ȘCOALA PRIMARĂ KIDS PALACE

INFLUENŢA MODELELOR
COMPORTAMENTALE PARENTALE ASUPRA
DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII
PREŞCOLARIILOR

Prof. inv. preșcolar RALUCA ZAHARIA

Preşcolaritatea , sau cea de a doua copilărie, se caracterizează printr-o deosebită receptivitate la
influenţele mediului şi prin ritmuri accelerate de dezvoltare psihică.FAMILIA este factorul cu cea mai
mare contribuţie la acest proces, de care grădiniţa trebuie să ţină seama. Se ştie că pentru marea
majoritate a preşcolarilor, GRĂDINIŢA este cel de al doilea factor care exercită influenţe puternice
asupra formării personalităţii lor.Defapt, dezvoltarea optimă a copilului se petrece în condiţiile acţiunii
concordante a acestor doi factori.De aceea educatoarele trebuie să ştie că „pentru a cunoaşte bine
copilul în scopul de a-l educa bine, să se studieze de aproape locul pe care el îl ocupă în viaţa grupului
familial, să se studieze trebuinţele pe care acest grup îi dă posibilitatea să şi le satisfacă, precum şi
dificultăţiile pe care el le poate întâlni în mediul respectiv şi rolul pe care fiecare din membrii familiei
şi-l asumă în faţa lui”(M.Debesse, 1973, PREFAŢĂ).
În mod natural, familia este primul factor care contribuie la structuurarea componentelor de bază
ale personalităţii copilului.Influenţele ei sunt foarte variate. „Copilul se găseşte astfel introdus de la
început într-un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea ei de persoane, cu încrucişarea
de generaţii, cu prezenţa la un loc a trecutului şi viitorului şi cu profunda solidaritate care leagă între ei
pe toţi membrii”(P.Osterrieth, 1973).
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului o diversitate de relaţii
interpersonale şi modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă.Se apreciază că
părinţii contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor lor, nu atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa
comună şi interacţiunile de fiecare zi.
Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea
personalităţii lor se explică, pe de o parte, prin capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la
ceea ce vine de la parinţi şi, pe de altă parte, prin felul în care părinţii raspund nevoilor lor.Legătura
afectivă foarte puternică ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede
şi uşor gesturi, mişcări, acţiuni, expresii faciale, structuri verbale, atitudini şi comportamente sociale.
Procesul acesta este însă dependent şi de modul în care părinţii reacţionează la manifestăriile
copilului. Acest aspect diferenţează puternic dezvoltarea copilului în familie faţă de cadrul specific
instituţiilor de ocrotire. Dragostea părinţiilor faţă de copii îi face să reacţioneze într-un mod specific la
cerinţele lor, iar aceştia din urmă să treacă de la răspunsuri generate de pulsiunile lor fiziologice la
conduite socializate.
Se ştie că cei mici imită imediat ceea ce fac părinţii, chiar dacă gesturile nu li se potrivesc
totdeauna;comportamentele însă se vor selecta şi vor fi păstrate, repetate şi consolidate numai cele
necesare.Comportamentele care se însuşesc prin învăţare inteţionată se vor înmulţi şi se vor complica
treptat, o dată cu creşterea copilului.Dar în toate cazurile vor fi importante reacţiile părinţilor la
reuşitele copiilor.Cercetătorii au evidenţiat unele dintre cele mai frecvente şi mai semnificative reacţii
ale părinţilor, cum ar fi „răspunsul prin contingenţă”, care este reacţie imediată şi pozitivă la
provocăriile care vin din partea copilului: un surâs, întinderea mâinilor către adult, etc. O altă reacţie a
părinţilor a fost numită „raportare socială” şi constă în faptu că un copil care se află prima dată în faţa
unei situaţii sau obiect cu totul nou este în primul rând atent la reacţiile părinţilor şi apoi îşi
construieşte propriul răspuns.
Învăţarea comportamentelor corespunzătoare diverselor situaţii este o preocupare constantă a
părinţilor.Autorul Kaye a făcut câteva recomandări utile părinţilor:
 Asigurând încă de la naştere satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale ale copiilor pregătesc
terenul pentru comunicarea şi relaţionarea acestora;
 Protejându-i de pericole le permit să facem ceva nou;
 Îndrumă procesul de achiziţionare de noi comportamente;
 Întăresc şi confirmă comportamentele adecvate însuşite şi manifestate de copii:
 Le oferă intenţionat modele de acţiune, relaţionare afectivă, comunicare etc.;
 Încurajează comunicarea copilului şi îl pregăteşte pentru relaţionări din afara familiei;
Dar succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt condiţionate de climatul socio-afectiv din
familie şi de concepţia educativă după care părinţii se orientează.(există diferenţe între familii şi
rezultatele acţiunilor educative).Cercetările au evidenţiat mai mult dimensiunile de analiză şi
caracterizare a climatului, trei sunt mai des folosite:
1. acceptare-respingere
2. permisivitate-restrictivitate
3. căldură afectivă-indiferenţă afectivă
Acceptarea înseamnă în primul rând, a privi copilul ca pe o fiinţă dinstinctă, care se
manifestă atât în concordanţă cu ce-şi doresc părinţii, cât şi altfel decât după prescripţiile lor.În
al doilea rând copilul acceptat de către părinţii lui va beneficia de interacţiuni pozitive cu
aceştia, se va dezvolta armonios, va avea încredere în sine, va comunica uşor, se va integra bine
în grupuri, va manifesta comportamente socilae adecvate în toate împrejurările.
Respingerea are marcante influenţe negative asupra copilului.Copii respinşi de familiile lor
au următoarele particularităţi: instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru şcoală,
antagonism social, perceperea autorităţii parentale ca dură şi ostilă.Aceşti copii manifestă
frecvent comportamente agresive, revoltă, ostilitate, înclinaţie spre vagabondaj şi furt.
În ce priveşte cea de a doua dimensiune, permisivitatea-restrictivitatea ea are efecte, de
asemenea, polare asupra atitudinilor şi comportamentelor copiilor încă de la vârste mici.
Permisivitatea se referă la faptul că dezvoltarea copilului presupune trăirea de către acesta a
unor experienţe variate şi posibilitatea de a acţiona fără teamă permanentă de pedeapsă din partea
părinţilor.
În asemenea condiţii copilul îşi dezvoltă iniţiativa, curajul, independenţa, încrederea în sine
etc.Totodată, familia îi apare ca locul în care se simte liber şi în care nu-l pândesc la tot pasu
dezaprobări, interdicţii, pedepse.
Dimpotrivă, părinţii restrictivi au asupra copiilor lor manifestări inverse celor de mai sus.Ei
sunt convinşi că numai aşa vor asigura cea mai bună educaţie.Deseori ei văd lumea din afara familiei
ca fiind ameninţătoare, periculoasă şi atunci pun restricţii la interacţiunea cu aceasta.Tind sa-şi
protejeze exagerat copiii şi să-i ţină ca într-un incubator şi, fără voia lor, contribuie la instalarea
neîncrederii în sine a acestora, la construirea unei imagini false asupra societăţii în
ansamblu.Comportamentele care apar la aceşti copii sunt de retragere din câmpul relaţiilor sociale,
de evaziune, evitare, pasivitate, dependenţă de altu etc.
 A treia dimensiune, căldura afectivă-indiferenţă are, la rândul ei, puternice influentze asupra
dezvoltării psihice.Copilul trebuie să ştie că părinţii sunt bucuroşi că îl au şi că prezintă o valoare
pentru ei. Cele mai frecvente manifestări ale dragostei părinţilor faţă de copiii lor sunt:
 calitatea îngrijirii;
 gingăşia contactelor zilnice;
 plăcerea jocului cu copilul;
 bunăvoinţă;
 bucuria care este întâmpinat copilul la revenirea acasa;
 interesul pe care îl arată faţă de faptele copilului;
 timpul zilnic pe care îl consacră comunicării, jocului şi acţiunilor comune cu copilul;
Un copil iubit de părinţii săi este securizat afectiv şi dezvoltarea lui psihică este favorizată.În aceste
condiţii , copilul se dezvoltă ca o persoană autonomă, puternică, încrezătoare în sine şi în altii,
simţindu-i totodată, alături pe părinţi în orice situaţie s-ar afla.
Indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de copiii lor poate avea mai multe cauze:imaturitatea
afectivă, nepotrivită cu rolurile parentale;-suprasolicitările profesionale;-
Lipsa unor cunoştinţe cu privire la nevoile afective ale copiilor;- prezenţa unor
trăsături de personalitate, cum ar fi: comoditatea, nesiguranţa şi scepticismul în
legătură cu eficienţa educaţiei. Neglijarea generală a relaţiilor cu alţii.Cele mai frecvente
rezultate ale indiferenţei afective parentale sunt:lipsa de orientare în viaţă, nesiguranţa
comportamentelor, lipsa de încredere în oameni, tendinţa de a realiza ataşamente afective faţă de
persoane din afara familiei, fără a exista discernământ în alegeri, lipsa modelelor de conduită adecvată
în situaţii dificile etc.
Prin urmare, familia este pentru copil un mediu foarte necesar dezvoltării sale fizice şi psihice.Ea
îndeplineşte roluri formative specifice şi de neînlocuit.
Intrarea în grădiniţă a copilului va întregi gama acţiunilor şi relaţiilor necesare dezvoltării sale.De
acum în colo evoluţia lui depinde de modul în care vor acţiona împreună grădiniţa şi familia. Dar
copiii care vin din medii familiale diferite se comportă diferit şi trebuie trataţi diferenţiat.Sub influenţa
familiei pot apărea cel puţin următoarele situaţii:
1. copiii au comportamente pozitive, corespunzătoare numai pentru unele situaţii;
2. unii pot manifesta conduite neadecvate, negative;
3. la alţii pot să lipsească unele atitudini şi comportamente pentru că familia nu are ocazii să le
formeze;
Educatoarele vor lucra altfel cu copiii care se manifestă diferenţiat, au nevoi deosebit de dezvoltare,
cer intervenţii educaţionale chiar individualizate.Educatoarele au datoria să sa formeze, consolideze
sau să distruga comportamentele fiecărui copil.Grădiniţa complementarizează si lărgeşte educaţia în
familie, dar şi o depaşeşte prin nivelul activităţilor instructiv-educative şi competenţa educatoarelor.
Un alt mod de acţiune a grădiniţei este cel de stopare a comportamentelor care nu se mai potrivesc
cu situaţiile din afara familiei.Nu se mai admite copilului tendinţa de acaparare a adultului numai
pentru sine şi nici cerinţa de a i se acorda numai lui atenţie.Este ştiut faptul că fără voia sa familia
poate genera răsfăţ.Venit în grădiniţă, respectivul copil aşteaptă permanent atenţie, ajutor recompense,
admiraţie etc. La fel, cei supraprotejaţi nu întreprind nimic din propria iniţiativă şi cer să fie îmbrăcaţi,
încălţaţi, hrăniţi etc. Dacă nu se întâmpla aşa, devim mofturoşi, neliniştiţi, nervoşi şi, uneori, chiar
agresivi.
În cazul copiilor care provin din familii cu mari carenţe educative şi manifeste comportamente
negative, grădiniţa trebuie să acţioneze în vederea contracarării cu hotărâre a acestora.Ei imita cu
promptitudine comportamentele celor din familie şi le manifestă şi la grădiniţă.Sunt agresivi, vorbesc
urât, mint, îşi însuşesc ce nu e al lor etc. Cu ei se lucrează mai greu. Este necesară o anumită toleranţă
la început şi apoi multă răbdare şi perseverenţă.
GRĂDINIŢA NU DIMINUEAZĂ DELOC IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE, CI
EA ÎNTREGEŞTE ŞI AMPLIFICĂ PRESTAŢIA PĂRINŢIILOR, DAR, ÎN ACELAŞI TIMP, EA
EXERCITĂ INFLUENŢE HOTĂRÂTOARE PENTRU DEZVOLTAREA POZITIVĂ A COPIILOR
ŞI PENTRU PREGĂTIREA LOR PENTRU ŞCOALĂ ŞI VIAŢĂ.

BIBLIOGRAFIE:
1. ANN BIRCH, Psihologia dezvoltării(2000), ed. Tehnică, Bucureşti;
2. P. OSTERRIETH, Copilul şi familia, (1973), ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. ROSE VINCENT, Cunoaşterea copilului, (1972), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.