Lumini si umbre ale comunismului

in Romania

“Comunism”, “democratie populara”, “epoca de aur” – exista in mintea noastra tot atatea
denumiri pentru o perioada pe care noi, cei tineri, nu o cunoastem decat din povestirile parintilor,
bunicilor, din carti ori vizionand diverse documentare. Este o perioada istorica ce fascineaza pe multi
dintre noi, ce continua sa lase urme adanci in societate si-n mentalitati chiar si astazi, o perioada de
moarte a spiritului! Multe din aspectele vietii cotidiene sunt categorisite, chiar, dupa momentul ’89
sau inaintea lui! Acest referat ce am intocmit nu-si propune sa tina partea nimanui, nici neo-
comunistilor, nici celor nostalgici, nici denuntatorilor sai ci, sa prezinte obiectiv, distant, realitatile
trecute, atat cu partile sale luminoase cat si cu cele intunecate.

1. Instaurarea regimului comunist. Perioada

1944–1948.

Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului national si, apoi, de
participarea la razboiul antihitlerist. Desi s-a voit un act ce va repune principiile democratiei in
drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii si Statelor Unite, Romania a evoluat intr-o directie contrara
intereselor sale, instaurandu-se,
treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat in
tara noastra in patru etape, cu alte doua repere ulterioare importante in cadrul unui stat comunist:
a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si sustinut de sovietici
b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor in favoarea comunistilor
c) iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor sai d) 30 decembrie
1947 – abdicarea silita a regelui Mihai
si
e) 30 august 1948 – infintarea D.S.S. (Securitatea)
f) 22 ianuarie 1949 – infintarea D.G.M. (Militia)
Acapararea puterii de catre comunisti s-a realizat in mare parte datorita prezentei
Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei pe toata perioada acestui proces si inca timp
de multi ani (pana in 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu
prilejul conferintelor de la Teheran (inca din 1943, deci), Yalta, Potsdam sau in timpul unor intalniri
neoficiale, Stalin a reusit sa-si impuna
punctul de vedere in fata aliatilor occidentali, care au inteles sa salveze unele tari prin sacrificarea
altora in favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei
tocmeli intre Churchill si Stalin, o bucata de hartie care a hotarat un destin tragic
pentru milioane de oameni din intreaga Europa de Est.

‘’Acordul de procentaj’’, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa, printre alte tari, Romania in
proportie de 90% in sfera de influenta a U.R.S.S. In perioada razboiului, Moscova a instruit si pregatit
militanti comunisti care sa preia responsabilitatile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din
Romania avea in frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaras (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie
(Pantiusa), etc.
In perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost supusa unui
proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru
obiective:
a) Sindicatele – s-a urmarit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul comunist sau promovarea
comunistilor de incredere la conducerea acestor organizatii. Cu precadere doua au fost
sindicatele vizate de catre comunisti: cel al lucratorilor din CFR (cu ajutorul lor putand fi
paralizata, daca interesul PCR ar fi cerut-o, intreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care
aveau sa blocheze tiparirea ziarelor “burgheze”, privandu-i astfel pe adversari de posibilitatea a-
si expune punctele de vedere).
b) Partidele democratice – s-a cautat “spargerea” lor si crearea de disidente ale caror sefi sa fie
castigati, defaimarea si compromiterea liderilor si a istoriei
acestor partide (indeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat, au fost
oameni politici care s-au gandit ca o activitate normala nu se poate duce si ca este mai bine sa
plece in Occident pentru a aduce la cunostinta opiniei publice gravele atentate ce savarsesc in
Romania autoritatile comuniste. Numai ca fruntsii PNT ce au voit sa paraseasca tara (1947) au
fost arestati la Tamadau, fiind tradati de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta a fost pretextul
folosit pentru a scapa de cei mai seriosi adversari ai politicii lor. Un rasunator proces a fost
organizat, Iuliu Maniu si ceilalti lideri fiind acuzati de tradare si spionaj
in favoarea puterilor capitaliste, partidul desfintat si liderii sai condamnati la diferite aspre
pedepse (Maniu a fost condamnat la inchisoare pe viata; avea
sa moara in 1953 in inchisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat
mult timp, liderul lor, G. Bratianu, murind in inchisoare. Acestor fapte se adauga
executarea maresalului Antonescu la 1 iunie 1946.
c) Armata – multe dintre unitati au fost trecute in mod abuziv sub comanda sovietica, mii de ofiteri
au fost dati afara sub pretextul colaborarilor trecute cu
nazistii si inlocuiti cu tineri fara experienta, usor de manipulat si indoctrinat. Regimentul 22
Garda si Protocol, garda personala a regelui, a fost dezarmat.
Interventia regelui a facut sa intarzie deznodamantul.
d) Fasificarea alegerilor - o trasatura a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare si
actiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea
aparentelor, fie prin pastrarea secretului actiunilor ilegale, fie dand un aspect
legal presiunilor sau interventiilor in forta. Aceasta explica de ce comunistii s- au straduit sa
castige alegerile, prin orice mijloace. Frauda electorala a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a
putut fi dovedita formal. Era aplicat principiul lui Stalin comform caruia “nu conteaza cine si cum
voteaza, ci cine numara voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfasurat int-o
atmosfera
de tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a comunistilor si a acolitilor lor, “tovarasii de
drum” ce au fost indepartati ulterior, cu aproximativ 70% din
voturi. Dovezile descoperite dupa 1989 arata ca in realitate alegerile au fost
castigate de PNT.
Pe masura ce comunistii se indreptau spre monopulul asupra puterii politice, monarhia
devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea ca
acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de
opozitie in noua societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de influenta sovietica ce
mai pastra aceasta institutie, de remarcat, deci, opozitia regelui). In acest context, comunistii au
facut ultimul pas in asigurarea dominatiei lor asupra tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la
30 decembrie 1947 si sa paraseasca tara.
Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat punctul
culminant al campaniei pentru preluarea puterii.
2. Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-
1965).

Gheorge Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului comunist in octombrie 1945, ulterior

conducator al partidului unic pana la moartea sa in 1965, a fost, dupa modelul politic reprezentat de
Stalin, un conducator autoritar, intolerant cu orice forma de opozitie. Regimul Dej a cunoscut trei
etape principale ale luptei in interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul stalinist,
pentru impunerea echipei sale fidele si pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potentiali.
Prima etapa a epurarilor intrepinse de Dej a inceput in 1945, prin lichidarea grabita a
lui Stefan Foris, fost conducator al partidului comunist in
timpul razboiului, si a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid
Lucretiu Patrascanu, un comunist cu o buna pregatire intelecuala si foarte ambitios, in care Dej
vedea un adversar politic personal. Patrascanu a fost inchis si supus la diverse presiuni fizice si
psihice, pentru a recunoaste colaborarea cu servicii secrete occidentale. Dupa moartea lui Stalin (5
martie 1953), noul conducator al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov, a dat semnalul innoirii echipelor
conducatoare din tarile-satelit. Temandu-se ca Hrusciov va dori inlocuirea sa cu Lucretiu Patrascanu,
Dej a decis in 1954 lichidarea adversarului sau in urma unui proces regizat in culise.
A doua etapa a epurarii intrepinse la varful propriului partid i-a avut drept victime principale
pe Ana Pauker si pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si Teohari Georgescu (gruparea moscovita, Dej
si colaboratorii sai fiind “fractiunea interna”). Cele doua fractiuni au colaborat atata vreme cat au
avut de luptat
impotriva dusmanilor comuni. In 1952, avand consimtamantul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit
ofensiva deschisa impotriva gruparii Anei Pauker, acuzand-o de “politica de stanga”, “impaciuitorism”,
etc. Unul dintre avantajele lui Dej provenea si din faptul ca atacul sau la adresa Anei Pauker (care era
evreica) coincidea cu inceputul unei camapni antisemite a lui Stalin la Moscova.
Ultima etapa a epurarii interne a avut loc in iunie 1957, an in care Dej a anihilat, din punct
de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i
deveni adversari: Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu. Acum, ca si-n
precedentele etape, comform ritualului politic practicat de toate regimurile comuniste, Dej a legat de
numele adversarilor sai inlaturati toate abuzurile, esecurile si nerealizarile regimului; in locul celor
epurati, si-a numit oameni fideli, din propria sa echipa. Dupa 1958, anul retragerii trupelor sovietice
de pe teritoriul Romaniei, trece la o schimabare sensibila a liniilor directoare ale politicii sale:
este vorba de o oarecare indepartare fata de modelul sovietic, mai ales in privinta politicii externe.
Pe planul politicii interne, aceasta schimbare s-a manifestat printr-o
relativa liberalizare a vietii culturale, a invatamantului, etc. Legaturile culturale si stiintifice cu tarile
din Occident, rupte dupa 1948, sunt reluate si ajung la un nivel modest, dar promitator. Dej reia si
legatura cu Iugoslavia, al carei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin.
Totusi, este de retinut faptul ca, din punct de vedere politic, partidul unic si-a mentinut nestirbit
controlul intern asupra societatii si nu a cedat nici unul din prerogativele sale.

3. Regimul Nicolae Ceausescu (1965-1989).

Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primita de societatea
romaneasca: Ceasusescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej si era de
asteptat continuarea procesului de liberalizare a regimului; pe de alta parte, Ceausescu simboliza si o
alta generatie ajunsa la putere (in varsta de 47 de ani, era cel mai tanar lider comunist). In iulie 1965,
la Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Roman (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc
Roman), Ceausescu pune bazele propriului sau program de politic, foarte promitator in conditiile
epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii
colective, menit sa impiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii in mainile unei singure
persoane. Cel putin pe moment, acest principiu avea si acoperire practica: in acel moment, Romania
avea, formal, o conducere colectiva: Nicolae Ceausecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica
(presedintele Consiliului de Stat) si Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
Totusi regimul Ceausescu nu se poate sustrage traditiei fractioniste a partidului: in aprilie
1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita simbolic victimile regimului precedent
(Stefan Foris, Lucretiu Patrascanu, etc), noul lider
aduce grave acuzatii atat
predecesorului sau, Gheorghiu-Dej, cat si
unora dintre colegii de partid, precum
ministrului de Interne Alexandru Draghici.

Nicolae Ceausescu a atins apogeul popularitatii sale interne cat, mai ales, si externe in 1968 cand,
vorbind in numele partidului si statului, dar si al natiunii romane, condamnand in termeni duri
interventia trupelor Tratatului de la Varsovia imptriva reformelor politice in curs din Cehoslovacia
(interventie la care Romania nu participa). Aceasta opozitie
(manevra abila ce-i asigura dominatia interna pentru 25 de ani), ca si alte decizii
de politica externa opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe viitorul dictator ,
din perspectiva tarilor occdidentale, intr-un lider regional important, o fisura in monolitul comunist
est-eurpean. In urma unei vizite intrepinse in iunie 1971 in cateva tari asiatice comuniste (in special
China si Corea de Nord), Ceausescu va pune capat relativei liberalizari incepute de Gheorghiu-Dej.
Asa numitele Teze din iulie 1971 lanseaza o revolutie culturala al
carei bilant, in deceniul urmator, va transforma Romania intr-o exceptie nefericita chiar si-n randurile
tarilor socialiste. In martie 1974, Nicolae Ceausescu devine primul presedinte din istoria republicii, cu
un ceremonial ce aminteste mai mult
de incoronarea unui rege.
In paralel, odata cu anul 1977 incep si manifestarile de opozitie propriu- zisa fata de
politica regimului, atat in mediile muncitoresti (august 1977-greva minerilor din Valea Jiului, 15
noiembrie 1987-manifestatia muncitorilor de la Uzinele “Steagul Rosu” din Brasov) cat si-n mediile
intelectuale (disidenta romaneasca, colaborarea unor intelectuali de marca cu postul de radio
Europa Libera, februarie 1987-miscarea de protest a studentilor din Iasi). Ca urmare a Tezelor din
iulie 1971 si a dezvoltarii in anii urmatori (Tezele din iunie 1982, Tezele din aprilie 1988), printre
singurele coordonate admise ale politicii interne s-au numarat: reinstaurarea treptatata a
controlului total al partidului asupra sferelor culturale (cu precadere dupa 1980, odata cu moartea
scriitorului Marin Preda), politice, stiintifice; promovarea protocronismului ca orientare cultural-
ideologica agreata de regim; acceptarea neoficiala a unor mecanisme de
conducere si decizie personala specifice dictaturilor; promovarea politica a rudelor familiei Ceausescu
(ceea ce a facut sa se vorbeasca, in anii ’80, despre o eventuala dinastie comunista la Bucuresti);
decaderera treptata a importantei decizionale a partidului (in ciuda cresterii numerice a membrilor
sai: noiembrie
1989-3.824.000) si reducerea lui progresiva la conditia de instrument docil in mainile familiei
conducatoare; promovarea unui cult al personalitatii cu precedent doar in vremea lui Stalin, etc.

Regimul Ceausescu a devenit din ce in ce mai nepopular pe plan intern in anii ’80, pe
masura deprecierii conditiilor de trai oferite populatiei si punerii in
practica a unor proiecte costisitoare, precum achitarea in termen scurt a datoriei
externe a tarii (realizata, cu mari sacrificii ale populatiei, in martie 1989), sistematizarea satelor,
construirea noilor “centre civice” ale oraselor, etc. In paralel, pe plan extern, prestigiul lui
Ceasescu a intrat in declin, mai ales dupa
1985, o data cu reformele incurajate in Europa de Est de noul lider sovietic Mihail
Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politica a partidului, ca si hotararea sa de a izola din ce
in ce mai mult Romania de restul lumii l-au transformat, in preajma caderii regimului sau, in ultimul
lider de tip stalinist al Europei.
4. Contradictiile industrializarii, realizari si esecuri (1948-1989).

Industrializarea a fost o problema esentiala pentru regimul comunist. Planul de stat lansat la
24 decembrie 1948 urmarea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensiva, autarhia economica,
planul central si planificarea, investitii masive in industria grea in defavoarea celei de consum si
sovietizarea industriei romanesti.
Nationalizarea proprietatilor in iunie 1948 si inceputul procesului de colectivizare in martie
1949 au facut din stat singurul detinator de resurse, care
puteau fi astfel directionate spre accelerarea dezvoltarii industriale. In primii ani
de “democratie populara”, subordonarea economica fata de URSS a impiedicat statul sa dispuna
eficient de resurse. Ocupatia economica sovietica consta in: plata datoriilor de razboi si existenta
Sovromurilor, companii mixte romano- sovietice care intre anii 1945 si 1956 functionau exclusiv in
profitul URSS. In consecinta, programul de modernizare rapida, lansat dupa 1948, a fost un esec.
Realitatea de la sfarsitul anilor ’50 indica persistenta acelorasi probleme: inapoierea, in principal,
apoi o structura sociala predominent agrara, cu o eficienta scazuta.
Declinul economic si teama de revolte sociale au impus schimbari manageriale semnificative. Una
din solutiile propuse de URSS si de statele dezvoltate ale lagarului socialist a fost integrarea
economiilor comuniste europene prin reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea si
specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri (Romania urma sa devina o tara
eminamente agrara!)
Acest fapt trezit suspiciunea regimului comunist de la Bucuresti, care dupa
1958 nu mai voia permanentizarea dependentei economice de fata de Moscova. Industrializarea
devenea astfel o necesitate pentru economia romaneasca.
Constructia combinatului siderurgic de la Galati a devenit simbolul acestei politici
de industrializare prin forte proprii.
Dupa 1970, Ceasuescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fara a tine cont de
indicatorii economici reali. Acestia au fost supliniti de un dirijism
economic absolut. Cresterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost
primul esec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima data in istoria comunismului romanesc,
prevederile cincinalului urmator au fost reduse. Pe termen scurt, acest permanent “salt inainte” in
domeniul economic s-a resimtit pozitiv pe plan social: debusee pentru forta de munca, urbanizarea
localitatior, o bunastare relativa. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politica falimentara, care a
promovat specializarea industriala a unor regiuni intregi, fara a oferi alternative si o depopulare a
satelor.
Autoritatile au investit in trei domenii: industrie grea, infrastructura si proiecte cu
caracter mai mult propagandistic decat economic. Administrarii
defectuoase si investitiilor industriale i s-au adaugat datorii externe
impovaratoare si o severa criza de energie. Dupa 1980, economia romaneasca producea marfuri
scumpe si de calitate slaba. In plus, efortul urias din ultimul deceniu al regimului de a rambursa
datoria externa a uzat tehnologic principalele ramuri economice si a acutizat lipsa de resurse.
Calitatea slaba a produselor romanesti a reorientat in anii ’80 exporturile in tarile membre CAER,
intr-un procent de 57% in 1985. Legaturile economice cu Moscova, atat de blamate in anii ’60, au
revenit in forta in anii ’80.

In 1989, desi Romania anunta rambursarea datoriei externe, criza economica devenise acuta
in toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai
putin acces pe pietele occidentale, organismele financiare internationale evitau
Romania, iar Ceausescu a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate in schimburile cu SUA. Cu
toate acestea, in 1990, Romania trebuia sa devina in optica partidului “o tara de dezvoltare medie”,
cu perspective impresionante de a trece la stadiul de “tara socialista multilateral dezvoltata si
indreptarea Romaniei spre comunism”.
4. Contradictiile industrializarii, realizari si esecuri (1948-1989).

Industrializarea a fost o problema esentiala pentru regimul comunist. Planul de stat lansat la
24 decembrie 1948 urmarea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensiva, autarhia economica,
planul central si planificarea, investitii masive in industria grea in defavoarea celei de consum si
sovietizarea industriei romanesti.
Nationalizarea proprietatilor in iunie 1948 si inceputul procesului de colectivizare in martie
1949 au facut din stat singurul detinator de resurse, care
puteau fi astfel directionate spre accelerarea dezvoltarii industriale. In primii ani
de “democratie populara”, subordonarea economica fata de URSS a impiedicat statul sa dispuna
eficient de resurse. Ocupatia economica sovietica consta in: plata datoriilor de razboi si existenta
Sovromurilor, companii mixte romano- sovietice care intre anii 1945 si 1956 functionau exclusiv in
profitul URSS. In consecinta, programul de modernizare rapida, lansat dupa 1948, a fost un esec.
Realitatea de la sfarsitul anilor ’50 indica persistenta acelorasi probleme: inapoierea, in principal,
apoi o structura sociala predominent agrara, cu o eficienta scazuta.
Declinul economic si teama de revolte sociale au impus schimbari manageriale semnificative. Una
din solutiile propuse de URSS si de statele dezvoltate ale lagarului socialist a fost integrarea
economiilor comuniste europene prin reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea si
specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri (Romania urma sa devina o tara
eminamente agrara!)
Acest fapt trezit suspiciunea regimului comunist de la Bucuresti, care dupa
1958 nu mai voia permanentizarea dependentei economice de fata de Moscova. Industrializarea
devenea astfel o necesitate pentru economia romaneasca.
Constructia combinatului siderurgic de la Galati a devenit simbolul acestei politici
de industrializare prin forte proprii.
Dupa 1970, Ceasuescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fara a tine cont de
indicatorii economici reali. Acestia au fost supliniti de un dirijism
economic absolut. Cresterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost
primul esec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima data in istoria comunismului romanesc,
prevederile cincinalului urmator au fost reduse. Pe termen scurt, acest permanent “salt inainte” in
domeniul economic s-a resimtit pozitiv pe plan social: debusee pentru forta de munca, urbanizarea
localitatior, o bunastare relativa. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politica falimentara, care a
promovat specializarea industriala a unor regiuni intregi, fara a oferi alternative si o depopulare a
satelor.
Autoritatile au investit in trei domenii: industrie grea, infrastructura si proiecte cu
caracter mai mult propagandistic decat economic. Administrarii
defectuoase si investitiilor industriale i s-au adaugat datorii externe
impovaratoare si o severa criza de energie. Dupa 1980, economia romaneasca producea marfuri
scumpe si de calitate slaba. In plus, efortul urias din ultimul deceniu al regimului de a rambursa
datoria externa a uzat tehnologic principalele ramuri economice si a acutizat lipsa de resurse.
Calitatea slaba a produselor romanesti a reorientat in anii ’80 exporturile in tarile membre CAER,
intr-un procent de 57% in 1985. Legaturile economice cu Moscova, atat de blamate in anii ’60, au
revenit in forta in anii ’80.
In 1989, desi Romania anunta rambursarea datoriei externe, criza economica devenise acuta
in toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai
putin acces pe pietele occidentale, organismele financiare internationale evitau
Romania, iar Ceausescu a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate in schimburile cu SUA. Cu
toate acestea, in 1990, Romania trebuia sa devina in optica partidului “o tara de dezvoltare medie”,
cu perspective impresionante de a trece la stadiul de “tara socialista multilateral dezvoltata si
indreptarea Romaniei spre comunism”.
5. Colectivizarea si impactul asupra satului romanesc (1948-1962).

Regimul comunist a reusit intre 1945 si 1949 sa aduca sub controlul sau populatia urbana.
Lumea rurala, reprezentand 76,5% din populatie, se afla insa relativ in afara limitelor acestui
control. Metodele uzitate pentru infiintarea Gospodariilor Agricole Colective mergeau de la
brutalitati, confiscari, arestari, deportari pana la corupere, campanii
de presa si izolare. Primele GAC s-au infiintat
in iulie 1949. In 1953, totaul
atingea abia 10% din suprafata arabila
a tarii iar productia agricola nu a crescut,
dimpotriva. Dupa 1953, metodele au fost
schimbate dar scoul nu. Locul arestarilor in
masa, al confiscarilor de inventar agricol si
recolta l-au luat mjloacele administrative,
restrictiile comerciale si interdictiile.

Anul 1958 a marcat insa revenirea in forta la modelul economic stalinist in agricultura. In
1958, gospodariile agricole nu cultivau decat 17,5% din pamantul arabil. In 1962, deci numai dupa
patru ani, procentajul a urcat la 96%!
Rezistenta taraneasca s-a manifestat pe parcursul intregii perioade 1948-
1962 si s-a concretizat intr-un lung sir de rascoale, in toate zonele tarii. “Victoria” totala a
colectivizarii- desi a fost un real succes pe plan politic, administrativ si ideologic-nu a facut decat sa
agraveze problema economica, Romania ramanand a doua tara producatoare agricola din lagarul
socialist (dupa URSS), un real succes, dar cu mult sub posibilitatiele reale ale Romaniei. Spre sfarsitul
anilor ’70, acest esec avea sa umbreasca triumfurile industriale ulterioare, spectaculoase sau
unilaterale.
In primavara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai putin de cinci decrete privind
agricultura, toate urmarind rezolvarea crizei (dar gasind “solutia”
numai in intarirea controlului central si intr-un nou sistem de rechizitii!). Cu toate
acestea, productia agricola nu a atins obiectivele stabilite, in ciuda faptului ca statisticile oficiale
vorbeau de rate inalte de crestere si recolte record (1982-22,3 mil. tone, 1983-20 mil tone!)
Lipsurile alimentare au devenit evidente in ultimul deceniu al regimului
Ceausescu, cand s-au reintrodus cartelele (desfintate in 1954) si s-au rationalizat painea, laptele,
uleiul, zaharul si carnea (pentru a se putea exporta cat mai mult). Programul “stiintific de alimentare
rationala” (adoptat in 1984, si care mai mult spunea populatiei sa nu consume hrana aproape deloc!) a
fost considerat singura solutie pentru depasirea crizei alimentare. Acest experiment stiintific din
ultimii
ani ai Romaniei socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii romanesti. Putem spune ca
acesta a fost cel mai mare esec al comunismului de stil sovietic si
a dus la distrugerea structurii traditionale a satului romanesc.

6. Politica demografica (1957-1989).

Ca in orice sistem totalitar, anularea solidaritatilor traditionale, distrugerea individualitatii in

vafoarea colectivitatii a insemnat confiscarea vietii private in general si a celei de famiie in particular.
Liberalizarea avorturilor s-a incadrat in aceasta dimensiune, ca o forma de laicizare a practicilor
juridice si sociale. In anul
1957, Romania s-a liniat si ea aceste practici, adoptand o legislatie libera asupra avorturilor. Decizia a
favorizat intr-un anume fel familia, care trecea printr-o perioada in care situatia economica si
indepsebi nivelul de trai erau deficitare. Pe de alta parte, avortul devenise singura metoda de
planificare familiala, in lipsa altor metode de contraceptie.
Situatia precara din punct de vedere socio- economic a favorizat insa scaderea natalitatii: daca
in 1956 existau 24 nou- nascuti la mia de locuitori, in 1966 s-a ajuns
la 14 la mie, situand Romania pe ultimul loc in Europa,
alaturi de Ungaria. Drept urmare , dintr-o societate
unde avorturile erau libere
si relativ ieftine, Romania ceausista se
singularizeaza in 1966, prin politica ei
demografica, in intreg lagarul socialist. In
toamna lui 1966 se interzice prin lege intreruperea
deliberata a sarcinii pentru femeile avand mai putin de
patru copii si 45 de ani.

Penalitatile prevazute comportau privarea de libertate

atat pentru femeile in
cauza si pentu persoanele implicate in operatie, cat si pentru tatal ce se facea vinovat de omisiune de
denunt.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fara copii sunt
obligate sa plateasca taxe suplimentare. Divorturile sunt sistematic descurajate.
Crestera brusca a numarului de nou-nascuti in anul 1967 – practic o dublare in raport cu anul
precedent - a reprezentat o “performanta” unica in istoria demografica a populatiilor europene.
Evolutia ulterioara a natalitatii (statul comunist avea nevoie de cat mai multe persoane apte de
munca pentru continuarea industrializarii si redresarii economiei) nu a urmat planificarea imaginata
de regim. Avortul provocat, cel clandestin si practicile contraceptionale traditionale au constituit
mijloace eficiente de intrerupere a sarcinii. Natatlitatea a ajuns astfel, in anul 1983, la 14 la mie, adica
exact nivelul din 1966. Mai mult, Romania se afla pe locul intai in lume in privinta mortalitatii
materne. La mijocul anilor ’80 autoritatile au decis ca actele de nastere ale copiilor sa nu fie eliberate
mai devreme de o luna de la nastere pentru a diminua numarul statistic al deceselor la nou-nascuti.
Politica de stimulare a natalitatii, prin orice mijloace, a atins cote aberante in anii ’80, o data
cu ambitia lui Nicolae Ceausescu de a organiza o crestere planificata, riguroasa si rapida a populatiei
tarii. Propaganda in spiritul cresterii natalitatii a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei
comuniste, iar masurile incurajate de autoritati – precum controlul obligatoriu al femeilor in vederea
depistarii sarcinii, penalizarea financiara a persoanelor necasatorite, etc.
– au reprezentat una dintre cele mai clare dovezi de incalcare a drepturilor omului si a demnitatii
umane. Alte consecinte foarte grave ale acestor masuri abuzive – precum cresterea numarului de copii
abandonati sau a numarului copiilor nascuti cu handicap in urma unor incercari de intrerupere a
sacrinii – au devenit vizibile abia la caderea regimului, constituind o reala problema sociala.

7. Distrugerea satelor si urbanizarea fortata

(1948-1989).

7.1. Industrializarea si urbanizarea.

Dezvoltand proiecte industriale de dimensiuni gigantice, regimul avea in mod fiesc nevoie
de o mana de lucru care sa sustina acest efort al industrializarii intensive. In acest scop, autoritatile
au incurajat incepand cu anii ’50, dislocarea treptata a unei mari parti a fortei de munca – in special
generatiile tinere - spre centrele industriale nou aparute. Consecinta directa a acestei politici a fost
modificarea, intr-un interval relativ scurt, a balantei socio-demografice a tarii. Intre mediul rural si
urban, migratia populatiei a avut o singura directie, dinspre sate catre orase.
La inceputul anilor ’50 si in anii ’60, PCR si conducerea de stat au lansat un program extins
de constructii de locuinte, pentru a indeplini cerintele urgente
ale noilor oraseni.

Vreme de 15 ani, intre anii 1955 si 1970, apartamentele au

fost construite la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor bulevarde de centura si al soselelor de
acces in orase. In aceasta prima faza, pana la inceputul
anilor ’70, este corect sa afirmam ca in general centrele istorice nu au fost afectate. Primele
demolari majore in zonele arhitecturale traditionale au avut loc la Suceava, Pitesti, Vaslui, Giurgiu si
Targoviste.
Dupa 20 de ani de la inceputul acestui proces, structura si aria cladirilor a cel putin 29 de
orase din Romania erau distruse in proportie de 85-90%, fiind inlocuite cu blocuri de apartamente de
un caracter total diferit.

7.2. Sistematizarea satelor.

Pincipiul sistematizarii s-a numarat printre intentiile de politica sociala a partidului inca din
ultimii ani ai regimului Dej, dar el a capatat consistenta si amploare in anii regimului lui Ceausescu. In
noiembrie 1965, la initiativa acestuia este infiintata Comisia Centrala pentru Sistematizarea Satelor,
comisie care urma sa intocmeasca planuri de perspectiva pentru o folosire cat mai eficienta a
pamantului agricol si a retelei hidrogrfice existente. In conferinta nationala a partidului din decembrie
1967, Nicolae Ceausescu a prezentat prototipul viitoarei asezari rurale romanesti: fiecare comuna
urma sa aiba una sau mai multe scoli, o biblioteca publica si o casa de cultura, cinematograf,
dispensar medical si maternitate, o baie publica si o retea de magazine care sa asigure aprovizionarea
locuitorilor cu bunuri de consum. In paralel, in aceste comune urmau sa fie adusi un numar din ce in
ce mai mare de intelectuali, pentru a determina, pe termen mediu, transformarea acestor comune in
asezari semiurbane. In 1973, acest program a fost
initiat in judetele din aproprierea Capitalei (Ilfov,
Calarasi) si extins apoi la nivelul intregii tari.
Sistematizarea rurala prevedea reamplasarea
gospodariilor din satele mici si risipite, considerate
ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare, urmand
sa fie concentrate in comune cat mai compacte. Un
numar de cateva sute de comune, selectate pe tot
cuprinsul tarii, urmau sa
fie transformate in centre agroindustriale cu statut de oras; locuitorii acestora, in numar de cel putin
5000 in fiecare localitate, urmau sa fie mutati din locuintele
lor individuale in locuinte colective (blocuri) de cateva etaje, astfel incat
densitatea demografica sa fie cat mai mare. In interiorul acestor localitati,
birourile autoritatilor administrative si politice urmau sa fie grupate in centrul civic al asezarii. Tot aici
urmau sa fie construite perimetrele industriale, magazinele,
scolile, spitalele si alte facilitati care sa deserveasca toate comunele din jur, pe o
raza de pana la 20 km. Aceste centre urmau sa fie dotate cu retele de canalizare, apa si gaze si cu
retele telefonice.
De la inceputul anilor ’80 sistematizarea a devenit parte integranta a planurilor
anuale si cincinale. Cifrele publicate in martie si iunie 1988 vizau
disparitia a 900 de comune, din totalul de 2705, si o reducere a numarului satelor, de la 13123 la
maximum 5000-6000. In acest fel, 7000-8000 de asezari
rurale dispareau de pe harta Romaniei, iar cele care ramaneau trebuiau demolate si reconstruite in
proportie de 50-55%.
Un asemenea plan este foarte util datorita anularii discrepantelor dintre
sat si oras, dar aplicarea lui intr-un ritm atat de rapid, la o scara atat de mare, o utopie, presupunea
investii pe care Romania nu si le putea permite si care vor
secatui economia nationala. Iar acele stergeri de pe suprafata pamantului ale
comunelor nu s-au facut fara abuzuri, fara arestari si stramutari fortate; nu s-au oferit decat
despagubiri simbolice si acelea dupa indelungi tergiversari!

7.3. ‘’Centrul civic’’ si alte programe

Pana in 1989, cel putin 29 de orase au fost distruse si reconstruite in proportie de 85-90%.
Din necesitati ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi locuitori, dupa 1955 regimul a inceput un vast
program de constructii de locuinte. Au luat astfel nastere cartierele de blocuri din marile orase,
construite la periferie, pe terenuri virane sau pe soselele de centura (de exemplu, cartierul Drumul
Taberei din Bucuresti, a carui constructie a inceput in anul 1959), ulterior a inceput agresiunea pe
timp de pace asupra oraselor, a centrelor istorice (dupa
1970). Arhitectura traditionala si structura urbana au fost rase si inlocuite de cladiri colective cu un
numar mare de apartamente (populatia fiind un grup compact era mai usor de supravegheat de
catre Securitate) si o retea de strazi diferita. A aparut o alta lume urbana, opusa celei anterioare,
aproape fara legatura cu trecutul, dar cu monumente istorice izolate si alte cateva cladiri pastrate si
uneori ascunse printre noile constructii. Demolarea rapida era in curs in alte 37 de orase...
Nu a existat nici o optiune pentru cetatenii ce locuiau in case particulare, o data ce
demolarea era hotarata. Fostul proprietar trebuia sa se mute intr-un
apartament de stat, devenind chirias. Noul spatiu se inchiriaza conform
prevederilor legale: o garsoniera pentru o persoana sau cuplu fara copii, indiferent de
dimensiunile casei sau apartamentului expropriat si distrus. Compensatia pentru proprietatea
pierduta, platita dupa indelungi tergiversari, reprezenta, de obicei, sub 30% din valoarea reala.
Conform datelor oficiale de la mijlocul anilor ’80, planurile prevedeau schimbari
grandioase: in septembrie 1985 se anunta ca in anul 1990 intre 90 si
95% din populatia Bucurestiului va locui in blocuri noi. In paralel cu aceasta operatie faraonica
de modificare rapida a geografiei habitatului rural si urban,
autoritatile comuniste au inceput dupa anul 1980 un vast proces de constructie a noului centru civic
al Bucurestiului, un perimetru arhitectonic ce urma sa fie un
viu exemplu pentru intreaga tara. In scopul reconstruirii acestei zone, in 1984 a inceput demolarea
unor intregi cartiere de locuinte, monumente de arta
arhitectonica, biserici, etc, din aria istorica a Dealului Uranus. Nicolae si Elena
Ceausescu au supervizat personal lucrarile centrului civic, vizitand in repetate randuri santierul.
Rezultatul, impresionant prin dimensiuni, prin lipsa masurii si
prin sfidarea oricaror proportii ale zonei ambientale, este ilustrativ pentru
megalomania regimului Ceausescu: Casa Republicii – un amestec de stiluri arhitectonice intins pe o
suprafata de 6,3 hectare, constructie ce urma sa fie viitoarea cladire-simbol a regimului si centru al
utoritatilor politice si administrative ale statului – este pe locul secund in randul celor mai mari cladiri
din lume (dupa cladirea Pentagonului american), iar bulevardul care pleaca din fata ei (bulevard ce
deturneaza, practic, axa traditionala a orasului, botezat initial Victoria Socialismului) este mai larg
decat bulevardul Champs-Elysees din Paris.
Anuntarea acestui ambitios program de sistematizare a oraselor si satelor a alarmat, in mod
legitim, o mare parte dintre cetateni tarii. Protestele unor
membrii ai Comisiei Patrimoniului Cultural National (istorici, arhitecti, istorici de
arta) nu au fost luate in seama de autoritati. Presa internationala s-a facut in dese randuri ecoul
acestor proteste, contribuind la cresterea izolarii tot mai evidente in care a sfarsit regimul
comunist de la Bucuresti.

8. Represiunea si Securitatea (1949-1989).

Intre 1949 si 1953, un numar imposibil de stabilit de detinuti politici, multe zeci de mii in
orice caz, dupa unele surse peste 100.000 de persoane in perioada 1950-1954, au trudit pana la
exterminare pe santierul Dunare-Marea Neagra sau in “celebrele” inchisori Sighet, Ghierla, Ramnicu-
Sarat sau Malmaison. Dupa 1950, partidul a incurajat, vreme de cativa ani, in unele inchisori, metoda
reeducarii prin violenta fizica si psihica, devenita celebra mai ales datorita experimentului de la
Pitesti.

Represiunea, care in aceasta perioada a imbracat poate formele cele mai violente din
intreaga Europa de Est, s-a indulcit intrucatva dupa moartea lui Stalin.
Intre 1956-1959 insa, de frica exemplului unguresc si polonez, ea a lovit din nou, mai ales
intelectualitatea si studentimea.
Nu se poate stabili desigur nici macar cu aproximatie numarul persoanelor arestate intre
1949 si 1964, cand s-a renuntat la inchisorile politice. Potrivit
istoricilor, trebuia sa fi fost cel putin jumatate de milion. Daca adaugam la
aceasta cifra si pe asa-zisii chiaburi (peste 80.000 arestati), svabi, deportatii in Baragan, si existenta
detasamentelor militarizate de munca in care erau trimisi tinerii cu “origine nesanatoasa”, cifra
victimilor represiunii trebuie sa fi fost mult mai mare. Aceasta eficienta teroare explica in buna
parte neputinta organizarii unei rezistente active, desi grupuri izolate de partizani au continuat sa
actioneze in munti pana in anul 1956.
Inchisorile politice au inceput sa se deschida in 1962, o data cu noul curs politic al regimului
de la Bucuresti, cand au fost eliberati, dupa cifrele
oficiale, 1304 detinuti, urmati in 1963 de alti 2892 si, in primele luni ale lui 1964, de ultimii 464.
Aceste eliberari simbolice arata clar ca in anii ’60 regimul nu mai
avea dusmani interni, ca detinea controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice
din Romania.
Dupa 1964, regimul inchisorilor si extenuarea fizica au fost inlocuite de metode mai
subtile de supraveghere a societatii in ansamblu: o puternica retea
de informatori si incurajarea delatiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor
postale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica
paraliza acum toate segmentele sociale si , in lipsa unei opozitii puternice la politica regimului,
Securitatea putea preveni eficient orice incercare de a contesta
politica partidului.
Dintre cei care au murit in inchisorile in inchisorile comuniste sau care au trecut si cunoscut
regimul detentiei regimului politiei politice trebuiesc amintiti:
Gheorghe Bratianu, Ioan Lupas, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, Constantin
Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Bratianu, Titel
Petrescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Teroarea rosie a afectat insa si cadrele partidului comunist. Cazul Lucretiu
Patrascanu este edificator pentru exemplul romanesc.
Securitatea apare ca politie politica la 30 august 1948 sub denumirea de Directia Generala a
Securitatii Poporului (avea sa fie redenumita ulterior in Directia Securitatii Statului –DSS, denumire
sub care avea sa se consacre), avand ca prim director pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru
(ultimul director, generalul Iulian Vlad, avea sa fie destituit printr-un decret al FSN in ianuarie
1990, iar Securitatea desfiintata formal caci majoritatea cadrelor au trecut in componenta
noului SRI).
Rolul sau era “de a apara cuceririle democratice si de a asigura securitate
RPR impotriva uneltirilor dusmanilor interni si externi”. Dupa 1964 chiar daca nu s-au mai inregistrat
perioade de teroare comparabile cu cele din timpul lui Dej, treptat Securitatea a devenit si ea o
institutie depinzand de capriciile dictatorului. Pentru a putea sustine, pe plan extern, ca Romania
comunista nu mai are detinuti politici, regimul Ceausescu a gasit forme mai subtile de terorizare a
populatiei: un loc aparte, printre acestea, l-au ocupat internarile opozantilor in azile si spitale
psihiatrice sau amestecarea lor cu detinuti de drept comun, sub acuzatii false. In anii ’80, in
mentalitatea colectiva a romanilor se instalase o adevarata psihoza a Securitatii: ochii si urechile
dictaturii pareau a patrunde in cele mai intime detalii ale vietii de zi cu zi.
In timpul regimului Ceausescu, cifrele disponibile referitoare la numarul angajatilor Securitatii
sunt contradictorii: generalul Victor Stanculescu, ministru al Apararii in 1990, declara ca toate cele 6
directii ale Securitatii cuprindeau in anul
1989, 15 000 de angajati. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000 (si, se pare, ca este cea mai apropiata de
adevar), iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajati.
9. Viata cotidiana in Romania comunista.

In Romania comunista a existat o adevarata revolutie a moravurilor, societatea

modernizandu-se intr-un ritm alert, a schimbat complet viata cotidiana. Populatia consuma
acum mai multe produse, au aparut obiectele electrocasnice, cum ar fi: radioul, frigiderul si
aragazul - in anii ’50, de care propanganda regimului Dej facea mare caz; automobilul
proprietate
personala( Aro in ani ’50, Dacia in anii ’70 si, mai tarziu, Oltcitul si Lastunul plus marci provenite, in
special, din lagarul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga, Lada si altele), aparatele TV , concediile
la mare si la munte, servicii telefonice pentru marea majoritate a populatiei, electrificarea satelor si
constructia de numeroase sosele, revistele mondene, filmele autohtone si inflorirea
cinematografelor, accesul la scolarizare mai liber ca oricand, Transfagarasanul, metroul bucurestean
si, inspe sfarsitul regimului, primele computere personale romanesti replici ale celor occidentale (in
afara celor de proiectie proprie, Coral, inca din anul 1972 dar destinate doar institutelor), compatibile
Spectrum (HC-85, in anul 1985 si CIP-03, in anul 1987) si compatibile IBM-PC (Felix PC, in anul
1988) si destinate publicului larg. Totusi societatea comunista nu afost niciodata una de consum
asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situandu-se la cote modeste in
comparatie cu tarile capitaliste. Ca o comaparatie edifcatoare, statisticile RAR arata ca in noiembrie
1989, in Bucuresti si Ilfov, existau 150.000 de automobile la o populatie de 2,5 milioane de locuitori,
iar in luna august 2003 numai numarul automobilelor din Bucuresti situandu-se la cifra de 978.000 de
unitati la o populatie (numai!) a Bucurestiului, ce a scazut cu
300.000 de persoane.

Revolutia romana din decembrie 1989 (sau lovitura de stat caci nu vom afla prea curand)
a redat libertatea romanilor creindu-le premise promitatoare
intr-un viitor mai bun. Intr-un timp relativ scurt, Romania va adera la majoritatea structurilor militare
si economice democratice occidentale si, cu toata impotrivirea
fostilor securisti si membrii ai nomenclaturii comuniste infiltrati in toate structurile
statului, deveniti “baroni locali’ si miliardari de carton”, tara noastra isi va regasi locul pierdut in
1938, va deveni o tara prospera, unde drepturile si demnitatea umana vor fi respectate. Acesta este
crezul meu, caci in noi cei tineri sta puterea de a-l implini; sa fim increzatori, deci, deoarece dupa o
noapte de aproape 50 de ani soarele a rasarit iarasi pe strada noastra!