I.

Introducere în diplomaţia culturală

În interiorul spaţiului public internaţional, diplomaţia reprezintă punerea în aplicare de

către state a unui anumit fel de prezenţă în lume. Întreaga miză a geopoliticii este fondată pe
recunoaşterea unui stat de către celelalte. Această recunoaştere poate fi marcată prin aderarea
statului la o organizaţie internaţională de referinţă, cum e ONU, dar şi prin vizite ale unor şefi de
state străini, sau deschiderea unei ambasade în ţara respectivă. Acreditarea diplomaţilor străini şi
crearea unor posturi în exterior sunt, deci, două mijloace de recunoaştere politică internaţională a
unei naţiuni.
Prin urmare, diplomaţia este, fundamental, modalitatea de afirmare a propriei identităţi pe
scena internaţională. Dar este şi un mod de susţinere a identităţii prin instaurarea unei relaţii de
schimb şi de comunicare cu ceilalţi. Diplomaţia constă, deci, în fondarea unor instituţii capabile
să structureze relaţiile unei ţări cu altele. Reţeaua diplomatică se întinde pe mai multe niveluri, în
primul rînd la nivel politic, pentru că favorizează contactul şi comunicarea între diferitele
guverne ale statelor, permiţînd acorduri economice sau sociale, apropieri regionale etc.
Diplomaţia acţionează şi la nivel « civil », prin consulatele care acordă vize şi prin rolul său de
sursă de informare pentru populaţia locală.
Dar adevăratele schimburi bilaterale asumate de diplomaţie sunt de ordinul cooperării
economice, lingvistice, universitare sau culturale. Prin acest tip de cooperare, care înseamnă
schimburi privilegiate între două naţiuni, între două sau mai multe organisme şi, esenţial în fond,
între oameni, se ţes legăturile durabile care favorizează comunicarea şi înţelegerea internaţionale.
Ponderea crescîndă a influenţei acţiunii culturale demonstrează că ea nu mai e doar o dimensiune
anexă a relaţiilor internaţionale, ci trebuie percepută ca o politică autonomă – e ceea ce se
numeşte diplomaţie culturală.
Aceasta ar putea fi definită ca o sferă distinctă în sînul politicii externe a statelor,
echipată cu organe specializate şi mijloace autonome, şi avînd drept funcţie promovarea
influenţei lor culturale pe scena internaţională prin difuzarea, propagarea şi
instituţionalizarea în străinătate a normelor lor culturale ; scopul său este stabilirea unor noi
standarde de conduită care să regleze preferinţele şi alegerile partenerilor în aşa fel încît să
genereze o dinamică de cooperare voluntară favorabilă propriilor lor interese politice şi
economice. Aceasta ar putea fi definită ca o sferă distinctă în sînul politicii externe a statelor,
echipată cu organe specializate şi mijloace autonome, şi avînd drept funcţie promovarea
influenţei lor culturale pe scena internaţională prin difuzarea, propagarea şi
instituţionalizarea în străinătate a normelor lor culturale ; scopul său este stabilirea unor noi
standarde de conduită care să regleze preferinţele şi alegerile partenerilor în aşa fel încît să
genereze o dinamică de cooperare voluntară favorabilă propriilor lor interese politice şi
economice.
Deci, dacă istoria se sprijină, în principiu cel puţin, pe factual, diplomaţia trimite la
registrul imaginarului, ea fiind reprezentarea simbolică a unui stat în spaţiul public
internaţional. Iar astăzi, mai mult ca oricînd, luptele de influenţă şi de putere între principalii
actori ai planetei ţin de capacitatea de analiză, de viziune şi de nuanţele presupuse de o abordare
diplomatică. Era globalizării impune alte mize, iar marile bătălii nu se mai cîştigă demult pe
cîmpul de luptă, ci în culisele grupurilor şi organizaţiilor de elită.
Şi, în ciuda aparenţelor, poate, cultura şi reprezentările culturale joacă un rol major în
reconfigurarea noilor imperative politice, economice, sociale, religioase, în primul rînd prin
consolidarea libertăţii imaginarului şi proiecţiilor simbolice ale popoarelor. În acest sens, cultura
apare ca unul din ultimii vectori de influenţă, ca un ultim mod diferenţiat de expresie
internaţional, care să contrabalanseze nivelarea indusă de interesele economice supranaţionale.
Nu degeaba se vorbeşte tot mai mult, cu îngrijorare, de „McDonaldizarea” lumii, de răspîndirea
incredibilă a (sub)producţiilor industriilor culturale americane în dauna diversităţii culturilor.
Uniformizarea e întotdeauna mai comodă decît înţelegerea şi cultivarea diferenţelor.
În actualul context geopolitic internaţional, fiecare ţară, deci şi România, îşi pune la punct
(sau ar trebui s-o facă) o politică culturală pentru a întări greutatea propriului cuvînt în lume; asta
înseamnă diplomaţie culturală.
Ca instrument de vizibilitate, ea îşi propune să promoveze viziunea asupra lumii, creaţiile
artistice, specificul şi particularităţile naţiunii pe care o reprezintă; ca instrument politic, ea
ocupă un loc tot mai coerent şi activ în strategia de politică internaţională a ţării respective.
Axată pe reciprocitate şi pe cooperare bi- şi multilaterală între naţii, diplomaţia culturală
deschide către stabilitatea relaţiilor internaţionale şi sprijină noile mize cu valoare universală.
La fel ca majoritatea ţărilor lumii (vezi recenta decizie UNESCO) şi România încearcă
să-şi găsească şi să-şi consolideze un loc pe scena internaţională promovînd ideea de diversitate
culturală, deci de respect al celorlalţi în toate privinţele, de la alegerea modului de organizare
socială, pînă la modelul de dezvoltare, religia sau limba pe care doresc să le practice. Această
ambiţie de pluralism cultural se traduce, în termeni politici, în aspiraţia către o lume multipolară,
în care forţele de influenţă să poată fi redistribuite, flexibile, adaptabile la noile realităţi.
Conceptul însuşi de diplomaţie culturală a fost adesea criticat. De fapt, majoritatea
analiştilor îl consideră proprietatea anumitor ţări, a Franţei îndeosebi, a Europei în general, un
concept greu, dacă nu imposibil, de aplicat ţărilor anglo-saxone. Probabil că Paul Ricoeur are
dreptate cînd susţine că ideea de frontieră e necesară pentru a fixa limitele suveranităţilor
naţionale, dar în materie de schimburi culturale, e de preferat ideea unei „întretăieri de raze
pornite din centre, din focare care nu sunt definite prin suveranitatea Statului-naţiune, ci prin
creativitate şi prin capacitatea lor de a influenţa şi germina în alte focare de răspuns.” Or, dacă
diplomaţia culturală există şi se manifestă în întreaga lume, ea se datorează pluralităţii centrelor
„emiţătoare” pe scena geopolitică.
Mai întîi neglijată, apoi marginalizată, istoria relaţiilor culturale internaţionale este astăzi
integrată, bibliografia s-a extins considerabil, iar iniţiativele ştiinţifice s-au înmulţit.
Noţiunile de "relaţii", "schimburi" şi "transferuri" nu sunt sinonime ; ele ne ajută să
distingem între grade diferite de relaţie, de la cea mai instituţională şi voluntaristă (diplomaţia
culturală) pînă la multiplele forme de aculturaţie.
Astfel, mecanismul relaţiei cere să fie analizat în detaliu, printr-o abordare sistematică a
factorilor săi (tehnici, ştiinţifici, economici, politici şi în fine, propriu-zis culturali), a actorilor săi
(mediatori profesionişti şi amatori, de la diplomat la cercetător, de la traducător la negociator, de
la turist la imigrant) şi, desigur, ceea ce e mai greu, a sensului şi efectelor sale (lectură
geopolitică, efecte de hegemonie şi mecanisme de apropriere, conţinuturi estetice şi etice).
  La ora actuală, cultura a devenit una din principalele mize ale circulaţiei economice,
sferele culturale sunt un loc de concurenţă şi de concentrare transnaţionale inedite, procesele
globalizării ating toate continentele : este, deci, necesar să privim cu atenţie istoria relaţiilor
culturale internaţionale de-a lungul secolului al xx-lea. Se pare că după Primul Război Mondial,
Occidentul a inventat un nou instrument politic extern, o diplomaţie de tip nou în care se
articulează altfel voinţa de putere a Statelor-naţiuni şi cîmpurile de producţie simbolică. Pe lîngă
iniţiativele private, aparatul de Stat a ocupat astfel un loc decisiv în exportul de culturi naţionale,
punerea la punct a reţelelor şi instituţiilor vizînd la internaţionalizarea ştiinţelor, a culturii şi a
formării elitelor culturale. Pe scurt, au existat doi poli majori, în bună măsură succesivi, ai
diplomaţiei culturale în secolul al xx-lea : politici de iradiere şi politici de reciprocitate între care
nu am încetat să oscilăm.
Spre exemplu, Franţa, afectată de o pierdere semnificativă de notorietate în Europa şi în
lume, mizează pe întărirea diplomaţiei sale culturale, pentru a-i face prezenţa mai vizibilă, mai
coerentă şi mai eficace. În această optică a vizibilităţii, Olivier Poivre d'Arvor a pus de curînd
bazele unei agenţii culturale (pe lîngă reţeaua guvernamentală Alliance Française), botezată
CulturesFrance, însărcinată cu promovarea creaţiei franceze în străinătate în toate domeniile,
inclusiv al cărţii sau cinematografului, un fel de « British Council à la française ». De asemenea,
în parteneriat public-privat se pot găsi multe soluţii eficiente, cum ar fi construcţia sau renovarea
unor licee franceze la Cairo, Londra, Tokyo sau Moscova (ne amintim cu nostalgie de minunata
Şcoală română de la Paris, înfiinţată de Nicolae Iorga în 1920 şi de străluciţii ei studenţi ; ce
păcat că această instituţie nu a fost reactivată !). În plus, o nouă agenţie va fi destinată
promovării tot mai insistente şi atrăgătoare a universităţilor franceze, cu puncte de lucru
funcţionale în principalele ţări-ţintă (cum ar fi China), care să furnizeze toate informaţiile
necesare viitorilor studenţi, de la gestiunea burselor pînă la formalităţile de înscriere şi de
obţinere a vizei. În fine, circa 50 milioane de euro vor fi utilizaţi în cadrul planului de relansare a
limbii franceze prin formarea a 10.000 de profesori de franceză, dintre care 3000 în ţările
emergente. Cam tîrziu, afirmă unii, s-au dus vremurile cînd Franţa impunea cancelariilor limba,
codurile şi stilul său. Hegemonia americană pare tot mai greu de înfrînt, iar elitismul francez îi
deranjează pe mulţi...
Desigur, concertarea între diferiţii ordonatori de credite şi agenţii culturali nu e
întotdeauna perfectă, dar, spre deosebire de România, cultura a beneficiat mereu, în Franţa, de
sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, la fel ca politica sau economia. Din păcate, în ultimii
ani, susţinerea pare a fi mai mult discursivă decît financiară şi tot mai des se aude prin birourile
consilierilor culturali din diferite centre şi institute din lume acelaşi gen de lamentaţii cu care noi
suntem familiarizaţi de multă vreme : « De ani de zile îi facem să creadă pe interlocutorii noştri
că dispunem de mijloacele necesare. Şi nu-i adevărat. Nu numai că nu le avem, dar în public dăm
de înţeles contrariul. E o impostură. »
Ştim bine că în diplomaţie prevalează legea tăcerii, dar atunci cînd aceasta e transgresată,
fie la colocvii, fie în rapoartele de misiune, apar date inedite. Spre exemplu, ca să rămînem în
spaţiul francez (care, păstrînd proporţiile, seamănă foarte bine cu cel românesc), unui deputat,
Yves Dauge, i s-a cerut, în 1999, să facă o prezentare a situaţiei în acest domeniu, care cuprinde
400 de stabilimente, 7 000 de agenţi, circa o mie de sedii ale Alliance Française şi care dispune
de un buget de circa 1,3 miliarde de euro ; parlamentarul a pus în evidenţă cîteva
disfuncţionalităţi flagrante, în special în chestiunea spinoasă a gestiunii resurselor umane. Pe
teren, ataşaţii serviciilor culturale şi de cooperare ale ambasadelor cultivă un discurs shizofrenic:
se construiesc dosare împreună cu parteneri locali, se fac bugete, se negociază... deşi se ştie
foarte bine că prea puţine proiecte au şanse de reuşită. Reducerile drastice de fonduri operate la
nivel guvernamental obligă adesea ambasadele să-şi încalce promisiunile, ceea ce conduce la
unele comentarii sarcastice din partea colaboratorilor, cum ar fi cele ale doamnei Louise
Beaudoin, fost ministru pentru relaţii internaţionale şi al culturii în Québec, care nu-şi ascunde
dezamăgirea : « Franţa ar face mai bine să spună de ce problematica culturală nu mai este o
prioritate politică a diplomaţiei sale. Dacă limba franceză nu e apărată şi susţinută aici, la
porţile Imperiului, înseamnă că s-a terminat cu marile ambiţii ale francofoniei. »
Aceeaşi amărăciune îi marchează şi pe artiştii şi intelectualii români, confruntaţi cu
realitatea alarmantă a « comerţului » cu bunuri culturale, pentru care nu sunt pregătiţi nici moral
nici financiar, şi care constată că diplomaţia a vampirizat şi anexat cultura, silind-o să se supună
unor rigori birocratice ierarhice, adesea contradictorii (spre exemplu, Institutele culturale române
din străinătate se supun, în diverse grade şi moduri, Ministerului Afacerilor Externe, Institutului
Cultural Român şi Ministerului Culturii, ceea ce presupune o sumă de nesfîrşite şi ridicole
complicaţii procedurale). Avem, deci, pe de o parte, sforăitoare discursuri de deschidere şi
promovare a culturii române, pe de alta, crunta realitate de pe teren, care înseamnă anexare a
fenomenelor culturale la economismul ambiant, lipsă de mijloace, rutină, blazare, dar şi, din
fericire, soluţii de moment reuşite, pe baza exclusivă a relaţiilor, farmecului personal şi
inventivităţii agenţilor culturali.
Nu-i vorbă că am pierdut un teren în bună măsură irecuperabil în ceea ce priveşte
asumarea, activarea şi dezvoltarea focarelor de spirit şi cultură română din ţările şi provinciile
anexate, pînă în 1989, Uniunii sovietice, cum sunt Republica Moldova, Bucovina ucraineană, sau
Voivodina serbă. Spre exemplu, un dureros sondaj de ultimă oră efectuat în Moldova
independentă indică faptul că abia 9% din populaţia ţării şi-ar mai dori reunirea cu « patria
mumă », în vreme ce peste 20% consideră că rămînerea sub influenţa rusească le-ar fi mai
benefică, restul orientîndu-se direct către Uniunea Europeană. Or, dacă ne amintim cum stăteau
lucrurile cu 17 ani în urmă, adică exact pe dos, e legitim să ne întrebăm ce am făcut în toţi aceşti
ani şi, dacă relaţiile politice au fost un eşec, de ce nu a putut diplomaţia culturală merge mai
departe decît entuziastele « poduri de flori » peste Prut de la începutul lui ’90 şi cîteva burse şi
donaţii, mai mult particulare, de cărţi şi alte materiale documentare... Cum poţi spera să fii auzit
în lume, ca voce a unei naţii puternice şi unitare, cînd nici măcar propriile-ţi vlăstare nu eşti în
stare să le păstrezi şi să le întăreşti ?
Alţii au ţinut ochii deschişi şi au acţionat la timp. E cazul controversatei aspirante la
statutul de membru al Uniunii Europene – Turcia. Cînd, în 1991, imperiul sovietic s-a prăbuşit,
în Caucaz şi în Asia centrală au apărut şase noi republici musulmane, care împart cu Turcia o
moştenire istorică şi etnoculturală comună. Acest nou pol geopolitic a reprezentat o provocare
majoră pentru Ankara, dar nu a prins-o pe picior greşit. Dimpotrivă, toate forţele decizionale s-au
mobilizat pentru a nu rata această oportunitate istorică fără precedent, iar guvernul turc a
procedat la o reorientare critică a politicii sale externe, care s-a tradus în special prin elaborarea
unei strategii axate pe exploatarea sistematică a legăturilor culturale cu turcofonii din
« republicile surori » şi prin dotarea diplomaţiei cu o infrastructură specializată în acest domeniu.
Iar evoluţiile ulterioare demonstrează din plin izbînda acestei strategii, deloc uşoare într-o
regiune în care responsabilii turci au trebuit să ia în calcul şi acţiunile « rivalilor » ruşi, iranieni,
chinezi, pakistanezi, la fel de atraşi de umplerea în interes propriu a vidului de putere rămas în
urma dispariţiei imperiului sovietic. În aceste condiţii, politica culturală apare ca o alternativă
pertinentă, ea permiţînd întărirea legăturilor strategice cu lumea turcă fără riscul de a agresa în
mod direct rivalii regionali şi de a crea periculoase escaladări ale violenţei. Nu-i vorbă că
opţiunea policii culturale a fost şi deosebit de încurajată de aliaţii occidentali ai Ankarei,
respectiv americanii şi europenii, care au văzut imediat oportunitatea pătrunderii într-o zonă
strategică aflată pînă atunci sub influenţă rusească şi iraniană. Încă din 1991, ei au hotărît să
sprijine o politică pe care o consideră un factor de stabilizare, de deschidere economică spre
capitalism şi de difuzare a normelor occidentale în regiune. Modelul turcesc este perceput ca o
‘vitrină a modelului occidental’. Europenii şi-au mai temperat elanurile iniţiale, avînd, pe de o
parte, suficiente probleme de rezolvat în propriul teritoriu, dar mai ales ştiind foarte bine că nici
o favoare nu e gratuită în lumea politicii, fie ea şi culturală, ceea ce a devenit limpede în ultimii
ani, de cînd Turcia forţează porţile Uniunii Europene. Statele Unite, în schimb, nu au a se teme
de aşa ceva, deci susţin în continuare utilizarea variabilei etnoculturale comune în lumea turcă,
pentru a convinge republicile turcofone să imite modelul secular de guvernare al Turciei.
Inevitabil, cîteva întrebări revin cu acuitate, cînd ne aplecăm puţin asupra chestiunilor
evocate : Ce schimbări a provocat mondializarea în materie de politică culturală? În ce măsură
internaţionalizarea economiilor perturbă schimburile culturale ? Ce anume ne face să considerăm
că acest fenomen economic e susceptibil de omogenizare a diversităţii culturale planetare prin
punerea în pericol a identităţilor naţionale ? Care e greutatea reală a « hegemoniei culturale »
americane ?
Înainte de a încerca cîteva răspunsuri la aceste probleme, ni se pare necesar să înţelegem
mizele legate de fenomenul globalizării şi, mai pe larg, să definim acest concept economic în
ceea ce presupune el ca dimensiune culturală şi indentitară, precum şi alte cîteva noţiuni de care
ne vom servi. Pentru că politica culturală a ţărilor europene – şi nu numai – se fondează atît pe
necesitatea valorizării internaţionale a naţiunii, cît şi pe lupta împotriva uniformizării modurilor
de viaţă adus şi impus de globalizare prin «industriile culturale» şi «cultura de masă ».
Politica externă a oricărei ţări desemnează, prin definiţie, activităţi desfăşurate cu
precădere în afara frontierelor sale. Şi totuşi, posturile diplomatice nu au autoritate nici în ţările
care le găzduiesc. Într-adevăr, reprezentanţele guvernamentale îşi exercită influenţa în sînul a
ceea ce se poate numi spaţiu public internaţional. Acesta, ca şi modelul său naţional, e structurat
de diferite organizaţii şi instituţii guvernamentale sau nonguvernamentale, printre care ONU,
OMS, UNESCO, sau Greenpeace şi Amnesty international. Aceste diferite instituţii sunt garanţii,
pe plan mondial, a respectării unui set de reguli devenite transnaţionale, cum ar fi drepturile
omului. Diplomaţia este indisociabilă de spaţiul public internaţional, acesta fiind în acelaşi timp
domeniul său de expresie, şi a cărui democraţie o asigură prin reprezentarea, deci prin dreptul la
expresie al unui cît mai mare număr de state posibil. Istoriceşte vorbind, acest spaţiu politic s-a
tot extins geografic, iar evoluţia sa e marcată de luptele pentru influenţă care l-au structurat
progresiv.
Pentru a ne putea apăra cultura, sau diversitatea culturilor, trebuie să ne fie clar ce
înţelegem prin acest concept vag şi polisemic. Ni se pare, în primul rînd, primordial să
diferenţiem cultura de artă. Căci arta, producţia artistică este, prin esenţă, o producţie singulară şi
unică, ţine de nevoi şi dorinţe personale (sau de grup restrîns şi nu neapărat « naţional ») şi
permite identificarea unui ideal de sine. Arta, deci, este subiectivă şi, în plus, este un produs
material, real, negociabil pe piaţa artistică. De cealaltă parte, cultura este o construcţie simbolică,
izvorîtă dintr-un imaginar colectiv ; ea fundamentează o apartenenţă şi poartă o identitate. Şi ea
dispune de o piaţă specifică de schimb al produselor sale : piaţa bunurilor culturale. Dar prin
cultură se mai înţelege, în accepţiunea etnologică a termenului, un ansamblu de obiceiuri şi
tradiţii culturale care conturează specificitatea unui popor în raport cu altele. Roland Barthes, de
pildă, consideră că o cultură este definită de ansamblul oamenilor care împărtăşesc aceleaşi
mituri. Altfel spus, o cultură se afirmă prin formele simbolice pe care le vehiculăm şi care ne
permit să ne recunoaştem ca purtători ai aceleiaşi identităţi, cum ar fi limba, moneda, referinţele
morale, artistice şi culturale. Orice cultură desemnează apartenenţa la o identitate colectivă, care
permite identificarea cu un grup. Or, tocmai această identitate dă sens apartenenţei politice,
deoarece cultura comună unui grup îl diferenţiază de cei care nu aparţin aceluiaşi spaţiu public ca
el. Pe scurt, cultura este eminamente politică, iar politica, necesarmente culturală.
Cultura unei ţări este deci constitutivă identităţii sale simbolice pe care se va strădui s-o
apere şi să o promoveze. Identitatea simbolică sau culturală e dată de ansamblul reprezentărilor
pe care o ţară le oferă despre propria identitate, fie pentru locuitorii ei, fie pentru ochii străini.
Aşadar, această identitate colectivă, necesară coeziunii sociale a unei naţiuni, este apărată în
interiorul frontierelor de ministerul culturii şi în exterior de diplomaţia culturală (cele două
cooperînd adesea, cum se întîmplă şi în cazul României, în special pentru acţiuni de anvergură
strategică, cum ar fi politica de carte.)
Spaţiul public internaţional a fost dintotdeauna traversat de lupte pentru influenţă. Dar, în
ultimul deceniu, această evoluţie istorică pare să se fi accelerat. Aproape că nu există astăzi
vreun stat care, obiectiv vorbind, să se poate declara independent şi neinfluenţabil.
Această accelerare a procesului de integrare mondială se explică prin doi factori, unul
politic, altul tehnologic. În 1990, prăbuşirea imperiului sovietic şi a comunismului în Europa
răsăriteană a provocat una din cele mai mari rupturi de ordine politică mondială, confirmînd
victoria liberalismului american după cincizeci de ani de război « rece ». Statele Unite rămîn, în
acest context, cea mai mare putere economică, politică şi militară, ceea ce îi conferă o poziţie de
leadership greu contestabilă asupra restului lumii. În acelaşi timp, unchiul Sam îşi aşează puterea
pe un imperiu economic de prim rang, fondat pe inovaţia tehnică ce a revoluţionat sfîrşitul de
secol şi mileniu : informatica şi Internetul. Această forţă economică purtată de doctrina liberală
nu va întîrzia să-şi extindă frontierele pieţei pînă la marginile globului. Fenomenul rezultant al
acestei duble determinări e ceea ce numim astăzi globalizare (sau mondializare).
Globalizarea este adesea prezentată ca un soi de « rulou compresor » cultural american pe
cale să omogenizeze ansamblul culturilor lumii într-un vast amalgam de « pop culture », de
« entertainment » şi de Coca-Cola. Două precizări ne par importante aici, una conceptuală,
privitoare la ce reprezintă cu adevărat mondializarea şi ce ameninţări face să planeze asupra
diversităţii culturale, cealaltă empirică, vizînd stadiul real al hegemoniei americane.
Mondializarea, adică acest fenomen economic de deschidere a frontierelor şi de liberă
circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi indivizilor, nu mai este contestabilă în fapt. Totuşi, pe
măsură ce mişcarea ia amploare, apar tot mai multe şi diverse contestaţii. Unii văd deja, în
mişcările alter-mondialiste de la Seattle sau de la Geneva, emergenţa unei reglementări
internaţionale care să protejeze interesele democratice ale comunităţii terestre împotriva
« forţelor impersonale ale pieţei globale ». Emergenţa unei « cetăţenii mondiale » nu este încă un
fapt stabilit, totuşi mondializarea şi fantasmele cărora le dă curs par a fi ochiul ciclonului scenei
internaţionale de cîţiva ani buni.
Care sunt, totuşi, mizele reale ale acestei mişcări ?
Globalizarea este un fenomen complex şi în plină expansiune. El poate fi înţeles la
diferite niveluri în funcţie de prisma abordată – cea economică, sau un punct de vedere mai larg,
regrupînd efectele sociale şi societale ale acestui fenomen.
 Internaţionalizarea economiilor a început în 1945, iniţiată de planul Marshall care, pentru
prima dată în istoria lumii a permis o vastă pătrundere a capitalurilor americane în economiile
europene. Dintr-o perspectivă strict economică, deci, acest fenomen de mondializare nu are
nimic extraordinar sau abrupt. Mai mult, dacă ar fi să-l credem pe Elie Cohen (vezi bibliografia),
« mondializarea nu a produs efecte radicale nici în materie de schimb, nici de investiţii directe,
nici în materie de reglementări internaţionale (ultimele acorduri GATT, din 1944, au fost
adoptate în unanimitate de părţile contractante). » 
Şi atunci, globalizarea să fie doar un mit, inspirat de profeţiile lui Mac Luhan şi purtată
de dezvoltarea noilor tehnologii de comunicaţie ? Să amintim că, în afara răsturnărilor politice
majore pe scena internaţională de la sfîrşitul secolului trecut, se mai observă şi o lărgire
geografică şi sectorială a schimburilor, dublată de o aprofundare a integrărilor economice
regionale (Uniunea Europeană, Mercosur, ASEAN...). Într-un cuvînt, după acelaşi Elie Cohen,
« interderdependenţa economiilor a crescut, iar integrarea europeană a devenit o realitate.»   În
plus, apariţia şi răspîndirea rapidă, în anii 1990, a unei reţele de comunicare potenţial planetare a
conferit globalizării o realitate, o tangibilitate pentru toţi cetăţenii lumii. Cu siguranţă, această
conjuncţie de factori noi transformă internaţionalizarea economiilor, deja veche, într-un fenomen
modern de anvergură.
Pentru Cohen, globalizarea este, la început, un fenomen economic şi financiar de
liberalizare a pieţelor care, puţin cîte puţin, se transformă într-o formidabilă forţă socială şi
culturală de omogenizare căreia i se opun dreptul la diferenţă şi diversitatea culturală. Acest
fenomen modern anglobează, prin aspectul său economic şi conjunctura liberală a lumii, toate
aspectele politice ale statelor (între care cultura şi dezvoltarea) şi impune un model unic şi fără
alternativă de dezvoltare. Principala instituţie a spaţiului public internaţional, în globalizare,
devine Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care încearcă să impună restului lumii
doctrinele liberale aplicate în lumea anglo-saxonă şi se vrea a fi regulatorul acestui fenomen
complex aflat în expansiune. Cohen vede, deci, în globalizare o forţă intrinsec purtătoare de două
modele antagoniste ale modernităţii :
« Mondializarea este, rînd pe rînd, prezentată ca un dat, o realitate deja existentă, o
constrîngere la care trebuie să ne adaptăm, o modernitate către care ar trebui să convergem, sau o
« cutie cu reţete » pentru a deveni performanţi. Ceea ce se opune şi rezistă cel mai adesea acestei
constrîngeri, acestei necesităţi, acestui model, este afirmarea unei identităţi, adică a unei
diferenţe. Convergenţa necesară este atunci contestată în numele divergenţei regimurilor
economice şi a pluralităţii căilor de dezvoltare. »
Este evident că mişcarea economică de internaţionalizare a pieţelor influenţează
societăţile şi, prin urmare, culturile. Legătura e încă şi mai vizibilă prin studiul pieţei
comunicaţiilor, a mediilor, a Internetului, care e în acelaşi timp vector şi consecinţă a
mondializării.
Armand Mattelart, spre exemplu, în cartea sa La communication-Monde, analizează
societatea internaţională ca pe o vastă globalizare fără frontiere, unde comunicarea este cuvîntul
cheie : comunicarea-lume stăpîneşte asupra sistemului-lume. Sistemul-lume e fondat pe şi de
comunicarea-lume, adică o dominaţie tehnică, economică şi culturală a stăpînilor lumii asupra
restului globului. În anii ’60 deja, massmedia era bănuită de modificarea raporturilor de forţe
dintre naţiuni. J. Olivier Boyd-Barret definea atunci conceptul de « Media Imperialism », care
denunţă inegalitatea schimburilor internaţionale în materie de informaţie. Dar noţiunea a fost
repede considerată reductoare şi inadecvată pentru revelarea luptelor de influenţă exercitate pe
scena internaţională a « independenţei culturale ». Şi a apărut atunci conceptul de « imperialism
cultural » definit de Herbert Schiller, care pare să dea mai bine seama de realităţile aflate în joc şi
care evocă « ansamblul proceselor prin care o societate este introdusă în sînul sistemului modern
mondial şi modul în care clasa sa conducătoare ajunge (...) să modeleze instituţiile sociale pentru
ca ele să corespundă valorilor şi structurilor centrului dominant al sistemului (...) ». Se vede că
există o conştiinţă, deja prezentă, a necesităţii luării în calcul a mediaţiilor şi meditatorilor în
întîlnirea dintre culturile particulare şi «spaţiul-lume ». De fapt, această relaţie între
internaţionalizarea economiilor, constituirea unor reţele şi destinele individuale ale culturilor şi
identităţilor a fost deja pusă în evidenţă de lucrările lui Antonio Gramsci, în anii ’20 ai secolului
trecut. Dar abia prin anii ’70, comunitatea internaţională recunoaşte legătura de cauzalitate dintre
deschiderea economiilor şi evoluţia identităţilor simbolice şi admite că informaţia şi produsele
culturale devin mijloace de influenţă şi de dominaţie. Această constatare conduce unele ţări
dinamice, mediu dezvoltate, deşi cu mari probleme bugetare, ca Brazilia şi Mexicul, la o
adevărată luptă pentru « autodeterminare culturală », în special prin crearea şi promovarea unor
industrii audiovizuale de anvergură internaţională. Şi aici, rolul diplomaţiei culturale este
esenţial, căci exportînd filme, muzică şi informaţie, îţi exporţi, de fapt, propria cultură şi viziune
despre lume.
În cadrul ciclului de negocieri din runda Uruguay, în 1995, una din propunerile cele mai
controversate a fost « clauza specială pentru industriile culturale » prezentată de Franţa ;
discordia dintre negociatori a dus la retragerea acestei ţări de la dezbateri, dar, chiar dacă nu s-a
ajuns la un acord real, s-a conturat concluzia că modul de tratare a culturii în următorul ciclul de
negocieri multilaterale privitoare la comerţ şi investiţii va avea consecinţe decisive pentru
dominaţia economică a pieţelor şi a culturii la scară planetară. Potrivit unora dintre vorbitori,
cultura a devenit un fel de cabină de comandă unde se exercită puterea de a defini şi stăpîni în
acelaşi timp « conţinutul » şi « mesajul ». Căci, împotriva legii universale a pieţei liberale se
ridică revendicarea perenităţii particularismelor şi a identităţilor simbolice, susţinută de opinia
publică internaţională.
Însăşi existenţa şi viabilitatea diplomaţiei culturale demonstrează că uniformizarea
economică şi simultaneismul informaţiei nu au învins diversitatea culturală, altfel nu s-ar vorbi
decît pe o singură voce monotonă şi nimeni nu s-ar mai strădui să-şi exporte o anume viziune
asupra lumii devreme ce ea ar fi cam aceeaşi pentru toţi. Iar apărarea şi promovarea acestei
diversităţi de forme simbolice se face prin difuzarea operelor naţionale, în limbile şi contextul lor
specific, ca şi, în sens mai larg, a unor moduri de viaţă, cu naturaleţe şi continuitate, pentru a nu
le lăsa să se transforme într-un simplu obstacol în calea acelei „low culture” (produse culturale
de proastă calitate, de sorginte dominant americană), într-o obsoletă „excepţie culturală” (aşa
cum e desemnată, în general, tendinţa protecţionistă franceză).
E drept că Franţa duce de zeci de ani (deşi semnele capitulării parţiale sunt tot mai
evidente) un surd război cultural-economic cu Statele Unite, tradus, în ce o priveşte pe prima, în
limitarea importului de filme americane sau în atacurile „spontane” ale unor fast-fooduri
deschise în Hexagon, spre exemplu, iar în partea cealaltă în diminuarea drastică a importurilor de
vinuri franţuzeşti, sau în mult mai subtila şi perversa atragere (prin măguliri egolatre şi
financiare) de către marile universităţi americane a unor figuri de prim rang ale intelligentsiei
pariziene. Aşa cum precizează revista Le Nouvel Observateur în numărul său din februarie 1998:
« Între Hollywood şi Paris se înfruntă două concepţii despre artă şi business. Pentru
americani, cultura este o industrie la fel ca celelalte, supusă doar legilor pieţii şi beneficiind de
toate facilităţile liberului-schimb. În vreme ce Franţa, prin excepţia culturală, caută să-şi
protejeze nu doar producţia artistică, ci însăşi identitatea ei. »
 Popoarele trebuie să se poată hrăni din propriul imaginar şi, de asemenea, să le poată
hrăni şi pe altele, după cum ele însele se îmbogăţesc din acest schimb simbolic. Iar aici,
diplomaţia culturală îşi găseşte cel mai bine rostul. La rîndul ei, societatea civilă îşi sporeşte
influenţa pe scena internaţională. Cele mai multe proiecte culturale şi de dezvoltare sunt puse în
practică de personalul diplomatic în parteneriat cu asociaţiile sau colectivităţile locale. Devine
deci necesar, în această luptă pentru recunoaşterea culturilor diverse şi a identităţilor simbolice,
ca fiecare stat să se sprijine pe societatea civilă şi / sau opinia publică internaţională care se
întăreşte rapid şi încearcă să se impună ca o nouă forţă în jocul de putere multilateral.
Astfel, reprezentarea culturală în exterior apare ca indispensabilă pentru recunoaşterea
internaţională a unui stat. Un exemplu ilustrativ îl constituie cazul Palestinei. Această ţară tînără,
recunoscută internaţional din 1948 şi proclamată independentă în 1988 de Yasser Arafat, nu are,
în realitate, aproape nici o influenţă asupra opiniei publice internaţionale. Pentru a-şi afirma
existenţa, Palestina a deschis un post diplomatic la Paris, dar terenul cultural e cel pe care tînărul
guvern a ales să-şi manifeste cu predilecţie prezenţa. De pildă, în 1998, a avut loc la Paris
« Primăvara palestiniană » care, vreme de cîteva luni, le-a oferit francezilor şi turiştilor străini
spectacolul creaţiei contemporane a ţării, ceea ce a fost mult mai interesant şi mai eficient decît
orice formă de propagandă politică.

Spre o lume multipolară ?

Lumea globalizată în care trăim astăzi este considerată ca fiind unipolară, avînd un singur
centru nervos în fruntea unui vast « imperiu ». Or, Statele Unite par să se afirme ca epicentrul
acestei forţe atotcuprinzătoare, ceea ce, evident, suscită multă îngrijorare şi comentarii alarmiste
din partea unor analişti, căci o lume unipolară poate fi înţeleasă ca traducerea geopolitică a
aspiraţiei de hegemonie a unei naţiuni asupra restului lumii. Pentru marea majoritate, o lume
multipolară, cu mai multe centre de influenţă, ar fi un factor de echilibru şi de mai mare libertate
de alegere pentru popoare şi state, iar apărarea diversităţii culturale ar putea constitui o primă
schiţă de repolarizare a lumii.
Odată cu sfîrşitul Războiului Rece, chestiunile legate de cultură au dobîndit o importanţă
tot mai mare în sînul relaţiilor internaţionale, tot mai numeroase state văzînd în proiecţia
normelor lor culturale o modalitate eficientă de a-şi spori influenţa pe plan mondial. Un bun
exemplu în acest sens îl constituie şi Statele Unite, care se sprijină din ce în ce mai mult pe
această nouă dimensiune a diplomaţiei lor pentru a-şi menţine şi consolida rolul de leader global,
sau, mai aproape de noi, Germania, care a făcut din problema culturală al « treilea stîlp » al
diplomaţiei sale.
 Toate exemplele anterioare par să sugereze că, în contextul actual, influenţa internaţională
a statelor se bazează în mare măsură pe capacitatea lor de a utiliza forţa blîndă (« soft power ») a
culturii prin implementarea unei forme raţionale şi moderne de diplomaţie culturală.
Remarcabilul boom al politicii culturale a statelor în afara propriilor graniţe este direct
determinat de natura ordinii internaţionale ieşite din sfîrşitul Războiului Rece şi în special de
efectul conjugat al interdependenţei complexe şi al revoluţiei massmedia.
a) Fenomenul de interdependenţă complexă
Pe de o parte, fenomenul de interdependenţă complexă antrenează o depreciere a politicii
de putere tradiţională şi a diplomaţiei « tunătoare ». Interacţiunea economică sporită şi
dependenţa mutuală dintre statele antrenate în acest proces fac dificilă şi riscantă utilizarea forţei
brute, ceea ce a condus la o reevaluare a resurselor unor acţiuni mai puţin coercitive şi mai puţin
tangibile, dar cu efecte pe termen lung. Obiectivul e tot acela de a-şi păstra sau spori influenţa,
dar competiţia nu mai este exclusiv definită în termeni de forţă militară sau economică. Astfel,
strălucirea culturală a unei ţări şi capacitatea sa de a produce norme de conduită la nivel
internaţional devin atuuri majore în jocul global. Se pare că, într-adevăr, « într-o epocă în care
societăţile sunt strîns conectate prin legături transnaţionale şi reţele de dependenţă, multe
obiective nu pot fi atinse decît manipulînd sau alterînd contextul în care se află celelalte state »
(Holsti 1992 116). Prin urmare, relaţiile internaţionale se desfăşoară tot mai mult într-o ‘arenă de
persuasiune’ în care statele luptă pentru a defini realitatea în funcţie de care partenerii lor îşi
exprimă preferinţele şi alegerile.
b) Revoluţia massmedia şi a telecomunicaţiilor globale
În plus, dezvoltarea diplomaţiei culturale a statelor este puternic influenţată de era
tehnologiilor şi telecomunicaţiilor globale. Revoluţia massmedia a creat un context deosebit de
favorabil, deoarece statele – pentru prima dată în instorie – dispun de mijloacele tehnologice
necesare pentru a conduce o politică culturală masivă şi eficace, de noi instrumente de politică
externă ce le permit difuzarea propriului mesaj cultural către miliarde de telespectatori din
întreaga lume, ajungînd astfel în posesia a ceea ce a fost numit « puterea de al treilea tip ». În
această nouă cursă către influenţă sunt considerabil avantajate statele capabile să combine
atracţia culturală cu stăpînirea tehnologiilor de telecomunicaţie. Şi, în egală măsură, acest
context favorizează strategiile pan-naţionaliste, în detrimentul etniilor şi naţiunilor tradiţionale.
Este, deci, limpede că într-o epocă a interdependenţei complexe şi a globalizării
tehnologice, cultura capătă o importanţă considerabilă pe scena internaţională şi incită statele şi
principalii actori politici la găsirea unor strategii mai subtile, la abandonarea spiritului de
cuceritor în favoarea cuceririi spiritelor. Îmbinînd prudenţa şi îndrăzneala, opţiunea oferită de
diplomaţia culturală pare perfect adaptată realităţii unei noi ordini internaţionale.
În decursul ultimilor ani, tot mai multe state din lume au pus la punct o politică culturală
menită să le adapteze strategia diplomatică la noua realitate internaţională şi să optimizeze
efectele influenţei culturale. Izvorîtă din restructurarea politicii externe, această diplomaţie
sofisticată şi raţionalizată a ajuns să constituie un sistem autonom în sînul aparatului de stat,
dotat cu propria sa organizare şi cu mijloace proprii de comunicare. În majoritatea cazurilor,
această reţea de organe diverse a fost situată sub supravegherea unei agenţii executive,
însărcinată cu fixarea priorităţilor de politică culturală şi cu coordonarea acţiunilor de aplicare a
acestora în teren. La noi, e vorba de Institutul Cultural Român (făcînd triunghi cu Ministerul de
Externe şi, parţial, cu Ministerul Culturii), francezii se bazează pe Alliance Française (în spatele
căreia se află autoritatea complexei şi puternicei Direction Générale des Relations Culturelles,
Scientifiques et Techniques - DGRCST), englezii pe British Council, nemţii pe Institutul Goethe
(susţinut de Divizia Culturală a Afacerilor Externe - Kulturabteilung şi de fundaţii semi-
guvernamentale), spaniolii pe Institutul Cervantes, iar americanii au transformat diplomaţia
culturală într-o adevărată maşină de război autonomă, supervizată de Bureau of Cultural Affairs
(BCA) şi de Office of International Information Programs (IIP) ; Biroul pentru Afaceri culturale
şi educative este cel care pune în practică un program strategic de activităţi culturale menite să
favorizeze înţelegerea între popoarele Statelor Unite şi cele ale altor ţări, punînd accent pe
libertate, creativitate, dinamism şi diversitate, tot atîţia factori ce au contribuit la reuşita
americană.
Noua scenă mondială prezintă, deci, aceste două particularităţi care sunt emergenţa unor
actori privaţi şi un loc tot mai important acordat medierii culturale.
Dincolo de structura sa instituţională, politica culturală modernă este şi o diplomaţie high
tech ce se sprijină pe integrarea massmediei şi a tehnologiilor de comunicaţii globale. Pentru ca
normele culturale ale unei ţări să cunoască cea mai largă difuzare posibilă, acestă ‘ciber-
diplomaţie’ foloseşte radioul, televiziunea şi, desigur, inevitabilul Internet. În acest scop, ea este
echipată şi cu reţele întinse de cabluri, telefonie şi sateliţi care îi permit să conecteze zonele-ţintă
la perimetrul său de influenţă telecomunicaţională. Astfel, politicile culturale germană şi franceză
s-au adaptat rapid epocii diplomaţiei de masă recurgînd la sateliţi numerici cum ar fi Eutelsat
(Franţa) şi Kopernikus (Germania) şi la canale de televiziune specializate, precum ZDF
(Germania), TV5, CFI sau La Cinquième (Franţa) ; cumva similar, funcţionează pentru români
TVR Cultural şi TVR Internaţional. Cît priveşte Statele Unite, ele şi-au sporit competitivitatea
politicii culturale creînd Broadcasting Board of Governors, în 1999, în cadrul celei mai mari
modernizări a sistemului lor de diplomaţie comunicaţională de după Războiul Rece. Plasat sub
autoritatea Secretarului de Stat însuşi, BBG este însărcinat cu promovarea culturii americane în
lume, asistat fiind de o vastă reţea de servicii publice incluzînd, între altele, Voice of America,
Radio Free Europe, TV Marti şi Worldnet Television.
De o manieră generală, funcţia prioritară a diplomaţiei culturale contemporane, fie ea
franceză, americană sau turcă, e de a spori influenţa unui stat asupra partenerilor săi prin
impunerea (discretă, dar fermă) a normelor sale culturale şi a instituţionalizării lor ca principii
ale jocului internaţional. Ceea ce Hans Morgenthau numea cea mai subtilă şi mai puternică
dintre politicile imperialiste, "nu mai urmăreşte cucerirea de teritorii sau controlul vieţii
economice, ci cucerirea şi controlul minţii oamenilor ca instrument de modificare a relaţiei de
putere între naţiuni". Astăzi mai mult ca oricînd, reiese că, "direct legată de interesele fiecărui
stat […] se află politica de difuzare a propriei sale propagande ideologice în ţările străine şi
politica sa de susţinere a schimburilor culturale şi ştiinţifice compatibile cu acest obiectiv". În
practică, politica culturală constă într-o varietate de acţiuni culturale întreprinse în diverse
domenii : limbă, religie, educaţie, arte, ştiinţe, divertisment popular şi cultură politică – toate
vizînd să exporte normele naţionale în străinătate. Aceste acţiuni au ca scop implicit "schimbarea
mentalităţilor şi comportamentelor celor de care guvernul care acţionează e dependent pentru
realizarea propriilor obiective". Ceea ce poate conduce la campanii culturale deosebit de
agresive, cum ar fi cea americană, ale cărei vîrfuri de lance nu sunt marii ei scriitori sau artişti, ci
McDonald’s şi Coca-Cola. Iar McDonald’s e departe de a fi un simplu restaurant în care poţi
mînca repede (şi prost !), ci e exponentul, chintesenţa unui mod de viaţă, a unei culturi de masă
şi a unor mentalităţi care se exportă uşor şi ale căror efecte de bulgăre de zăpadă se văd în ani.
Un mod de viaţă bazat pe artificial şi facilitate, pe uniformitate şi conformism. Şi care pătrunde
mult mai adînc şi mai insidios în conştiinţele cele mai bine apărate prin diferenţele majore de
civilizaţie decît ar putea-o face vreodată vreo armă convenţională sau ultrasofisticată. E suficient
să ne amintim că dictatorul irakian, Saddam Hussein, printre imprecaţii şi discursuri fulminante
împotriva duşmanului necredincios american, îşi petrecea ultimele ore dinaintea execuţiei
devorînd hamburgeri şi cartofi prăjiţi de la Burger King !...
Dar ofensiva culturală funcţionează şi în sens invers, iar eforturile depuse de guvernul şi
responsabilii turci, de pildă, în încercarea de a demonstra că ‘musulman’ nu e sinonim cu
‘terorist’ sunt absolut remarcabile. Reuşita economică, socială şi politică a Turciei, precum şi
aşezarea ei pe două continente au făcut-o să joace cu destul succes cartea « Islamului moderat şi
secularizat », impunînd în lumea musulmană un model turc de control şi gestiune a Islamului
printr-un cler funcţionalizat şi depolitizat, şi demonstrînd lumii occidentale că Islamul,
democraţia şi drepturile omului pot merge împreună. Sigur, echilibrul este extrem de fragil şi
modelul e departe de a fi perfect, dar pe fondul interdependenţei globale, al progreselor în
materie de tehnologie a informaţiilor şi al noilor configurări de interese regionale şi mondiale,
forţa culturală blîndă poate reprezenta un reper esenţial ca sursă de putere şi de influenţă.
Pentru a nu complica această expunere cu taxinomii inutile, vom adopta perspectiva lui
François Roche, care consideră că, în linii mari, sunt active două tipuri de abordare a diplomaţiei
culturale:
 - proiecţia naţională, sau « strategia de influenţă », specifică statelor-naţiune şi, în
particular, Europei ;
- cooperarea, sau « strategia de schimb », care a cunoscut influenţa dezbaterilor în
incintele multilaterale.
La acestea, putem adăuga alte două elementele definitorii:
- volontarismul politic (pe care îl manifestă ansamblul politicilor externe conduse) ;
- directivitatea, sau gradul de implicare al puterii publice în gestiunea realaţiilor culturale
externe.
Roche combină aceste patru elemente într-un tabel de serii combinatorii care acoperă
întreaga gamă de posibilităţi ale diplomaţiei culturale, pe care le vom relua pentru claritatea şi
complexitatea demersului.

Prima serie combinatorie

proiecţie/cooperare

Variabilă,
Variabilă, proiecţie cooperare sau Tipologie de
Remarci şi
sau strategie de strategie de diplomaţie
aplicaţii
influenţă schimb culturală

proiecţie naţională cooperare nulă sau model a minima sistem frecvent în

slabă slabă ţările cele mai
puţin dezvoltate

proiecţie naţională cooperare moderată model idealist model teoretic

slabă sau puternică

proiecţie naţională cooperare slabă model ţări medii

moderată tradiţional europene înainte
de 1945
proiecţie naţională cooperare moderată model clasic  numeroase ţări
moderată democratice de
mărime medie
după 1945
proiecţie naţională cooperare puternică model Germania,
moderată cooperativ Japonia, Canada,
 Australia după
1945
proiecţie naţională cooperare slabă sau model unilateral marile naţiuni
puternică foarte selectivă înainte de 1945
proiecţie naţională cooperare moderată model realist marile naţiuni
puternică înainte de 1945
proiecţie naţională cooperare puternică model mesianic Marea-Britanie,
puternică Franţa, Spania

Prima abordare încearcă să stabilească o tipologie plecînd de la combinaţia proiecţie (sau

strategie de influenţă) şi cooperare (sau strategie de schimb). Această serie are un caracter
paradoxal, în măsura în care putem considera că « proiecţia » şi « cooperarea » constituie doi
poli antinomici. În realitate, se întîmplă destul de frecvent în epoca contemporană ca enunţul
politicilor culturale externe să comporte simultan cele două aspecte.
Se poate, deci, stabili un tabel teoretic în care s-ar încrucişa trei niveluri de proiecţie
naţională (1=slab, 2=moderat şi 3=puternic) şi trei niveluri de cooperare (1=slab, 2=moderat,
3=puternic).
A. Criteriologia variabilei « proiecţie » (coloana 1) se stabileşte după nivelul combinat al
criteriilor următoare :
1-1. Identificarea unei politici publice specifice. Dimensiunea creditelor publice
consacrate politicii culturale externe.
1-2. Acţiunea asupra elitelor : schimburi universitare, burse, invitarea unor personalităţi,
urmărirea activităţii bursierilor.
1-3. Acţionarea prin intermediul instituţiilor academice, culturale, artistice, biblioteci,
centre de cercetare socială sau arheologică, reţele culturale în străinătate.
1-4. Subvenţii publice pentru acţiunile organizate de fundaţii, asociaţii şi societatea civilă.
1-5. Acţiuni în favoarea limbii (limbilor) naţionale, a culturii naţionale.
1-6. Protecţia autorilor, a drepturilor şi bunurilor culturale, procentaje, măsuri în
favoarea industriilor culturale şi audiovizuale naţionale în străinătate.
Cu excepţia cazului încrucişării proiecţiei naţionale slabe cu cooperarea moderată sau
puternică, se poate identifica un model de diplomaţie culturală specifică.
B. Criteriologia variabilei « cooperare » se stabileşte în funcţie de nivelul combinat al
criteriilor următoare :
2-1. Credite şi acţiuni în favoarea dezvoltării locale (în plan educativ, cultural,
audiovizual, ştiinţific...), îndeosebi în ţările mai puţin evoluate.
2-2. Invitaţii în universităţi, burse, centre de formare, laboratoare (criteriu în parte
încrucişat cu criteriul 1-2).
2-3. Sprijin pentru producţia culturală, pentru difuzarea culturală, pentru presă, pentru
protecţia juridică a autorilor şi bunurilor culturale, pentru circulaţia artiştilor.
2-4. Acţiuni combinate cu organizaţiile multilaterale, regionale sau interguvernamentale.
2-5. Acţiuni combinate cu O.N.G-urile.
Dacă exceptăm cazul unei proiecţii naţionale slabe încrucişate cu o cooperare moderată –
caz prea puţin pertinent -, rezultă că putem, pentru fiecare din celelalte cazuri, propune un model
de diplomaţie culturală : 1. Model a minima 2. Model idealist 3. Model tradiţional 4.Model
clasic 5. Model cooperativ 6. Model unilateral 7. Model realist 8. Model mesianic
În ce priveşte modelul « mesianic », concept utilizat de Albert Salon pentru a caracteriza
politica culturală externă a Franţei, cel puţin în momentul genezei sale, acesta ar comporta
următoarele caracteristici :
a) convingerea naţională de a avea de transmis un mesaj universal şi, în consecinţă, de a
rezolva aparenta contradicţie între proiecţia naţională şi respectul diversităţii culturale ; sau, cel
puţin de a privilegia o relaţie specifică în direcţia unei arii politico-culturale sau politico-
lingvistice (Commonwealth, Francofonia, Aria hispano-iberică etc.)
b) o legătură puternică între cultura naţională şi valorile democratice
c) o politică lingvistică externă puternică şi/sau utilizarea prioritară a propriei limbi ca
instrument de dialog internaţional.

A doua serie combinatorie

voluntarism/ directivitate

VOLUNTARISM DIRECTIVITATE TIPOLOGIE

REMARCI
(POLITICĂ CULTURALĂ (implicare în DE DIPLOMAŢIE
sau aplicaţii
EXTERNĂ) gestionare) CULTURALĂ
politică de abţinere non intervenţionism model liberal model
absolut teoretic
voluntarism politic slab acţiune a minima model a minima ţările mai
(absenţa unei politici) puţin
dezvoltate
voluntarism politic slab acţiune indirectă model oportunist Portugalia lui
Salazar
voluntarism politic acţiune indirectă model liberal prin Statele Unite
moderat sau selectiv delegare ale Americii
voluntarism politic acţiune directă model regalist non Italia, Rusia
moderat dirijist
voluntarism politic sistem mixt model partenerial ţările din
moderat nordul
Europei
voluntarism politic acţiune indirectă model voluntarist
accentuat prin delegare
voluntarism politic acţiune directă model regalist Franţa ex-
accentuat dirijist democraţiile
socialiste
(România)
voluntarism politic sistem mixt model voluntarist Marea
accentuat cooperativ Britanie,
Germania,
Spania,
Japonia,
Canada

Această a doua serie combinatorie încearcă să stabilească o tipologie pornind de la

combinarea voluntarismului (conducerea unei politici manifeste de relaţii culturale externe) şi a
directivităţii (grad de implicare în gestionare). Se conturează astfel un nou tabel teoretic care face
să se încrucişeze trei niveluri de voluntarism (1=slab, 2=moderat şi 3=puternic) şi trei niveluri de
directivitate (1=slab, 2=moderat, 3=puternic).
A. Criteriologia variabilei « voluntarism » (coloana 1) se stabileşte potrivit nivelului
combinat al criteriilor următoare:
1. Enunţarea politicilor culturale externe (Parlament, relaţii diplomatice).
2. Credite publice consacrate acestor acţiuni (aceste două puncte întîlnesc politicile şi
acţiunile puse în practică în mod conjugat sau nu în cele două variabile generale din primul tabel,
proiecţia şi cooperarea)
3. Acţiune diplomatică efectivă în domeniul cultural, educativ, ştiinţific, audiovizual şi,
mai general, schimburi de bunuri simbolice. Apărare a intereselor naţionale în materie educativă,
ştiinţifică, culturală şi creativă.
B. Criteriologia variabilei « directivitate » măsoară gradul de implicare a Statului în
gestiunea politicii sale culturale externe. În această privinţă, sintagma curentă « diplomaţie
culturală » este ambiguă. Cînd desemnează doar dimensiunea culturală a diplomaţiei stricto
sensu, cînd desemnează aparatele administrative care gestionează acţiuni de cooperare culturală.
Scara triplă acţiune directă/acţiune indirectă/sistem mixt nu e utilizabilă decît atunci cînd
voluntarismul marchează politica dusă, fie că e moderat – chiar selectiv – sau accentuat.
Acţiunea directă califică situaţia în care Statul conduce el însuşi, cu propriile sale instrumente
administrative (servicii ministeriale, instituţii publice etc.) relaţiile sale culturale. Acţiunea
indirectă califică situaţia în care Statul delegă sau încredinţează unor organisme independente
(îndeosebi fundaţii) aceste relaţii culturale, sau chiar le lasă să acţioneze singure, ajutîndu-le mai
mult sau mai puţin. Sistemul mixt prevede că puterea publică delegă unor organisme autonome
acţiunea sa culturală internaţională. Fără a-i da indicaţii precise sau a-i dicta alegerile artistice, ea
e reprezentată în instanţele sale conducătoare, îi indică principalele orientări pe care doreşte să le
urmeze şi îi aduce majoritatea finanţărilor sub formă de subvenţii.
1. model liberal absolut
2. model a minima
3. model oportunist
4. model liberal prin delegare
5. model regalist non dirijist
6. model partenerial
7. model voluntarist prin delegare
8. model regalist dirijist
9. model voluntarist cooperativ

O comparaţie între sistemul american « mesianic » şi proiecţia franceză s-ar putea dovedi
utilă în ilustrarea diferenţelor majore ce persistă în abordarea problemelor culturale de către cele
două ţări.

Proiecţii cîmp acţiune publică lobbies şi Perioadele

naţionale mediile cele mai cele mai
active intense de
activitate
Proiecţi univers susţiner misionari,
a franceză alist ea misiunilor, intelectueali înainte
prin diploma republicani, de 1914
tradiţie ţie culturală artişti
cultural
ă
Proiecţi univers susţiner industrii
a americană alist e a industriilor ale după
instabil culturale audiovizualului, 1914
mass media,
corporaţii

Nuanţa de universalism « instabil » pare a se impune în cazul Statelor Unite care,

istoriceşte vorbind, au ezitat mereu între intervenţionism şi nonintervenţionism extern, ceea ce s-
a reflectat şi în diplomaţia lor culturală. De asemenea, prin privilegierea modelului liberal prin
delegare, sistemul american se deosebeşte de sistemele de diplomaţie culturală ale altor naţiuni,
mai ales în Europa, dar şi în alte democraţii din lume, unde observăm că sistemul mixt (numit în
tabel « partenerial » sau « cooperativ ») tinde să se dezvolte.
În noul context internaţional indus de mondializare, România, conştientă de noile
oportunităţi care i se oferă, a întreprins şi ea o reformă instituţională şi se străduieşte să clădească
o politică externă convingătoare şi novatoare, bazîndu-se, în mare măsură, pe acţiunile
întreprinse de tot mai numeroasele institute culturale române din principalele capitale ale lumii.
Acţiunea de promovare a fenomenului cultural românesc, atât prin componenta sa
istorică, a valorilor tradiţionale, cât şi prin cea contemporană, a mişcărilor de idei şi a curentelor
artistice afirmate în ultimele decenii, reprezintă o prioritate excepţională în cadrul procesului
imediat de integrare în structurile Uniunii Europene, dar şi în acela mai larg al deschiderii către şi
al racordării ţării noastre la mecanismele sistemului global. Din această perspectivă, se poate
spune că procesul de construire a imaginii României în exterior, prin promovarea componentelor
diverse ale fenomenului cultural, este o acţiune cu caracter politic, care se revendică de la o
platformă politică naţională şi funcţionează conform rigorilor şi strategiilor impuse de aceasta.
Promovarea culturii române în străinătate este o parte constitutivă a acestui proiect-cadru şi se
derulează prin intermediul unor instrumente instituţionale existente sau care trebuie create în
acest scop.
Astfel, reţeaua instituţională de promovare a culturii române în străinătate este
compusă din :
1. Structuri aflate în subordinea MAE
A. Institutele Culturale şi centrele de informare ale României
B. Secţiile culturale ale misiunilor româneşti
2. Lectoratele de limbă şi civilizaţie română
3. Structuri neguvernamentale (asociaţii de prietenie, fundaţii, societăţi etc.)

II. Structuri aflate în subordinea M.A.E.

Sunt principalele instituţii aparţinând structurii MAE care promovează şi

difuzează cultura română în străinătate. Programele organizate de centrele culturale au în vedere,
cu prioritate, actualitatea culturala românească, dar şi permanenţele culturii naţionale.
Pentru susţinerea şi coordonarea marilor proiecte din domeniul culturii, s-a
înfiinţat, prin Legea nr. 356 din 11 iulie 2003, cu statut de instituţie publică de interes naţional şi
cu personalitate juridică, Institutul Cultural Român. Acesta a fost creat şi organizat pe baze
moderne şi de largă acoperire, după modelele consacrate în ţările cu tradiţie îndelungată în acest
domeniu. Institutul Cultural Român se află sub autoritatea preşedintelui României, care este
preşedinte de onoare al acestuia.
În perioada 2005-2008, ICR intenţionează să lucreze prin proiecte, urmând să organizeze
concursuri publice, în care acestea vor fi evaluate de către comisii independente. O prioritate
pentru Institutul Cultural Român o reprezintă comunităţile de vorbitori de română din ţările
vecine.
Activitatea externă a Institutului se desfăşoară şi prin institutele culturale române
din străinătate, care sunt, din punct de vedere administrativ, subordonate Ministerului Afacerilor
Externe şi colaborează activ cu Ministerul Culturii şi Cultelor - Departamentul Relaţii
internaţionale, reglementări europene, armonizare. Actualmente, funcţionează cincisprezece
institute culturale române, în următoarele oraşe : Atena, Beijing, Belgrad, Istanbul, Lisabona,
Londra, Madrid, Moscova, New York, Praga, Stockholm, Tel Aviv, Varşovia, Veneţia, Viena.
Oferta culturală românească este orientată pe următoarele direcţii:
* simpozioane, colocvii, mese rotunde pe teme româneşti, cu participarea unor
specialişti români şi din ţara de reşedinţă;
* expoziţii de artă românească, expoziţii de carte;
* concerte;
* spectacole de teatru, balet, folclor;
* filme artistice, filme documentare, video-club
* cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie românească.
Diplomaţii culturali fac parte integrantă din personalul diplomatic al ambasadelor şi
acoperă toate aspectele cooperării culturale dintre România şi ţările de reşedinţă: activităţile
artistice, audio-vizualul, cooperarea ştiinţifică şi universitară, relaţiile cu organismele culturale
internaţionale (UNESCO, Consiliul Europei, Uniunea Latină, Francofonie etc.), cooperarea în
domeniile tineretului, sportului şi sănătăţii.

1. Lectoratele de limbă şi civilizaţie română

Obiectivul acestora este promovarea limbii române ca instrument de cunoaştere a culturii

şi civilizaţiei ţării noastre de către opinia publică din străinătate.
Relaţiile interuniversitare 
* Prin Institutul Limbii Române funcţionează peste 30 de lectorate de limbă română în
universităţi din Franţa, Italia, ţări din Europa Centrală, dar şi în China, India sau Statele Unite.
* Este urmărită formarea unui corp de cunoscători ai limbii române, vorbitori nativi de
limbi ale marilor culturi, în scopul atragerii acestora către valorile culturale româneşti.
 * Absolvenţii cursurilor de limbă şi civilizaţie română trebuie atraşi către proiecte de
traducere a lucrărilor de referinţă pentru cultura română, pentru a forma în perspectivă o reţea de
traducători din limba română.
* Secţiile culturale ale misiunilor din ţările unde există lectorate româneşti trebuie
implicate în cultivarea mediilor intelectuale cunoscătoare de limba română din spaţiul de
reşedinţă.
Structuri neguvernamentale (asociaţii de prietenie, fundaţii, societăţi etc.)
Urmând modelul Alliance Française, secţiile culturale ale misiunilor româneşti trebuie să
se implice în stimularea resurselor secundare ale mediilor cu potenţial financiar, cunoscătoare
sau tangente cu fenomenul cultural şi lingvistic românesc, în vederea creării unor structuri civile
de promovare a limbii şi civilizaţiei române.
Diplomaţia culturală constituie un suport pentru promovarea relaţiilor bilaterale şi pentru
perceperea civilizaţiei române în lume. În acest sens, Guvernul României va lua în calcul:
 Elaborarea unui plan de acţiune pentru dezvoltarea diplomaţiei culturale
 Multiplicarea numărului institutelor culturale române în străinătate, în special în
ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
 Punerea la punct a managementului de proiect în cadrul misiunilor diplomatice
pentru a facilita organizarea de evenimente culturale şi de documentare pe lîngă misiunile
diplomatice.
În ce priveşte dinamizarea relaţiilor cu românii din diaspora, păstrarea identităţii
naţionale şi culturale, Guvernul României şi Ministerul de Externe îşi propun :
 Organizarea monitorizării tratamentului aplicat comunităţilor româneşti trăitoare
în afara graniţelor, îndeosebi în Ucraina, Serbia şi Transnistria 
 Alocarea de fonduri în vederea sprijinirii unităţilor de învăţămînt de toate gradele,
a instuţiilor de cult şi a instituţiilor culturale, precum şi acordarea de burse de studii românilor
din afara graniţelor
 Ameliorarea comunicării între comunităţile româneşti cu autorităţile publice,
fundaţiile şi comunitatea afacerilor din România
 Promovarea şi protejarea investiţiilor economice în zonele locuite de comunităţi
româneşti în străinătate
 Sprijinirea publicării şi difuzării ziarelor, revistelor şi producţiilor audio-vizuale,
susţinerea înfiinţării de posturi de radio şi televiziune.

2. Necesitatea unei politici culturale puternice

 Printre obiectivele clare ale diplomaţiei noastre culturale figurează definirea reperelor
care definesc şi exprimă simbolic un anume mod de a fi în lume românesc, apoi valorizarea şi
popularizarea lor cît mai sistematică şi mai coerentă prin diverse acţiuni de anvergură şi nu în
ultimul rînd, combaterea unor clişee negative larg răspîndite, sau pur şi simplu umplerea unor
goluri informaţionale în ce priveşte imaginea României.
Orientarea românească – şi nu numai - în materie de diplomaţie culturală activă constă în
implicarea sa în apărarea diversităţii culturale, pe de o parte, şi în susţinerea cooperării între
state, popoare, culturi, pe de alta. Dar specificul real, pe care, după părerea noastră, ar trebui să
se întemeieze miezul acţiunilor culturale externe, constă în numărul personalităţilor excepţionale
pe care România le-a dat în mai toate domeniile, pentru multe din ele (mai ales în privinţa
curentelor artistice) fiind chiar deschizătoare de drum. În acest sens, lucrarea Paris...capitala
României a lui Jean-Yves Conrad (Iaşi, Junimea, 2006) reprezintă o ilustrare şi o demonstraţie
surprinzătoare.
Nu suntem şi nu vom fi niciodată asemenea altor naţiuni europene, ca Franţa sau Italia,
de pildă, un ansamblu omogen, care să-şi poată promova cu argumente imbatabile prestigiul
Artelor sau, pur şi simplu, al unei arte de a trăi. Trebuie să acceptăm, cred, că la nivel de
colectivitate, de masă (din cauze multiple ce ar necesita o discuţie aparte) ne-am manifestat mai
mereu mimetic şi cu un anume retard. Nu e grav, atîta vreme cît suntem conştienţi – şi mîndri –
de « excepţia culturală » românească, care constă tocmai în capacitatea de a da naştere
excepţiilor, personalităţilor unice, fie că e vorba de Decebal sau Ştefan cel Mare, de Eliade,
Cioran sau Ionesco, de Brâncuşi, Andrei Şerban sau Angela Gheorghiu. Şi nu am pomenit decît
pe cîţiva dintre cei mai cunoscuţi, dar sunt sute de nume pe care, din păcate (şi asta e o altă
« excepţie » românească !), le uităm cu mare uşurinţă în favoarea unor polemici de duzină sau a
unor complexe sterile. Puţine ţări şi popoare se pot lăuda cu o asemenea ‘panoplie’ şi totuşi, pînă
la « Sibiu – capitală culturală europeană » (eveniment organizat în bună măsură tot pe banii
altora), oricine se putea întreba, pe bună dreptate, cum fac românii cultură, cui se adresează ea,
ce strategii de promovare au şi cum se plasează într-o ierarhie globală a valorilor. Pentru că
degeaba înfloresc reviste literare de provincie şi teatre experimentale dacă, dincolo de prăfuitele
programe ale instituţiilor guvernamentale, România e aproape absentă din conştiinţa publicului
occidental.
O sumară trecere în revistă a produselor culturale româneşti exportate în ultimii ani ne
indică, practic, două reuşite, şi acelea cu cîntec. Prima, literară, s-a petrecut în 2005, cînd o mînă
de editori francezi, aflaţi mereu în căutare de noi talente şi de resurse inedite, au descoperit că
românii au cîţiva scriitori de anvergură, dar ilizibili din cauza limbii în care se exprimă şi au
demarat programul « Les Belles Etrangères », de traducere şi popularizare a zece reprezentanţi ai
literaturii române contemporane. Programul a fost un succes şi a avut un răsunet remarcabil în
rîndul cititorilor şi criticilor francezi, dar iniţiativa şi organizarea au fost ale lor...
A doua reuşită se datorează însă exclusiv talentelor autohntone şi s-a înregistrat în
cinematografie. De cîţiva ani, « noul val al cinematografului românesc » (fără echivalent în
spaţiul literar sau al altor arte) impresionează spectatori şi jurii de festivaluri de pretutindeni, iar
regizori precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu sau Tudor Giurgiu culeg
premii după premii şi se află în topurile criticilor de specialitate. Există, însă, un bemol şi în
cazul acestor producţii remarcabile, anume că toţi aceşti tineri cineaşti sunt producători privaţi, s-
au descurcat pe cont propriu, nu în ultimul rînd pentru că Centrul Naţional al Cinematografiei a
refuzat să-i finanţeze !
Prezenţa culturală în lume, în contextul interdependenţelor globale în care trăim, se
măsoară după importanţa locului ocupat în spaţiul public internaţional, altfel spus, după forţa
ideilor proprii, căci nimeni nu poate avea vreo influenţă reală asupra altcuiva repetînd la nesfîrşit
limbajul de lemn al consensului, al « corectitudinii politice ». Independenţa de spirit nu e un
accesoriu al vizibilităţii culturale, al afirmării identităţii simbolice, ci însăşi condiţia de existenţă
a acestora.
Prin intermediul diplomaţiei culturale, România are posibilitatea de a-şi face cunoscute şi
concepţiile politice, economice, sociale. Iar reţeaua de centre tot mai numeroase care o susţin
trebuie să mobilizeze nu doar artiştii, ci şi intelectualii şi cercetătorii de vîrf care să intervină
efectiv, la nivel internaţional, în marile dezbateri de fond ale lumii contemporane. Ceea ce părea,
cumva, utopic în condiţiile unei izolări ideologice îndelungate şi ale unei limbi fără ecou dincolo
de graniţele ţării, devine azi posibil prin afilierea la una din cele mai puternice şi influente
structuri mondiale, Uniunea Europeană.
Pragmatic privind lucrurile, aşa cum am mai amintit-o, este evident că o acţiune culturală
coerentă desfăşurată într-o ţară anume generează, în afară de plusvaloarea simbolică, şi efecte
economice şi politice, prin faptul că instituţiile culturale din străinătate, pentru a-şi finanţa
acţiunile dincolo de alocaţiile bugetare întotdeauna insuficiente, îşi creează relaţii de cooperare
cu întreprinderile locale sau cu cele naţionale delocalizate. Mizele economice legate de influenţa
culturală pe care o exercită o ţară pe scena internaţională se vădesc tot mai pregnante într-o eră a
uniformizării modurilor de viaţă şi a consumului. E foarte posibil ca McDonald’s sau Coca-Cola
să nu fi avut parte de o asemenea carieră planetară dacă filmele şi « sitcom »-urile americane nu
ar fi vehiculat cu precădere acest mod de alimentaţie. România nu dispune de aşa ceva, şi nici, la
polul opus, nu se poate făli cu bucătăria, arta de a trăi, literatura sau industria de lux franceze,
bunăoară. Dar are o ţară frumoasă, încă proaspătă, şi oameni dotaţi în toate domeniile, pe care
trebuie să-i încurajeze şi să-i ţină aproape, nu să-i fugărească prin lume sau să-i condamne la
blazare din lipsă de mijloace. Desigur, foarte multe depind şi de capacitatea creatorilor de a
‘atinge’ un public universal, fără să-şi piardă acel ceva particular, informaţia şi adaptabilitatea
fiind aici de o importanţă capitală.
Exportarea şi promovarea voluntară a culturii noastră de către ministerele şi instituţiile
abilitate sunt determinante pentru locul pe care România îl va ocupa în spaţiul public
internaţional de mîine. Într-o lume aflată în constantă şi rapidă evoluţie, supusă unor transformări
uneori radicale, oamenii politici trebuie să rămînă vigilenţi pentru că, cinic vorbind, marea
efervescenţă culturală mondială se poate foarte bine produce şi fără noi !
Deci, o prioritate a diplomaţiei culturale române în raporturile cu alte state trebuie să fie
menţinerea sau înnodarea unor noi relaţii umane, politice, juridice, artistice şi tehnice a căror
soliditate să le pună la adăpost de trecerea timpului şi de evoluţiile geostrategice. În acest scop,
diplomaţii au misiunea de a răspunde aşteptărilor reale ale gazdelor, adică să le înţeleagă cultura
în suficientă măsură pentru a putea iniţia un dialog şi o serie de schimburi profitabile. Practica
diplomaţiei, şi în primul rînd a celei culturale, presupune o imersiune în structura cognitivă a ţării
gazdă, o observare şi o înţelegere profundă a partenerilor străini. Această necesară disponibilitate
se însoţeşte, apoi, de adaptarea conţinutului, strategiilor şi căilor de promovare culturală în
funcţie de specificul şi receptivitatea interlocutorilor, ceea ce duce la o varietate de abordări şi
programe.
În definirea obiectivelor culturale externe nu trebuie să pierdem din vedere handicapul
real pe care îl reprezintă o limbă de circulaţie redusă, care poate fi combătut prin două căi
principale : un program dens şi coerent de traduceri foarte bune ale operelor reprezentative ale
scriitorilor noştri, şi un accent deosebit pus pe dezvoltarea artelor vizuale şi sonore, al căror
limbaj este universal. Într-o lume manipulată prin imagini, o expoziţie de fotografii sau un
spectacol de pantomimă pot avea un ecou infinit mai mare decît o poezie de Eminescu.
Actualul ministru al Afacerilor Externe consideră că unul din rolurile ministerului său e
să reuşească o sinteză între diferitele elemente moderne pe care trebuie să le conţină diplomaţia
română la ora mondializării, adică, pe lîngă elementele clasice, să cuprindă şi dimensiuni
economice, culturale, intelectuale. Experienţa istorică a demonstrat cu asupra de măsură
interacţiunea dintre politică şi cultură, precum şi longevitatea actelor culturale în faţa
instabilităţii politice, « incidentele » la primul nivel fiind practic inexistente, în vreme ce, la
nivelul diplomaţiei tradiţionale, ele pot pune oricînd în pericol relaţiile dintre două state. Spre
exemplu, numeroase au fost situaţiile în care artele, ştiinţele umane sau sportul au avut un impact
remarcabil asupra unor ţări cu care Statele Unite întreţineau relaţii dificile sau fragile. Diplomaţia
ping-pong-ului în China, Vladimir Horowitz revenit în Rusia natală pentru a susţine recitaluri de
pian, sau spectacole ale baletului din Harlem în Africa de Sud, înainte de sfîrşitul apartheid-ului,
iată tot atîtea situaţii în care diplomaţia culturală a astupat cu succes faliile discursurilor oficiale.

Concluzii
 Lumea de azi, şi în special relaţiile internaţionale care o constituie, trăiesc transformări
importante, într-un ritm susţinut. Globalizarea nu e un mit, e un fenomen economic, financiar,
social, cultural care zguduie din temelii concepţiile politice tradiţionale. Statele sunt tot mai
interdependente, apropierile regionale pun în cauză rolul statelor în interiorul propriilor frontiere,
iar problema suveranităţii naţionale pare să se contureze ca dezbaterea majoră a acestui început
de mileniu. Astăzi, cînd marile naţiuni europene nu-şi mai pot consolida influenţa internaţională
şi identităţile naţionale nici pe seama imperiilor lor coloniale, nici prin economiile sau forţa
monedei lor respective, cultura apare ca unul din ultimele domenii de suveranitate ale statelor, iar
diversitatea şi pluralismul cultural sunt bastioane indispensabile respiraţiei fireşti, sănătoase a
spiritului. Expresia culturală reprezintă adesea un avanpost simbolic, care, apoi, se poate
deschide către iniţiative diplomatice.
La ora actuală, deci, diplomaţia culturală, înţeleasă ca promotor al cooperării artistice,
intelectuale, ştiinţifice şi economice, are un loc strategic în sînul dispozitivului administrativ al
Ministerului Afacerilor Externe. Ca mod privilegiat de expresie contemporan, ea se ocupă de
toate aspectele « vii » ale politicii externe şi facilitează astfel cooperarea între state, devenind cel
mai bun atu în promovarea unei imagini clare, atrăgătoare şi pozitive a unui stat. Chiar dacă
realismul ne obligă să observăm că această nouă formă de diplomaţie bazată pe schimburi
culturale internaţionale se află încă în fază incipientă, ea este deja percepută ca un instrument
novator al politicii internaţionale, fiind purtătoare de stabilitate şi independenţă, constribuind la
naşterea şi consolidarea unei lumi multipolare.

Repere bibliografice

Volume:

 Kwame Anthony APPIAH, Cosmopolitanism: Ethics in a World of Strangers, New York,

W.W. Norton, 2006.
 Dominique BARJOT et Christophe REVEILLARD (dir.), L’Américanisation de l’Europe
occidentale au XXe siècle. Mythe et réalité, Paris, Presses de la Sorbonne, 2002.
 Roland BARTHES, Mythologies, Seuil, Paris, 1957.
 Jean-Pierre BERTIN-MAGHIT et Béatrice FLEURY-VILATTE, Les Institutions de
l’image, Paris, Editions de l’EHESS, 2002.
 Pascale CASANOVA, La République mondiale des Lettres, Paris, Le Seuil, 1999.
 Jean CAUNE, Pour une esthétique de la médiation. Le sens des pratiques culturelles,
Grenoble, PUG, 1999.
 Roger CHARTIER (dir.), Histoire de la lecture dans le monde occidental, Paris, Le Seuil,
1997.
 Régis DEBRAY, Introduction à la médiologie, Paris, PUF, 2000.
 Karl DEUTSCH, The Analysis of International Relations, 3rd ed., Englewood Cliffs (NJ),
Prentice Hall, 1988.
 Vincent DUBOIS, La Politique culturelle. Genèse d’une catégorie d’intervention
publique, Paris, Belin, 1999.
 Alain DUBOSCLARD (et alii), Entre rayonnement et réciprocité. Contributions à
l’histoire de la diplomatie culturelle, Paris, Publications de la Sorbonne, 2003.
 Thomas L. FRIEDMAN, The Lexus and the Olive Tree, Farrar Strauss Giroux, 1999; The
World Is Flat: A Brief History of the Twenty-First Century, New York, Farrar, Straus, and Giroux,
2005.
 Laurent GERVEREAU, Les images qui mentent. Histoire du visuel au XXe siècle, Paris,
Seuil, 2000.
 Jean-Paul GOUREVITCH, L’Image en politique. De Luther à Internet et de l’affiche au
clip, Paris, Hachette Littératures, 1998.
 Marie-Chritisne GRANJON et Michel TREBITSCH, Pour une histoire comparée des
intellectuels, Bruxelles, Complexe, 1998.
 Pascal GRISET, Les Révolutions de la communication, Paris, Hachette, 1991.
 Jurgen HABERMAS, L’Espace public. Archéologie de la publicité comme dimension
constitutive de la société bourgeoise, Paris, Payot, 1978, réed. 1997.
 Robert A. HACKETT and Yuezhi ZHAO, eds. Democratizing Global Media: One World,
Many Struggles, Lanham, MD, Rowman and Littlefield, 2005.
 HISTOIRE de la diplomatie culturelle des origines à 1995, La Documentation française,
Paris, 1995.
 K. J. HOLSTI, International Politics, Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall, 1992.
 Lynn HUNT (ed.), The New Cultural History, Berkeley, Los Angeles et Londres,
University of California Press, 1989.
 Andreas HUYSSEN, After the Great Divide : modernism, mass culture, post modernism,
Bloomington, Indiana University Press, 1986.
 Jean-Noël JEANNENEY (dir.), Une idée fausse est un fait vrai. Les stéréotypes
nationaux en Europe, Paris, Odile Jacob, 2000.
 Richard KUISEL, Le miroir américain. Cinquante ans de regard français sur l’Amérique,
trad. française, Paris, Jean-Claude Latttès, 1996.
 Philippe LEGRAIN, Open World: The Truth About Globalization, Chicago, Ivan R. Dee,
2004.
 Armand MATTELART, La Communication-monde, Paris, La Découverte, 1999.
 Hans MORGENTHAU, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, NY,
A. Knopf, 1973.
 Edgar MORIN, L’Esprit du temps. Essai sur la culture de masse, Paris, Grasset, 1962,
réed. LGE, 1983.
 Hisham NAZER, Power of a Third Kind, Wesport-London, Praeger, 1999.
 Joseph NYE, Soft Power: The Means to Success in World Politics, New York, Public
Affairs, 2004.
 Pascal ORY, L’Histoire culturelle, Paris, PUF, coll. « Que sais-je ? », 2004.
 Jacques PORTES, Etats-Unis, in Le dictionnaire historique et géopolitique du 20 ème
siècle, sous la direction de Serge Cordellier, Paris, La Découverte, 2000.
1 Terhi RANTANEN, The Media and Globalization, Thousand Oaks, CA, Sage, 2005.
 Jacques REVEL et Nathan WECHTEL (dir.), Une école pour les sciences sociales, Paris,
Le Cerf/EHESS, 1996.
 James N. ROSENAU, Distant Proximities: Dynamics Beyond Globalization, Princeton,
NJ, Princeton University Press, 2003.
 Neil SMITH, The Endgame of Globalization, New York, Routledge, 2005.
 Pierre SORLIN, Esthétiques de l’audiovisuel, Paris, Nathan, 1993.
 Ludovic TOURNES (dir.), De l’acculturation du politique au multiculturalisme.
Sociabilités musicales contemporaines, Paris, Honoré Champion, 1999.
 Philippe URFALINO, L’Invention de la politique culturelle, Paris, La Documentation
française, 1996.
 Henry VELTMEYER, ed. Globalization and Antiglobalization: Dynamics of Change in
the New World Order, Aldershot, Hants, UK; Burlington, VT: Ashgate, 2005.
 Michael VESETH, Globaloney: Unraveling the Myths of Globalization, Lanham, MD,
Rowman and Littlefield, 2005.
 Michel VOVELLE, Idéologies et mentalités, Paris, Gallimard, réed., 1992.
 Emmanuel de WARESQUIEL (dir.), Dictionnaire des politiques culturelles depuis 1959,
Paris, Larousse, 2001.
 Jean-Pierre WARNIER, La mondialisation de la culture, Paris, La Découverte, collection
Repères, 1999.
2 Michael M. WEINSTEIN, ed. Globalization: What's New? New York, Columbia
University Press, 2005.
3 Michel WINOCK, Le Siècle des intellectuels, Paris, Seuil, 1997.
4 Nicolas WITKOWSKI, Dictionnaire culturel des sciences, Paris, Seuil, 2001.

Reviste:

 « Esprit », juin 2000, Alexis Tadié, Quelle action culturelle extérieure ?

 « Etudes », Décembre 1997, Jacques Rigaud, L'exception culturelle. Singularité française
ou modèle européen ?
 « Ramsès », 1999, p. 286, P. Moreau Desfarges, La guerre des cultures aura-t-elle lieu ?
 « Rapport mondial sur la culture », ed. UNESCO, 2000, Chapitre 4 : Elie Cohen,
Mondialisation et diversité culturelle.
 « Regards sur l’histoire culturelle », Cahiers du centre de recherches historiques,
EHESS, n° 31, avril 2003.

Articole:

5 Roland BARTHES, « Rhétorique de l’image », Communications, 4, Paris, Seuil, 1964.

6 Roger CHARTIER, L’histoire culturelle aujourd’hui, « Genèses », 15, mars 1994, pp.
115-129.
7 Tyler COWEN, The Fate of Culture, “Wilson Quarterly” (Autumn 2002): pp. 78-84.
8 Edgar MORIN, Le XXIème siècle a commencé à Seattle, « Le Monde », décembre 1999.
9 Kevin MULCHANY, Cultural Diplomacy in the Post-Cold War World. “Journal of Arts
Management, Law and Society”,  March, 1999; Cultural politics: global and local, “Journal of
Arts Management, Law and Society”,  January, 2002.
10 « Nouvel Observateur », 26 février 1998. La guerre culturelle a cinquante ans.
11 Pascal ORY, L’histoire des politiques symboliques modernes : un questionnement,
« Revue d’histoire moderne et contemporaine », 47-3, juillet-septembre 2000, p. 525-536.
12 John O’SULLIVAN, The Role of the Media at a Time of Global Crisis, “International
Journal on World Peace”, v. 21, no. 4 (December 2004): pp. 69-79.
13 Richard PELLS, American Culture Goes Global: Or Does It?, “Chronicle of Higher
Education”, v. 48, no. 31 (April 12, 2002): p. B7; From Modernism to the Movies: The
Globalization of American Culture in the Twentieth Century, New Haven, CT, Yale University
Press.
 Jeremy RIFKIN, Mondialisation : la société civile dans l'activisme culturel,
« Libération », 2 juillet 2001.
 Ludovic TOURNES, L’américanisation de la culture française ou la rencontre d’un
modèle culturel conquérant et d’un pays au seuil de la modernité, dans « Historiens et
géographes », dossier de la IVème République. « Histoire, recherches et archives », n°358,
septembre-octobre 1997, pp. 65-78.
 Shalini VENTURELLI, From the Information Economy to the Creative Economy:
Moving Culture to the Center of International Cultural Policy. Center for Arts and Culture,
February 2001.