ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIE

Urdă Maria-Manuela, educatiare,

grad didactic definitiv,Gradiniţa P.N. Nr.2,
Mănăstirea Caşin, România

Abstract: The role of parents in their children‘s education has long

been recognised as a significant factor in educational success and school
improvement.

185
 Many projects have sought to develop work with parents starting
from this ‗deficit‘ view of the family background and set out to educate the
family in order to help to educate the child.
Even where the deficit model is less apparent projects are designed
to suggest activities which develop school methods at home. This appears to
offer the parents the chance to participate in the culture of the school, but
offers no opportunity for them to recognise the contribution of their own
knowledge and social background to their children‘s education. More
recently projects have developed in which there is a more equal notion of
partnership developed between the school and the community and in which
the richness of the home environment is recognised.
The educational expectations of families are a key focal point in the
study of many educational phenomena in different socio-cultural contexts:
the link between education and training, socialization factors, general or
specific private and public interests, and even between political powers,
individuals and the basis of citizenship.

Copilul e unic, iar părintii trebuie să înveţe să îl cunoască şi

să îl înţeleagă înca de la primul an în viaţă, printr-o mai bună
comunicare părinte-copil, ajutându-l astfel să se dezvolte atât fizic
cât şi emoţional.
Există numeroase programe prin care părinţii învaţă să
înţeleagă mai bine nevoile copiilor şi să dezvolte o relaţie de
ataşament cert cu copiii lor.
O astfel de relaţie este baza dezvoltării la copii a empatiei,
stimei de sine, a relaţiilor bune cu adulţii şi copiii, a abilităţii de
gestionare a emoţiilor, a bunătăţii şi blândeţii.
Dezvoltarea armonioasă a copilului are ca motivație
îmbunătățirea procesului de educație în relația părinte-copil şi
implicit relaţia părinte-copil-şcoală.
Se ştie că factorii educaţionali care contribuie la formarea
personalităţii şi educaţiei copilului sunt şcoala reprezentată de dascăli
şi familia reprezentată de părinţi şi copii. Datorită acestui fapt este
necesară o strânsă colaborare şi armonizare a relaţiilor şcoală-
familie. Familia trebuie să colaboreze în permanenţă cu şcoala, să se
implice în toate activităţile de zi cu zi ale copilului, fie că sunt
activităţi şcolare sau extraşcolare.
De o importanţă deosebită sunt şedinţele cu părinţii, dar
uneori sunt insuficiente, de aceea se recomandă părinţilor să participe

186
şi la alte acţiuni extraşcolare. Astfel sunt de mare folos mici excursii
sau activităţi de protecţia mediului, curăţenie în sala de clasă precum
şi amenajarea clasei, la care să participe atât părinţii cât şi copii
alături de dascălul lor.
În cadrul excursiilor şi a drumeţiilor părinţii contribuie la
organizarea şi sponzorizarea acestora, iar prin participarea efectivă a
părinţilor la aceste activităţi, trăiesc şi ei emoţii alături de copii lor,
oferindu-le modele de comportare în asemenea situaţii.
În cadrul activităţilor extraşcolare pot fi organizate vizite la
expoziţii, moment în care copii sunt familiarizaţi cu date importante
pe plan artistic, sărbătorirea zilelor de naştere a colegilor de clasă,
învăţând să aibă un comportament civilizat, obişnuirea cu unele
convenţii sociale şi crearea legăturilor afective.
Alte forme de colaborare familie-şcoală ar putea fi şi “ziua
uşilor închise”, în care părinţii asistă la orele de curs şi la alte
activităţi, atelierele de lucru cu părinţii sau orice alte activităţi pentru
copii organizate de către dascali şi părinţi.
În ziua de azi observăm, din păcate, că unii părinţi nu mai au
timp ori sunt dărâmaţi de grijile vieţii zilnice sau sunt dezinteresaţi să
îşi îndeplinească responsabilităţile educative. Sărăcia determină de
multe ori separarea, înstrăinarea sau destrămarea familiei. Aceste
situații au un impact major asupra dezvoltării copiilor din familiile
respective, sporesc nivelul stresului emoţional sau produc traume pe
care copiii nu știu cum să le gestioneze.
Demersul autorităţilor de a susţine familiile afectate există
dar este insuficient, astfel că suntem în situaţia în care dezvoltarea
unor măsuri suplimentare de protecţie socială a devenit imperativă,
iar implicarea dascalului în viaţa copilului trebuie să fie majoră.
Contează foarte mult ambientul în care copilul se dezvoltă.
Astfel, în familiile în care există înţelegere, dragoste şi respect se
creează un climat pozitiv pentru creşterea şi dezvoltarea copilui, pe
când în familiile dezorganizate se creează un climat negativ care
influienţează implicit dezvoltarea copilului în o direcţie nedorită
(violenţă, irascibilitate sau opus acestora, introvertire, lipsă de
interes, etc). Aceşti factori influienţează atitudinea, comportamentul
şi modul de a fi al copilului respectiv.
Mereu trebuie aleasă calea de mijloc, părinţii nu trebuie să
fie exagerat de severi.Totul trebuie să se situeze în limitele
187
normalului. Un copil care este ameninţat cu bătaia pentru orice
greşeală, va evita pe viitor să îşi recunoască greşelile, minţind, se
îndepărtează afectiv de părinţi, căutând “alinarea” în altă parte,
intrând astfel în “găşti” sau “bande”, pierzând astfel controlul asupra
copilului.
Pe de altă parte, nu se recomandă nici părinţii care permit
totul copiilor, deoarece asta va duce la egoism, el având mereu
drepturi, iar părinţii doar obligaţii.
În toate aceste cazuri dascălul trebuie să cunoască foarte bine
situaţia reală a familiei şi sa le sugereze (în particular şi nu în şedinţe
cu părinţii sau în faţa copiilor) necesitatea existenţei tactului şi a
calmităţii, având aici rolul de sfătuitor şi nu de judecător.
Părinţii trebuie să cunoască foarte bine comportamentul
copiilor atât faţă de dascăl cât şi faţă de colegi sau alţi copii cu care
se joacă, iar în cazul în care nu este corespunzator să îl direcţioneze
spre un comportament civilizat şi corect. „A-ți învăța copiii să facă
binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă”
(Mantegazza).
Mulţi părinţi consideră că rolul lor în educaţia copilului se
termină o dată cu intrarea la şcoală, afirmând „l-am dat la școală, să-l
învețe dascălul”, ceea ce este complet fals, deoarece şcoala şi
dascălul nu pot înlocui lipsa de preocupare a părinţilor. Dascălul
continuă educaţia părinţilor la ore, iar părinţii o continuă dupa ore.
Aşadar, şcoala reprezintă doar o parte din educaţia pe care o primesc
copii, restul primind-o înafara şcolii.
Parteneriatul părinţi-şcoală poate ajuta dascălii în munca lor,
să perfecţioneze abilităţile şcolare ale copilului, să îmbunătăţească
atât programul de învăţare căt şi climatul şcolar, să îmbunătăţească
abilităţile educaţionale ale părinţilor şi să conecteze familiile între
ele.
Părinţii trebuie să vadă în dascăli un prieten şi un colaborator
care îi poate ajuta uneori chiar în relaţia părinte-copil.
Psihologii, psihiatrii şi alţi specialişti consideră că
principalul factor în educaţia copiilor este familia, denumită şi prima
şcoală a copiilor, care îşi pune o amprentă definitivă asupra modului
de formare a personalităţii copilului.
În momentul în care şcoala şi familia se completează şi se
susţin reciproc, pot asigura o integrare a copilului în activitatea
188
şcolară dar şi în viaţa socială. Când între părinţi şi şcoală există un
parteneriat se îmbunătăţesc performanţele elevilor, frecventarea
cursurilor şi reducerea abandonului şcolar, chiar a scăderii
delicvenţei juvenile, indiferent de mediul economic sau cultural al
familiei.
Părinţii indiferent de etnie, statut social sau pregătire
reprezintă un element cheie în educaţia copiilor, ei îşi doresc tot ce e
mai bun pentru copii lor. Astfel, şcoala nu este singura responsabilă
pentru rezultatele şcolare ale copilului.
Totodată părinţii au şi ei asteptări de la dascăli şi anume
aceştia să fie sensibili la interesele, talentele şi nevoile copiilor, toţi
copii să fie consideraţi la fel, să-i ajute pe copii să îşi mărească stima
de sine şi să întărească disciplina copiilor, o comunicare deschisă cu
părinţii şi să le recomande acestora cum îşi pot ajuta copii.
Pe de altă parte dascălii au şi ei asteptări din partea părinţilor
şi anume să creeze copiilor un mediu sigur şi calm de dezvoltare
fizica şi psihică, să susţină regulile şcolii, să discute cu copii despre
importanţa educaţiei în viaţă, să fie un bun exemplu şi să îi ajute pe
copii să realizeze un echilibru permanent între activităţile şcolare şi
cele extraşcolare, să-i înveţe pe copii disciplina şi respectul faţă de
cei din jurul lor, să comunice deschis cu dascălii fără jigniri şi critici
la adresa competenţei profesionale ale acestora.
Colaborarea între familie şi şcoală poate fi realizată şi prin
parteneriate care reprezintă o formă de comunicare şi colaborare în
sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.
Parteneriatul şcoală-familie este o formulă pedagogică,
noţiune relativ nouă înserată în domeniul educaţiei. Pedagogul Sorin
Cristea consideră că acest parteneriat este de fapt un segment care
„reflectă mutaţiile înregistrate la nivelul relaţiilor existente între
instituţiile implicate direct şi/sau indirect în proiectarea şi realizarea
obiectivelor sistemului de învăţământ: şcoala, familia, comunitatea
locală, agenţii sociali (economici, culturali, politici, religioşi etc.),
factori de asistenţă socială etc.”
În ultima perioadă se pune un mare accent pe angajamente
mutual stabilite între părinţi şi şcoală, pe baza unui contract
educaţional individual în ceea ce priveşte educaţia copilului cu
scopul de a asigura condiţii optime de derulare a procesului de
învăţământ. În contract şcoala are responsabilităţi privind procesul
189
instructiv-educativ, părintele este responsabil pentru educarea şi
comportamentul copilului şi pentru colaborarea cu şcoala spre
beneficiul copilului, iar elevul este responsabil pentru propria
educaţie.
Dupa semnarea acestui contract educaţional, se consideră că
este un sistem de îndatoriri reciproce pentru educaţia şi formarea
copilului.
Există mai multe modele de implicare a părinţilor în educaţia
copilului şi anume:
1. Modelul sferelor de influenţă suprapuse – Joyce Epstein
dezvoltat de Epstein în 1995 şi care pare a fi cel mai complet, multe
studii raportându-se la acest model. Acesta presupune că elevii învaţă
mai mult atunci cănd părinţii şi dascălii împărtăşesc scopurile şi
responsabilităţile pentru învăţarea elevilor şi lucrează împreună şi nu
individual. În cadrul acestui model participanţii sunt familia, şcoala
şi comunitatea, identificându-se urmatoarele tipuri de implicare:
parentingul, comunicarea, voluntariatul, învăţarea acasă, luarea
deciziilor şi colaborarea cu comunitatea.
2. Modelul Hoover-Dempsey şi Sandler care ilustează
procesul implicării părinţilor din perspectiva teoretică a învăţării
sociale, subliniind contribuţia pe care cultura şi viaţa o au în
implicarea părinţilor în viaţa copiilor.
3. Parteneriatul Bryan este o relaţie care îi ajută pe copii să
aiba success la şcoala.
4. Modelul reţelelor tematice – Attride-Stirling unde
implicarea parentală este compusă din trei elemente: interacţiunea cu
copilul, disponibilitatea şi responsabilitatea pentru copil. Elementele
acestui model sunt participarea împreună cu copiii la activităţi în aer
liber precum şi educaţia privind dezvoltarea copiilor din punct de
vedere socio-economic şi mai ales prin implicarea taţilor în relaţia cu
şcoala.
5. Modelul Matsagouras descrie în anul 2005 patru tipuri de
colaborare familie-şcoala, şi anume centrare pe şcoală, colaborare,
negociere şi centrare pe familie. Nu tot timpul este o colaborare
reuşită deoarece părinţii au nevoie de orientare din partea dascălilor
pentru dezvoltarea copiilor lor, iar dascălii solicită cooperarea
părinţilor chiar dacă nu pot sau nu ştiu cum să îi sprijine în această

190
implicare, fiind necesare abilităţi şi strategii pentru dezvoltarea unei
foarte bune comunicări cu părinţii.
6. Modelul funcţional Bryan şi Holcomb McCoy care
propune un model multinivelar cu nouă tipuri de rezultate
colaborative: programe de mentorat, centre pentru părinţi, programe
de voluntariat, oportunităţi de asistenţă la clasă, programe de vizite la
domiciliu, programe de educaţie pentru părinţi, parteneriate din
domeniul afacerilor, management şcolar şi programe de tutorat.
În concluzie, cei doi factori educativi, şcoala şi familia,
trebuie să aiba acelaşi scop - formarea personalităţii umane integrale
şi armonioase. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul
primordial în educatie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o
unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are
şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între
acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport
de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind s-
o completeze pe a celuilalt.
Bibliografie:
1. Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed.
Institutul European, Iaşi, 2005
2. Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
3. Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010

191