Sunteți pe pagina 1din 12

“Comunism”, “democratie populara”, “epoca de aur” – exista in mintea

noastra tot atatea denumiri pentru o perioada pe care noi, cei tineri, nu o
cunoastem decat din povestirile parintilor, bunicilor, din carti ori vizionand diverse
documentare. Este o perioada istorica ce fascineaza pe multi dintre noi, ce
continua sa lase urme adanci in societate si-n mentalitati chiar si astazi, o
perioada de moarte a spiritului! Multe din aspectele vietii cotidiene sunt
categorisite, chiar, dupa momentul ’89 sau inaintea lui! Acest referat ce am
intocmit nu-si propune sa tina partea nimanui, nici neo-comunistilor, nici celor
nostalgici, nici denuntatorilor sai ci, sa prezinte obiectiv, distant, realitatile
trecute, atat cu partile sale luminoase cat si cu cele intunecate.

Instaurarea regimului comunist. Perioada


1.
1944–1948.
Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului national
si, apoi, de participarea la razboiul antihitlerist. Desi s-a voit un act ce va repune
principiile democratiei in drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii si Statelor
Unite, Romania a evoluat intr-o directie contrara intereselor sale, instaurandu-se,
treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim
a fost instaurat in tara noastra in patru etape, cu alte doua repere ulterioare
importante in cadrul unui stat comunist:
a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si
sustinut de sovietici
b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor in favoarea comunistilor
c) iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor sai
d) 30 decembrie 1947 – abdicarea silita a regelui Mihai
si
e) 30 august 1948 – infintarea D.S.S. (Securitatea)
f) 22 ianuarie 1949 – infintarea D.G.M. (Militia)
Acapararea puterii de catre comunisti s-a realizat in mare parte datorita
prezentei
Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei pe toata perioada acestui proces si inca timp
de multi ani (pana in 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni
antisovietice. Cu prilejul conferintelor de la Teheran (inca din 1943, deci), Yalta,
Potsdam sau in timpul unor intalniri neoficiale, Stalin a reusit sa-si impuna
punctul de vedere in fata aliatilor occidentali, care au inteles sa salveze unele tari
prin sacrificarea altora in favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei
tocmeli intre Churchill si Stalin, o bucata de hartie care a hotarat un destin tragic
pentru milioane de oameni din intreaga Europa de Est. “Acordul de procentaj”,
stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa, printre alte tari, Romania in
proportie de 90% in sfera de influenta a U.R.S.S. In perioada razboiului, Moscova
a instruit si pregatit militanti comunisti care sa preia responsabilitatile unor
guverne prosovietice. Echipa moscovita din Romania avea in frunte pe: Ana
Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaras (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa),
etc.
In perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost
supusa unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru
obiective:
a) Sindicatele – s-a urmarit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul
comunist sau promovarea comunistilor de incredere la conducerea acestor
organizatii. Cu precadere doua au fost sindicatele vizate de catre comunisti:
cel al lucratorilor din CFR (cu ajutorul lor putand fi paralizata, daca interesul
PCR ar fi cerut-o, intreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care aveau sa
blocheze tiparirea ziarelor “burgheze”, privandu-i astfel pe adversari de
posibilitatea a-si expune punctele de vedere).
b) Partidele democratice – s-a cautat “spargerea” lor si crearea de disidente ale
caror sefi sa fie castigati, defaimarea si compromiterea liderilor si a istoriei
acestor partide (indeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat, au fost
oameni politici care s-au gandit ca o activitate normala nu se poate duce si ca
este mai bine sa plece in Occident pentru a aduce la cunostinta opiniei publice
gravele atentate ce savarsesc in Romania autoritatile comuniste. Numai ca
fruntsii PNT ce au voit sa paraseasca tara (1947) au fost arestati la Tamadau,
fiind tradati de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit
pentru a scapa de cei mai seriosi adversari ai politicii lor. Un rasunator proces
a fost organizat, Iuliu Maniu si ceilalti lideri fiind acuzati de tradare si spionaj
in favoarea puterilor capitaliste, partidul desfintat si liderii sai condamnati la
diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la inchisoare pe viata; avea
sa moara in 1953 in inchisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat
mult timp, liderul lor, G. Bratianu, murind in inchisoare. Acestor fapte se
adauga executarea maresalului Antonescu la 1 iunie 1946.
c) Armata – multe dintre unitati au fost trecute in mod abuziv sub comanda
sovietica, mii de ofiteri au fost dati afara sub pretextul colaborarilor trecute cu
nazistii si inlocuiti cu tineri fara experienta, usor de manipulat si indoctrinat.
Regimentul 22 Garda si Protocol, garda personala a regelui, a fost dezarmat.
Interventia regelui a facut sa intarzie deznodamantul.
d) Fasificarea alegerilor - o trasatura a perioadei 1945-1947 este amestecul de
manipulare si actiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea
aparentelor, fie prin pastrarea secretului actiunilor ilegale, fie dand un aspect
legal presiunilor sau interventiilor in forta. Aceasta explica de ce comunistii s-
au straduit sa castige alegerile, prin orice mijloace. Frauda electorala a jucat
un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedita formal. Era aplicat principiul
lui Stalin comform caruia “nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara
voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfasurat int-o atmosfera
de tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a comunistilor si a acolitilor
lor, “tovarasii de drum” ce au fost indepartati ulterior, cu aproximativ 70% din
voturi. Dovezile descoperite dupa 1989 arata ca in realitate alegerile au fost
castigate de PNT.
Pe masura ce comunistii se indreptau spre monopulul asupra puterii
politice, monarhia devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea ca
acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de
opozitie in noua societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de
influenta sovietica ce mai pastra aceasta institutie, de remarcat, deci, opozitia
regelui). In acest context, comunistii au facut ultimul pas in asigurarea
dominatiei lor asupra tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la 30
decembrie 1947 si sa paraseasca tara.
Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat
punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.
2. Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-
1965).

Gheorge Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului comunist in


octombrie 1945, ulterior conducator al partidului unic pana la moartea sa in 1965,
a fost, dupa modelul politic reprezentat de Stalin, un conducator autoritar,
intolerant cu orice forma de opozitie. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale
ale luptei in interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul
stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele si pentru eliminarea (epurarea)
adversarilor reali sau potentiali.
Prima etapa a epurarilor intrepinse de Dej a inceput in 1945, prin
lichidarea grabita a lui Stefan Foris, fost conducator al partidului comunist in
timpul razboiului, si a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid
Lucretiu Patrascanu, un comunist cu o buna pregatire intelecuala si foarte
ambitios, in care Dej vedea un adversar politic personal. Patrascanu a fost inchis
si supus la diverse presiuni fizice si psihice, pentru a recunoaste colaborarea cu
servicii secrete occidentale. Dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul
conducator al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov, a dat semnalul innoirii echipelor
conducatoare din tarile-satelit. Temandu-se ca Hrusciov va dori inlocuirea sa cu
Lucretiu Patrascanu, Dej a decis in 1954 lichidarea adversarului sau in urma unui
proces regizat in culise.
A doua etapa a epurarii intrepinse la varful propriului partid i-a avut drept
victime principale pe Ana Pauker si pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si
Teohari Georgescu (gruparea moscovita, Dej si colaboratorii sai fiind “fractiunea
interna”). Cele doua fractiuni au colaborat atata vreme cat au avut de luptat
impotriva dusmanilor comuni. In 1952, avand consimtamantul lui Stalin, gruparea
lui Dej a pornit ofensiva deschisa impotriva gruparii Anei Pauker, acuzand-o de
“politica de stanga”, “impaciuitorism”, etc. Unul dintre avantajele lui Dej provenea
si din faptul ca atacul sau la adresa Anei Pauker (care era evreica) coincidea cu
inceputul unei camapni antisemite a lui Stalin la Moscova.
Ultima etapa a epurarii interne a avut loc in iunie 1957, an in care Dej a
anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i
deveni adversari: Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu. Acum, ca si-n
precedentele etape, comform ritualului politic practicat de toate regimurile
comuniste, Dej a legat de numele adversarilor sai inlaturati toate abuzurile,
esecurile si nerealizarile regimului; in locul celor epurati, si-a numit oameni fideli,
din propria sa echipa. Dupa 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul
Romaniei, trece la o schimabare sensibila a liniilor directoare ale politicii sale:
este vorba de o oarecare indepartare fata de modelul sovietic, mai ales in privinta
politicii externe.
Pe planul politicii interne, aceasta schimbare s-a manifestat printr-o
relativa liberalizare a vietii culturale, a invatamantului, etc. Legaturile culturale si
stiintifice cu tarile din Occident, rupte dupa 1948, sunt reluate si ajung la un nivel
modest, dar promitator. Dej reia si legatura cu Iugoslavia, al carei lider comunist,
Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin. Totusi, este de retinut
faptul ca, din punct de vedere politic, partidul unic si-a mentinut nestirbit
controlul intern asupra societatii si nu a cedat nici unul din prerogativele sale.

3. Regimul Nicolae Ceausescu (1965-1989).

Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primita de


societatea romaneasca: Ceasusescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli
discipoli ai lui Dej si era de asteptat continuarea procesului de liberalizare a
regimului; pe de alta parte, Ceausescu simboliza si o alta generatie ajunsa la
putere (in varsta de 47 de ani, era cel mai tanar lider comunist). In iulie 1965, la
Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Roman (redenumit astfel, din Partidul
Muncitoresc Roman), Ceausescu pune bazele propriului sau program de politic,
foarte promitator in conditiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii
colective, menit sa impiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii in
mainile unei singure persoane. Cel putin pe moment, acest principiu avea si
acoperire practica: in acel moment, Romania avea, formal, o conducere
colectiva: Nicolae Ceausecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (presedintele
Consiliului de Stat) si Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
Totusi regimul Ceausescu nu se poate sustrage traditiei fractioniste a
partidului: in aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita
simbolic victimile regimului precedent
(Stefan Foris, Lucretiu Patrascanu, etc),
noul lider aduce grave acuzatii atat
predecesorului sau, Gheorghiu-Dej, cat si
unora dintre colegii de partid, precum
ministrului de Interne Alexandru Draghici, un
posibil adversar politic, a carui epurare va
urma imediat.
Nicolae Ceausescu a atins apogeul
popularitatii sale interne cat, mai ales, si
externe in 1968 cand, vorbind in numele
partidului si statului, dar si al natiunii
romane, condamnand in termeni duri
interventia trupelor Tratatului de la Varsovia imptriva reformelor politice in curs
din Cehoslovacia (interventie la care Romania nu participa). Aceasta opozitie
(manevra abila ce-i asigura dominatia interna pentru 25 de ani), ca si alte decizii
de politica externa opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe
viitorul dictator , din perspectiva tarilor occdidentale, intr-un lider regional
important, o fisura in monolitul comunist est-eurpean. In urma unei vizite
intrepinse in iunie 1971 in cateva tari asiatice comuniste (in special China si
Corea de Nord), Ceausescu va pune capat relativei liberalizari incepute de
Gheorghiu-Dej. Asa numitele Teze din iulie 1971 lanseaza o revolutie culturala al
carei bilant, in deceniul urmator, va transforma Romania intr-o exceptie nefericita
chiar si-n randurile tarilor socialiste. In martie 1974, Nicolae Ceausescu devine
primul presedinte din istoria republicii, cu un ceremonial ce aminteste mai mult
de incoronarea unui rege.
In paralel, odata cu anul 1977 incep si manifestarile de opozitie propriu-
zisa fata de politica regimului, atat in mediile muncitoresti (august 1977-greva
minerilor din Valea Jiului, 15 noiembrie 1987-manifestatia muncitorilor de la
Uzinele “Steagul Rosu” din Brasov) cat si-n mediile intelectuale (disidenta
romaneasca, colaborarea unor intelectuali de marca cu postul de radio Europa
Libera, februarie 1987-miscarea de protest a studentilor din Iasi). Ca urmare a
Tezelor din iulie 1971 si a dezvoltarii in anii urmatori (Tezele din iunie 1982,
Tezele din aprilie 1988), printre singurele coordonate admise ale politicii interne
s-au numarat: reinstaurarea treptatata a controlului total al partidului asupra
sferelor culturale (cu precadere dupa 1980, odata cu moartea scriitorului Marin
Preda), politice, stiintifice; promovarea protocronismului ca orientare cultural-
ideologica agreata de regim; acceptarea neoficiala a unor mecanisme de
conducere si decizie personala specifice dictaturilor; promovarea politica a rudelor
familiei Ceausescu (ceea ce a facut sa se vorbeasca, in anii ’80, despre o
eventuala dinastie comunista la Bucuresti); decaderera treptata a importantei
decizionale a partidului (in ciuda cresterii numerice a membrilor sai: noiembrie
1989-3.824.000) si reducerea lui progresiva la conditia de instrument docil in
mainile familiei conducatoare; promovarea unui cult al personalitatii cu precedent
doar in vremea lui Stalin, etc.
Regimul Ceausescu a devenit din ce in ce mai nepopular pe plan intern in
anii ’80, pe masura deprecierii conditiilor de trai oferite populatiei si punerii in
practica a unor proiecte costisitoare, precum achitarea in termen scurt a datoriei
externe a tarii (realizata, cu mari sacrificii ale populatiei, in martie 1989),
sistematizarea satelor, construirea noilor “centre civice” ale oraselor, etc. In
paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceasescu a intrat in declin, mai ales dupa
1985, o data cu reformele incurajate in Europa de Est de noul lider sovietic Mihail
Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politica a partidului, ca si hotararea
sa de a izola din ce in ce mai mult Romania de restul lumii l-au transformat, in
preajma caderii regimului sau, in ultimul lider de tip stalinist al Europei.
4. Contradictiile industrializarii, realizari si
esecuri (1948-1989).

Industrializarea a fost o problema esentiala pentru regimul comunist.


Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmarea realizarea a cinci obiective:
dezvoltarea extensiva, autarhia economica, planul central si planificarea, investitii
masive in industria grea in defavoarea celei de consum si sovietizarea industriei
romanesti.
Nationalizarea proprietatilor in iunie 1948 si inceputul procesului de
colectivizare in martie 1949 au facut din stat singurul detinator de resurse, care
puteau fi astfel directionate spre accelerarea dezvoltarii industriale. In primii ani
de “democratie populara”, subordonarea economica fata de URSS a impiedicat
statul sa dispuna eficient de resurse. Ocupatia economica sovietica consta in:
plata datoriilor de razboi si existenta Sovromurilor, companii mixte romano-
sovietice care intre anii 1945 si 1956 functionau exclusiv in profitul URSS. In
consecinta, programul de modernizare rapida, lansat dupa 1948, a fost un esec.
Realitatea de la sfarsitul anilor ’50 indica persistenta acelorasi probleme:
inapoierea, in principal, apoi o structura sociala predominent agrara, cu o
eficienta scazuta.
Declinul economic si teama de revolte sociale au impus schimbari manageriale
semnificative. Una din solutiile propuse de URSS si de statele dezvoltate ale
lagarului socialist a fost integrarea economiilor comuniste europene prin
reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea si specializarea
economiilor statelor membre pe diverse ramuri (Romania urma sa devina o tara
eminamente agrara!)
Acest fapt trezit suspiciunea regimului comunist de la Bucuresti, care dupa
1958 nu mai voia permanentizarea dependentei economice de fata de Moscova.
Industrializarea devenea astfel o necesitate pentru economia romaneasca.
Constructia combinatului siderurgic de la Galati a devenit simbolul acestei politici
de industrializare prin forte proprii.
Dupa 1970, Ceasuescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fara a
tine cont de indicatorii economici reali. Acestia au fost supliniti de un dirijism
economic absolut. Cresterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost
primul esec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima data in istoria
comunismului romanesc, prevederile cincinalului urmator au fost reduse. Pe
termen scurt, acest permanent “salt inainte” in domeniul economic s-a resimtit
pozitiv pe plan social: debusee pentru forta de munca, urbanizarea localitatior, o
bunastare relativa. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politica falimentara, care a
promovat specializarea industriala a unor regiuni intregi, fara a oferi alternative si
o depopulare a satelor.
Autoritatile au investit in trei domenii: industrie grea, infrastructura si
proiecte cu caracter mai mult propagandistic decat economic. Administrarii
defectuoase si investitiilor industriale i s-au adaugat datorii externe
impovaratoare si o severa criza de energie. Dupa 1980, economia romaneasca
producea marfuri scumpe si de calitate slaba. In plus, efortul urias din ultimul
deceniu al regimului de a rambursa datoria externa a uzat tehnologic principalele
ramuri economice si a acutizat lipsa de resurse. Calitatea slaba a produselor
romanesti a reorientat in anii ’80 exporturile in tarile membre CAER, intr-un
procent de 57% in 1985. Legaturile economice cu Moscova, atat de blamate in
anii ’60, au revenit in forta in anii ’80.
In 1989, desi Romania anunta rambursarea datoriei externe, criza
economica devenise acuta in toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai
putin acces pe pietele occidentale, organismele financiare internationale evitau
Romania, iar Ceausescu a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate in
schimburile cu SUA. Cu toate acestea, in 1990, Romania trebuia sa devina in
optica partidului “o tara de dezvoltare medie”, cu perspective impresionante de a
trece la stadiul de “tara socialista multilateral dezvoltata si indreptarea Romaniei
spre comunism”.
5. Colectivizarea si impactul asupra satului
romanesc (1948-1962).

Regimul comunist a reusit intre 1945 si 1949 sa aduca sub controlul sau
populatia urbana. Lumea rurala, reprezentand 76,5% din populatie, se afla insa
relativ in afara limitelor acestui control. Metodele uzitate pentru infiintarea
Gospodariilor Agricole Colective mergeau de la brutalitati, confiscari, arestari,
deportari pana la corupere, campanii
de presa si izolare. Primele GAC s-au
infiintat in iulie 1949. In 1953, totaul
atingea abia 10% din suprafata arabila
a tarii iar productia agricola nu a
crescut, dimpotriva. Dupa 1953,
metodele au fost schimbate dar scoul
nu. Locul arestarilor in masa, al
confiscarilor de inventar agricol si
recolta l-au luat mjloacele
administrative, restrictiile comerciale si
interdictiile.
Anul 1958 a marcat insa revenirea in forta la modelul economic stalinist in
agricultura. In 1958, gospodariile agricole nu cultivau decat 17,5% din pamantul
arabil. In 1962, deci numai dupa patru ani, procentajul a urcat la 96%!
Rezistenta taraneasca s-a manifestat pe parcursul intregii perioade 1948-
1962 si s-a concretizat intr-un lung sir de rascoale, in toate zonele tarii.
“Victoria” totala a colectivizarii- desi a fost un real succes pe plan politic,
administrativ si ideologic-nu a facut decat sa agraveze problema economica,
Romania ramanand a doua tara producatoare agricola din lagarul socialist (dupa
URSS), un real succes, dar cu mult sub posibilitatiele reale ale Romaniei. Spre
sfarsitul anilor ’70, acest esec avea sa umbreasca triumfurile industriale
ulterioare, spectaculoase sau unilaterale.
In primavara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai putin de cinci
decrete privind agricultura, toate urmarind rezolvarea crizei (dar gasind “solutia”
numai in intarirea controlului central si intr-un nou sistem de rechizitii!). Cu toate
acestea, productia agricola nu a atins obiectivele stabilite, in ciuda faptului ca
statisticile oficiale vorbeau de rate inalte de crestere si recolte record (1982-22,3
mil. tone, 1983-20 mil tone!)
Lipsurile alimentare au devenit evidente in ultimul deceniu al regimului
Ceausescu, cand s-au reintrodus cartelele (desfintate in 1954) si s-au rationalizat
painea, laptele, uleiul, zaharul si carnea (pentru a se putea exporta cat mai mult).
Programul “stiintific de alimentare rationala” (adoptat in 1984, si care mai mult
spunea populatiei sa nu consume hrana aproape deloc!) a fost considerat singura
solutie pentru depasirea crizei alimentare. Acest experiment stiintific din ultimii
ani ai Romaniei socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii romanesti.
Putem spune ca acesta a fost cel mai mare esec al comunismului de stil sovietic si
a dus la distrugerea structurii traditionale a satului romanesc.

6. Politica demografica (1957-1989).

Ca in orice sistem totalitar, anularea solidaritatilor traditionale, distrugerea


individualitatii in vafoarea colectivitatii a insemnat confiscarea vietii private in
general si a celei de famiie in particular. Liberalizarea avorturilor s-a incadrat in
aceasta dimensiune, ca o forma de laicizare a practicilor juridice si sociale. In anul
1957, Romania s-a liniat si ea aceste practici, adoptand o legislatie libera asupra
avorturilor. Decizia a favorizat intr-un anume fel familia, care trecea printr-o
perioada in care situatia economica si indepsebi nivelul de trai erau deficitare. Pe
de alta parte, avortul devenise singura metoda de planificare familiala, in lipsa
altor metode de contraceptie. Situatia precara din punct de vedere socio-
economic a favorizat insa scaderea natalitatii: daca in 1956 existau 24 nou-
nascuti la mia de locuitori, in 1966 s-a ajuns
la 14 la mie, situand Romania pe ultimul loc
in Europa, alaturi de Ungaria. Drept urmare ,
dintr-o societate unde avorturile erau libere
si relativ ieftine, Romania ceausista se
singularizeaza in 1966, prin politica ei
demografica, in intreg lagarul socialist. In
toamna lui 1966 se interzice prin lege
intreruperea deliberata a sarcinii pentru
femeile avand mai putin de patru copii si 45
de ani. Penalitatile prevazute comportau
privarea de libertate atat pentru femeile in
cauza si pentu persoanele implicate in operatie, cat si pentru tatal ce se facea
vinovat de omisiune de denunt.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fara copii sunt
obligate sa plateasca taxe suplimentare. Divorturile sunt sistematic descurajate.
Crestera brusca a numarului de nou-nascuti in anul 1967 – practic o dublare in
raport cu anul precedent - a reprezentat o “performanta” unica in istoria
demografica a populatiilor europene. Evolutia ulterioara a natalitatii (statul
comunist avea nevoie de cat mai multe persoane apte de munca pentru
continuarea industrializarii si redresarii economiei) nu a urmat planificarea
imaginata de regim. Avortul provocat, cel clandestin si practicile contraceptionale
traditionale au constituit mijloace eficiente de intrerupere a sarcinii. Natatlitatea a
ajuns astfel, in anul 1983, la 14 la mie, adica exact nivelul din 1966. Mai mult,
Romania se afla pe locul intai in lume in privinta mortalitatii materne. La mijocul
anilor ’80 autoritatile au decis ca actele de nastere ale copiilor sa nu fie eliberate
mai devreme de o luna de la nastere pentru a diminua numarul statistic al
deceselor la nou-nascuti.
Politica de stimulare a natalitatii, prin orice mijloace, a atins cote aberante
in anii ’80, o data cu ambitia lui Nicolae Ceausescu de a organiza o crestere
planificata, riguroasa si rapida a populatiei tarii. Propaganda in spiritul cresterii
natalitatii a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei comuniste, iar
masurile incurajate de autoritati – precum controlul obligatoriu al femeilor in
vederea depistarii sarcinii, penalizarea financiara a persoanelor necasatorite, etc.
– au reprezentat una dintre cele mai clare dovezi de incalcare a drepturilor omului
si a demnitatii umane. Alte consecinte foarte grave ale acestor masuri abuzive –
precum cresterea numarului de copii abandonati sau a numarului copiilor nascuti
cu handicap in urma unor incercari de intrerupere a sacrinii – au devenit vizibile
abia la caderea regimului, constituind o reala problema sociala.

7. Distrugerea satelor si urbanizarea fortata


(1948-1989).

7.1. Industrializarea si urbanizarea.

Dezvoltand proiecte industriale de dimensiuni gigantice, regimul avea in


mod fiesc nevoie de o mana de lucru care sa sustina acest efort al industrializarii
intensive. In acest scop, autoritatile au incurajat incepand cu anii ’50, dislocarea
treptata a unei mari parti a fortei de munca – in special generatiile tinere - spre
centrele industriale nou aparute. Consecinta directa a acestei politici a fost
modificarea, intr-un interval relativ scurt, a balantei socio-demografice a tarii.
Intre mediul rural si urban, migratia populatiei a avut o singura directie, dinspre
sate catre orase.
La inceputul anilor ’50 si in anii ’60, PCR si conducerea de stat au lansat
un program extins de constructii de locuinte, pentru a indeplini cerintele urgente
ale noilor oraseni. Vreme de 15 ani, intre anii 1955 si 1970, apartamentele au
fost construite la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor bulevarde de
centura si al soselelor de acces in orase. In aceasta prima faza, pana la inceputul
anilor ’70, este corect sa afirmam ca in general centrele istorice nu au fost
afectate. Primele demolari majore in zonele arhitecturale traditionale au avut loc
la Suceava, Pitesti, Vaslui, Giurgiu si Targoviste.
Dupa 20 de ani de la inceputul acestui proces, structura si aria cladirilor a
cel putin 29 de orase din Romania erau distruse in proportie de 85-90%, fiind
inlocuite cu blocuri de apartamente de un caracter total diferit.

7.2. Sistematizarea satelor.

Pincipiul sistematizarii s-a numarat printre intentiile de politica sociala a


partidului inca din ultimii ani ai regimului Dej, dar el a capatat consistenta si
amploare in anii regimului lui Ceausescu. In noiembrie 1965, la initiativa acestuia
este infiintata Comisia Centrala pentru Sistematizarea Satelor, comisie care urma
sa intocmeasca planuri de perspectiva pentru o folosire cat mai eficienta a
pamantului agricol si a retelei hidrogrfice existente. In conferinta nationala a
partidului din decembrie 1967, Nicolae Ceausescu a prezentat prototipul viitoarei
asezari rurale romanesti: fiecare comuna urma sa aiba una sau mai multe scoli, o
biblioteca publica si o casa de cultura, cinematograf, dispensar medical si
maternitate, o baie publica si o retea de magazine care sa asigure aprovizionarea
locuitorilor cu bunuri de consum. In paralel, in aceste comune urmau sa fie adusi
un numar din ce in ce mai mare de intelectuali, pentru a determina, pe termen
mediu, transformarea acestor comune in
asezari semiurbane. In 1973, acest
program a fost initiat in judetele din
aproprierea Capitalei (Ilfov, Calarasi) si
extins apoi la nivelul intregii tari.
Sistematizarea rurala prevedea
reamplasarea gospodariilor din satele mici
si risipite, considerate ca fiind lipsite de
perspective de dezvoltare, urmand sa fie
concentrate in comune cat mai compacte.
Un numar de cateva sute de comune,
selectate pe tot cuprinsul tarii, urmau sa
fie transformate in centre agroindustriale cu statut de oras; locuitorii acestora, in
numar de cel putin 5000 in fiecare localitate, urmau sa fie mutati din locuintele
lor individuale in locuinte colective (blocuri) de cateva etaje, astfel incat
densitatea demografica sa fie cat mai mare. In interiorul acestor localitati,
birourile autoritatilor administrative si politice urmau sa fie grupate in centrul civic
al asezarii. Tot aici urmau sa fie construite perimetrele industriale, magazinele,
scolile, spitalele si alte facilitati care sa deserveasca toate comunele din jur, pe o
raza de pana la 20 km. Aceste centre urmau sa fie dotate cu retele de canalizare,
apa si gaze si cu retele telefonice.
De la inceputul anilor ’80 sistematizarea a devenit parte integranta a
planurilor anuale si cincinale. Cifrele publicate in martie si iunie 1988 vizau
disparitia a 900 de comune, din totalul de 2705, si o reducere a numarului
satelor, de la 13123 la maximum 5000-6000. In acest fel, 7000-8000 de asezari
rurale dispareau de pe harta Romaniei, iar cele care ramaneau trebuiau demolate
si reconstruite in proportie de 50-55%.
Un asemenea plan este foarte util datorita anularii discrepantelor dintre
sat si oras, dar aplicarea lui intr-un ritm atat de rapid, la o scara atat de mare, o
utopie, presupunea investii pe care Romania nu si le putea permite si care vor
secatui economia nationala. Iar acele stergeri de pe suprafata pamantului ale
comunelor nu s-au facut fara abuzuri, fara arestari si stramutari fortate; nu s-au
oferit decat despagubiri simbolice si acelea dupa indelungi tergiversari!

7. 3. “Centrul civic” si alte proiecte urbane.


Pana in 1989, cel putin 29 de orase au fost distruse si reconstruite in
proportie de 85-90%. Din necesitati ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi
locuitori, dupa 1955 regimul a inceput un vast program de constructii de locuinte.
Au luat astfel nastere cartierele de blocuri din marile orase, construite la periferie,
pe terenuri virane sau pe soselele de centura (de exemplu, cartierul Drumul
Taberei din Bucuresti, a carui constructie a inceput in anul 1959), ulterior a
inceput agresiunea pe timp de pace asupra oraselor, a centrelor istorice (dupa
1970). Arhitectura traditionala si structura urbana au fost rase si inlocuite de
cladiri colective cu un numar mare de apartamente (populatia fiind un grup
compact era mai usor de supravegheat de catre Securitate) si o retea de strazi
diferita. A aparut o alta lume urbana, opusa celei anterioare, aproape fara
legatura cu trecutul, dar cu monumente istorice izolate si alte cateva cladiri
pastrate si uneori ascunse printre noile constructii. Demolarea rapida era in curs
in alte 37 de orase...
Nu a existat nici o optiune pentru cetatenii ce locuiau in case particulare, o
data ce demolarea era hotarata. Fostul proprietar trebuia sa se mute intr-un
apartament de stat, devenind chirias. Noul spatiu se inchiriaza conform
prevederilor legale: o garsoniera pentru o persoana sau cuplu fara copii,
indiferent de dimensiunile casei sau apartamentului expropriat si distrus.
Compensatia pentru proprietatea pierduta, platita dupa indelungi tergiversari,
reprezenta, de obicei, sub 30% din valoarea reala.
Conform datelor oficiale de la mijlocul anilor ’80, planurile prevedeau
schimbari grandioase: in septembrie 1985 se anunta ca in anul 1990 intre 90 si
95% din populatia Bucurestiului va locui in blocuri noi. In paralel cu aceasta
operatie faraonica de modificare rapida a geografiei habitatului rural si urban,
autoritatile comuniste au inceput dupa anul 1980 un vast proces de constructie a
noului centru civic al Bucurestiului, un perimetru arhitectonic ce urma sa fie un
viu exemplu pentru intreaga tara. In scopul reconstruirii acestei zone, in 1984 a
inceput demolarea unor intregi cartiere de locuinte, monumente de arta
arhitectonica, biserici, etc, din aria istorica a Dealului Uranus. Nicolae si Elena
Ceausescu au supervizat personal lucrarile centrului civic, vizitand in repetate
randuri santierul. Rezultatul, impresionant prin dimensiuni, prin lipsa masurii si
prin sfidarea oricaror proportii ale zonei ambientale, este ilustrativ pentru
megalomania regimului Ceausescu: Casa Republicii – un amestec de stiluri
arhitectonice intins pe o suprafata de 6,3 hectare, constructie ce urma sa fie
viitoarea cladire-simbol a regimului si centru al utoritatilor politice si
administrative ale statului – este pe locul secund in randul celor mai mari cladiri
din lume (dupa cladirea Pentagonului american), iar bulevardul care pleaca din
fata ei (bulevard ce deturneaza, practic, axa traditionala a orasului, botezat initial
Victoria Socialismului) este mai larg decat bulevardul Champs-Elysees din Paris.
Anuntarea acestui ambitios program de sistematizare a oraselor si satelor
a alarmat, in mod legitim, o mare parte dintre cetateni tarii. Protestele unor
membrii ai Comisiei Patrimoniului Cultural National (istorici, arhitecti, istorici de
arta) nu au fost luate in seama de autoritati. Presa internationala s-a facut in
dese randuri ecoul acestor proteste, contribuind la cresterea izolarii tot mai
evidente in care a sfarsit regimul comunist de la Bucuresti.

8. Represiunea si Securitatea (1949-1989).

Intre 1949 si 1953, un numar imposibil de stabilit de detinuti politici,


multe zeci de mii in orice caz, dupa unele surse peste 100.000 de persoane in
perioada 1950-1954, au trudit pana la exterminare pe santierul Dunare-Marea
Neagra sau in “celebrele” inchisori Sighet, Ghierla, Ramnicu-Sarat sau Malmaison.
Dupa 1950, partidul a incurajat, vreme de cativa ani, in unele inchisori, metoda
reeducarii prin violenta fizica si psihica, devenita celebra mai ales datorita
experimentului de la Pitesti. Represiunea, care in aceasta perioada a imbracat
poate formele cele mai violente din intreaga Europa de Est, s-a indulcit intrucatva
dupa moartea lui Stalin. Intre 1956-1959 insa, de frica exemplului unguresc si
polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea si studentimea.
Nu se poate stabili desigur nici macar cu aproximatie numarul persoanelor
arestate intre 1949 si 1964, cand s-a renuntat la inchisorile politice. Potrivit
istoricilor, trebuia sa fi fost cel putin jumatate de milion. Daca adaugam la
aceasta cifra si pe asa-zisii chiaburi (peste 80.000 arestati), svabi, deportatii in
Baragan, si existenta detasamentelor militarizate de munca in care erau trimisi
tinerii cu “origine nesanatoasa”, cifra victimilor represiunii trebuie sa fi fost mult
mai mare. Aceasta eficienta teroare explica in buna parte neputinta organizarii
unei rezistente active, desi grupuri izolate de partizani au continuat sa actioneze
in munti pana in anul 1956.
Inchisorile politice au inceput sa se deschida in 1962, o data cu noul curs
politic al regimului de la Bucuresti, cand au fost eliberati, dupa cifrele
oficiale, 1304 detinuti, urmati in 1963 de alti 2892 si, in primele luni ale lui 1964,
de ultimii 464. Aceste eliberari simbolice arata clar ca in anii ’60 regimul nu mai
avea dusmani interni, ca detinea controlul absolut asupra tuturor aspectelor
socio-economice din Romania.
Dupa 1964, regimul inchisorilor si extenuarea fizica au fost inlocuite de
metode mai subtile de supraveghere a societatii in ansamblu: o puternica retea
de informatori si incurajarea delatiunii, ascultarea convorbirilor telefonice,
violarea mesajelor postale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica
paraliza acum toate segmentele sociale si , in lipsa unei opozitii puternice la
politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice incercare de a contesta
politica partidului.
Dintre cei care au murit in inchisorile in inchisorile comuniste sau care au
trecut si cunoscut regimul detentiei regimului politiei politice trebuiesc amintiti:
Gheorghe Bratianu, Ioan Lupas, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, Constantin
Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Bratianu, Titel
Petrescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Teroarea rosie a afectat insa si cadrele partidului comunist. Cazul Lucretiu
Patrascanu este edificator pentru exemplul romanesc.
Securitatea apare ca politie politica la 30 august 1948 sub denumirea
de Directia Generala a Securitatii Poporului (avea sa fie redenumita ulterior in
Directia Securitatii Statului –DSS, denumire sub care avea sa se consacre), avand
ca prim director pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru (ultimul director,
generalul Iulian Vlad, avea sa fie destituit printr-un decret al FSN in ianuarie
1990, iar Securitatea desfiintata formal caci majoritatea cadrelor au trecut in
componenta noului SRI).
Rolul sau era “de a apara cuceririle democratice si de a asigura securitate
RPR impotriva uneltirilor dusmanilor interni si externi”. Dupa 1964 chiar daca nu
s-au mai inregistrat perioade de teroare comparabile cu cele din timpul lui Dej,
treptat Securitatea a devenit si ea o institutie depinzand de capriciile dictatorului.
Pentru a putea sustine, pe plan extern, ca Romania comunista nu mai are detinuti
politici, regimul Ceausescu a gasit forme mai subtile de terorizare a populatiei: un
loc aparte, printre acestea, l-au ocupat internarile opozantilor in azile si spitale
psihiatrice sau amestecarea lor cu detinuti de drept comun, sub acuzatii false. In
anii ’80, in mentalitatea colectiva a romanilor se instalase o adevarata psihoza a
Securitatii: ochii si urechile dictaturii pareau a patrunde in cele mai intime detalii
ale vietii de zi cu zi.
In timpul regimului Ceausescu, cifrele disponibile referitoare la numarul
angajatilor Securitatii sunt contradictorii: generalul Victor Stanculescu, ministru al
Apararii in 1990, declara ca toate cele 6 directii ale Securitatii cuprindeau in anul
1989, 15 000 de angajati. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000 (si, se pare, ca este
cea mai apropiata de adevar), iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajati.
9. Viata cotidiana in Romania comunista.
In Romania comunista a existat o adevarata revolutie a moravurilor,
societatea modernizandu-se intr-un ritm alert, a schimbat complet viata
cotidiana. Populatia consuma acum mai multe produse, au aparut obiectele
electrocasnice, cum ar fi: radioul, frigiderul si aragazul - in anii ’50, de care
propanganda regimului Dej facea mare caz; automobilul proprietate
personala( Aro in ani ’50, Dacia in anii ’70 si, mai tarziu, Oltcitul si Lastunul plus
marci provenite, in special, din lagarul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga,
Lada si altele), aparatele TV , concediile la mare si la munte, servicii telefonice
pentru marea majoritate a populatiei, electrificarea satelor si constructia de
numeroase sosele, revistele mondene, filmele autohtone si inflorirea
cinematografelor, accesul la scolarizare mai liber ca oricand, Transfagarasanul,
metroul bucurestean si, inspe sfarsitul regimului, primele computere personale
romanesti replici ale celor occidentale (in afara celor de proiectie proprie, Coral,
inca din anul 1972 dar destinate doar institutelor), compatibile Spectrum (HC-85,
in anul 1985 si CIP-03, in anul 1987) si compatibile IBM-PC (Felix PC, in anul
1988) si destinate publicului larg. Totusi societatea comunista nu afost niciodata
una de consum asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus
situandu-se la cote modeste in comparatie cu tarile capitaliste. Ca o comaparatie
edifcatoare, statisticile RAR arata ca in noiembrie 1989, in Bucuresti si Ilfov,
existau 150.000 de automobile la o populatie de 2,5 milioane de locuitori, iar in
luna august 2003 numai numarul automobilelor din Bucuresti situandu-se la cifra
de 978.000 de unitati la o populatie (numai!) a Bucurestiului, ce a scazut cu
300.000 de persoane.

Revolutia romana din decembrie 1989 (sau lovitura de stat caci nu vom
afla prea curand) a redat libertatea romanilor creindu-le premise promitatoare
intr-un viitor mai bun. Intr-un timp relativ scurt, Romania va adera la majoritatea
structurilor militare si economice democratice occidentale si, cu toata impotrivirea
fostilor securisti si membrii ai nomenclaturii comuniste infiltrati in toate structurile
statului, deveniti “baroni locali’ si miliardari de carton”, tara noastra isi va regasi
locul pierdut in 1938, va deveni o tara prospera, unde drepturile si demnitatea
umana vor fi respectate. Acesta este crezul meu, caci in noi cei tineri sta puterea
de a-l implini; sa fim increzatori, deci, deoarece dupa o noapte de aproape 50 de
ani soarele a rasarit iarasi pe strada noastra!
Ionescu Marius, XII I
Bucuresti, 2004
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai complet site cu referate