Brejnev, ce se apropia de batranete, douazeci de ani mai tarziu, Gorbaciov ii va lua locul. La 26 mai 1987, la Bucuresti, Mihail Gorbaciov isi va prezenta conceptele de perestroika si glasnost. Gorbaciov imbracase mantia Iui Ceausescu, iar Ceausescu pe cea a lui Brejnev.

Anul 1989 a insemnat momentul de apogeu al nemultumirilor sociale, care alimentate si de situatia internationala, nefavorabila politicilor comuniste, au izbucnit, cu o intensitate fara precedent in majoritatea statelor socialiste esteuropene. Nationalismul comunist se infiltrase insa in toate fisurile sociale ale statului roman, dar efectul Gorbaciov incepuse sa aiba aderenti si sa se inradacineze in structurile de comanda ale Romaniei. Deja in tara noastra se va manifesta un curent, alimentat de ideologiile fortelor progresiste, care resping orice idee de recurgere la mijloace de presiune puternica. Se pledeaza pentru actiuni in favoarea pluralismului politic si a libertatii de gandire si exprimare. Factiunile conservatoare sunt dezaprobate si paralel se va pomi un proces accelerat de contestare ale politicilor tangente principiilor staliniste. Lumea este martora unei derive lamentabile a comunismului Regimul de dictatura a lui Nicolae Ceausescu este total discreditat de politica sa economica dezastruoasa, de promovarea unor idei antisociale si de distrugerea treptata a culturii nationale. Populatia se afla intr-o situatie dificila, jenanta pentru un stat ce se pregatea pentru secolul XXI. Discreditarea internationala, precum si schimbarile in curs de desavarsire din celelalte state satelizate Moscovei i-au incurajat si mai mult pe cei care doreau- din oportunism sau poate doar din convingeri- indepartarea de la conducerea Romaniei a cuplului dictatorial. Asadar, in ciuda masurilor de represiune ale odioasei Securitati cat si a atmosferei apasatoare a dictaturii, in Romania se vor pregati manevre reformatoare atat din interiorul tarii, cat si din exteriorul acesteia. Aceste elemente vor sugera iminenta unei lovituri de stat, induse de personalitati comuniste potrivnice clanului Ceausescu pusa la punct de Armata, cu sprijinul tacit al Serviciilor Secrete romanesti, dar si straine si cu adeziunea globala a Kremlinului. Teza difuzata oficial a fost aceea a imbinarii unei lovituri de stat cu o insurectie populara. La inceput, in perioada 16-21 decembrie, totul se petrece sub forma unei miscari populare spontane, avand ca loc de desfasurare orasul Timisoara si capitala tarii, Bucuresti. Din data de 16, mii de persoane care manifestau la Timisoare impotriva regimului Ceausescu, se vor lovi de o represiune dura, soldata cu moti si raniti, insa amplificata mediatic de agentiile de presa internationale, cu precadere cele din tarile vecine. Foarte repede se anunta 200, 3 300, apoi 12 000 de victime. Toate canalele de televiziune occidentale prezinta imagini cu gramezi de cadavre. La 21 decembrie, o parte din multimea adunata in Piata Comitetului Central din Bucuresti, pentru a-1 asculta pe seful statului,

incep dintr-o data sa huiduiasca. Mitingul se va transforma in revolta populara atunci cand fortele de ordine deschid focul. Chiar de a doua zi, 22 decembrie, in timp ce Armata se lupta cu teroristi fanatici in slujba Iui Ceausescu regimul dictatorial este rasturnat si inlocuit cu un Consiliu al Frontului Salvarii Nationale alcatuit din 36 de membrii- fosti conducatori comunisti inlaturati de Ceausescu, militari si disidenti. Noul for este prezidat de Ion Iliescu (fost prim-secretar la Iasi) si recunoscut imediat de Moscova drept guvern legitim al Romaniei, in zilele urmatoare, cuplul Ceausescu este capturat si executat in urma unui simulacru procedural (25 decembrie). Imediat sunt anuntate alegeri libere, ce vor fi organizate in aprilie 1990. In cateva zile, rezistenta fortelor devotate regimului ceausist se va termina, de facto, spre sfarsitul lunii decembrie, exact la 43 de ani de la proclamarea oficiala a Republicii Populare Romane, in Romania se va declara sfarsitul erei comuniste si reinstauraea, dupa aproape jumatate de secol, a valorilor democratice. Cateva saptamani mai tarziu, convinse ca au fost dezinformate, mediile occidentale incep sa repuna in discutie schimbarile romanesti: poporul care nu fusese decimat la Timisoara; Armata, in mare parte formata din pucisti, care in mod deliberat ar fi facut victime, marind astfel numarul teroristilor; Frontul Salvarii Nationale, a carei formare n-ar fi fost de loc spontana, ci din contra, anterioara evenimentelor

CONCLUZII
Cu doua decenii in urma, regimul sovietic a iesit de pe scena istoriei, unde isi facuse intrarea victorioasa. El a constituit intr-o asemenea masura materia si orizontul veacului, incat sfarsitul sau lipsit de glorie, dupa o existenta atat de scurta, contrasteaza surprinzator cu amploarea evolutiei sale. Desi se manifestau frecvent si cu o intensitate considerabila suficient de multe conflicte interne in cadrul Rusiei Sovietice, aceasta descompunere interna era atat de bine ascunsa de puterea internationala a tarii, incat ideea de comunism a inflrit, in pofida instabilitatii de natura sociala a statului. Prezenta sovietica in afacerile politice ale lumii atesta prezenta sovietica in istoria omenirii. Nimic nu era mai putin posibil in a doua jumatate a secolului al XX-lea decat perspectiva unei crize radicale a sistemului social instaurat de Lenin si Stalin. Ideea unei reforme a acestiu sistem era aproape omniprezenta in ultimul sfert de veac si alimenata sub forme foarte diverse un revizionism activ, dar acesta nu contesta niciun moment superioritatea principiala a comunismului asupra capitalismului. Totusi, universul comunist s-a autodistrus. Ne-o demonstreaza si un alt semn, ulterior caderii sale: nu mai raman dupa el decat oameni care , fara sa fi fost invinsi, au trecut de la o lume la alta, reconvertiti la alt sistem, partizani ai economiei de piata si ai alegerilor libere, sau integrati in ceea ce insemna “nationalism”. Din experienta lor anterioara nu ramane nicio idee. Popoarele ce ies din comun sim par obsedate de negarea regimului in care au trait, desi mostenesc vizibil de la el obiceiuri si moravuri in deferite domenii. Lupta de clasa, dictatura proletariatului, marxism-leninismul au disparut in beneficiul a ceea ce se credea ca au inlocuit: proprietatea burgheza, statul democratic liberal, drepturile omului, libera initiativa, regimurile nascute din octombrie nu lasa dupa ele decat ceea ce au refuzat sa recunoasca. Sfrasitul Revolutiei ruse sau disparitia Imperiului Sovietic lasa in urma o tabula rasa – nimic in comparatie cu ceea ce lasase sfarsitul revolutiei franceze sau caderea Imperiului Napoleonian. Oamenii lui Termidor celebrasera egalitatea civila si lumea burgheza. Napoleon a fost mereu acel cuceritor nesatios, acel iluzionist al victoriei, pana la infrangerea care i-a luat tot ce obtinuse pana atunci. Dar, in ziua in care a pierdut totul, el lasa Europei o bogata zestre de amintiri, de idei si institutii din care, pentru a-l invinge, s-au inspirat si dusmanii sai. In Franta, el fondase statul secolelor viitoare. Lenin, in schimb, nu lasa nimic mostenire. Revolutia din octombrie isi incheie traiectoria fara sa fi fost invinsa pe campul de bataie, dar lichidand ea insasi tot ce s-a realizat in numele ei. In ceasul dezagregarii sale, Imperiul Rus prezinta o rara particularitate: aceea de a fi fost o supraputere fara sa fi creat o civilizatie. Intradevar, a grupat in jurul sau acoliti, clienti si colonii, si-a creat un arsenal militar si a dus o politica externa la scara mondiala. A avut toate atributele puterii modiale, prin care a impus respect si ascultare adversarilor, nemaivorbind de

atributele mesianismului ideologic, prin care si-a castigat veneratie partizanilor sai. Cu toate acestea, destramarea sa rapida nu lasa nimic in picioare: nici principii, nici, coduri, nici proceduri, nici institutii; nici macar o istorie. Romania se afla astazi pe o pozitie mult superioara celei pe care o ocupa cu doua decenii in urma. Regimul comunist a constituit un obstacol in calea modernizarii Statului Roman, desi, in limitele sale si comparativ cu alte state socialiste ale vremii, s-a manifestat drept un cadru propice de dezvoltare. Unele dintre aliantele in care, in prezent, Romania este parte reprezinta organizatii care existau si inainte de 1989, insa cu care sistemul politic romanesc si linia externa pe care o urma nu erau compatibile. In perioada imediat urmatoare, dupa ce tranzitia de la regimul comunist la democratia constitutionala se va fi incheiat, vom fi martori ai unui proces de finalizare a individualitatii noastre statale pe toate planurile, fara a mai exista disensiuni si contradictii intre normele actuale si influente ale celor vechi.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->