Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanizarea dacilor
➔ Romanizarea reprezintă procesul istoric prin care limba, obiceiurile, cultura și
civilizația romană au fost imprimate sau impuse populatiei autohtone cucerite.
➔ Principala etapa a romanizarii Daciei s-a desfășurat între anii 106-271.
➔ Factori ai romanizarii: lb latină, armata romană, urbanizarea, religia, coloniștii,
căsătoriile mixte, administrația romană.
“Retragerea aureliană”
➔ Reprezinta retragerea armatei si administratiei romane din Dacia, proces care poate fi
încadrat cronologic între anii 217-275, în timpul domniei împăratului Aurelian.
Etnogeneza românească
➔ Rămasă în afara Imperiului Roman, Dacia postaureliana a fost marcată de fenomenul
marilor migrații.
➔ Chiar dacă, în primul mileniu creștin, în zona nord-dunareana s-au perindat
numeroase populații migratoare (gepizii, hunii, gotii), continuitatea daco-romanilor
este atestata în continuare de numeroasele descoperiri arheologice, dar si de o serie de
mărturii scrise.
➔ Procesul de formare a poporului român s-a desfășurat, în principal, la nord de Dunăre,
dar și la Sud de fluviu, incheindu-se spre sfarsitul secolului al VIII lea.
Formarea limbii române
➔ La fel ca în cazul celorlalte limbi romanice, limba romana a apărut ca idiom
diferențiat de latina din care provenea în cursul secolelor V-VIII.
➔ La baza formării poporului român si a limbii romane se afla trei elemente cunoscute si
sub denumirea de straturi:
-Substratul dacic
-Stratul latin
-Adstratul slav
➔ După formarea limbii române, aceasta a devenit factorul determinant în stabilirea
trăsăturilor caracteristice prin care noul popor se delimita de populațiile învecinate.
Romanitatea românilor
➔ Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând ideea de descendentă romană a
românilor. Din ansamblul acestei categorii istorice fac parte mai multe idei
complementare, dintre care amintim:
1) Latinitatea limbii române
2) Stăruința elementului roman în Dacia postaureliana
3) Unitatea de neam a românilor în întregul teritoriu locuit de ei
4) Esența romană a unor datini și obiceiuri populare
5) Conștiința românilor despre originea lor romana
Primele mențiuni despre români
➔ La scurt timp după încheierea etnogenezei românești putem identifica, în lucrările
unor cărturari, informații despre populatia romanică de la sud de Dunăre și de pe
actualul teritoriu al României.
➔ Prima mențiune despre români se regaseste într-un tratat militar din secolul al VII-lea
(Strategikon), redactat de împăratul bizantin Mauricius. Datorita limbii vorbite,
acestia erau numiti “romani”.
➔ La începutul secolului al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea
Porfirogenetul, în lucrarea Despre administrarea imperiului, desemnează populatia
protoromânească cu termenul de “romani”, specificand ca “acestia se mai numesc si
romani pentru ca au venit din Roma și poarta acest nume până în ziua de azi.”
➔ Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, in documente emise în anii 980,
respectiv 1020, face referire la români folosind termenul de “vlahi”.
➔ În secolul al XII-lea, Ioan Kynnamos, in lucrarea Epitome, amintește de vlahi: “se
zice ca sunt coloni veniți demult din Italia.”
Romanii in cronicile maghiare
➔ În Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), Cronica notarului anonim (Anonymus) al
regelui Ungariei, scrisă în secolul al XII-lea, dar facand referire la evenimente de la
sfarsitul secolului al IX-lea, sunt oferite informații despre români, aceștia fiind
desemnați cu numele de “blachi”, aspect ce sugerează originea lor latină.
➔ Cronica lui Simon de Keza, Gesta Hunnorum et Hungarorum (Faptele hunilor si
ungurilor), redactata in secolul al XIII-lea, amintește faptul că romanii erau in
Pannonia la venirea hunilor, că o parte dintre ei s-a împrăștiat în Italia, iar “blachii”,
care erau “păstorii romanilor” au continuat să trăiască la nordul Dunării.
Romanitatea românilor în opera umaniștilor italieni, secolul al XV-lea
➔ Dintre motivele abordării problematicii romanitatii românilor de catre umanistii
italieni amintim: preocuparea occidentalilor de a opri ofensiva otomana si interesul
acestora pentru antichitatea clasică și pentru tot ce aceasta a lăsat în urma ei. Astfel, se
explica frecventa mărturiilor asupra romanitatii românilor in opera umanistilor
secolului al XV-lea.
➔ Poggio Bracciolini (1380-1459), a fost primul umanist italian care afirma originea
romană a poporului român. El afirmă continuitatea elementului roman în Țările
Române, locuite de o populație romană care nu și-a pierdut uzul limbii latine,
transformate în limba română. Latinitatea limbii române a fost argumentate cu probe
culese direct din spațiul românesc de către cunoscători ai limbii latine.
➔ Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) a susținut, de asemenea, ideea referitoare la
originea romană a poporului român. Între anii 1458-1464, acesta a fost papă sub
numele de Pius al II-lea.
➔ Antonio Bonfini (1434-1503), a scris o istorie a ungurilor (Decadele), în care susținea
faptul că “românii se trag din romani”, oferind informații si despre originea latină a
limbii române.
Romanitatea românilor reflectată în scrierile secolului al XVI-lea
➔ Nicolaus Olahus (1493-1548), umanist de faimă europeană, a fost primul român care
a sustinut originea romană a românilor, unitate etnică și lingvistică a acestora.
➔ Anton Verancsics (1504-1573), cărturar european, confirma în opera sa, Descrierea
Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești, existența unei conștiințe a descendenței
latine a românilor.
Romanitatea românilor reflectată în scrierile secolului al XVII-lea
➔ Secolul al XVII-lea este considerat “secolul de înflorire al culturii medievale
românești”. Este epoca în care, influențată de Renaștere, cultura română s-a deschis,
prin reprezentanții săi, într-o masura mai mare decat pana atunci, spre Occident. În
aceste condiții, cronicarii umanisti ai secolului al XVII-lea si-au exercitat o influenta
decisiva asupra ideii romanitatii romanilor.
➔ Grigore Ureche, în lucrarea sa, Letopisețul Țării Moldovei, a afirmat și demonstrat
romanitatea românilor (“De la Râm ne tragem”) și latinitatea limbii acestora.
➔ Miron Costin, prin lucrarea De neamul moldovenilor, oferă argumente arheologice,
lingvistice și etnografice în sprijinul tezei originii latine a poporului român.
Romanitatea românilor reflectată în scrierile secolului al XVIII-lea
➔ Stolnicul Constantin Cantacuzino, în lucrarea Istoria Țării Românești susține că
românii sunt adevărații romani urmașii celor așezati in Dacia de către Traian, în urma
înfrângerii lui Decebal. De asemenea, el afirmă că români sunt și cei din Transilvania
și Moldova, nu numai cei din Țara Românească.
➔ Dimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul vechimii Romano-Moldo-Vlahilor, susține
descendența românilor din romani precum și stăruința neîntreruptă și unitatea
romano-moldo-valahilor în spațiul carpato-dunărean.
Politizarea ideii romanității românilor
➔ Încă de la finalul secolului al XVI-lea, încep să apară și alte idei, în afara celor care
afirmau că românii sunt urmașii romanilor.
➔ Ecourile pe care le-a avut domnia lui Mihai Viteazul sunt relevante în acest sens.
Stăpânirea acestuia în Transilvania i-a atras ostilitatea nobilimii maghiare, aspect
reflectat în izvoarele vremii. Demnă de amintit este poziționarea lui Istvan
Szamoskozy (1565-1612). Într-o lucrare din 1593, acesta susținea faptul că românii
sunt urmașii coloniștilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul și-a schimbat
radical părerea, afirmând că românii nu pot fi urmașii coloniștilor romani deoarece
aceștia au fost mutați la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus.
Politizarea ideii romanității românilor în secolele al XVIII-lea- al XIX-lea
➔ În secolul al XVIII-lea, apar primele semne ale unei conștiințe naționale moderne în
întreaga Europă, problema originii popoarelor transformându-se din problemă istorică
în problemă politică. Această situație se regăsește și în Transilvania.
➔ În ciuda faptului că românii reprezentau majoritatea populației, aceștia erau lipsiți de
drepturi politice, fiind considerați “națiune tolerată”, în contrapondere cu “națiunile
privilegiate” (unguri, sași, secui).
➔ În acest context debutează lupta pentru emancipare națională si politică a românilor
din Transilvania, sub conducerea episcopului greco-catolic Inochentie Micu Klein.
Acesta redactează, în anul 1744, memoriul Supplex Libellus, în care sustinea
romanitatea românilor, precum și continuitatea urmașilor Romei în Transilvania, toate
acestea în vederea obținerii de drepturi pentru români.
“Școala Ardeleană”
➔ Intelectualii români din Transilvania au continuat mișcarea inițiată de Inochentie
Micu Klein, grupându-se în “Școala Ardeleană”, considerată “varianta românească a
Iluminismului european.”
➔ Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu afirmă în lucrările lor
originea pur romana a românilor, precum și continuitatea neîntreruptă a elementului
romanic pe teritoriul vechii Dacii. Reprezentanții acestui curent invocau exterminarea
și alungarea dacilor din noua provincie, precum și inexistenta casatoriilor mixte.
Reprezentanții Școlii Ardelene au exagerat rolul latinei în formarea limbii și
poporului român. Aceste exagerari latiniste aveau scopul de a întări argumentele
pentru egalitatea în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte națiuni.
➔ În aceste condiții, putem afirma că, din cauza statutului românilor din provincia
istorică Transilvania, ideea romanității românilor a devenit o “armă politică”, un
argument al intelectualilor români în vederea solicitării drepturilor politice.
➔ Argumentele “Școlii Ardelene” au fost sintetizate în memoriile Supplex Libellus
Valachorum adresate Curții de la Viena, primul în anul 1791, iar cel de-al doilea, o
versiune mai vastă a celui dintai, in 1792. În acestea se subliniază ca românii sunt cei
mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.
“Școala latinistă”
➔ Viziunea “Școlii Ardelene” a influențat si abordarea problematicii romanitatii
românilor in Principate. Cel mai important reprezentant al curentului latinist a fost
August Treboniu Laurian. Acesta considera că istoria românilor începe de la fondarea
Romei și urmărea să elimine din limba română cuvintele care nu aveau origine latină.
Între 1871 și 1876 a apărut Dicționarul limbii române, care a constituit apogeul
acestei tendinte. Laurian a eliminat din dicționar elementele nelatine și a adoptat un
nou sistem ortografic, care avea puține aspecte comune cu limba română.
Teoria imigraționistă (roesleriană)
➔ Bazele teoriei imigrationiste au fost puse in secolul al XVIII-lea, prin lucrările unor
istorici din Imperiul Austriac, redactate ca urmare a solicitărilor de emancipare a
românilor.
➔ F.I.Sulzer, în lucrarea Istoria dacilor transalpini (1781), susținea că românii nu se
trăgeau din coloniștii romani și că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, de
unde ar fi imigrat în secolul al XII-lea. La teoria lui vor adera istorici precum I.C.
Eder, Bolla Marton și I.Ch. Engel. Aceștia considerau că lipsa surselor scrise
 referitoare la români în mileniul marilor migrații este o dovadă a absenței românilor în
spațiul nord-dunărean.
➔ Istoricul austriac Robert Roesler este cel care a sistematizat, în lucrarea Studii
românești (1871) argumentele imigrationiste din secolul anterior. Dintre ideile teoriei
imigrationiste/roesleriene amintim:
★ exterminarea populației de origine dacica odată cu cucerirea romană
★ romanizarea nu s-a putut realiza in cei 165 de ani de stapanire romana
★ retragerea completa a populatiei din cuprinsul provinciei Dacia in secolul al
III-lea d.Hr.
★ formarea poporului român și a limbii române la sud de Dunăre
★ influența slavă a fost posibila numai la sud de Dunăre, unde românii devin
ortodocși și preiau limba slavona de cult.
★ la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un tinut pustiu, pe care
coroana ungară l-ar fi anexat și populat, instaland apoi și coloniști germani
pentru a-i apăra granițele.
★ abia în secolele XIII-XIV, ținuturile de dincolo de Carpați ar fi fost colonizate
cu păstori vlahi de la sud de Carpați și Dunăre.
Teoria continuității
➔ Reprezintă răspunsul istoricilor români la “teoria roesleriană”. Dintre cei care, în
secolul al XIX-lea, și-au adus o influență decisivă asupra acestei teorii, îi amintim pe
B.P. Hașdeu, A.D.Xenopol, Dimitrie Onciul.
➔ A.D. Xenopol folosește argumente istorice si lingvistice pentru a combate teoria lui
Roesler. Teoria sa cu privire la formarea poporului român, expusă în lucrarea Teoria
lui Roesler. Studiu asupra staruintei românilor din Dacia Traiana, poate fi rezumată
astfel:
★ elementul dacic reprezinta principala bază etnica a poporului român
★ romanizarea durează aproape opt secole, nu decât 165 de ani, cum afirma
Roesler
★ dintre migratori, slavii au avut cea mai mare influență asupra formării
poporului român
★ poporul român este o imbinare a elementelor dacic, roman și slav, cel roman
fiind predominant
★ migratiile barbare au împins autohtonii înspre zona montană
 ★ o dovada a legăturilor dintre romanitatea nord-dunăreană și aceea
sud-dunăreană este prezența termenilor creștini de origine latină;
★ dovezile arheologice, toponimele, hidronimele atestă continuitatea
Romanitatea românilor reflectată în scrierile istorice ale perioadei interbelice
➔ Dezbaterile referitoare la romanitatea românilor continua și după realizarea Marii
Uniri din 1918. Ideea continuității, legată de afirmarea romanitatii românilor, dar și
rolul dacilor in formarea poporului român au fost susținute de mai mulți istorici de
frunte dintre care îi amintim pe:
-Vasile Pârvan, Începuturile vieții romane la gurile Dunării
-Nicolae Iorga, Istoria românilor
-C.C.Giurescu, Formarea poporului român
-Gheorghe I.Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român
Romanitatea românilor în epoca regimului totalitar comunist
➔ Odată cu instaurarea regimului comunist în România, scrierile despre romanitatea
românilor au fost influențate de factorul politic.
➔ În primii ani ai regimului comunist, influența slavă asupra formării poporului român a
fost exagerată. În manualul unic de istorie scris de Mihail Roller, istoricul oficial al
României din acea perioada, se evidenția influența slavă în formarea etnică a
românilor, precizandu-se ca limba română ar fi o limba de origine slavă, toate acestea
cu scopul de a atrage atenția asupra importanței poporului rus.
➔ În epoca national-comunismului (1965-1989), în perioada în care la conducerea
României s-a aflat Nicolae Ceaușescu, sentimentul național al românilor este din nou
adus în prim plan. Astfel, ideologia și istoriografia au ajuns sa fie dominate de teorii
care minimalizau etnogeneza românească, punându-se un foarte mare accent pe
importanta dacilor.