CONSILIERE PSIHOPEDAGOGICĂ.

ROLUL
FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
Familia este recunoscută ca cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor, mai ales
în perioada copilăriei mici. În primii ani ai dezvoltării copilului, familia este esenţială pentru
dezvoltarea psihică a copilului şi este o sursă primară de dragoste şi afecţiune. Ea îndeplineşte
aproape toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice ale copilului. În
familie, copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile (motorii, cognitive, afective), motiv
pentru care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în dezvoltarea copilului faţă de alţi
factori, cum ar fi cei genetici şi sociali, este dificil de decelat. Este sigur faptul că familia
reprezintă un factor esenţial în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului. Modul de relaţionare
din familie, climatul afectiv şi modelul sociocultural al acesteia sunt importante pentru integrarea
socială şi constituirea comportamentelor sociale. Prin relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii,
copilul se integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valoarea şi-şi
descoperă propria persoană. În familia tradiţională, a fi părinte era mai mult o obligaţie socială,
în timp ce în familia modernă acest statut este văzut mai mult ca un privilegiu asumat din proprie
convingere. Prin urmare, o relaţie parentală ar trebui să fie caracterizată prin echilibru, afecţiune,
cooperare şi cadru relaţional optim. Părinţii pot avea un stil parental unitar sau divergent.
Stilurile parentale pot influenţa dezvoltarea cognitivă a copiilor).Cele trei stiluri parentale sunt:
stilul autoritativ (stil de a îngriji copilul, cerând şi dând explicaţii), autoritar (stil bazat numai pe
cerere din partea părinţilor, fără a răspunde nevoilor copilului) şi permisiv (părinţii doar oferă
fără să ceară nimic). Părinţii care nu se implică formează un alt stil parental, care a fost adăugat
la celelalte trei: stilul indiferent. Aceste stiluri dau formă cogniţiei copilului. Părinţii autoritativi
asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie, trasează limite şi pretenţii. Ei îi încurajează pe
copii să fie independenţi şi individualişti. Părintele permite copilului să aibă propriile opţiuni,
încurajează autocontrolul prin nepedepsirea excesivă a copilului şi îi corectează c o m p o r t a m
e n t e l e neadecvate vorbind despre sentimente şi alternative. Părintele se implică în formarea
cogniţiei copilului, încurajând motivaţia intrinsecă. Acest stil e asociat cu maturitate socială,
stimă de sine înaltă, încredere în sine, autocontrol, realizări academice. Copiii sunt competenţi,
responsabili, independenţi. Familia care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi
pozitiv asociată cu motivaţia intrinsecă şi cu performanţa academică, iar familia supracontrolată
sau necontrolată e asociată în mod negativ cu aceste concepte. Părinţii autoritari fixează
standarde foarte înalte, pun mare valoare pe conformitate şi aşteaptă supunere fără comentarii.
Sunt insensibili la nevoile copilului, copilul nu are dreptul la opinie, mergând până la
descurajarea independenţei şi a individualităţii. Copiii sunt pedepsiţi dacă pun întrebări. Părintele
se caracterizează prin: control, e întotdeauna şef, fixează reguli rigide, ordonă, foloseşte
pedeapsa fizică şi umilirea pentru a obţine cooperare, nu comunică, ia decizii singur şi ignoră .

Drumuri spre suflet CONSILIERE PSIHOPEDAGOGICĂ sentimentele copilului. Copiii trataţi

astfel sunt rebeli, nefericiţi, cu stimă de sine scăzută, anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi
vor reacţiona faţă de ceilalţi cu ostilitate şi frustrare. Spontaneitatea, curiozitatea şi creativitatea
sunt limitate. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor.
Neimpunându-şi controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriul
comportament, să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti părinţi au puţine cereri,
administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu impun nici o structură. Copiii
tind să devină imaturi, impulsivi, inconstanţi în alegerea scopului, rebeli, cu stimă de sine
scăzută, manifestă dependenţă de adulţi şi implicare scăzută în sarcinile şcolare. Părinţii
indiferenţi sau neimplicaţi sunt necontrolaţi şi iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu sunt
disponibili (nu au timp sau energie pentru copii din cauza propriilor probleme). Deoarece nu
beneficiază de grija părinţilor, copiii devin ostili, acumulează lipsuri în domeniul social şi
academic, mulţi dintre ei dezvoltând un comportament delincvent. Se observă că stilul autoritativ
este cel mai eficient în creşterea copiilor influenţând dezvoltarea cognitivă în mod pozitiv,
deoarece aceştia au o bună stimă de sine, încredere în sine şi performanţe şcolare. Stilurile
autoritar, permisiv, indiferent tind să afecteze negativ dezvoltarea cognitivă a copiilor, duc la o
stimă de sine scăzută şi la achiziţii academice reduse. Standardele prea ridicate sau prea scăzute
împiedică pe copil să achiziţioneze cunoştinţele şi experienţele care pot reduce dependenţa sa de
ceilalţi. Părinţii autoritari şi permisivi creează, în diferite moduri, un climat în care copilul
asociază nonconformismul cu anxietatea. Pentru a învăţa să aibă o altă părere, copilul trebuie să
se bucure de o poziţie sigură de pe care să poată dialoga şi să i se permită exprimarea opiniilor
sale fără sa plătească pentru nonconformism (să fie pedepsit). Curajul comunicării în cămin, dacă
e acompaniat de căldură şi de respect, îl poate învăţa pe copil să-şi exprime punctul de vedere
într-un mod special, şi să poată accepta consecinţele parţial neplăcute atunci când afirmă un alt
punct de vedere decât interlocutorii săi. Una dintre cele mai dificile funcţii parentale este aceea
de a pune limite copilului. Limitele impuse copilului îl pregătesc să trăiască în societate.
Părintele trebuie să fie iubitor, dar ferm în respectarea limitelor. Asta nu înseamnă că îngrădeşte
libertatea copilului. Limitele îi creează copilului o stare de siguranţă şi calm. A lăsa copilul să
facă orice este o greşeală gravă. El devine răsfăţat, răutăcios, agresiv, nerespectuos, indisciplinat.
La polul opus, a nu-i permite să facă nimic este la fel de grav, deoarece devine timid, nesigur pe
el, temător, neîndemânatic etc. Prin urmare, familia reprezintă primul context de viaţă, cu
semnificaţie deosebită în edificarea personalităţii copilului, agentul de bază al socializării, al
procesului de însuşire temeinică şi liber consimţită a normelor, valorilor şi regulilor de conduită
concordante cu modelul etico-normativ al societăţii, asigurându-i capacitatea de a exercita
adecvat rolurile sociale, participarea conştientă la urmărirea şi la realizarea finalităţilor fixate.