Constituția din 1866

Constituția din 1866 este prima constituție românească și a promulgată în timpul domniei lui
Carol I, fără aprobarea Marilor Puteri.
Constituția a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea vreme
cel mai democratic la nivel european.
Cauza adoptării Constituției o constituie înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza și instaurarea
monarhiei. Problema unei constituții era prezentă în dezbaterile vremii, și fusese cerută încă
din 1848, iar după urcarea pe tron a lui Carol I a fost solicitată de către acesta.
Structurată pe titluri, secțiuni, capitole și articole, Constituția înscrie următoarele principii de
bază: suveranitatea națională, separarea puterilor în stat și guvernarea reprezentativă.
Astfel, statul era unic, indivizibil, cu numele de România.
Întrucât prevedea separarea puterilor in stat, puterea executiva o exercita domnitorul și
guvernul, avand la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină, cu drept de
primogenitură. Constituția acorda largi prerogative domnitorului precum dreptul de a numi și
revoca miniștrii, deținea conducerea supremă asupra armatei, sancționa și promulga legi etc.
Puterea legislativă este formată din domn și Parlament, iar puterea judecătorească se
exercita de către instanțe locale, (cea supremă fiind Înalta Curte de Casație).
Deoarece este o constituție democratică, aceasta înscrie principiul drepturilor și
libertăților cetățenești: libertatea personală, libertatea presei, a opiniilor, egalitatea în fața
legii, dreptul la educație etc. Votul era în continuare cenzitar, iar cetățenia română era oferită
doar creștinilor.
În consecință, adoptarea Constituției din iulie 1866 a accelerat democratizarea și
modernizarea societății românești.Totodată, deși România era sub suzeranitate otomană,
Constituția nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internațional, ceea ce reflectă o
tendință de rupere a legăturilor cu Poarta, actul fiind unul de independență.
Constituția din 1923
Constituția din 1923 este considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei
interbelice.
Aceasta a fost adoptată ca urmare a desăvârșirii unității statale naționale din 1918 și a
modificărilor politice (în 1881 România devine Regat, iar în 1877 este proclamată
independența de stat).
Constituția din 1923 menține o parte din articolele Constituției din 1866, altele dispar și apar
articole noi, care reflectă schimbările petrecute la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul
secolului al XX-lea.
Astfel, Constituția înscrie principii democratice precum separarea puterilor în stat, acordarea
drepturilor și libertăților cetățenești. În ceea ce privește celelalte prevederi, întrucât România
era regat, puterea executivă era reprezentată de rege și guvern, puterea legislativa era
reprezentata de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților) și de rege, iar cea
judecătorească era atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată.
Pe baza Constituției din 1923, se acorda dreptul de cetățenie indiferent de religie, limbă și
etnie. Proprietatea privată era garantată, învățământul primar era obligatoriu și gratuit în
mediul urban și rural, iar zăcămintele subsolului (cu excepția petrolului) intră în proprietatea
statului. De altfel, datorită legii electorale din 1918, votul era universal, direct, egal, secret,
pentru bărbați, începând cu vârsta de 21 de ani (excepție facand femeile, magistratii, militarii)
În consecință, împreună cu actul fundamental din 1866, Constituția din 1923 a asigurat
funcționarea unui regim democratic în România.
Constituția din 1938
Constituția din 1938 a fost promulgată de regele Carol al II-lea pe 27 februarie 1938.
Constituția din 1938 a fost adoptată din cauza trecerii la regimul autoritar, în contextul în
care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a obținut 40% din voturi
pentru a primi „prima electorală”.
Din punct de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituție conține diferențe
esențiale față de constituțiile anterioare. Aceasta suprima separația puterilor în stat și
introducea principiul supremației regelui. Prin urmare, prerogativele șefului statului sunt
deosebit de mari (regele avea atribuții legislative, executive și judecătorești). Regele avea
drept de veto absolut, întrucât putea refuza sancționarea unei legi fără să fie nevoit să explice
motivul refuzului; putea să dizolve Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un
anumit termen; hotărârile judecătorești se execută în numele Regelui.
Titlul II din Constituția din 1938 care tradițional trata despre drepturile omului, este împărțit
în două capitole: „Despre datoriile românilor” și „Despre drepturile românilor”. Astfel,
prioritatea datoriilor față de drepturi demonstrează însuși spiritul constituției.
În consecință, este consolidat regimul autoritar, astfel încât exercițiul puterilor constituționale
trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar și monopolul revizuirii Constituției.
Constituția din 1948
Constituția din 1948 reprezintă prima constituție comunistă din România.
Actul fundamental din 1948 a fost adoptat din cauza abdicării forțate a regelui Mihai (30
decembrie 1947) și a proclamării Republicii Populare Române, marcându-se astfel, trecerea
la regimul comunist și transformarea treptată a societății românești după modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituției sovietice în vigoare, Constituția din 1948 a reprezentat
instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Prin urmare, Constituția prevedea ca mijloacele de producție, băncile și societățile de
asigurare să poată deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerțul intern
și extern trece sub controlul statului, iar economia națională este planificată.
Executivul (cea mai mare parte) și legislativul erau exercitate de Marea Adunare
Națională, un parlament unicameral considerat organul suprem al puterii. Instanțele
judecătorești sunt Curtea Supremă, tribunalele și judecătoriile populare.
Deși Constituția prevede acordarea drepturilor și libertăților cetățenești, în realitate acestea au
fost grav încălcate.
În consecință, în 1948 se naționalizează principalele întreprinderi industriale, miniere,
bancare, de asigurări și de transport; au fost naționalizate o mare parte a clădirilor și
locuințelor și se hotărăște transformarea socialistă a agriculturii.

Constituția din 1952

Constituția din 1952 nu aduce modificări esențiale celei din 1948.
Principala cauză a adoptării acestui act fundamental o constituie legitimarea subordonării
Republicii Populare Române față de Moscova. Astfel, prin capitolul introductiv,
Constituția pune la baza existenței statului român dependența față de Uniunea Sovietică.
Prietenia cu URSS constituie „baza politicii noastre externe”. Prevederile obişnuite despre
independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Prin urmare, constituţia consfinţea faptul că
România nu avea politică externă proprie.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, iar regimul democrației
populare, reprezenta intereselor celor ce muncesc. Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în
Constituţia din 1948, dar se introduce voalat (pe ocolite) principiul partidului unic,
specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizaţiile existente
Sunt prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai multe limitări decât în 1948, iar
datoriile erau mult mai accentuate decât drepturile.
În consecință, Constituția a favorizat perpetuarea sistemului totalitar comunist în România și
a consolidat relația cu Uniunea Sovietică.

Constituția din 1965

Constituția din 1965 a marcat trecerea la o nouă etapă a regimului comunist în România.
Actul fundamental a fost promulgat din cauza schimbării liderului și anume venirea la
putere în Partidul Comunist a lui Nicolae Ceaușescu. El a afirmat deschis independenţa ţării
faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că România făcuse un drum important înspre
crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962). Aceste
două aspecte necesitau modificarea constituţiei.
Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este Republica Socialistă
România şi că este un stat suveran, independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil
(adică nu se poate înstrăina) şi indivizibil.
Astfel, Constituția din 1965 conferea rolul conducător Partidului Comunist Român în
întreaga societate (introducerea partidului unic), ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul
totalitar al regimului. Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie
bazată pe proprietatea de stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru
este reafirmat prin prevederea conform căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională, singurul organ legiuitor.
În ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, se introduc limitări ale acestora,
deoarece se menţionează faptul că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi
demonstraţiilor nu pot fi folosite împotriva orânduirii socialiste şi intereselor celor ce
muncesc.
În consecință, prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar
comunist, deoarece se afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică
faptul că economia este bazată pe proprietatea de stat.