Constituțiile din România

În contextul modernizării vieții social-politice de la sfârșitul secolului XVIII

și începutul secolului XIX, dar și al difuzării ideilor Revoluției franceze, s-a impus
necesitatea adoptării unor acte constituționale ca fundament al organizării
instituțional-politice. Nicolae Iorga desemna ideea de constituție ca „cea dintâi
necesitate în statele românești”.
Prima constituție a fost precedată de proiecte sau acte cu valoare
constituțională. Un prim proiect este Constituția cărvunarilor redactată în 1822
la Iași de Ionică Tăutu. Deși nu a fost aplicat, acest proiect indica tendința
introducerii principiului separării puterilor în stat.
Primele legi cu valoare constituțională puse în aplicare în spațiul
românesc au fost Regulamentele Organice intrate în vigoare în 1831 în Țara
Românească și 1832 în Moldova. Acestea introduc pentru prima dată principiul
separării puterilor în stat și au fost în vigoare până în 1858. În același an, în
urma acordului dintre puterea suzerană și puterile garante, a fost elaborată
Convenția de la Paris ce prevedea unirea Moldovei cu Țara Românească într-un
singur stat precum și separarea puterilor în stat.
În 1864, Alexandru Ioan Cuza a elaborat Statutul Dezvoltator al
Convenției de la Paris, act constituțional ce sporea atribuțiile domnitorului, iar
puterea legislativă devenea bicamerală prin înființarea Senatului (Corpul
Ponderator).
Toate aceste acte constituționale prevăd principiul separării puterilor în
stat și sunt elaborate în timpul ocupției străine.
 Constituția liberală din 1866
Prima Constituție românească a fost adoptată pentru a legitima noul
context politic determinat de abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și aducerea
principelui străin Carol de Hohenzollern, dar și pentru consolidarea unirii
principatelor române.
Constituția din 1866 a fost promulgată de Carol I și avea ca model
Constituția Belgiană (1831), considerată cea mai liberală din Europa acelei
perioade, însă raportată la realitățile românești.
Era structurată în 8 titluri și 133 de articole, impunea oficial numele
statului, România și monarhia constituțională ereditară ca formă de
guvernământ.
Constituția prevedea principiul suveranității poporului (puterile statului
emană de la națiune), al guvernării reprezentative (parlamentul era ales prin
vot), al responsabilității ministeriale (miniștrii răspund în fața legii pentru actele
lor) și cel al separării puterilor în stat conform căruia:
• puterea executivă aparținea domnitorului (regelui din 1881) și guvernului
condus de prim-ministru;
• puterea legislativă aparținea Parlamentului/ Reprezentanței Naționale;
• puterea judecătorească aparținea instanțelor, instanța supremă fiind
Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform Constituției, votul era cenzitar, în funcție de avere, electoratul
fiind împărțit în 4 colegii. Erau scutiți de plata censului ofițerii în rezervă,
medicii, profesorii și magistrații.
Proprietatea avea un caracter sacru și inviolabil, iar drepturile și
libertățile cetățenești erau recunoscute doar creștinilor.
Așadar, Constituția din 1866 a contribuit la consolidarea unirii
principatelor române, la stabilirea instituțiilor statului care au căpătat o formă
definitivă, dar și la crearea unei imagini favorabile a României în plan
internațional.
 Constituția democratică din 1923
Denumită și „Constituția Unificării”, noua lege fundamentală a fost
adoptată pentru a legitima noul cadru politico-teritorial de după Primul Război
Mondial.
Promulgată de Ferdinand I (1914-1927), Constituția din 1923 păstrează
spiritul liberal al celei anterioare (separarea puterilor în stat, suveranitatea
poporului, monarhia constituțională), însă raportat la noua realitate din
România Mare.
Constituția punea accent pe caracterul național al Regatului României,
recunoștea drepturile cetățenești tuturor fără deosebire de religie sau etnie, iar
votul cenzitar este înlocuit de cel universal masculin.
De asemenea, proprietatea de orice natură era generată de stat.
Așadar, Constituția din 1923 a contribuit la consolidarea statului național
unitar român, a democrației interbelice și a facilitat accesul la viața politică
pentru categorii sociale diverse.

Constituția autoritară din 1938

Promulgată de regele Carol al II-lea (1930-1940), noua Constituție
legitima cadrul politic determinat de lovitura de stat din februarie 1938 în urma
căreia s-a instaurat monarhia autoritară, dictatura carlistă.
Constituția din 1938 se îndepărta de spiritul liberal al celor anterioare,
desființa principiul separării puterilor în stat, acesta fiind înlocuit cu principiul
supremației regelui. Astfel, întreaga putere era concentrată în mâinile
monarhului, care devine „Capul statului”- conform art. 30, inițiativa legilor
aparținându-i acestuia. De asemenea, pluripartidismul este înlocuit cu
monopartidismul, creându-se în acest sens Frontul Renașterii Naționale ca
partid unic, iar drepturile cetățenești erau limitate.
Dreptul de vot este acordat și femeilor, însă limita de vârstă crește la 30
de ani.
Așadar, Constituția din 1938 a contribuit la consolidarea puterii instituției
regale și a autorității personale a monarhului.
 Asemănări și deosebiri între C. din 1923 și 1938:
➢ Atât Constituția din 1923, cât și cea din 1938 sunt elaborate în perioada
interbelică/României Mari;
➢ Prevăd ca formă de guvernământ monarhia ereditară, precum și
caracterul național al Regatului României.

➢ Dacă în 1923 votul are caracter masculin, în 1938 se acordă drept de vot
și femeilor;
➢ Dacă în 1923 monarhia are un caracter democratic, în 1938 are caracter
autoritar.

Constituțiile comuniste
1. Constituția din 1948 este prima Constituție totalitară din prima
jumătate a secolului XX, elaborată în perioada stalinismului.
2. Constituția din 1952 este prima Constituție totalitară din a doua
jumătate a secolului XX, elaborată tot în perioada stalinistă.
3. Constituția din 1965 este a doua Constituție totalitară din a doua
jumătate a secolului XX, elaborată în perioada național-comunistă.
Toate cele 3 Constituții sunt asemănătoare din punct de vedere al
prevederilor, marcând ruptura de vechea tradiție în domeniul legilor
fundamentale.
De inspitație sovietică, anulau principiul separării puterilor în stat,
pluripartidismul, creau premisele încălcării drepturilor fundamentale ale
cetățenilor. Organul suprem al puterii era Marea Adunare Națională- MAN
(Parlamentul comunist), care se întrunea doar de câteva ori pe an pentru a vota
legile deja stabilite de Partid.
Constituția din 1948 a fost adoptată pentru a legitima noul context
politic determinat de abdicarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947 și
instaurarea regimului comunist, precum și a Republicii Populare Române- RPR
ca formă de guvernământ.
În 1952 a fost adoptată o nouă Constituție fără a aduce modificări celei
anterioare. Aceasta reflecta stalinizarea și sovietizarea României și evidenția
rolul Armatei Roșii în eliberarea țării de sub jugul fascist.
 În 1965, în contextul morții lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej și a venirii lui
Ceaușescu la conducerea țării, s-a impus necesitatea adoptării unei noi
Constituții. Aceasta marca trecerea de la stalinism la național-comunism, nu
mai face nicio referire la URSS, iar denumirea de până atunci a țării RPR este
înlocuită de Republica Socialistă România.
În 1968, Constituția a fost modificată ca urmare a reorganizării
administrativ-teritoriale a țării, revenindu-se la județe în locul raioanelor și
regiunilor de inspirație sovietică.
În 1974 are loc a doua modificare a Constituției când Nicolae Ceaușescu a
instituit funcția de președinte.
În concluzie, Constituțiile totalitare au contribuit la consolidarea
regimului comunist instaurat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Constituția democratică din 1991

A fost adoptată și aprobată prin referendum de populație la 8 decembrie
1991 pentru a legitima noul cadru politic determinat de prăbușirea
comunismului și revenirea la democrație.
Noua Constituție reflecta reinstaurarea principiilor democratice:
separarea puterilor în stat, pluripartidismul, drepturi și libertăți cetățenești,
proprietate privată etc.
În 2003, Constituția a fost modificată pentru a crea cadrul juridic necesar
aderării României la NATO și EU.
Așadar, Constituția din 1991 a contribuit la consolidarea democrației
postdecembriste și la crearea cadrului favorabil aderării României la structurile
euro-atlantice.

În concluzie, constituția ca lege fundamentală a unui stat, reglementează

forma de guvernământ, formulează drepturile și îndatoririle cetățenilor și
stabilește principalele repere ale regimului (punct de vedere referitor la rolul
constituțiilor).
 Asemănări și deosebiri între C. din 1923 și 1991:
➢ Au caracter democratic;
➢ Prevăd separaerea puterilor în stat, precum și drepturile și libertățile
cetățenești.

➢ Dacă în 1923, votul are caracter masculin, în 1991 au drept de vot toți
cetățenii de peste 18 ani;
➢ Dacă în 1923, forma de guvernământ este monarhia, în 1991 este
republica.

Date istorice

➢ 1822 – Constituția cărvunarilor (Ionică Tăutu);

➢ 1831/1832 – aplicarea Regulamentelor Organice în Țara Românească/
Moldova;
➢ 1858 – Convenția de la Paris;
➢ 1864 – Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris (alexandru Ioan
Cuza);
➢ 1864 – înființarea Senatului/ Corpul Ponderator;

➢ 1831 – Constituția Belgiană;

➢ 1914-1927 – Ferdinand I;
➢ 1930-1940 – Carol al II-lea;
➢ 1838 – se acordă drept de vot femeilor;
➢ 30 decembrie 1947 – abdicarea forțată a regelui Mihai;
➢ 1965 – moartea lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej;
➢ 1974 – Ceaușescu instituie funcția de președinte;
➢ 2003 – modificarea Constituției pentru a crea cadrul juridic necesar
aderării României la NATO și UE.