Rolul familiei în dezvoltarea socială a copilului

Încă de la naștere, copilul este supus unui proces de socializare pe

parcursul căruia dobândește un comportament necesar aderării lui la
cultura și societatea din care fac parte, dobândind reguli de conduită,
sisteme de credințe și atitudini.

Acest proces de socializare este influențat, în copilărie, în cea mai mare

parte de părinți, aceștia constituind primele modele cu care copilul va
dori să se identifice, care îi asigură suportul material, dar și cel afectiv de
care are atâta nevoie. În familie începe construcția personalității
copilului, în interiorul ei se însușesc regulile elementare de conduită
civilizată, deprinderile de curățenie, tot aici se cumulează un număr
important de obiceiuri și tradiții privind relațiile morale.

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor

preșcolari - parte componentă a procesului
educational :
Părinții și educatorii știu că micuții au nevoie să creeze relații pentru a se
dezvolta armonios, acest lucru fiind chiar mai important decât obținerea
unor note foarte bune la școală. Abilitățile emoționale și sociale au un
rol esențial în viața oamenilor, astfel încât copiii trebuie să le acceseze
pentru a avea succesul dorit la maturitate.
Adulții sunt cei care le oferă ajutor în acest sens, pentru că la vârsta
preșcolară au loc schimbări multe în viața afectivă.
Trăirile unui copil sunt extrem de profunde, indiferent că și le exprimă în
cadrul jocurilor, activităților educative sau când trebuie să ducă la bun
sfârșit unele sarcini în familie, acestea exercitând o influență puternică
asupra conduitei sale. Din acest motiv, cei mici trebuie să învețe ce
înseamnă ceea ce simt, pentru că doar așa pot vorbi despre acest lucru,
făcând deosebire între sentimentele lor și exprimarea acestora externă,
fiind capabili să identifice emoțiile din expresia facială a unei persoane
și reușind cu succes să-i răspundă într-un mod adecvat.
 Astfel, există câteva competențe emoționale specifice, pe care trebuie să
le aibă în vedere un educator sau un părinte care dorește să se asigure că
micuțul reușește să evolueze în acest sens:
recunoașterea emoțiilor;
exprimarea emoțiilor;
înțelegerea emoțiilor;
reglarea/autoreglarea emoțiilor.
Competențele sociale dezvoltate în perioada preșcolară sunt:
complianța la reguli;
inițierea și menținerea unei relații;
integrarea într-un grup de prieteni.
Caracteristicile dezvoltării socio-emoționale la vârsta preșcolară sunt :
copilul încearcă să se identifice cu modelele oferite de părinții săi;
pentru a contracara criza de opoziție, prichindelul are nevoie de
independență, acest lucru generând conduite pozitive;
acum apar diferite sentimente morale, cum ar fi rușinea, mulțumirea
când este lăudat, atașamentul, dragostea pentru frați, prietenia;
în jurul vârstei de 4-5 ani apar reușitele de autocontrol, încrederea în
forțele proprii, stăpânirea emoțiilor, conștientizarea regulilor de
comportament și a normelor de conviețuire în societate etc.
Influența literaturii, a jocului și a artei dramatizării în dezvoltarea socio-
emoțională a copiilor preșcolari :
Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor preșcolari și implicațiile sale
sunt studiate de specialiști în domeniul educației, dornici de a oferi
societății adulți bine formați, care să respecte regulile. Activitățile
muzicale, audierea poveștilor, cunoașterea naturii, desenul, jocurile
didactice, dramatizarea ajută nespus la dezvoltarea emoțiilor, la
îmbogățirea vocabularului, la rezolvarea unor probleme social-morale cu
caracter specific și la îmbunătățirea abilităților estetice.

Poveștile și basmele au scopul de a-i amuza pe copii, dar și de a-i educa

să nu se lase pradă viciilor, să aibă sentimente pozitive, dezvoltându-se
calități umane. Cărțile ilustrate sunt de real ajutor, pentru că micuțul
vede mai întâi imaginea și așa receptează mai ușor mesajul povestirii.

Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare în lumea

preșcolarilor, de altfel fiind și singura lor mare preocupare. Cei mici
adoră jucăriile de diferite tipuri, de la banalele zornăitoare până
la jucăriile educative, cele de construcție, puzzle, jucării din
lemn și mașinuțe sau păpuși.
Cu ajutorul jocului, cei mici reușesc să-și dezvolte latura emoțională,
dar și pe cea socială:

învață despre regulile sociale;

cum să interacționeze cu ceilalți;
achiziționează abilități cognitive;
își dezvoltă capacitatea de memorare;
își dezvoltă limbajul.
Un joc de dramatizare contribuie la educarea trăsăturilor pozitive de
caracter, la formarea personalității copilului, mai ales la dezvoltarea
socio-emoțională. Preșcolarii aprobă faptele bune și le dezaprobă pe cele
rele. În timpul jocului, ei reușesc să-și însușească normele morale,
trăiesc sentimentele de simpatie și prietenie pentru eroi și îi imită în
timpul jocurilor cu prietenii.

Jocul teatralizat este ideal pentru dezvoltarea emoțiilor și sentimentelor

socio-umane de:

prietenie;
tovărășie;
bunătate;
compasiune.
Învățarea socio-emoțională:
,,Cum să creștem copii echilibrați emotional”!
Împreună cu dezvoltarea competențelor cognitive și dezvoltarea
sănătoasă a corpului, copiii au nevoie să-și antreneze, în cât mai multe
contexte și prin cât mai multe activități și situații, și inteligența
emoțională.
Învățarea socio-emoțională este un element vital în dezvoltarea copiilor,
facilitând înțelegerea emoțiilor și asigurând relații înfloritoare cu
ceilalți.
Fiecare părinte își dorește ca cei mici să se descurce la școală, să
construiască relații sănătoase de prietenie, să rămână implicați în diferite
activități, să se joace și să se bucure. Pentru toate acestea, copiii trebuie
să fie sprijiniți în formarea unor obiceiuri și rutine sănătoase, să învețe
cum să apeleze la o mentalitate flexibilă, să rămână curioși și să
înțeleagă ce este, cum funcționează și de ce este importantă învățarea
socio-emoțională în viețile noastre.

Ce este învățarea socio-emoțională?

Invatarea socio-emotioala este procesul de dezvoltare a conștiinței de
sine, a autocontrolului și a abilităților interpersonale care sunt vitale
pentru succesul la școală, la locul de muncă și în viață.
Cinci componente cheie ale învățării socio-emoționale:
1. Conștiința de sine
Este esențial ca fiecare copil să aibă capacitatea de a își recunoaște
emoțiile și modul în care acesta îi influențează comportamentul; să își
cunoască punctele forte și punctele slabe pentru a dobândi mai bine
încrederea în abilitățile lui. În raport cu toate acestea, copiii pot proiecta
obiective și pot contura strategii potrivite pentru a atinge acele scopuri.
2. Autogestionare
Autogestionarea presupune preluarea controlului asupra propriilor
gânduri, emoții și acțiuni derulate în anumite situații, precum și
conturarea unor noi strategii viitoare. Un copil cu un autocontrol
puternic este capabil să facă față factorilor de stres și va înțelege că un
posibil eșec face parte din procesul de învățare. Până când cei mici să
aibă exercițiul necesar să se autogestioneze singuri, ei au nevoie de
sprijin și de spațiu pentru a greși, a crește, a învăța.
3. Conștiință socială
Acest element al învățării socio-emoționale presupune capacitatea de a
te pune în locul unei alte persoane care poate proveni dintr-un mediu sau
o cultură diferită de cea în care ai crescut. Capacitatea de a simți, de a
arăta și de a acționa cu empatie acasă, la grădiniță și în cadrul
comunității extinse.
4. Abilități de relaționare
Capacitatea de a construi și de a menține relații sănătoase cu persoane
din diverse medii. Această competență implică ascultarea activă și
abilitatea de a comunica eficient cu ceilalți, rezolvarea conflictelor și pe
faptul de a ști când să ceri sau să oferi ajutor. Acestea îl ajută pe copil să
comunice, să asculte și să colaboreze. Pentru ca cei mici să preia tipare
de relaționare sănătoase, este important să le poată observa la părinți,
rude și profesori și să le discute împreună cu aceștia.
5. Luarea responsabilă a deciziilor
Pentru a învăța să găsească cele mai bune decizii, cei mici trebuie să
reușească să gândească în perspectivă, să înțeleagă că trebuie să
cântărească propriile nevoi, dar și nevoile celor din jur. Pentru a încuraja
această abilitate, copiii au nevoie de modele de bune practici și de
conversații de sprijin.
Beneficiile directe pe care le aduce învățarea socio-emoțională
Un nivel matur al inteligenței emoționale îi ajută pe elevi să facă față
mai bine stresului, să rezolve probleme mai ușor și să
afișeze empatie față de cei din jur.

Cum se întâmplă învățarea socio-emoțională?

1. Jurnal pentru autodescoperire
La intervale regulate (spre exemplu: o dată pe săptămână) copiii pot nota
sau desena într-un jurnal lucrurile care i-au adus bucurie în săptămâna
respectivă (seara de jocuri de societate, ieșitul în parc, seara de desene
animate etc.). Acest exercițiu îi va ajuta pe cei mici să își exerseze
conștiința de sine (înțelegând ceea ce le place) și autocontrolul
(înțelegând cum reacționează la lucrurile care le plac).
2. Un animal de companie
Deținerea unui animal de companie îi va ajuta pe copiii să își dezvolte
empatia și responsabilitatea. Atunci când cei mici învață să aibă grijă de
un animal de companie și se angajează în activități jucăușe cu acesta, în
mod indirect își dezvoltă competențele socio-emoționale.
3. Jocuri de empatie
Acesta poate fi un joc de rol, verbal sau poate fi jucat cu ajutorul unor
cartonașe. Scopul acestei activități este de a prezenta copiilor un set de
situații și de a observa răspunsurile lor. Spre exemplu, pe unul dintre
cartonașe poate fi notat: „Un copil a căzut în parc și toți ceilalți copii au
început să râdă de el. Ce părere ai despre această situație? Tu ce ai fi
făcut dacă ai fi văzut acel copil? Ce ai fi făcut dacă tu erai copilul care a
căzut?”. Indiferent de răspunsul copiilor, aceasta este o activitate
valoroasă care demonstrează cum pot părinții sau profesorii crește
nivelul de empatie al copiilor și cum îi pot ghida spre a înțelege anumite
situații de viață.

4. Emoțiile pe coala de desen

Cum arată să fii fericit sau trist? Dar surprins sau îngrijorat? Această
activitate oferă copiilor oportunitatea să exprime emoțiile comune prin
desene sau picturi. În crearea imaginilor, ei vor reflecta asupra
gândurilor și sentimentelor lor - și ale altor persoane. De asemenea,
copilul poate asocia sentimentele cu diferite culori (de exemplu, galben
folosit pentru a semnala bucuria).
5. Doza de bunătate zilnică
Pe parcursul zilei, părinții îi pot încuraja pe cei mici să caute modalități
de a-i ajuta pe alții. Poate că este vorba de a ține ușa deschisă unui vecin
care are mâinile ocupate, de a complimenta noul tricou al unui prieten,
de a spune „mulțumesc” și „te rog” sau de a invita pe cineva nou la
joacă. Prin această activitate de învățare socio-emoțională, ei vor
dezvolta conștiința socială și abilitățile de relaționare
Apariția unui dezechilibru în viata familială se răsfrânge dramatic
asupra copilului.
Dezorganizarea familiei prin divort, parasirea totala sau partiala a tarii
de catre un parinte sunt situații și trăiri sufletesti profunde ce nu duc la o
dezvoltare buna a copilului. Cu cat aceste schimbari se produc la o
varsta mica, cu atat efectele acestora nu sunt atat de grave pentru copil,
dar odata cu integrarea copilului in viata sociala, aceasta destramare
conduce deseori la marginalizarea sau la transformarea copilului intr-un
copil introvert lipsit de interes si dorinta de afirmare.
Familia, ca unitate relativ restrânsă, oferă copilului o diversitate de
relaţii interpersonale şi modele comportamentale necesare pregătirii
acestuia pentru viaţă. Oricât de mult am vrea să credem că familiile
dezintegrate, prin plecarea unuia sau a ambilor părinţi la munci peste
hotare, şi-au ridicat nivelul de trăi prin supliniri financiare, situaţia
copiilor nu se îmbunătăţeşte de la aceasta. Rolul de părinte implică
foarte multe cunoştinţe şi abilităţi necesare zi de zi, dar aceste cunoştinţe
şi abilităţi nu sunt înnăscute şi nici nu apar atunci când devii părinte. De
multe ori, părinţii au întrebări la care nu au răspunsuri sau observă
comportamente ale copilului lor la care nu ştiu cum să reacţioneze.
În societatea modernă familiile se confruntă tot mai des cu solicitări
ridicate, cu poveri economice care determină tot mai mulţi părinţi să
lucreze foarte multe ore pe zi, limitând în felul acesta timpul pe care îl
petrec cu copiii lor. În familia modernă se constată un declin al
paternităţii, deoarece autoritatea de control şi cea de decizie aparţine, în
general, tot mamei.
Apare tendinţa de afirmare a unui nou statut al femeii, cel al femeii de
carieră, alături de cel de mamă si soţie, şi dorinţa de confirmare a
posibilităţii de transfer către tată a unor roluri de îngrijire a copilului.
Lipsa de supraveghere din partea familiei pune în pericol interesele şi
preocupările copilului legate de educaţie favorizând concentrarea
acestora pe activităţi de tip recreativ, joacă, televizor, anturajul de cele
mai multe ori nepotrivit. Consecinţele negative surprinse sunt resimţite
în primul rând de copii în plan psihologic: dorul de părintele plecat poate
avea drept consecinţă un sentiment de însingurare a copilului pentru o
anumită perioadă de timp.
Funcțiile parentale descrise de Kari Killen sunt următoarele:
• Abilitatea de a percepe copilul în mod realist: de a nu-i atribui
copilului propriile noastre sentimente și trăiri, fapt care depinde de starea
sau situația prin care trece părintele. Așteptările față de copil alterează
percepția realistă a acestuia în mare măsură, așteptările pozitive
influențând pozitiv dezvoltarea acestuia, iar cele negative se vor
răsfrânge în comportamentul lui , iar cu cât percepția copilului este
negativă și de mai lungă durată, cu atât e mai mare pericolul unui abuz
fizic sau emoțional. Într-un final copilul va începe să se perceapă ca
fiind rău, prost, blestemat etc.
• Acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile
copilului: această funcție depinde de cunoașterea nevoilor copilului și
de sentimentul părintelui că este capabil de a satisface aceste nevoi. Pe
lângă nevoile biologice ușor de satisfăcut, copilul are nevoie și de
dragoste, de sentimentul securității. Acest sentiment este dat de
predictibilitatea și continuitatea vieții lui în relația cu adultul, precum și
dragostea și emoțiile pozitive pe care le trăiește în relație cu acesta.
• Așteptări realiste față de capacitatea copilului de a coopera:
există stadii în care capacitatea copilului de a coopera este diminuată.
Dacă așteptările părinților privind cooperarea copilului sunt nerealiste, ei
se vor simți frustrați și incapabili în rolul lor parental.
• Capacitatea de a interacționa pozitiv cu copilul: reprezintă
capacitatea părintelui de a relaționa pozitiv cu copilul în jocul lui, în
tristețe, bucurii și dezvoltare, acesta având nevoie să exploreze lucruri
noi, de o stimulare cognitivă și emoțională, de experiențe noi.
• Abilitatea de a fi empatic cu copilul: părintele trebuie să ghicească,
să simtă ceea ce simte copilul. Autorul susține că empatia în relația cu
copilul are trei componente: abilitatea de a diferenția și de a da nume
gândurilor și trăirilor copilului, abilitatea de a se transpune mental în
situația copilului și abilitatea de a reacționa, a răspunde activ, în funcție
de trăirile copilului. Acompanierea emoțională a copilului are cea mai
mare importanță în dezvoltarea mentală și integrarea acestuia în
societate. Dacă părintele a avut o copilărie nefericită, va fi mult
diminuată capacitatea lui de a rezona afectiv cu copilul, de a-i
recunoaște suferința, de a crea momente de confort și bucurie împreună.
• Capacitatea de a considera prioritate nevoile copilului față de
nevoile proprii: care se bazează pe maturitatea părintelui. Un părinte
imatur va considera că nevoile copilului nu sunt atât de importante ca ale
sale personale. Nevoile acestuia îl vor irita, stârnind frustrări și reacții
agresive și nu vor fi capabili de sacrificiu pentru copil.
• Abilitatea de a stăpâni durerea și agresivitatea și de a nu le
revărsa asupra copilului: părintele imatur este incapabil să își
stăpânească trăirile, să dezvolte mecanisme adaptative bazate pe relația
de plăcere de a fi cu copilul. A face planuri, a glumi, a râde cu copilul, a
avea plăceri împărtășite cu copilul sunt comportamente parentale
normale, benefice dezvoltării sale.
Una dintre cele mai dificile și provocatoare funcții parentale este de a-i
impune copilului limite.
Copilul are nevoie de imaginea unui părinte iubitor, dar ferm, autoritatea
parentală creând o stare de siguranță. Copilul are nevoie de limite
ferme, între care să se dezvolte ținând seama de ceilalți, de nevoile și
dorințele lor. Socializarea copilului, dezvoltarea abilității de a trăi în
armonie cu ceilalți, bucurându-se de prezența lor, se leagă de această
capacitate de a impune limite comportamentului copilului.
Raportul de disciplinare dintre părinți și copii formează contextul în care
aceștia învață strategii de a se autocontrola și de a-i controla pe alții. Dar
în același timp în care părintele stabilește limite, trebuie să îi arate
copilului că îi respectă autonomia și individualitatea și că limitele
impuse nu se bazează pe raportul de forță care este în defavoarea
copilului ci pe reguli care trebuie să fie respectate de toți.