ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR
Ce înțelegem prin Prin romanitatea românilor înțelegem în primul rând ideea despre descendența romană a românilor. De asemenea,
romanitatea românilor
Romanitatea românilor în
sursele medievale timpurii
Romanitatea românilor în
viziunea umaniștilor
Umanismul este un curent
filosofic, apărut în timpul
Renaşterii în Italia, de unde
s-a extins în Europa
Occidentală şi ulterior în
Europa Răsăriteană.
Începând cu secolul al XV-
lea, o serie de umanişti din
Europa, călători străini sau
cronicari români au
manifestat interes faţă de
trecutul poporului român,
mai ales în condiţiile în care
voievozii români au opus
se mai înțelege stăruința elementului roman în Dacia post-aureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea
limbii române și esența romană a unor datini si obiceiuri populare.
Sec. al VII-lea – Tratatul militar Strategikon a împăratului bizantin Mauricius, autohtonii nord-dunăreni sunt
numiți romani.
Sec. al IX-lea este amintită Țara Balak, în lucrarea Geografia armeană scrisă de Moise Chorenati; Cronica
turcă Oguzname sau Legenda despre Oguz-Han amintea țara „Ulak-Ili” și pe locuitorii ei „ulakes”.
Sec. al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, vorbește despre locuitorii nord-dunăreni
în lucrarea Despre administrarea imperiului ,,aceștia se mai numesc romani pentru că au venit de la Roma și
poartă acest nume până astăzi”; Vasile al II-lea Macedoneanul în corespondența sa din anii 980 și 1020, îi
menționa pe români cu numele de „vlahi”.
Sec. al XII-lea, își redactează opera notarul regelui maghiar Bella al III-lea, supranumit Anonymus. Acesta în
lucrarea Gesta Hungarorum descrie cucerirea Transilvaniei de către maghiari și opoziția pe care au înfruntat-o
aceștia din partea ducilor Glad, Gelu și Menumorut.
Sec. al XIII-lea, un alt cronicar maghiar, Simon de Keza redactează lucrarea Gesta Hunorm et Hungarorum. El
afirmă că „romanii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila locuitorii orașelor s-au înapoiat în
Italia, iar vlahii care erau păstorii și agricultorii acestora au rămas să locuiască în continuare acolo”.
Umaniști italieni
Poggio Bracciolini în secolul al XV-lea, a sesizat asemănarea dintre limba latină și limba română și tradiții
referitoare la descendența lor dintr o colonie fondată de Traian. Flavio Biondo, relata faptul că românii cu care se
întâlnise la Roma ,,invocau cu mândrie originea lor romană”. Enea Silvio Piccolomini devenind papă sub numele
de Pius al II-lea introducea în circuitul științific european ideea romanității românilor. În preajma căderii
Constantinopolului (1453), Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, cunoștea originea comună a românilor
numindu-i geți pe cei din sudul fluviului și daci pe cei la nord de Dunăre.
Umaniști români
Primul umanist român care vorbește de unitatea de neam, de limbă, de credință și de obiceiuri a românilor este
Nicolaus Olahus în lucrarea Hungaria din anul 1536. Câtiva ani mai târziu (1542), Johannes Honterus realiza
o hartă cu întreg teritoriul locuit de români pe care o va intitula Dacia. În secolulul al XVII-lea, Grigore Ureche
scrie Letopisețul Țării Moldovei unde afirma următoarele: ,,de la Râm ne tragem și cu ale lor cuvinte ne este
amestecat graiul”. Miron Costin, continuator al Letopisețului, a dedicat o lucrare originii poporului român, De
neamul moldovenilor care reprezintă primul tratat savant pe această temă. În secolul al XVIII-lea, își desfășoară
activitatea marele cărturar, Dimitrie Cantemir care a fost și domnul Moldovei în perioada 1710-1711. Acesta a
dedicat o lucrare originii poporului român: Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. În această lucrare,
rezistenţă în faţa expansiunii Cantemir afirma că românii sunt urmașii puri ai romanilor considerând că dacii au fost nimiciți în urma războaielor
otomanilor în Europa. cu Traian. În anul 1716, stolnicul Constantin Cantacuzino realizează lucrarea Istoria Țării Românești în care
analizează critic originea poporului român.
Romanitatea românilor în
secolul al XVIII-lea
În secolul al XVIII-lea,
problema romanității
românilor devine una
politică. Națiunile
privilegiate din Transilvania
(unguri, sași, și secui) neagă
romanitatea românilor și
continuitatea acestora
acestora la nordul Dunării.
Acest fapt a fost consecința
cererilor românilor care
doreau drepturi politice egale
cu națiunile privilegiate. În
replică, națiunile privilegiate
au reacționat lansând teoria
imigraționistă.
Romanitatea românilor în
secolul al XIX-lea
Teoria lui Sulzer a fost
reluată și îmbogățită de către
un geograf austriac Robert
Roesler în lucrarea Studii
românești (1871). Lucrarea
lui Roesler vine deloc
întâmplător după anul 1867,
când s-a realizat dualismul
austro-ungar. Imperiul
Austriac a devenit Imperiul
Teoria imigraționistă
Autorul acestei teorii, Franz J. Sulzer, un ofițer sas
redacta în anul 1781, lucrarea Istoria Daciei
transalpine. Teoria lui afirma următoarele: românii nu
s-au format ca popor la nordul Dunării, ci la sudul
fluviului, undeva între bulgari și albanezi de la care au
preluat unele cuvinte precum și credința ortodoxă. De
aici ar fi imigrat în secolulul al XIII-lea la nordul
Dunării și apoi în Transilvania unde îi vor găsi pe unguri
și pe sași. De asemenea, Sulzer afirma că românii nu
sunt urmașii romanilor deoarece în anul 271, Aurelian
ar fi părăsit în întregime provincia. Teoria lui Sulzer a
fost susținută de o serie de istorici precum, I. C. Eder,
Engel, Bola Marton, etc.
Ideile lui R. Roesler au fost:
-dacii au fost exterminați ca popor în urma celor două
războaie cu romanii. Roesler a interpretat spusele unui
scriitor latin de secol IV, Eutropius, care afirmase că
,,Dacia a fost secătuită de bărbați”;
-cei 165 ani de stăpânire efectivă română în Dacia nu au
fost suficienți pentru romanizare;
în anul 271/274, Aurelian a retras toată populația din
Dacia mutându-o la sudul Dunării;
-poporul român s-a format la sudul Dunării unde a
suferit influența slavilor ceea ce explică și acceptarea
ortodoxiei;
Teoria autohtoniei
Această teorie a fost contestată de o serie de istorici ca
Michael Lebrecht și Eduard Gibbon. Ultimul, autor
al istorii Imperiului Roman, afirma că în Dacia după
retragerea aureliană a rămas o parte însemnată din
populație deoarece aceasta ,,avea o groază mai mare de
imigrație decât de stăpânitorul got”.
Teoria imigraționistă a fost contestată și de reprezentații
Școlii Ardelene (Samuil Micu-Elementa liguae daco-
romanae sive valachicae, Lexiconul de la Buda, Petru
Maior-Istoria pentru începutul românilor în Dachia,
Gheorghe Șincai- Hronica românilor și a mai multor
neamuri , Ioan Budai-Deleanu-Țiganiada). În 1791, ei
elaborau documentul Supplex Libellus Valachorum în
care cereau drepturi politice pentru românii
transilvăneni având ca argumente latinitatea poporului
român, vechimea și continuitatea acestuia.
Ideile lui A. D. Xenopol:
-dacii nu au fost exterminați în urma celor două războaie
cu romanii. Există dovezi arheologice, logice,
lingvistice, dar și hidronimia și toponomia.
-Dacia a fost romanizată atât în 165 de ani, dar și înainte
prin contactele preliminare cât și după retragere;
-Aurelian a retras din Dacia numai armata și
administrația, restul populației rămânând la nordul
fluviului;
-poporul român s-a format la nordul Dunării și acolo a
preluat credința ortodoxă;
Austro-Ungar și Transilvania -nu există izvoare istorice care să-i menționeze pe -există o multitudine de surse istorice începând cu
a fost anexată Ungariei. români înainte de secolul al XIII-lea la nordul Dunării; Mauricius care îi menționează pe români la nordul
-vocabularul comun româno-albanez. Dunării;
-asemănarea dintre limba albaneză și limba română se
datorează fondului comun indo-european;

Romanitatea românilor în Perioada stalinismului românesc(1948-1965)

secolul al XX-lea
În perioada 1945-1947, România a intrat sub sfera de influență a Moscovei. În primii ani ai regimului comunist,
istoriografia românească subordonată Moscovei a insistat pe slavi și pe contribuția acestora la formarea poporului
român.În manualul de istorie al României, redactat de Mihai Roller în 1947, se nega romanitatea românilor și se
punea accent pe rolul slavilor în etnogeneză. Acesta afirma că ,,după retragerea aureliană, majoritatea populației
nu a fugit fiind asimilată de slavi”. Romanii sunt numiți cotropitori, iar plecarea lor din Dacia este numită eliberare.

Perioada național-comunismului(1965-1989)
Din 1965, conducător al României devine Nicolae Ceaușescu. Acesta se distanțează de Moscova, fapt care va duce
la abandonarea tezelor lui Roller. Istoriografia din timpul lui Ceaușescu punea accent pe rolul dacilor în formarea
poporului român. Factorul roman era minimizat și era considerat asupritor. După prăbușirea regimului comunist,
istoriografia actuală a încercat să prezinte obiectiv atât rolul dacilor cât și al romanilor în procesul de etnogeneză.

Romanitatea românilor în zilele noastre

Un exemplu este lucrarea Romanitatea românilor. Istoria unei idei, de Adolf Armbruster, o lucrare caracterizată
prin obiectivitate. Printre ideile sale de bază menţionăm: descendenţa românilor din coloniştii romani aduşi în
Dacia Traiană, continuitatea elementului roman după 271, unitatea de neam şi de limbă, latinitatea limbii române
şi faptul că esenţa romană reiese din tradiţii şi datini populare. Problema etnogenezei românești a fost bine
analizată în lucrarea lui Lucian Boia Istorie și mit în conștiința românească dar și în lucrarea O istorie sinceră a
poporului român, a istoricului Florin Constantiniu.