România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Dinu C.

Giurescu, Editura Enciclopedică,

București, 2015, 240 p.
Cuvinte cheie: comunism, naționalizare, democrație populară, colectivizare
Abstract
Volumul prezintă instaurarea puterii comuniste în România, mai cu seamă perioada lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, perioadă de schimbări radicale în toate domeniile. Bazându-se pe armata sovietică
prezentă în țara noastră, comuniștii români au trecut la îndepărtarea regelui Mihai, eliminarea opoziției
politice, crearea unor constituții care să le ofere legitimitate, epurarea intelectualității românești,
demararea colectivizării, industrializării și naționalizării. Scopul acestor acțiuni a fost consolidarea
regimului de „democrație populară” și plasarea României pe orbita statelor satelit ale Uniunii Sovietice.
Este evident faptul că în preluarea şi consolidarea puterii comuniştii din România, au fost asistaţi de către
sovietici. Controlul s-a exercitat nu numai asupra modului în care era aplicată doctrina stalinistă, ci şi în
gestionarea tensiunilor existente între diferitele grupări din interiorul partidului.

Istoricul Dinu C. Giurescu, prin capacitatea sa de a se detașa de experiențele personale

negative, pe care el și mai cu seamă tatăl său, marele istoric Constantin C. Giurescu – care a
cunoscut regimul închisorilor și al domiciliului obligatoriu – le-au trăit în timpul lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, aduce în atenția publicului cititor o nouă apariție editorială menită să
amintească de începuturile regimului comunist în țara noastră și de perioada primului
conducător comunist.
Cartea „România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej” apărută anul acesta la
editura Enciclopedică conține un număr de 240 de pagini structurate pe capitole scurte,
împărțită în trei părți, prima parte cuprinde parcursul României din 1947 până la moartea lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, cea de-a doua cuprinde biografii ale dr. Petru Groza și Gheorghe
Gheorghiu-Dej, iar ultima prezintă viața cotidiană a bucureștenilor în perioada 1948-1961; la
care se adaugă introducerea, note asupra ediției, o listă a ilustrațiilor și un indice care conține
nume de locuri și persoane.
Sfârșitul celui de-al doilea război mondial plasează România în sferă de influență a
Uniunii Sovietice, care și-a impus propriul sistem politic și economic. Pe scena politică se
remarcă liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, epoca sa fiind cea mai controversată
perioadă din istoria contemporană a României.
În introducere autorul zugrăvește contextul și etapele instaurării comunismului în
România, prezintă încetarea oficială a celui de-al doilea război mondial în Europa, cele trei
întâlniri a conducătorilor Marilor Puteri: la Teheran unde se decide rămânerea Europei de Est
în aria sovietică, aranjamentul dintre ministrul de Externe al Marii Britanii și guvernul
sovietic privind anexarea Basarabiei și conferința de la Moscova unde se hotărăsc sferele de
influență. Având ajutorul sovietic, comunismul s-a instalat relativ repede, în câteva etape de
la impunerea guvernului din 6 martie 1945, organizarea și fraudarea alegerilor în noiembrie
1946, scoaterea în afara legii a partidelor istorice, la abdicarea silită a Regelui Mihai I, ultimul
obstacol în calea proclamării Republicii Populare Române. Autorul, prin volumul de față,
încearcă „pentru oricine doritor să afle repede, cât mai precis și clar, esențialul din ce va fi
fost și de ce” pentru perioada 30 decembrie 1947 - martie 1965, având ca temei volumul X
din Seria Istoria Românilor apărută sub egida Academiei Române.
Prezentarea istoriei românilor sub regimul comunist începe cu decembrie 1947, lună în
care România primește vizita lui Tito, conducătorul Iugoslaviei, iar familia regală revine în
țară, fără a se gândi la ceea ce urma să se întâmple. Abdicarea forțată a regelui „a lovit ca un
trăznet. Nimeni nu se aștepta la așa ceva”, iar în urma „bunei învoieli”, țara noastră devine, la
30 decembrie 1947, Republica Populară România. Plecat în exil, regele Mihai și-a prezentat
versiunea despre abdicare, urmarea fiind confiscarea bunurilor personale, retragerea cetățeniei
române sub pretextul „purtării potrivnice îndatoririi de fidelitate față de țară” și o virulentă
campanie denigratoare la adresa familiei regale.
Un moment important în istoria democrat-populară l-a reprezentat încheierea tratatului
de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu Moscova din 1948, în condițiile în care
regimul comunist român era controlat de către consilierii sovietici, iar Armata Roșie ocupa
țara, dar cu toate acestea, se considera că tratatul „aducea poporului nostru sentimentul
consolidării stabilității politice a regimului democrației populare, o întărire a sentimentului de
încredere în forțele sale” pe lângă înființarea societăților mixte denumite sovromuri, cu
ajutorul cărora era exploatată economia României, a fost cedată Insula Șerpilor și erau
repatriați prizonierii români din U.R.S.S.
Anul 1948 a reprezentat un moment de consolidare a comuniștilor, prin unificarea
Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat Român rezultând Partidul
Muncitoresc Român ca un „organ complex de execuție, de îndeplinire a hotărârilor și
directivelor luate de nucleul său central” al cărui scop era „lichidarea înapoierii economice a
României și transformarea ei într-o țară industrial-agrară înaintată”. De-alungul timpului,
partidul a devenit un „instrument gata să îndeplinească hotărârile centrului, fără discuții sau
abateri” prin repetate verificări carea aveau ca scop înlăturarea „elementelor exploatatoare,
dușmane și străine de clasă, necinstite, descompuse sau necorespunzătoare”. În interiorul
noului partid s-a dus o luptă între comuniștii români școliți la Moscova, cei mai vizibili fiind
Ana Pauker și Vasile Luca, și cei care făcuseră închisoare pentru ideile comuniste printre care
se număra Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îndepărtarea din partid a celor școliți la Moscova în
1952 s-a făcut cu acordul lui Stalin și prin procese fabricate, iar eliminarea membrilor de
partid care nu corespundeau cerințelor a continuat. În anul următor liderii comuniști sunt
chemați la Moscova pentru a li se expune ideile liderilor sovietici privitor la situația din
România, unde se observă „anomalii” în agricultură, slaba aprovizionare a țărănimii cu
mărfuri industriale, exporturile de cereale când există o recoltă slabă, cheltuieli militare mari,
Gheorghi Malenkov admițând că „politica economică a R.P.R. este greșită, agramată și chiar
periculoasă”, liderii P.M.R. fiind acuzați că „nu vor să pornească pe drumul îndreptării
greșelilor”, ei primind la fiecare capitol propuneri de măsuri.
În martie 1948, comuniștii au recurs la chemarea la urne din nou pentru a da
legitimitate, prin vot popular, regimului democrat popular și a adopta o nouă Constituție.
Campania electorală s-a desfășurat prin mii de întâlniri în instituții, lozinci, fluturași, broșuri,
emisiuni radio, comentarii de presă. În luna aprilie, în urma lucrărilor Marii Adunări
Naționale, este votată noua Constituție care definește Republica ca fiind „un stat popular,
unitar, independent și suveran” care a luat ființă prin „lupta dusă de popor, în frunte cu clasa
muncitoare, împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului”. Istoricul Dinu C. Giurescu
observă formulările ambigue din textul constituției, menite a pregăti schimbările ce urmau să
aibă loc, ca de exemplu „pământul aparține celor ce-l muncesc”, fapt ce prevestește procesul
de colectivizare.
Conducătorul Uniunii Sovietice, Stalin, pentru a controla statele comuniste din sud-
estul Europei, a propus înființarea unui Birou Informativ (Cominform) care avea ca scop
principal „organizarea schimbului de experiență și în caz de nevoie... coordonarea activității
partidelor comuniste pe bază de acord reciproc”. În fapt, Cominformul a acționat împotriva
celor care îl sprijineau pe Tito la nivelul conducerilor din Europa de Est democrat-populară.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a trebuit să-și demonstreze deplina adeziune la Cominform prin
denigrarea lui Tito și a colaboratorilor săi prin diverse apelative precum: „trădătorii
iugoslavi... lepădăturile fasciste de la Belgrad....banda de spioni...agentură a imperialismului”.
Autorul prezintă cititorului atât atitudinea comuniștilor români împotriva lui Tito în timpul
vieții lui Stalin, precum și schimbarea radicală a relațiilor româno-iugoslave după moartea
liderului sovietic.
Un pas important al comuniștilor români a fost reprezentat de Legea nr.119 pentru
naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transporturi, în
urma căreia au intrat în proprietatea statului 8894 întreprinderi fără ca proprietarii să fie
despăgubiți. Această naționalizare l-a afectat direct pe autor, după ce tatăl lui, Constantin C.
Giurescu, a fost arestat, iar bunurile le-au fost confiscate. Legea naționalizării a stat la baza
industrializării socialiste, prioritate având industria grea, cu industria constructoare de mașini
ca element de bază. Trebuie avut în vedere faptul că programele de industrializare au fost
hotărâte de conducerea politică a P.M.R. ceea ce ne ridică semne de întrebare referitor la
efectuarea unor analize de fezabilitate și existența unui mecanism de verificare și control al
planificării industriale sau financiare.
 După reforma din industrie a venit rândul agriculturii, astfel, în martie 1949, a început
procesul de colectivizare a proprietăților agricole individuale, proces necesar pentru „ridicarea
bunăstării materiale și a culturii celor ce muncesc” conform ideilor lui Stalin. Istoricul Dinu
C. Giurescu ne prezintă cele trei etape ale procesului de colectivizare, etape în care s-a pus
mai mult sau mai puțin accentul pe constrângere, violență și arestări, dar și cele câteva
răzvrătiri ale țăranilor impotriva regimului, toate exemplificate prin mărturii a celor
participanți.
Un alt domeniu în care s-a aplicat o schimbare l-a constituit învățământul. Prin
reforma învățământului din 1948 s-a trecut la educarea tineretului în spiritul democrației
populare, pregătirea cadrelor necesare noului regim, existența manualelor unice, limba rusă
obligatorie, învățământul fiind organizat exclusiv de către stat. Reforma învăţământului a fost
o parte componentă a „revoluţiei culturale” comuniste, iar brutalitatea cu care s-a realizat se
explică în mare parte şi prin faptul că planificatorii ei nu au fost în nici un fel legaţi de
tradiţiile pedagogice româneşti şi că au copiat – de multe ori cu zel demolator – un model
aberant aplicat în U.R.S.S. Şcoala era văzută ca locul de formarea a unei rezistenţe împotriva
noului regim. Prin transformarea şcolii se urmărea în mod direct crearea unui „homo
sovieticus”, un cetăţean uşor de controlat şi manipulat de partidul aflat la conducerea ţării.
În vizorul comuniștilor a intrat și Biserica Greco-Catolică, care în decretul referitor la
cultele religioase din 1948 nu a fost menționată, mai mult preoții săi fiind arestați iar bunurile
confiscate.
Apropierea de URSS a dus la adoptarea unei noi constituții în 1952, constituție care
exprima alinierea totală față de vecinul de la răsărit deoarece „Republica Populară Română a
luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și
eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică”, ceea ce reprezenta un adevăr după
cum afirmă și istoricul Dinu C. Giurescu.
Pe plan extern, în 1955 Republica Populară Română este admisă în Organizația
Națiunilor Unite, admitere care a avut un caracter politic și nici o legătură cu respectarea
drepturilor omului de către statele din sud-estul Europei. Guvernul țării noastre a acționat
prudent în raporturile cu statele vestice. Un moment important în lumea comunistă l-a
reprezentat Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956, unde
liderul sovietic Hrusciov a denunțat crimele săvârșite în perioada lui Stalin, acesta fiind găsit
singurul vinovat pentru teroarea impusă, urmarea fiind înlocuirea liderilor care conduseseră
până atunci partidele comuniste. Reacția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aceea de a
elimina toți presupușii rivali din partid sub pretextul „întăririi rândurilor partidului”.
În toamna lui 1956 în Ungaria a avut loc revoluția care a dus la formarea unui guvern
favorabil restaurării unui sistem politic pluralist și retragerea țării din toate organismele
comuniste. Reacția Moscovei a fost una dură, de lichidare rapidă a revoluționarilor prin
folosirea forței armate. Conducerea comunistă de la București a sprijinit acțiunea U.R.S.S.-
ului, sprijin răsplătit în 1958 prin retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.
Un moment inedit în lagărul comunist l-a reprezentat Declarația din aprilie 1964
adoptată la Plenara Comitetului Central al P.M.R., care a însemnat pe lângă apoteoza lui
Gheorghiu-Dej, ca lider, consacrarea unei linii independente a României în cadrul blocului
socialist, politică ce a corespuns interesului naţional la acel moment, racordând P.M.R. la
tradiţia luptei pentru independenţă a României şi sporindu-i astfel legitimitatea cvasi-
inexistentă până în acel moment. Totodată, existenţa unei anumite presiuni a societăţii
româneşti în ansamblul ei pentru o politică naţională, eliberarea din închisori şi reintegrarea
unor oameni de ştiinţă şi cultură în societate, toate acestea însemnau crearea unui cadru
propice pentru o politică de independenţă. Pentru că documentul din aprilie 1964 nu a fost
urmat de o democratizare, oricât de firavă, nici măcar în cadrul structurilor partidului, în
rândul unor istorici s-au făcut aprecieri deosebit de critice: Declaraţia a statuat totodată
„independenţa” şi „suveranitatea” conducerii faţă de cetăţenii propriei ţări – „Declaraţia din
aprilie 1964 a fost declaraţia de independenţă a PMR faţă de poporul român” susţine
academicianul Dinu C. Giurescu.
O dată intrată în zona de influență sovietică, relațiile externe ale României s-au
restrâns considerabil. În 1949 s-a înființat Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc cu
participarea țărilor de democrație populară din Europa, iar în 1955 se pun bazele Tratatului de
la Varșovia unde România „se afirmă ca un factor activ pentru menținerea și întărirea păcii”.
După mijlocul anilor 50 se observă o reluare a relațiilor cu state din afara blocului
comunist, volumul de față aduce mărturia diplomatului Mircea Malița, însărcinat de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, să se întâlnească cu ambasadorul american pentru a propune părții americane
ca România să fie „scoasă din coș”.
Încetarea războiului în Europa a dus la o reducere masivă a efectivelor armatei
române, armata încetând să mai fie o forță de menținere a legalității și ordinei, dar situația se
schimbă după izbucnirea războiului din Coreea când Stalin stabilește efective pentru fiecare
stat aliat. Armata română nu a scapat de procese, condamnări și politizare, lucruri evidențiate
și susținute cu exemple în această carte de către autor.
Partea a doua a volumului ne prezintă biografiile lui dr. Petru Groza și Gheorghe
Gheorghiu Dej, biografii prezentate prin prisma acțiunilor din sfera vieții politice.
Moartea lui dr. Petru Groza îi aduce aminte istoricului de faptul că a fost prima
înmormântare transmisă la radio. Imediat după primul război mondial se înscrie în Partidul
Poporului, ajungând după cel de-al doilea război mondial, președinte al Frontul Plugarilor,
formațiune politică ce i-a sprijinit pe comuniști. Amintirile lui Dinu C. Giurescu referitoare la
personajul Petru Groza sunt vii, datorită faptului că tatăl istoricului a revenit acasă datorită lui
Groza dintr-un domiciul forțat în raionul Brăila, iar întâlnirea autorului cu dr. Groza a avut loc
la expoziția organizată în urma reprimirii tezaurul de la ruși.
O dată ajuns la conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a urmărit întărirea Partidului
Muncitoresc Român și consolidarea poziției personale în fruntea partidului prin îndepărtarea
potențialilor adversari. A reușit să mențină un echilibru între Moscova și restabilirea relațiilor
cu țările din Europa de Vest și SUA. La moarta sa „România era o altă țară, alta decât aceea
din 1945-1947” deoarece transformarea politică, socială, economică și culturală era un fapt
împlinit.
În ultima parte a volumului, istoricul Dinu C. Giurescu prezintă viața cotidiană a
românilor în perioada 1948-1961. După abdicarea regelui, oficialitățile, ca primâ măsură, au
început schimbarea numelor de străzi. Autorul prezintă o serie de date despre băile publice din
capitală, despre numărul consultaților care au avut loc în această perioadă, câte autovehicule
erau înregistrate în București, numărul salariaților, numărul arborilor plantați, filmele franceze
care rulau, numărul cartelelor distribuite și care era rația pentru fiecare cetățean, precum și
prețurile la alimentele raționalizate. În această perioadă Bucureștiul a fost împărțit în raioane,
iar călătoriile cu trenul erau considerat a fi scumpe. Nici viața culturală a orașului nu este
uitată: acum au loc expoziții, apar reviste noi „Urzica”,„Cum vorbim”, „Viața capitalei”,
personalități din lumea artelor primesc titlul de Artist al poporului și sunt premiate.
Volumul cuprinde mărturia studentului Florin Constantiniu în ziua când s-a aflat de
moartea lui Stalin. Apariția primelor autobuze românești, deschiderea primului restaurant cu
autoservire, înființarea Oficiului Național de Turism-Carpați, prima ediție a Festivalului
internațional „George Enescu”, lansarea primei rachete cosmice, au fost aduse la cunoștința
cetățenilor. Toate aceste informații, istoricul Dinu C. Giurescu le preia după cercetările făcute
de scriitorul Ioan Lăcustă și publicate în revista „Magazin istoric” și volumul „1948-1952.
Republica Populară Română”.
Volumul „România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej” este o istorie a politicii
interne și externe a României în prima parte a regimului comunist așa cum este văzută de
academicianul Dinu C. Giurescu, din perspectiva istoricului ce relatează din exteriorul
sistemului și care a avut de suferit din cauza acestuia, dar fără a lăsa subiectivismul să
intervină în prezentarea faptelor istorice.