Educația preșcolară

Geabău Marilena
La vârsta preșcolară, senzațiile copilului se organizează în sisteme informaționale care
configurează percepții și apoi reprezentări. Pe baza percepțiilor și reprezentărilor, mentalul
copilului construiește prin actene, dactene și praxene, structurile psihomotrice de culoare,
spațiu, timp, formă.,,Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi
diversificarea planului cognitiv al copilului, ci și la închegarea personalităţii sale. Pe măsura
elaborării și consolidării diferitelor tipuri de conduite motorii independente, preșcolarul se
detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător, se individualizează.” (Golu P., Zlate M,
Verza,E., 1994, Psihologia copilului, Manual pentru clasa a XI-a, Şcoli normale, E.D.P.,
Bucureşti, p. 80-81)
Afectivitatea copilului e rezultatul relațiilor pe care familia să ori mediul în care trăiește,au
reușit să-l antreneze spre a răspunde corespunzător mediului în care comunică și se dezvoltă.
Copilul care crește și se dezvoltă în siguranță, va avea emoții pozitive care-l vor ajuta să-și
clădească o personalitate armonioasă. Copilul crescut în tensiune, stres sau indiferență, va
deveni o persoană problemă, cu comportamente nedorite care de fapt sunt forme de apărare.
Respingerea față de grădiniță, aversiunea față de preocupările școlare pot apărea și ca
urmare a neconcordanței între posibilitățile copiilor și perspectivele învățării în grădiniță.
Copiii răsfățați sunt hipersensibili. Dacă au o nereușită, o conștientizează imediat și excesiv.
Ei pot fi invidioși pe reușita unor colegi. Aceste dificultăți pot constitui începuturile unei
atitudini de respingere față de sarcinile școlare și, în acest caz, dacă părinții sunt interesați și
reacționează bine, situația se rezolvă iar în cazul în care nu sunt preocupați de aceste situații,
le ignoră, le considera minore, apreciind că pot fi depășite, supraestimând posibilitățile
copiilor, fie sunt prea indulgenți și solicită prea puțin efort în comparație cu cerințele școlare.
În aceste situații copiii acumulează lacune în cunoștințe, nu sunt motivați pentru eforturi,
trăiesc în permanent conflict determinat de ,,neconcordanță dintre cerințele școlii și
rezultatele obținute de ei, de evaluarea rezultatelor de către școală pe de o parte și părinți pe
de altă parte,,.( Verza, E., 2000,Psihologia vârstelor, Ed.Pro Humanitate, București, p. 98).
Copiii sunt derutați. Toate acestea exprimă tulburări de atitudini ale copiilor față de
școală, la care contribuie mult atitudinea fie temătoare, agresivă sau nepăsătoare a părinților
față de rezultatele copiilor.De regulă, copiii răsfățați, când cunosc primele insatisfacții nu le
mai place să participe, dispare dorința de a cunoaște, evită sarcinile. Se pot chiar simți stresați
de situație. Dificultățile de integrare și adaptare ale acestui tip de copil rezidă în dimensiunea
egocentrismului său, refuzând reguli și relații uneori, manifestând adesea tulburări de
comportament.
Pot apărea tensiuni la grădiniță datorită competiției la care ei nu fac față, nu se adaptează.
Datorită educației din familie ei opun deseori rezistență interioară față de școală și măsurile pe
care educatoarea le ia. Pe de alta parte, la grădiniță nefiind răsfățați ca și acasă, ei trăiesc o
profundă nemulțumire și dezorientare.
Autonomia personală și socială a copiilor preșcolari se realizează treptat, fapt pentru care
integrarea lor are nevoie de suportul material și afectiv al adulților din familie și grădiniță într-
un efort concertat.
Cooperarea bazată pe încredere asigură integrarea socială a copiilor. Educatorul trebuie să
recunoască rolul părinților în educație și se pot ajuta prin colaborare cu aceștia pentru
integrarea cu succes a preșcolarilor în grădiniță și mai apoi în școală. Școala și familia sunt
stâlpii de rezistență ai edificiului educațional, la care se adaugă comunitatea în care trăiesc, a
cărei resurse trebuiesc valorificate. Mediile educaționale trebuie să se completeze și să
conlucreze pentru a construi personalitatea armonioasă a fiecărui copil care este obiect și
subiect al educației în egală măsură.

Copilul dezvoltă nevoi pe care noi, profesorii, trebuie să-i ajutăm mereu să le satisfacă sau să
le înțeleagă și excludă, iar nevoile de comunicare și cunoaștere sunt esențiale și se susțin cu o
atitudine binevoitoare, de suport emoțional, din partea educatoarei. E nevoie să construim
chestionare în care să solicităm părinților să expună nevoile copilului lor și specificul de
manifestare pentru a veni în ajutorul lor. Un astfel de chestionar de cunoaștere a copilului
prezentăm la anexa 1.
Copiii trebuie stimulați să manifeste diverse modalităţi de cooperare, de exprimare a
dezacordului, de împărtăşire a sentimentelor, de comunicare și de afirmare în cadrul grupului
pentru a deveni autonomi, pentru a căpăta autonomie personală și socială în familie și în
societate. Ei trebuie să învețe să câștige dar să și piardă.
Copiii sunt stimulați în grupa de grădiniță să activeze în calitate de membri ai unui grup, să
participe în activităţi de echipă, să se adapteze la aşteptările altor membri, să respecte
drepturile și sentimentele altora. În afară de aceasta, copiii învaţă cum să-şi exprime emoţiile
într-un mod acceptabil în funcție de contextul social, altfel în familie decât la grădiniță sau în
parc cu prietenii. ,,Jocul este un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a unor
capacități de socializare primară, de antrenare și dezvoltare a capacităților cognitive, de
exteriorizare a emoțiilor și sentimentelor.,,(Laura Ciolan,2018,Pedagogia învățământului
preșcolar,Jocul, Universitatea din București, Ed.Credis, PPT)