Secolul al XX-lea se caracterizeaza prin intensificarea

relatiilor internationale. In acest secol au avut loc doua

razboaie mondiale si nenumarate razboaie regionale sau
locale.
La inceputul secolului al XX-lea, Romania a reusit sa
se impuna ca putere balcanica, ceea ce ii permitea sa
medieze conflicte din aceasta zona a Europei. Intre anii
1912 – 1913 Romania nu ia parte la primul razboi
balcanic. In iunie 1913 ea avertizeaza Bulgaria ca nu va
ramane neutra in cazul acestui razboi, iar o luna mai tarziu
are loc mobilizarea armatei romane, Romania declarand
razboi Bulgariei. Astfel, la 10 august 1913, s-a incheiat la
Bucuresti pacea care punea capat celui de al II-lea razboi
balcanic. Prin aceasta pace, Romania a reusit sa-si
consolideze pozitia pe scena politica europeana si sa
obtina sudul Dobrogei (Cadrilaterul), cu orasele Silistra,
Turtucaia, Balcic.
 Romania a intrat in Primul Razboi Mondial in vara
anului 1916 alaturi de Antanta pentru eliberarea
provinciilor istorice românesti - Ardealul, Banatul,
Crisana, Maramuresul si Bucovina - de sub
cotropirea monarhiei dualiste austro – ungare.
 Pierderile armatei române au fost estimate la 300 –
400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau
prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor,
austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost estimate la
aproximativ 60.000 de oameni.
 În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment
defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi
intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-
ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului
1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov.
Cauza principală a întârzierii intrării în război a
României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor
politici şi militari români în Rusia.
 Generalul Esposito afirma că liderii militari români au
făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale:
Din punct de vedere militar, strategia română a
fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv
prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară
din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul
comandament român a refuzat să economisească forţele
de pe front pentru a permite crearea unei rezerve
mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui
Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat
nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine
concentrarea puterii de luptă.
 Prin sistemul de pace de la Versailles, care a incheiat
Primul Razboi Mondial, Romania a reusit sa-si atinga
obiectivele privind realitatea statului national. Perioada
interbelica nu a insemnat insa o relaxare a relatiilor din centrul
si sud-estul Europei, ci dimpotriva. Statele care au pierdut in
Primul Razboi Mondial si care au suferit pierderi teritoriale nu
s-au impacat cu aceasta situatie si au continuat sa exercite
presiuni, pe plan european, pentru revizuirea acestei situatii.
Romania s-a confruntat cu astfel de atitudini din partea
Bulgariei, a URSS si a Ungariei.
 Pentru a preveni planurile acestor
state, Romania a incercat sa construiasca
sisteme de aliante la nivel european, cu
Marea Britanie si Franta, dar si la nivel
regional, cu Polonia, Iugoslavia,
Cehoslovacia, Grecia si Turcia. In 1921,
Romania a fost membra fondatoare a
Micii Alinte (Mica Intelegere), alianta
defensiva cu Iugoslavia si Cehoslovacia,
iar in 1934 realizeaza Intelegerea
Balcanica, cu Grecia, Turcia si
Iugoslavia. Cele doua aliante au fost
concepute ca instrumente de colaborare
politica, militara si economica si au
raspuns nevoii de colaborare la nivel
regional. Din pacate, astfel de aliante nu
au facut fata provocarilor politice din
anii ’30 si nu au putut impiedica
implicarea Romaniei intr-un nou razboi
mondial.
 In octombrie 1940 Romania se aliaza cu Puterile Axei şi intră în
război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar
teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
Dupa incheierea conflictului (1945), tarile din centrul si estul
Europei au ajuns in sfera de influena a URSS, si astfel conflictele regionale
in cadrul blocului socialist erau excluse. Au existat, totusi, doua momente
tensionate intre tarile socialiste. In 1956, in timpul revolutiei din Ungaria, si
in 1968, in timpul “Primaverii de la Praga”, Romania a avut doua pozitii
diferite. In 1956, conducerea comunista de la Bucuresti a condamnat
revolutia si a sustinut interventia sovietica, dar in 1968 Romania a
condamnat interventia soviectica si a optat pentru dreptul fiecarei tari de a
construi socialismul in ritmul si cu mijloacele proprii. Aceasta nu a
insemnat, asa cum au crezut multi atunci, o indepartare a Romania de
sitemul politic comunist si de URSS, ci dimpotriva. Nicolae Ceausescu a
cinut celebrul discurs din Piata Palatului nu cu intentia de a apara tara, si cu
intentia de a-si proteja propriul sistem dictorial.
 Dupa prabusirea sistemului
comunist in 1989 au izbucnit o serie
de conflicte regionale din cauza
anumitor tensiuni, in special etnice,
pe care regimurile totalitare le
lasasera nerezolvate.
Primul conflict, a fost cel din
Transnistria . Romania nu a avut in
acest caz decat o contributie
diplomatica, in sensul ca a sustinut
integritatea Republicii Moldova in
fata tentativelor separatiste ale
raioanelor din stanga Nistrului.
 La recensamantul din 1989, in
Transistria locuiau 39,9% moldoveni
(romani), 28,3% ucraineni, 25,4% rusi si
1,9% bulgari. Razboiul s-a purtat intre
autoritaile Republicii Moldova si
separatistii de la Tiraspol, sustinuti de
armata a 14-a a Federatiei Ruse. La 21 iulie
1992 a fost semnat un acord de incetare a
focului.
In timpul desfasurarii lui, razboiul
din Transnistria a fost prezentat opiniei
publice de presa din Romania, care a acuzat
armata rusa dislocata ca a luat partea
separatistilor in razboiul impotriva
autoritatilor legitime ale Republicii
Moldova. De cealalta parte, presa ruseasca
si chiar unele autoritati de la Chisinau au
acuzat Romania ca a intervenit in conflict de
partea Republicii Moldova in razboiul dus
impotriva Transnistriei. Cu timpul,
Romania a fost exclusa din pozitia de
mediator in favoarea Rusiei si Ucrainei.
Conflictul a ramas inghetat pana astazi.
Rolul de mediatori il au Rusia, Ucraina si
OSCE. Dupa 2005, noua administratie de la
Bucuresti a militat pentru modificarea
formatului de negocieri prin includerea
Romaniei printre mediatori.
 In calitatea sa de membra a
Parteneriatului pentru pace (1944) si,
ulterior de membra NATO (2002),
Romania a participat la aplanarea unor
conflicte aparute in Balcani dupa
destramarea Iugoslaviei. Un gest de
mare responsabilitate a fost facut de
presedintele Romaniei, Emil
Constantinescu, in anul 1999, cand si-a
respectat angajamentele luate fata de
aliatii occidentali si a permis folosirea
spatiului aerian romanesc de catre
avioanele NATO in timpul loviturilor
aeriene aplicate de Alianta Iugoslaviei.
Acest lucru a dus la scaderea dramatica
a popularitatii sale in tara, dar pentru
Romania a fost un deste decisiv, care a
contribuit in mare masura la aderarea
tarii la Alianta nord-atlantica.
 Pentru a dezamorsa conflictele potentiale din regiune,
Romania a incheiat tratatele bilaterale de colaborare cu toti vecinii
sai. Cele mai sensibile au fost tratatul cu Ungaria si cel cu Ucraina.
Acesta din urma avea de rezolvat probleme vechi, pe care ultimii 50
de ani nu le rezolvasera, dar si dispute noi. Diplomatia de la
Bucuresti a avut taria sa incheie aceste documente si sa alinieze tara
la realitatile contemporane, iar opinia publica intelepciunea sa le
accepte, desi au suscitat multe discutii.
In calitatea sa de membra UE, NATO, OSCE (Organizatia
pentru Securitate si Cooperare in Europa) si ONU, Romaniei ii va
reveni in viitor un rol foarte important in stabilizarea regiunii
Balcanice si a Marii Negre. Astfel, printre obiectivele Romaniei, ca
stat membru al NATO, se numara consolidarea parteneriatului
NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz si Asia
Centrala, in sprijinul stabilitatii si dezvoltarii lor democratice si
asigurarea succesului procesului de transformare a NATO si a
misiunilor Aliantei.
 Romania s-a impus ca o putere regionala in
Razboaiele Balcanice de la inceputul secolului al
XX-lea si a reusit, in perioada interbelica, sa
construiasca un sistem de aliante regionale care
sa-i asigure securitatea.
In timpul regimului comunist, in anii ’60-’70,
Romania a reusit sa-si mentina un rol important
in regiune. Dupa anul 1989, Romania s-a alaturat
NATO si participa la dezamorsarea conflictelor
din fosta Iugoslavie si din alte zone “fierbinti”
ale lumii.