INTERACŢIUNEA PĂRINŢI –GRĂDINIȚĂ

ÎN EDUCAȚIA PREȘCOLARILOR

Prof. Înv.Preșcolar VĂDĂNOIU RALUCA ALEXANDRA

Grădinița Cu Program Prelungit „Lumea Florilor”
Năvodari, Constanța

Familia are un rol decisiv în maturizarea psihosocială a copilului, în conturarea

concepţiei lui despre lume şi despre sine. Influenţa exercitată de către părinţi asupra copilului
este benefică, dacă aceştia sunt competenţi privind educaţia, dacă îl îndrumă cu tact şi cu
înţelepciune, dacă îl respectă şi-i stimulează creativitatea, responsabilitatea şi libertatea.
Calitatea acţiunilor şi a influenţelor familiei şi ale grădiniţei poate fi obţinută numai
printr-o comunicare şi colaborare eficientă între actorii implicaţi în educaţia copilului.
Relaţiile bazate pe înţelegere, susţinere, respect, dragoste creează temeiul comunicării şi
colaborării eficiente a familiei cu grădiniţa.
Pentru a construi un mediu prietenos copilului şi pentru a fi calitativă, interesantă,
grădiniţa are nevoie de sprijinul conştient şi partenerial al părinţilor. Pe tot parcursul
perioadei preşcolare este necesar să existe un acord conform căruia părinţii să colaboreze cu
instituţia de învăţământ frecventată de copiii lor. Instituţiile de învăţământ conştientizează
rolul implicării părinţilor, iar colaborarea cu ei constituie unul dintre obiectivele majore ale
grădiniţei. Părinţii
trebuie sensibilizaţi şi obişnuiţi cu ideea că rolul lor în raport cu grădiniţa este unul de tip
activ-participativ, decisiv, deoarece ei sunt persoanele responsabile de soarta copiilor lor.
Familia determină într-o mare măsură calitatea educaţiei, familia este mediul primar
în care se află copilul, iar părinţii influenţează acţiunile pe care le exercită în scopul formării
acestuia.
Examinând familia din această perspectivă, constatăm că educaţia realizată în cadrul
acesteia, colaborarea şi comunicarea ei cu grădiniţa necesită redefinirea, optimizarea şi
fundamentarea pedagogică din mai multe consideraţii:
− situaţia socioeconomică din ţară provoacă unele fenomene cum ar fi lipsa unuia sau a
ambilor părinţi şi implicarea bunicilor, a altor membrii ai familiei sau a rudelor în educaţia
copiilor;
− goana după un minimum de existenţă a părinţilor generează dificultăţi în relaţia cu grădiniţa
privind educaţia copilului;
− informarea insuficientă a părinţilor privind finalităţile curriculumului de la treapta
învăţământului preşcolar generează o multitudine de probleme dificile în formarea
personalităţii integrale a copilului;
− atât la nivel macro-, cât şi la cel microstructural apare necesitatea fundamentării pedagogice
a parteneriatului educaţional şi elaborării strategiilor de optimizare a acestuia pe dimensiunea
grădiniţă-familie.
Băran-Pescaru A. spunea: „Ce înseamnă de fapt implicarea familiei în educaţie?
Presupune o mulţime de activităţi. Unii părinţi şi unele familii poate că au timp să se implice
în mai multe moduri, alţii în doar una sau două activităţi. Dar, indiferent de nivelul de
implicare, nu uitaţi că dacă vă angajaţi şi rămâneţi implicaţi, veţi observa diferenţa”.
Răspunsul la această întrebare poate fi: „a citi o poveste înainte de culcare..., a întreba copilul
ce a facut la grădiniţă..., a discuta cu profesorul asupra progresului copilului..., a limita
vizionarea programelor TV la nu mai mult de două ore..., a deveni un susţinător al unei mai
bune educaţii în comunitatea căreia aparţineţi şi a insista în a impune standarde ridicate de
comportament copilului dumneavoastră (2004, p. 39).
Rima Bezede (2009, p.31) propune trei etape principale în evoluția relației familiei-
grădiniță: etapa grădiniței autosuficiente; etapa de incertitudine profesională; etapa de
dezvoltare a încrederii mutuale profesori- părinţi. La faza iniţială, grădinița se consideră o
instituţie educaţională închisă, care nu influenţează mediul familial şi, totodată, nu se lasă
influenţată de el. Părinţii acceptă fără rezerve ideea că intervenţia lor în demersurile grădiniței
este inoportună. Ei nu participă la consiliile de administrare, formarea asociaţiilor de părinţi
nefiind încurajată de conducerea grădiniței, iar în cadrul informării şi formării viitorilor
profesori subiectul parteneriatului grădiniță-familie este neglijat. În a doua etapă, profesorii
încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra reuşitei copiilor, dar părinţii continuă
să creadă că grădinița este autosuficientă. Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de
familie grădiniței, pentru eventualele atitudini, deprinderi ale copiilor. Managerii şcolari nu
renunţă la a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile copiilor fiind
încă, în general, formale. Totodată, încep să se dezvolte diverse iniţiative: o mai bună
comunicare a educatoarelor cu părinţii; fondarea de organizaţii voluntare de părinţi şi consilii
de gestiune şcolară în care însă participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional. În a
treia etapă, părinţii şi educatoarele descoperă împreună că, treptat, neîncrederea este înlocuită
cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familia este încurajată de grădinița din ce în ce
mai mult; consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, aceştia având un
rol decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi
promovate în activitatea şcolară; profesorii specializaţi (consilierii) se preocupă de
problemele excepţionale ale colaborării cu familiile copiilor; organizaţiile de profesori
recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi; formarea profesorilor include şi componenta
relaţie şcoală-familie ca fiind una de maximă importanţă; se organizează cursuri pentru
profesori şi părinţi.
Unul din principiile esenţiale ale educatiei timpurii este centrarea pe nevoile familiei.
Modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului ca fiinţă socială, se datoreaza
urmatoarelor considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi în
primii 6-7 ani are loc cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului adult. După această
vârstă şcoala si societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constiluie baza
educaţiei primilor ani, în familie.
Copilul, încă din stadiul în care dobândeşte un eu distins de mama sa (se joacă şi
singur, vorbeşte despre sine la persoana întâi, are control sfincterian şi îşi poate numi stările
fiziologice) are nevoie de o existenţă completă în ambele medii amintite: familia şi
comunitatea de congeneri. El are nevoie, deopotrivă să fie special, dar şi să fie la fel ca
ceilalţi. Grădiniţa îi poate asigura copilului comunitatea de care el are nevoie. Aici este un
mediu suficient de securizant pentru a aminti de casa familială, dar şi un spaţiu echidistant în
care copilul să poată avea experienţa de a fi ca ceilalţi, de a „intra în rândul lumii”, de a ieşi
din spaţiul familiei unde este valorizat pentru unicitatea sa, pentru particularităţile sale.
Astfel, familia şi grădiniţa oferă în mod complementar, împreună, un spaţiu complex necesar
dezvoltării copilului preşcolar. Ambele instituţii sunt necesare şi nici una nu poate prelua
atribuţiile celeilalte, fiecare având un alt rol. Important este însă ca această complementaritate
să poată fi înţeleasă corect pentru coerenţa mediului educativ în care trăieşte copilul. Părinţii
copilului intră şi ei într-o comunitate constituită în jurul grădiniţei unde se pot implica mai
mult sau mai puţin. Ceea ce îi uneşte pe aceşti părinţi este o preocupare comună pentru felul
în care se simt copiii la grădiniţă. Este de asemenea important ca părinţii şi educatoarea să
poată colabora şi să se poată sprijini reciproc într-o relaţie în care fiecare conştientizează
importanţa pentru copil a rolului celuilalt. Părinţii îşi duc copilul la grădiniţă tocmai pentru
că simt nevoia lui de a avea un grup constant de congeneri pentru socializare nemediată de
familie. Astfel, odată cu intrarea copilului în Grădiniţă, această instituţie devine foarte
importantă pentru întreaga familie. De felul în care se stabilesc şi evoluează relaţiile dintre
cele două instituţii educative depinde modul în care copilul va învăţa să se raporteze la
instituţiile sociale, la comunitate (Fraca, S., 2010, p.p. 13-14).
 Copilul este educat nu numai în instituţia preşcolară. Cea mai mare parte a timpului îl
petrece în familie, chiar dacă frecventează o grădiniţă cu orar normal. Aici, în familie, copilul
creşte şi se dezvoltă sub acţiunea mediului familial. Influenţa mediulului se împleteşte mai
mult sau mai puţin organic cu cea venită din partea grădiniţei. Cu timpul, influenţa exercitată
de grădiniţă creşte în intesitate, până ce ocupă o poziţie dominantă. Grădiniţa trebuie să
urmărească în ce măsură munca depusă de colectivul ei pedagogic este continuată, susţinută
şi întărită de familie. Nu este permis ca rolul acestei munci să fie anihilat, irost sau estompat.
Este uşor de înteles ce se va întâmpla cu un copil care în grădiniţă învaţă un lucru, iar în
familie altul. În grădiniţă învaţă, de pildă, să aşeze jucăriile în ordine, iar în familie se
obişnuieşte să le arunce peste tot; în grădiniţă învaţă să fie politicos faţă de adulţi şi alti copii,
iar în familie i se tolerează să fie lipsit de bune maniere. În această situaţie este foarte greu să
i se educe copilului spiritul de ordine, deprinderi de organizare şi disciplină în activitate,
atitudini de prietenie şi solicitudine în relaţiile reciproce cu alţii. Chiar daca infuenţele
pozitive ale grădiniţei nu sunt cu totul anihilate, efectul lor va fi întârziat şi simţitor diminuat
prin greşelile de educaţie ce se pot comite în familie. De aceea, pentru a duce la bun sfârşit
sarcinile educaţiei, este foarte important ca instituţia preşcolară să realizeze o colaborare cât
mai strânsă cu familia, în vederea stabilirii unui sistem unitar de cerinţe, a unei linii unitare în
educarea copiilor (Chircev, E., et.al, 1968, p.305).
Familia joacă un rol esenţial în dezvoltarea şi menţinerea stării de bine, al acelui echilibru
bio-psiho-social atât de necesar fiinţei umane. În majoritatea situaţiilor, familia reprezintă
reperul major în conturarea opţiune pentru o anumită carieră a copiilor. Părinţii sunt pentru
copii sursa primară şi cea mai puternică de învăţare, de sprijin afectiv şi securitate. Copilul îşi
schiţează în familie jaloanele importante ale personalităţii sale şi se poate defini pe sine prin
valiorile promovate de aceasta, normele sociale apreciate şi puse în practică, ţelurile ei etc.
(Jigău, M. Moraru, M., 2004, p.127a).
Familia poate fi sau deveni pentru copil un factor al dezvoltării personalităţii, un
model de imitat, un refugiu permisiv sau un câmp de confruntări, o zonă a dogmatismului
agresiv, a infelxibilităţii şi autoritarismului (Jigău, M. apud. Moraru. M., 2004, p.127b).
Micea Agabrian (2006, p. 26) subliniază faptul că parteneriatele grădiniţă-familie
includ activităţi iniţiate de educatori sau părinţi care pot fi produse la grădiniţă, acasă ori în
comunitate. În forme diferite, ele reflectă şase tipuri de implicare a familiei ( Epstein, 1990,
1992; Epstein şi Lee, 1995; Epstein şi alţii, 2002):
o Tipul I: Vizează obligaţiile de bază ale părinţilor de a asigura sănătatea şi securitatea
copiilor, pregătirea lor pentru şcoală şi de a oferi condiţii favorabile în casă în vederea
sprijinirii progresului educaţional.
o Tipul II: Se referă la obligaţiile grădiniţei de a comunica cu familiile despre programele
grădiniţei şi progresul copiilor (comunicări prin notiţe, anunţuri, broşuri şi pliante, întâlniri şi
conferinţe cu părinţii).
o Tipul III: Urmăreşte participarea părinţilor în mod voluntar la activităţi şi evenimente
culturale şi sportive, dar şi oferirea ajutorului educatorilor, personalului administrativ şi
copiilor în situaţii variate.
o Tipul IV: Se concentrează pe implicarea părinţilor în activitatea copiilor de învăţare acasă,
fie că această implicare este cerută de relaţia părinte-copil, fie de ideile profesorilor
referitoare la implicarea părinţilor în activitatea de învăţare de acasă.
o Tipul V: Se referă la implicarea părinţilor în procesul de luare a deciziilor la grădiniţă
(precum participarea în consiliul profesoral, organizaţii părinţi-profesori, grupuri de suport
ale părinţilor, comitete educaţionale la diferite niveluri administrative).
o Tipul VI: Vizează colaborarea părinţilor cu comunităţile şi agenţiile comunitare care sprijină
şi sporesc oportunităţile de învăţare ale copiilor (programe şi evenimente culturale, asistenţă
medicală şi alte servicii comunitare).
Problemele curente ale copiiilor, precum şi realizările acestora, trebuie însă aduse la
cunoştinţă părinţilor prin modalităţi de comunicare operativă a educatoarei cu aceştia:
corespondenţă, telefoane, comunicare la începutul sau la sfârşitul programului zilnic.
Subliniem asupra faptului că nu doar aspectele negative în comportamentul şi performanţele
copilului trebuie să facă obiectul comunicărilor curente între părinţi şi educatoare, ci şi
reuşitele acestuia în diverse planuri. Transmiterea acestor veşti bune are pentru părinţi un
efect motivant pentru sprijinirea în continuare a evoluţiei copilului şi pentru consolidarea
relaţiei cu instituţia educaţională (Glava, A., Glava, C., 2002, p. 231b).
O altă modalitate de colaborare a grădiniţei cu familia implică informarea teoretică a
părinţilor în problemele de psihopedagogie preşcolară. Cadrul în care educatoarea poate face
acest lucru este asigurat de un program de consultatii individuale şi/sau colective, având
diferite teme: „Cum ne jucăm cu copiii noştri?”, „Cum putem contribui la dezvoltarea
limbajului copiilor?” etc. În mod special, în cadrul acestor consultaţii individuale, părinţii pot
colabora cu educatoarea şi cu alţi specialişti la realizarea unor planuri individuale de educaţie
a propriilor copii, care să vizeze depăşirea dificultăţilor acestora în diverse arii de dezoltare,
sau, după caz, accelerarea dezvoltării, dacă potenţialul copilului o permite (Glava, A., Glava,
C., 2002, p. 231c).
Una dintre calităţile cadrului didactic ar trebui să fie atitudinea pozitivă faţă de
familie. Educatoarea trebuie să vadă copilul întotdeauna în contextul familiei. Ea trebuie să
cunoască situaţia familiei şi influenţa ei asupra copilului. Pe baza datelor pe care le are ( şi
care nu trebuie să rezulte în niciun caz dintr-o imixtiune în viaţa familiei), educatoarea îi
susţine pe părinţi în faţa copilului. Ea nu trebuie să emită critici la adresa unuia sau altuia
dintre membrii familiei copilului, ci să exprime prin cuvinte şi acţiuni înţelegerea şi sprijinul
său pentru nevoile copilului, văzut ca membru al familiei sale (Dumitrana, M., 2000, p.120).
Meseria de părinte (parenting) reprezintă punctul de sprijin din viaţa
copilului.Personalul şcolii sprijină educaţia parentală pozitivă prin respectarea şi consolidarea
capacităţilor şi abilităţilor necesare părinţilor pentru a-şi îndeplini rolul. După ce se identifică
rolurile şi responsabilităţile ce revin părinţilor, cadrele didactice trebuie să se intereseze de ce
anume au nevoie părinţii şi să încerce să găsească soluţii pentru rezolvarea acestor necesităţi.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul grădiniţei reprezintă o strategie de
întărire a relaţiilor grădiniţă- familie. Părinţii capătă încredere în grădiniţă, instituţie care
devine mai transparentă şi mai apropiată de nevoile comunităţii. Un punct câştigat este
coerenţa serviciilor, părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin mijloace proprii să beneficieze
de diverse servicii, ei le găsesc în grădiniţă. Aceasta, ca furnizor de servicii complexe, va face
trecerea de la educaţia instituţională, cu accent pe instituţie (care are un program, curriculum
la care elevii trebuie să se adapteze) la grădiniţa centrată pe copil, pe nevoile acestuia şi pe
ale comunităţii.

Bibliografie:
o Băran-Pescaru, A., 2004, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti;
o Bezede, R., Vatamanu-Ciocanu, M., 2009, Didactica Pro. Școala părinților, Editura
Pro Didactica, Chișinău;
o Dumitrana, M., 2000, Copilul, familia, grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti;
o Farca, S., Mircea, S.A., Preda, V., Oancea, A.M., 2010, Acasă la grădiniţă!- Ghid
pentru părinţi;
o Glava, A., Glava, C., 2002, Introducere în pedagogie preşcolară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca;