ARGUMENT ÎN SPRIJINUL NECESITĂȚII INVESTIGĂRII

UNEI TEME DE CERCETARE

TEMA: MODALITĂȚI DE DEZVOLTARE A ABILITĂȚILOR SOCIALE LA PREȘCOLARI

Am ales această temă din dorința de a evidenţia importanța activităților din grădiniță în
dezvoltarea abilităților emoționale și sociale a preșcolarului, abilități care îl determină pe copil să
fie capabil să trăiască în asociere permanentă cu ceilalţi, să fie capabil de relații prietenoase şi, în
special, să dorească să întreţină legături cu semenii săi.

Vârsta preşcolară se caracterizează prin dezvoltare accelerată în toate planurile: fizic, cognitiv
şi socio-emoţional. Aceste planuri se află în strânsă interacţiune şi pot fi separate doar artificial,
pentru a fi investigate sau înţelese mai uşor.

Fiecare cadru didactic poate face din clasa sa de elevi un adevărat laborator de testare şi
descoperire a eficienţei metodelor şi procedeelor de predare-învăţare-evaluare. Preşcolaritatea
este perioada cea mai indicată pentru dezvoltarea şi optimizarea competenţelor sociale, pe
parcursul căreia copilul îşi dezvoltă competenţe fundamentale în plan cognitiv, emoţional şi
social esenţiale pentru adaptarea la viaţa adultă.

Atât grădiniţa cât şi părinţii au un rol esenţial în felul în care evoluează şi se prezintă un copil
la maturitate deoarece încă de mic este important să se introducă în rutina lui zilnică jocuri şi
activităţi care să îl ajute să-şi însuşească aptitudini sociale Dezvoltarea socială a copilului
preşcolar este esenţială pentru modul în care va creşte ca persoană. Dacă abilităţile motorii şi
creşterea copilului se dezvoltă în mod firesc sau natural, cea socială necesită sprijinul
educatoarelor dar şi al părintilor, care trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare şi de ceva
timp. Un copil care deţine frâiele unor abilităţi sociale esenţiale va creşte şi se va dezvolta într-un
adolescent şi apoi într-un matur responsabil şi împlinit!

Abilităţile sociale sunt cele care ne permit să ne integrăm în mediul în care traim fie el grupul
de la gradiniță, școala, serviciu sau grupul de prieteni. A avea abilități sociale înseamnă a fi
eficient în interacțiunile cu ceilalti astfel încât să atingi scopul stabilit. Studiile indică faptul că:

1
- Acei copii care au dezvoltate abilitățile sociale se vor adapta mai bine la mediul școlar si vor
avea rezultate mai bune.

- Copiii cu abilități sociale slab dezvoltate (ex. copiii care se comportă agresiv – fizic sau verbal,
copiii care au dificultăți în a se integra într-un grup de persoane noi) au o probabilitate mai mare
de a fi respinși de ceilalți și de a dezvolta probleme de comportament; astfel, copiii care sunt
izolați de grup au un risc crescut pentru abandon școlar, delicvență juvenila, probleme
emoționale - anxietate, depresie.

Prin urmare, a ști să-ți faci prieteni și să interactionezi cu ei în mod adecvat influenteaza
sănătatea emoționala a persoanei. Lipsa abilităților sociale îi face pe unii copii să fie ținta
ironiilor din partea altor colegi deoarece copii mai agresivi observa că aceștia nu au modalități de
a se apăra. Ei au mai multe probleme de adaptare la școala și sunt predispusi spre delicvență
juvenilă și consum de substanțe. Dezvoltarea abilitaților sociale reduce factorii de risc asociați cu
performanțele școlare scăzute si asigură sănatatea emoțională a persoanei.

Competenţele sociale ale unui individ sunt în permanentă schimbare, ele evoluând odată cu
vârsta, datorită influenţelor exercitate permanent din partea familiei, a şcolii, a grupului de
prieteni şi, mai târziu, a relaţiilor de la locul de muncă.

Rezultatele unui studiu întreprins de Bryant şi Trower au sugerat că majoritatea adolescenţilor

întâmpină dificultăţi în relaţiile sociale, însă acestea se ameliorează odată ce adolescenţii ajung
să se confrunte cu mai multe situaţii sociale (cf. Argyle, 1998). Deficitul de competenţe sociale
la majoritatea dintre tineri se poate explica prin caracteristicile vârstei infantile. Astfel, unii tineri
au avut părinţi inadaptaţi social, au locuit într-o zonă izolată geografic, au avut puţine experienţe
trăite împreună cu fraţii, surorile sau cu alţi copii. S-a sugerat că acei copii care sunt izolaţi social
au mai multe şanse să obţină performanţe slabe la şcoală, să devină delincvenţi şi, mai târziu, să
aibă nevoie de sprijin psihoterapeutic. Copiii care sunt izolaţi social de prieteni de aceeaşi vârstă
sunt incompetenţi din punct de vedere social. Aceştia nu răspund la iniţiativele celorlalţi copii,
care încearcă să stabilească sau să menţină prietenii cu ei. Fiind privaţi de interacţiunile cu alţi
copii de aceeaşi vârstă, acestor copii le lipsesc competenţele de interrelaţionare.

Abilităţile sociale facilitează interacţiunile de grup. Pornind de la abilitatea socială, se poate

dezvolta competenţa socială, definită drept caracteristica persoanelor capabile să producă o

2
influenţă socială dezirabilă asupra altor persoane. Competenţa socială reprezintă „un tip de
comportament ce conduce la performanţă socială” (Chelcea, 1998).

În psihologia socială, autorul care a impus termenul de competenţe sociale (engl. social skills)
a fost psihologul englez M. Argyle, conform căruia competenţa socială se referă la pattern-uri de
comportamente în plan social ale indivizilor, care îi fac capabili să producă efectele dorite asupra
celorlalţi indivizi (Argyle, 1998). După Argyle, competenţele sociale pot fi evaluate obiectiv şi
dezvoltate prin antrenament. Competenţa reprezintă „capacitatea de a îndeplini anumite sarcini
sau de a face ceva.” (Reber, 1985). Din perspectivă socială, ea este capacitatea unei persoane sau
a unui grup de a interpreta un fenomen, de a soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a
efectua o acţiune.

O sinteză a diverselor definiţii date conceptului de competenţă (Chelcea, 1998; Şchiopu, 1997)
ne indică faptul că, în plan subiectiv-psihologic, competenţa este un produs al cunoştinţelor,
aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor, capacităţilor, abilităţilor şi trăsăturilor temperamental-
caracteriologice, care conduc la performanţă în diferite domenii, iar în plan social-obiectiv,
competenţa este determinată de natura şi complexitatea sarcinilor care alcătuiesc conţinutul
diferitelor sfere de activitate şi al diferitelor funcţii. Argyle (1998) a propus un model descriptiv
şi explicativ al competenţelor sociale, în care diferenţiază şapte componente: asertivitatea,
gratificaţia şi sprijinul, comunicarea nonverbală, comunicarea verbală, empatia şi cooperarea,
cunoaşterea şi rezolvarea problemelor, respectiv prezentarea de sine. Autorul englez consideră
competenţele sociale ca fiind dobândite în cursul experienţelor din viaţa de familie (deci, prin
educaţie), prin interacţiunile din cadrul grupurilor informale de prieteni şi, mai târziu, prin
interacţiunile prilejuite de activitatea profesională în diverse organizaţii.

D. Goleman (2001) considera că, pentru ca un individ să manifeste o putere interpersonală,

acesta trebuie să deţină autocontrolul şi să dispună de capacitatea de a învinge anxietatea şi
stresul. Goleman consideră competenţa socială o dimensiune a inteligenţei emoţionale. În
viziunea acestui autor, ingredientele active care compun această formă de inteligenţă sunt:
încrederea în sine, autocontrolul, motivaţia, empatia, stabilirea şi dirijarea relaţiilor interumane.
În aceeaşi direcţie, Bar-On (2011) stabileşte printre componentele inteligenţei emoţionale şi
aspectul interpersonal (empatie, relaţii interpersonale şi responsabilitate socială), alături de
aspectul intrapersonal, care se referă la controlul stresului, la adaptabilitate şi la dispoziţie

3
generală. Persoanele care excelează în aceste abilităţi se descurcă bine în tot ceea ce înseamnă
interacţiunea pozitivă cu ceilalţi. Arta de a stabili relaţii înseamnă în mare parte capacitatea de a
gestiona propriile emoţii, precum şi pe ale celorlalţi. „Pentru a manifesta o asemenea putere
interpersonală, copiii trebuie să ajungă la un nivel de autocontrol, să-şi dezvolte capacitatea de a-
şi potoli mânia şi supărarea, impulsurile şi enervările, chiar dacă această capacitate dă greş
uneori. Racordarea la cerinţele celorlalţi presupune un minim de calm interior. Tentativele de
semnalizare a acestei capacităţi de stăpânire a propriilor emoţii ies la iveală încă din copilărie;
copiii mici învaţă să aştepte fără să plângă, să se certe sau să se linguşească pentru a obţine ceea
ce-şi doresc, ceea ce este mai practic decât să folosească forţa – chiar dacă nu întotdeauna aleg
această cale. Răbdarea pare o alternativă la accesele de furie, cel puţin ocazional.” afirma
Goleman (2001).

Scopul cercetarii il reprezinta evidentierea rolului pe care il au strategiile didactice în

dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor în vederea integrării în activitatea școlară, în special și
pentru viață, în general.

Obiectivele cercetării

Obiectivele cercetării sunt:

- O1: identificarea nivelului de dezvoltare iniţială a abilităților sociale ca punct de plecare pentru
organizarea experimentului psihopedagogic;

- O2: utilizarea jocurilor și povestirilor pentru dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale ale

preşcolarilor;

-O3: evaluarea contribuţiei acestor strategii didactice la dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale

la preşcolari;

- O4: înregistrarea progreselor în urma aplicării factorului de progres.

Ipoteza cercetării: Integrarea jocurilor și povestirilor în cadrul activităţilor de Educaţie pentru

societate, contribuie la dezvoltarea abilităților sociale ale preşcolarilor.

4
Bibliografie

Goleman, D. (2001), Inteligenţa emoţională. Bucureşti: Curtea Veche

Robu, V. (2011). Competenţe sociale şi personalitate. Iași: Lumen

Voiculescu, E. (2003). Pedagogie preşcolară. Ediţia a doua revizuită. Bucureşti: Aramis