ROMÂNIA POSTBELICĂ

Stalinizarea ţării

După actul de la 23 august 1944, România iese din războiul contra

Naţiunilor Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era primul pas spre
instaurarea comunismului. Profitând de protecţia trupelor sovietice, P.C.R. îşi
măreşte numărul de membri, dezvoltă un discurs politic demagogic şi populist în
care termeni ca „dreptatea socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau frecvent. Comuniştii
deveneau campionii luptei pentru eliberarea imediată a ţării alături de Armata Roşie
şi pentru realizarea reformei agrare.

Drumul lor spre cucerirea puterii politice a parcurs mai multe etape. Cererea
imperativă a lui Stalin ca regele Mihai să îi aducă la putere pe comunişti a avut
drept rezultat instalarea, la 6 martie 1945, a unui guvern procomunist condus de
Petru Groza. Noile autorităţi au preluat Transilvania de Nord-Vest (eliberată de
armata română în octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Speranţa
opoziţiei că acest guvern nu va fi recunoscut de SUA şi Anglia, la fel ca şi actul de
disidenţă al regelui (greva regală) au rămas fără consecinţe.

Fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 a dus la victoria

Blocului Partidelor Democrate, alianţa condusă de comunişti, asigurându-le
acestora o majoritate confortabilă în noul Parlament. Guvernul a elaborat o nouă
lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi
desfiinţa Senatul.

A urmat apoi înscenarea de la Tămădau (iulie 1947), prin care era anihilată

opoziţia democratică: P.N.Ţ. a fost scos în afara legii, iar P.N.L. a ales
autodizolvarea. Prin urmare, pluralismul politic era desfiinţat, iar drumul spre
instituirea partidului unic şi a dictaturii proletariatului – larg deschis.

Stăpâni pe guvern (puterea executivă) şi parlament (puterea legislativă),

comuniştii vor trece la lichidarea ultimului bastion al legalităţii
interbelice: monarhia. Lipsit practic de orice putere, suveranul, aproape exilat

1
ROMÂNIA POSTBELICĂ

la Sinaia, este chemat la Bucureşti şi silit să abdice (30 decembrie 1947). În aceeaşi
zi, România a fost proclamată republică populară.

Odată încheiată preluarea puterii şi distrugerea vechiului regim politic,

comuniştii au continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi al
controlului complet asupra societăţii. S-a realizat în timpul regimului lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej (1948-1963), favorizată şi de prezenţa Armatei Roşii.

În plan intern, s-a înfiinţat partidul unic, Partidul Muncitoresc

Român (februarie 1948), prin fuziunea P.C.R. cu acea parte din P.S.D. dispusă să-i
recunoască întâietatea. Noile constituţii alcătuite după modelul sovietic (1948 şi
1952) au dat putere de lege noului regim politic. Preocuparea principală a noilor
autorităţi a fost să reprime orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijin
direct şi cadre aduse din U.R.S.S., a fost creată Securitatea (1948) şi Miliţia (1949).
Asemănător lui Stalin, Gheorghe Ghorghiu Dej va îndepărta din partid eventualii
competitori: Lucrețiu Pătrășcanu, primul comunist care a făcut parte dintr-un
guvern ( ministru fără portofoliu) a fost acuzat de șovinism, iar Ana Pauker a fost
acuzată de “ deviaționism” ( abatere de la direcția impusa de partid).

Cultura va suferi transformări după modelul Stalinist: se vor desființa

biblioteci și librării, membrii Academiei Române vor fi numiți pe linie de partid, se
va interzice predarea religiei iar programa școlară urmărește să sublinieze legăturile
de prietenie româno-sovietică. Învăţământul a fost reorganizat după modelul
sovietic, din biblioteci au fost scoşi autorii acuzaţi de „naţionalism”
sau ,,cosmopolitism”, din expoziţii au fost eliminate tablourile sau sculpturile
socotite decadente, iar în domeniul muzical, compozitorii care nu înfăţişau viaţa
nouă a ţării erau interzişi. Oamenii de ştiinţă unanim recunoscuţi au fost îndepartaţi
de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi viaţa în ani grei de detenţie. Prin legea
cultelor se desființează biserica greco-catolică, iar cea ortodoxă intră sub controlul
statului.

2
ROMÂNIA POSTBELICĂ

Obiectivele economice ale noii puteri erau deosebit de ambiţioase. Se avea

în vedere transformarea vechii economii de piaţă într-o economie centralizată. Prin
urmare, se trece la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea
lor în proprietatea statului (1948), fiind vizate întreprinderile, băncile, restaurantele,
magazinele etc. Un proces asemănător este aplicat agriculturii prin colectivizare
(1949-1962), care a făcut ca 96% din suprafaţa agricolă a ţării să fie cuprinsă în
structuri colectiviste ( vezi tabelul ). Industrializarea şi cooperativizarea nu
erau decât modalităţi de control asupra resurselor materiale şi umane, subordonate
autorităţii unice. Dezvoltarea economică este supusă planurilor anuale şi, ulterior,
celor cincinale.

Din anii ’60 Dej începe distanțarea de Moscova, culminînd cu declarația din
1964 prin care, ca răspuns la Planul Valev, România îsi exprima dreptul de a
construe socialismul in funcție de caracteristicile naționale.

Naţional-comunismul (1965-1989)

Naţional-comunismul a fost caracteristica regimului lui Nicolae Ceauşescu,

regim care la început a cunoscut o relativă destindere şi liberalizare. A fost adoptată
o nouă constituţie (1965), prin care România devenea republică socialistă, au fost
eliberaţi deţinuţii politici, iar învăţământul a fost pus pe baze naţionale şi a
fost permis studiul şi altor limbi străine (franceză, engleză, germană) alături de cea
rusă.

În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de Moscova au fost

însoţite de o largă deschidere spre Occident. Ceauşescu s-a întâlnit la Bucureşti cu
mari lideri ai lumii, precum: Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon
şi Gerald Ford, preşedinţi ai S.U.A. La toate acestea s-a adăugat o importantă
relaxare în viaţa culturală, condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit şi s-a putut călători
în străinătate. Considerându-se suficient de popular, Ceauşescu înfiinţează funcţia
de preşedinte al României, pe care şi-o însuşeşte (1974).

3
ROMÂNIA POSTBELICĂ

Dar, la jumătatea anilor ’70, regimul său intrase deja pe o pantă

descendentă, industrializarea forţată, care înghiţea o bună parte a venitului naţional,
a continuat să dea naştere unor coloşi industriali ce produceau, cu consumuri uriaşe
de energie, mărfuri de slabă calitate şi necompetitive. Într-o situaţie asemănătoare
se afla şi agricultura, lipsită de forţa de muncă (ani de zile dirijată spre oraşele
industriale), insuficient mecanizată şi cu o producţie scăzută. Rodul pământului
era cules cu ajutorul soldaţilor, elevilor şi funcţionarilor publici. La acestea se
adăugau realizarea unor obiective grandioase, extrem de costisitoare (Casa
Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, combinatele de utilaj greu etc.) care,
alături de mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din anii 1970 şi 1975,
cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit la triplarea datoriei externe (10,2
miliarde de dolari, în 1981 ).

Această situaţie a fost resimţită puternic în rândul populaţiei, care a trebuit

să suporte efectele raţionalizării alimentare şi energetice. Foamea şi frigul au
continuat să se asocieze cu lipsa celor mai elementare libertăţi
cetăţeneşti: societatea era continuu supravegheată şi controlată. Desigur că nu mai
era aceeaşi teroare a anilor ’50, dar Securitatea veghea neclintită. O armată de
informatori îşi supravegheau zilnic „obiectivele“ încredinţate, oferind rapoarte
amănunţite ,,stăpânilor”. Era în plină desfăşurare „Epoca Ceauşescu“ sau „Epoca
de Aur”, cum o denumeau ideologii de partid, perioada în care se dezvoltă, până la
proporţii aberante, cultul conducătorului.

Această degradare a condiţiilor de trai avea să grăbească prăbuşirea regimului

naţional-comunist al lui Ceauşescu prin declanşarea evenimentelor din decembrie
1989.

4
ROMÂNIA POSTBELICĂ

Disidența anticomunistă

Rezistenţa anticomunistă a reprezentat modalitatea prin care ‘populaţia s-a

manifestat faţă de instaurarea comunismului în România, dar şi atitudinea,
dezvoltată mai târziu, faţă de dezvoltarea regimului comunist. Sosirea trupelor
sovietice (1944) a contribuit la constituirea primelor grupe de rezistenţă armată din
munţi (Făgăraş, Vrancea, Muscel, Apuseni) formate din luptători ce proveneau din
toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani ce
se opuneau oolectivizării, femei şi muncitori. Oficialii regimului comunist îi
numeau bandiţi, terorişti, legionari, fascişti. Ei se autointitulau „Sumanele Negre”,
„Haiducii lui Avram Iancu“, „Haiducii Muscelului” etc. Dotarea lor cu armament
era precară, iar durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei
locale. Numeroşi săteni le ofereau adăpost, alimente şi informaţii, alţii trădau.
Deosebit de puternică a fost rezistenţa din Munţii Făgăraşului, unde acţionau
grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu, fraţii Arnăuţoiu şi colonelul Gh.
Arsenescu.

O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele

ţăranilor care se opuneau colectivizării. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul
miliţiei şi armatei în Bihor, Suceava, Vrancea şi Gorj.

După lichidarea grupurilor armate din munţi şi transformarea socialistă a

agriculturii, regimul nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă până în
1975, an în care apare disidenţa intelectuală, precum Paul Goma, Doina Cornea,
Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Andrei Pleşu au criticat cultul personalităţii
conducătorului şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul
va dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul forţat în zone
depărtare ale ţării. Ei s-au alăturat protestelor minerilor din Valea Jiului (1977),

5
ROMÂNIA POSTBELICĂ

precum şi puternicii demonstraţii a muncitorilor din Braşov (15 noiembrie 1987).

Un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor ce luptau împotriva
regimului comunist a revenit postului de radio Europa Liberă, deservit de
intelectuali care reuşiseră să emigreze, precum Vlad Georgescu, Monica Lovinescu,
Virgil Ierunca etc.

Construcţia democraţiei postdecembriste

După căderea regimului comunist (22 decembrie 1989), conducerea ţării a

fost preluată de o nouă structură politică, Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.),
format din foşti disidenţi, intelectuali şi militari. S-a revenit la democraţie
şi pluralism politic, fapt ce a dus la revenirea vechilor partide politice din perioada
interbelică (P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.), dar şi la formarea altora noi. Primele alegeri
libere organizate la 20 mai 1990 au fost câştigate de Ion lliescu şi F.S.N. La scurt
timp, noua putere aleasă s-a confruntat cu manifestaţii la Timişoara şi Bucureşti,
precum şi cu venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, care, prin
comportamentul agresiv, au oripilat opinia publică internă şi internaţională.

În 1991 a fost adoptată noua Constituţie, revizuită în 2003, care constituie

baza juridică a regimului democratic din România. În perioada l990-2009,
preşedinţii ţări au fost Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Reforma
instituţională (justiţie, administraţie etc.) a progresat, impulsionată şi de cerinţele
imperative ale Uniunii Europene. S-au înregistrat progrese în domeniul economic,
în reforma sistemului de învăţământ şi de sănătate. Corolarul acestor împliniri l-a
constituit integrarea României în N.A.T.O. (2004) şi în Uniunea Europeană (2007).