Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Filosofie și Știinte Social-Politice

Specializarea Asistenta Sociala

Capitolul 4
A doua copilarie

Student: Tălpălaru Laura-Andreea

Anul 1, Grupa 7

Disciplina: Dezvoltare umana

În societatea contemporana in numeroase țări, printre care și țara noastă, copilul preșcolar ia
contact mai strâns cu mediul de gradiniță, diferit de cel famlial si traverseaza observativ
mediul social.

Deși integrate in aceeasi viață sociala, cele trei componente ale mediului solicita copilului nu
numai ajustări ale comportamentului la sisteme nuanțate diferite de cerințe, în condiții de
tutelă, protecție și afecțiune diferite, dar creeaza concomitent și o mai mare sesizare a
diversității lumii și vieții, o mai densă și complexă antrenare a deciziilor, curiozității,
emoțiilor si cunoașterii de sine.

Astfel, se dezvolta atat bazele personalitatii copilului, cât si capacitațile de cunoaștere,

comunicare, expresia și emanciparea personalității. Se dezvolta, de asemenea, capacităție de
proiectare în contextul evenimentelor prin care trece copilul. Capacitațile de cunoaștere devin
complexe, sunt însă specific impregnate de caracteristicile varstelor.

Totodata, concomitent cu dezvoltarea capacitaților perceptiv observative , se dezvolta si

reprezentarile.

Tipul fundamental de activitate este jocul, care reprezinta o decentrare a psihicului de pe

activitatea de percepere pe activitatea de implantație in viața cultural-sociala, prin simbolizari
ample și complexe. Tipul de relații se nuanțeaza și diversifica, amplificându-se conduitele din
contextul colectivelor de copii. Are loc concomitent și diferențierea conduitelor față de
persoane de diferite vârste şi ocupații, aflate in ambianța cultural-socială a copilului.

Și dezvoltarea fizică este evidentă in perioada preşcolară. De la 3 la 6 ani are loc creșterea de
la aproximativ 92 cm la 116 cm ca statură, și o creștere de la circa 14 kg la 22 de kg ponderal.
Organismul în întregime devine mai elastic, mişcările mai suple și sigure. Tot in perioada
preșcolară continuă dezvoltarea diferențierilor fine în antrenarea funcțională a structurilor
scoarței cerebrale, angajarea mozaicală fină a zonelor vorbirii și a dominației asimetrice a
uneia dintre cele două emisfere, fapt ce determină caracterul de dreptaci, stângaci sau
ambidextru al manualității copilului. Deosebit de activa este formarea comportamentelor
implicate in dezvoltarea autonomiei, prin organizarea de deprinderi și obişnuințe.

Comportamentele alimentare se culturalizează intens. Alimentația este impregnată de o serie

de ritualuri şi s-a diferenţiat în mesele principale ale zilei, micul dejun, prânzul şi cina, iar
pentru copil un plus de două gustări. Cea mai evidentă schimbare constă în creşterea
consistenței micului dejun şi a cinei şi diminuarea consistenței şi duratei mesei de la mijlocul
zilei ca şi ieşirea desertului din regimul de aliment premial, pentru a se generaliza ca aliment
util integrat în hrănirea rațională. Există însă un alt aspect al alimentației, cel al modului cum
se realizează. Din acest punct de vedere interesează aşezarea şi ținuta la masă, utilizarea
tacâmurilor, paharului şi a altor ustensile.

Tot în procesul alimentației există un al doilea cerc de conduite, cel al reacțiilor cultural-
sociale privind modul de a se servi, de a cere, de a mulțumi, ținuta la masă, relaționarea cu
ceilalți, atenția la cerințele acestora.
În perioada preşcolară, latura instrumentală a alimentație trece prin faze progresive complexe.
La 3 ani, copilul reuşeşte să mănânce cu furculita bucăți de carne ce i-au fost tăiate în
prealabil. Intre 4 şi 6 ani îşi însuşeşte conduitele de utilizare adecvată a furculiței, lingurii şi
linguriței, paharului cu apă, a şervetului. La 4 ani, preferințele alimentare devin mai selective.

Pe planul conduitelor alimentare există neadaptare culturală alimentară şi mică psihopatologie

alimentară. Neadaptarea culturală alimentară se exprimă prin carențe în constituirea
deprinderilor curente implicate în alimentație. Mânuirea grosolană şi stângace a tacâmurilor,
ori ignorarea lor, nefolosirea şerveţelelor, împrăştierea de alimente, murdărirea feței de masă,
fac parte din însemnele inadaptării cultural-alimentare.

La acestea se adaugă mica psihopatologie alimentară. E vorba de unele reacții nevrotice sau
unele reacții excesive ca voma, dezgustul, obsesiile alimentare sau refuzul lor.

Între 4 şi 5 ani, copilul trece printr-o diminuare a poftei de mâncare, adesea determinată de
monotonia regimului alimentar sau de tensiuni afective.

Progrese similare se manifestă şi în domeniul culturalizării legate de îmbrăcare, igienă şi

toaletă. Îmbrăcarea implică numeroase deprinderi, dar şi competențe implicate în decizia de a
alege îmbrăcămintea în funcție de o serie de factori sezonieri sau ai zilei.

Igiena alimentară, de spălare a mâinilor înainte de orice masă şi după orice vizită la toaletă,
spălarea obrazului, a urechilor, a gâtului, baia, tăierea unghiilor, pieptănarea părului, spălarea
dinților, folosirea batistei oglindesc gradul de dezvoltare a deprinderilor igienice, dar şi
interesele copilului care contribuie la formarea imaginii de sine.Unii copii se îngrijesc excesiv
sau prelungit,pe cand altora le este teamă de apă sau rămân indiferenți față de murdărie.

Prin toate cele descrise mai sus, copilul îşi însuşeşte elementele de bază ale fondului de
adaptare culturală, amplu concentrate în aşa numiții “cei 7 ani de acasă".

Prezintă interes de asemenea o serie de aspecte legate de somn. Protestul față de mersul la
culcare poate fi verbal, evaziv sau categoric, de tergiversare, încărcat de tot felul de tranzacții,
ca şi de necesitatea de a avea un fetiş, prezența unei persoane, a unei surse de lumină, cu
linişte totală sau cu muzică.

Există diferențe mari între copii, atât în ceea ce priveşte adormirea, modul de a dormi,
trezirea, dispoziţia.

Aşadar, până la 6 ani are loc acest amplu proces de constituire de deprinderi exprimate prin
conduite alimentare, vestimentare şi igienice. Importanta lor este foarte mare - pentru toată
viața - şi creează personalității un suport de adaptare ce are ecouri profunde ordonatoare
generale, creând şi un suport de responsabilitate pentru propria persoană şi de autonomie
reală, dar şi de contribuţie la structura conştiinţei de sine, a eului corporal.

Caracteristici psihice generale

Perioada preşcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea
structurilor sociale culturale, absorbția copilului în instituţiile preşcolare solicită posibilitățile
lui de adaptare. Diferențele de cerințe din grădiniță şi din familie solicită la rândul lor o mai
mare varietate de conduite. Aceste forme de contradicţii constituie puncte de plecare în
dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferențiate, a câştigării de
modalități diverse de activități, a dobândirii de abilități înscrise în programele grădinițelor.
Comunicativitatea şi sociabilitatea copilului cresc în aceste condiții.

Deosebit de activă devine şi contradicția dintre cerinţele interne, dorinţele, aspirațiile,

interesele copilului şi posibilitățile de a fi satisfăcute. Pe acest plan se dezvoltă negativismul
infantil, dar şi o reglementare mai profundă, de fond, a întregii activități psihice, o
interiorizare şi un câştig de înţelegere a ceea ce este permis şi a ceea ce nu e permis, a ceea ce
este posibil şi a ceea ce nu este.

Perioada preşcolară poate fi împărțită în trei subperioade: aceea a prescolarului mic (3-4 ani),
a preşcolarului mijlociu (4-5 ani) şi a preşcolarului mare (5-6 ani).

Prima dintre ele, perioada preşcolară mică se caracterizează printr-o creştere a intereselor, a
aspirațiilor şi a aptitudinilor mărunte implicate în satisfacerea plăcerii de explorarea mediului.

Instabilitatea psihomotorie, anxietatea crescută în situaţii de desprinderi de mediul familial,

contribuie la adaptarea dificilă a copilului la condițiile de grădiniță, fenomen semnalat în
numeroase studii. Adaptarea este cu atât mai dificilă, cu cât copilul nu ştie încă să se exprime
destul de clar şi nu înțelege prea bine ce i se spune.

Ca expresie a dezvoltării, perioada preşcolară mică este vădita de trecerea de la centrarea

activității organismului pe satisfacerea necesităților imediate, adeseori dominant biologice
prin mijloace simple spre activități în care devin mai complicate modalitățile de satisfacere
psihologice. Preşcolarul mic este instabil, foarte impresionabil, unor trebuințe plânge râzând
şi trece uşor de la o dispoziție la alta.

Spre 4 ani, copilul devine mai puternic, dar şi mai neîndemânatic, mişcările sale devin mai
brutale, fapt explicabil, dată fiind antrenarea şi constituirea de foarte numeroase conduite
implicate în cerințele de autonomie, în condiții variate, dar şi în contextul relativ rigid al
regimului de viață din familii şi din grădiniță.

În perioada preşcolară mijlocie copilul traversează un uşor puseu de creştere. Pe plan

psihologic se intensifică dezvoltarea limbajului. Se intensifică, de asemenea, dezvoltarea
conştiinţei de sine, fapt ce se exprimă prin creşterea opozabilității, a bravadei, a dorinței de a
atrage atenția asupra sa. Jocul devine în perioada preşcolară mijlocie o activitate de bază,
încărcată de caracteristici active de manipulare a experienței de viață, a observațiilor, a
emoțiilor, a acțiunilor şi a conduitelor ce se vehiculează în ambianța sa.

În perioada preşcolară mijlocie receptivitatea copilului faţă de habitusurile conservate de

familie şi apoi de grădiniță creşte. Copilul îşi însuşeşte regulile specifice implicate în
convieţuirea din aceste colective, în orarul lor de fiecare zi. Copilul devine mai sensibil la
semnificația evenimentelor. Conduitele lui devin mai nuanţate şi încorporează mai numeroase
reacţii şi adresări reverenţioase. Creşte însă şi fragilitatea sa afectivă.
Preşcolarul mare (5-6 ani) manifestă în ansamblu o mai mare forță, agilitate, inteligență,
reticențe în situații uşor penibile. Câmpul atenției este dominat de o înţelegere mai profundă a
situațiilor.

Există şi în perioada preşcolară mare o oarecare opoziție față de adult, opoziție ce se

manifestă spontan ca atare, urmată de dorințe vădite de reconciliere. Se manifestă în
conduitele alimentare şi pune în evidență susceptibilități nesatisfăcute tensională dintre
dorințele de autonomie şi dependența afectiva uşor contrariată de rivalități fraternale.
Caracteristică este la preşcolarul mare şi adaptarea mai evidentă a conduitelor față de diferite
persoane, de caracteristicile acestora în cele două medii concurente, familia şi grădinița.

Capacitatea de învăţare devine activă şi este dublată de interese de cunoaştere care

încorporează şi forme mai evoluate de simbolizare în care acționează integratori verbali.

De altfel, în grădiniță copilul traversează programe educative diverse care-i măresc

sensibilitatea intelectual observativă, îl abilitează cu manualități tot mai complexe, uneori îl
pun în contact cu elemente ale simbolisticii artistice.

Adaptarea la viaţa de grădiniţă

Revenind la problema adaptării copilului la ansamblul cerinţelor ce se exprimă față de el,

inclusiv la diferențele dintre mediul familial şi cel de grădiniță, putem considera că există cel
puțin trei planuri ale conduitelor în care este solicitată adaptarea preşcolarului în mod diferit,
planul deservirii, cel al prezenței regimului de activități obligatorii din grădiniță și implicit
solicitarea intensivă a atenției, a memoriei, a activităților intelectuale, prin aceasta şi planul
integrării în colectivitate, în activitățile ce o caracterizează la un moment dat. Într-o cercetare
axată pe aceste probleme şi aspecte s-au pus în evidență 6 tipuri de adaptare la mediul de
grădiniță, acesta fiind mediul ,,nou".

1. Adaptarea foarte bună, ce se caracterizează prin despărțiri fără ezitări de persoana

însoțitoare, prin conduite saturate de curiozitate şi de investigație activă la gradinita.
2. Adaptarea bună, ce se manifestă prin despărțirea fără ezitări de persoana care a adus
copilul la grădiniță, prin stabilirea facilă de relații verbale cu educatoarea şi câțiva
copii din grupă, dar cu atitudine de expectativă şi nu atitudine activa de investigație.
3. Adaptarea dificilă, intermitent tensională, ce se manifestă prin nervozitate, reținere
tacită a persoane însoțitoare, dispoziție alternantă, nesiguranță dar şi curiozitate faţă de
ambianță.
4. Adaptarea tensională continuu, ce se manifestă printr-o nervozitate de fond, prin
reținere insistentă a persoanei însoțitoare. prin stabilirea de relații foarte reduse cu
educatoarea şi ceilalți copii - in limitele stricte ale solicitărilor de moment.
5. Adaptarea dificilă, ce se manifestă prin refuzul copilului de a se despărți de persoana
însoțitoare, prin blocajul curiozităţii şi al investigației, prin dispoziția tensională
evidentă şi continuă.
6. Neadaptarea, refuz activ al copilului de a se despărți de persoana însoțitoare,
negativism, uneori violent, conduite refractare, uneori agresive.
La preşcolarii mici există cazuri când adaptarea rămâne foarte grea multe zile în şir.
Adaptarea dificilă poate dura la preşcolarii mici de la 4 la 8-10 săptămâni, cu o oarecare
creştere a nervozității în a doua şi a treia săptămână. Nervozitatea acestora devine şi acasă mai
mare şi este însoțită de anorexie şi enurezis nocturn. Și copiii cu adaptare bună manifestă o
creştere a nervozității între săptămânile 4 şi 6 însoțită de fenomene semnalate pentru ceilalți.
Acest lucru se datorează probabil „oboselii” de adaptare, amplificate de diferențele de regim
din cele două medii.

La preşcolarii mijlocii, adaptarea foarte grea şi grea se ameliorează simțitor după 4-5
săptămâni. Totuşi, 3-4% din preşcolarii mijlocii rămân cu adaptare dificilă până la 8-9
săptămâni. Aceştia manifestă neparticipare la activități obligatorii, negativism, mutism. O
parte din copiii cu adaptare tensională intermitentă în primele zile se acomodează regimului
de grădiniță după 3-4 săptămâni, 5-6% din copiii acestei grupe rămân însă în “alertă" tot
timpul. Adaptarea afectivă este mai dificilă la acești copii decât adaptarea prin deprinderi şi
obișnuințe. Ei exprimă adeseori atitudini de abandon. La unii preșcolari mijlocii, ca şi la cei
mici, se instalează după câteva săptămâni de frecventare a grădiniței o afecțiune de tip
simbolic față de educatoare, atitudine uşor tensională, dar foarte utilă în constituirea de
deprinderi şi conduite legate de regimul de viață. Preșcolarii mari devin după 3-4 săptămâni
bine adaptați la regimul de grădiniță. Un număr de 6-7% cazuri prezintă încă o tensiune
uşoară şi nervozitate după 1 lună de la frecventarea grădiniței.

În relația deprinderi-obişnuinţe, deprinderile rămân mai nealterate, în schimb, obişnuințele

trec printr-o fază critică evidentă acasă, deoarece orele de masă, culcare, joc, nu coincid
totdeauna cu cele din orarul grădiniței pentru astfel de activități. La mulți copii din grupa mică
şi la o parte din cei din grupa mijlocie se manifestă neadaptare la situaţii de refuz , situaţii în
care se denunță public vinovăția sau incapacitatea, reaua voință. Stilul de lucru prea rapid,
prea sever în activitățile obligatorii prelungeşte tensiunea de adaptare.

La copiii din grupa mijlocie şi la mulți copii din grupa mare se constituie după câteva
săptămâni două stiluri de paralele: unul acasă, altul la grădiniță. Adaptarea la viața de
grădiniță afectează tot latura afectivă şi a conduitei de acasă, creând o oarecare nervozitate şi
exuberanță timp de 3-4 săptămâni, după începutul frecventării grădiniței. In această fază are
loc transferul unor obişnuinţe.

Aşadar, procesul de adaptare este relativ dificil şi complex şi are particularități în care se
exprimă vârsta, temperamentul şi experiența anterioară.

Dezvoltarea psihică cognitivă la preşcolari

În ceea ce priveşte planul senzorio-perceptiv, tactul se decalifică relativ devenind un simț de

control şi susţinere a văzului şi auzului care colectează prioritar impresii până la 6-9 ani.
Întregul plan perceptiv se subordonează acțiunilor de decodificare a semnificațiilor care încep
să se conştientizeze. Acțiunile perceptive se încarcă de intenții se depurează relativ de
impulsuri, căpătând direcție, focalizare şi funcţii de întreţinere şi satisfacere a intențiilor. În
aceste condiții, percepția devine observație perceptivă ce serveşte învățării în largă măsură. În
ansamblu, satisfacerea trebuințelor biologice devine dependentă de trebuințele psihologice
care se dezvoltă şi se dilată, fiind întreținute de curiozitatea care capătă un statut similar cu cel
al jocului.

Senzațiile şi percepțiile furnizează materia primă extrem de importantă pentru planul mintal şi
al acțiunilor desfăşurate în mediul înconjurător şi în cel cultural.

Copilul preşcolar începe să cunoască cat mai multe aspecte, cum ar fi: interiorul şi exteriorul
locuinţei şi al grădiniței, strada pe care merge spre grădiniţă, camerele. Curiozitatea copilului
explorează caracteristicile fiecărui membru al familiei, identitatea acestora, comportarea.
Copilul preşcolar începe să fie interesat de condițiile de viață, de activităţile şi profesiunile
umane de bază, ca şi de bunurile implicate în aceste activități. Se fac avansuri importante în
ceea ce priveşte cunoaşterea naturii, plantele şi viața lor, părțile lor, animalele. Încep să se
consolideze generalizări cantitative, logica practică a relațiilor; mărimea, cantitatea, spațiile,
conduite, trăiri intense şi un fel de fericire a acestora. Specific acestei perioade, jocul
debordează personalitatea copilului, instalând-o în realitate cu generozitate.

Unele din însuşirile dobândite în perioada preşcolară devin stabile (spiritul de competiție,
cooperarea, altruismul). altele influențează ca structuri specifice conduitele în etapele
următoare (un copil anxios la 5 ani va putea fi timid şi retras în adolescență, o fetiță
dependentă are şanse mari de a deveni mai târziu o adolescentă dependentă).

In concluzie pentru a se putea integra si coopera eficient cu cei din jur copilul trebuie sa
atinga un anumit nivel al socializarii in care nu este suficienta numai posedarea calitatii
dezvoltarii in planul dezvoltarii psihice, ci presupune si o modalitate de percepere si
considerare a calitatilor celor cu care vine in contact.

Pe acest fond se formeaza trasaturi de personalitate cum ar fi sensibilitatea, egoismul,

incapatanarea, aroganta, altruismul, spiritul de intrajutorare, trasaturi care-i diferentiaza atat
de mult pe copii, proiectand o anumita tipologie a personalitatii pe care o putem regasi si in
alte etape de varsta.

Interactiunea parinte-copii este complexa la aceasta varsta. Problema cea mai importanta care
se pune este legata de calea cea mai eficienta educational in relatia cu acestia. Parintii iubitori
care reusesc sa ofere caldura, modele pozitive copiilor, parintii care se folosesc in procesul
educational de calitatile copiilor si nu de defectele lor, cei care nu "strivesc” personalitatea
copilului prin autoritate excesiva au copii fericiti, increzatori in fortele proprii. Prin aceasta
atitudine ei reusesc sa aiba o comunicare optima cu copilul, lucru esential in educare.

Metodele necorespunzatoare bazate pe autoritate excesiva, pe folosirea pedepsei fizice, pe

ignorarea personalitatii copilului determina aparitia comportamentelor agresive, a unei
imagini de sine deficitare.

Perioada scolara, care va urma va dezvolta multe din trasaturile de personalitate, care s-au
format in aceasta perioada

 Bibliografie: Șchiopu, Ursula, Psihologia modernă, Editura România

Press, București 2008: A doua copilărie