TEMA 1: INTRODUCERE ÎN CONSILIEREA ŞI EDUCAŢIA FAMILIEI

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Şcoala are un rol foarte important în formarea copilului şi, de ce nu, şi a părinţilor, printr-o
comunicare permanentă între profesori şi părinţi. Cele două autorităţi prezente în viaţa copilului
îşi pun amprenta asupra felului în care acesta se dezvoltă.
Societatea actuală face eforturi să reconsidere familia ca instituţie umană şi să-i acorde rolul
principal în rezolvarea problemelor sale. Dezvoltarea ştiinţelor socio-umane demonstrează că
experienţele primilor ani din viaţa copiilor sunt hotărâtoare pentru devenirea personalităţii lor.
De foarte multe ori părinţii nu însă capabili să-şi rezolve propriile probleme cu copiii lor.
Folosesc autoritatea excesivă, violenţa sau sunt indiferenţi, nu observă când copiii au probleme.
Când vorbim despre educaţia părinţilor, nu ne referim la nivelul de studii al acestora, ci la
nivelul de informare şi abilitare cu privire la responsabilităţile care le revin. Nu de puţine ori
auzim despre tineri proveniţi din familii modeste, care excelează în diferite domenii pentru că
părinţii au fost permanent preocupaţi de dezvoltarea armonioasă a copilului, s-au informat şi
chiar şi în lipsa mijloacelor financiare, au reuşit să valorifice aptitudinile copilului. Întâlnim
totodată şi opusul acestor situaţii, numeroase exemple negative ale copiilor provenind din
familii înstărite sau de intelectuali care şi-au pierdut direcţia în viaţă. Prin urmare, când vorbim
de educaţia părinţilor avem în vedere asumarea misiunii de a stimula atitudinea proactivă a
părinţilor, de continuă informare şi perfecţionare în această dificilă “meserie”.
Educaţia familiei şi a părinţilor are în vedere acele acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei
educative şi spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi de interacţionare în familie.
Educaţia părinţilor contribuie la emanciparea socială şi spirituală a acestora. Ca subsistem al
educaţiei permanente, ea răspunde unor nevoi specifice, concrete şi oferă modalităţi alternative
şi condiţii de autoeducaţie.
Pentru îndeplinirea funcţiei fundamentale a familiei, cea de securizare a copilului, şi a rolului său
socializator, finalitatea definitorie a educaţiei părinţilor constă în formarea conştiinţei educative a
acestora, conştiinţa necesităţii unui efort continuu pe măsura evoluţiei nevoilor, inclusiv a
nevoilor de educaţie ale copilului.
Educaţia părintilor este o problemă care ar trebui să preocupe mai mult autorităţile şi şcolile să
se preocupe de organizarea şi sprijinirea unor activităţi, de tipul cursurilor, seminariilor oferite
gratuit pentru formarea părinţilor. Investind în părinţi, investim în copii, puterea exemplului
personal fiind întotdeauna cea mai mare; un parinte educat ştie să abordeze şi cele mai delicate
situaţii din viaţa copilului şi să le găsească rezolvarea cea mai potrivită. În prezent, există o serie
de cursuri organizate în mare parte de ONG-uri sau asociaţii non-profit al căror scop este acela
de a educa, forma părinţii pe anumite teme legate de îngrijirea, creşterea şi educarea copilului.
Din păcate, aceste cursuri nu au acoperire naţională şi nu au caracter de permanenţă. Totuşi,
potrivit unor studii sociologice recente, în ultimii ani s-a înregistrat un interes crescând al
părinţilor faţă de cursurile şi activităţile educaţionale care vizează educaţia pentru a fi un părinte
bun.
“Pentru îndeplinirea funcţiei de bază a familiei – de securizare a copilului – şi a rolului său
socializator, aculturant şi individualizator, finalitatea educaţiei părinţilor devine formarea
conştiinţei educative a acestora, conştiinţa necesităţii unui efort continuu, pe măsura evoluţiei
nevoilor (inclusiv de educaţie) ale copilului.” (Bunescu,G, Alecu,G, Badea, 1997, p. 7)
La nivel mondial, deschiderile oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice,
pe lângă aspectele medicale, juridice etc, se realizează prin intermediul unor asociaţii ale
părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima oară în
Statele Unite ale Americii, în secolul trecut); şcoli ale parintilor (iniţiate în Franţa în perioada
interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania); consilii de administraţie şcolară formate
(exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează
în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte tări occidentale); comitete de părinţi pe clase şi şcoli,
fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme (în tările est-europene).
Practicile din alte ţări dovedesc eficienţa educării părinţilor în grup, prin cursuri sau individual,
prin cărţi, reviste şi lectură individuală. Astfel de cursuri sunt de folos deopotrivă copiilor dar
mai ales părinţilor, formându-le abilitatea de a stăpâni situaţii în care ar dori să îi domine. Cea
mai mare dorinţă a tuturor copiilor este de a li se da atenţie, de a desfăşura activităţi împreună cu
părinţii. În acelaşi timp, pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii, reprezintă
un efort foarte greu sau niciodată fructificat, pentru că fiecare copil este diferit în modul lui unic.
Informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului, de către
specialişti în domeniul educaţiei, poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor
educative.
Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii
cu familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi
educatori, care să ţină cont de copil ca individualitate aparte, iar relaţia familie-şcoală nu trebuie
să mai fie opţională, ci trebuie să funcţioneze ca un sistem de obligaţii reciproce.
Ca o soluţie la nevoia de educaţie a părinţilor, şcolile au demarat tentative mai mult sau
mai puţin timide de preluare a modelelor occidentale de educare a părinţilor. Derulează
programe care vin în ajutorul părinţilor, oferindu-le servicii de informare, consiliere, asistenţa şi
suport pe teme legate de creştere şi educaţia copiilor şi care ar putea fi cuprinse sub titulatura
generala „Şcoala părinţilor”. În cadrul acestora, cuplurilor (dar şi părinţilor singuri), li se oferă
şansa de a se perfecţiona în „profesia de părinte”, primind informaţiile şi instrumentele de
prevenţie şi de rezolvare a situaţiilor indezirabile apărute în cadrul relaţiei părinte-copil.
Ambianţa familiară, relaxanţă, intimă, destinsă, în care părintele este întâmpinat cu blandeţe
(oferindu-i-se cadrul adecvat pentru a se simţi confortabil, discutând deschis despre problemele,
nedumeririle, întrebările sau nevoia de informaţie privind relaţia cu propriul copil, asigurarea
confidenţialităţii, ascultarea cu atenţie şi interes, respectul şi acceptarea necondiţionată, tratarea
cu corectitudine, seriozitate, profesionalism şi cu multă dăruire sufletească, fac ca adresabilitatea
părinţilor spre aceste programe ale şcolii să fie din ce în ce mai mare şi să se înscrie din ce în ce
mai mult în firesc.
Din perspectiva istorică, educaţia părinţilor ca şi educaţia în general, este o necesitate, atât
pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un
vector al democratizării educaţiei şi societăţii.
“Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările
materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studio), modificarea
statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale,
prestigiul pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu, progresele sociologiei
şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie
rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor.” (Bunescu, G,
Alecu, G, Badea, 1997, p. 16-17)
Acelaşi autor consideră ca “au existat întotdeauna educatori buni şi părinţi iubitori, care au
educat copii ce au devenit oameni responsabili, dar care nu şi-au pus atâtea probleme şi totuşi au
reuşit foarte bine. Poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia
avea ultimul cuvânt”. Tendinţa actuală este aceea ca relaţiile dintre părinţi şi copii să aibă la bază
înţelegerea profundă a personalităţii copilului, a elementelor diferenţiatoare şi care sunt demne
de exploatat din structura copilului.
Un sistem de educaţie pentru părinţi trebuie să fie bine organizat, funcţional atunci când
este întemeiat pe motivaţii şi centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau
grupurilor de adulţi. Nu putem stimula motivaţiile lor de învăţare şi de participare la programe
educaţionale fără strategii care să se întemeieze pe cunoaşterea nevoilor lor reale, specifice, de
educaţie. Instituţia care se află cel mai aproape de aceste nevoi şi motivaţii, prin proximitatea ei
faţă de copii, este şcoala. Este necesar ca elevul să fie condus şi îndrumat ca fiinţă umană, să i se
accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acţiune şi experienţă personală, să
aibă asigurată o anumită arie de libertate. Toate acestea trebuie să le asigure, în mod corelat,
şcoala şi familia.
 Un sistem de educaţie pentru adulţi este bine organizat, funcţional, atunci când este
întemeiat pe motivaţii şi centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau grupurilor
de adulţi. Nu putem stimula motivaţiile lor de învăţare şi de participare la programe educaţionale
fără strategii care să se întemeieze pe cunoaşterea nevoilor lor reale, specifice, de educaţie.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune ca fiecare
părinte să cunoască obligaţiile legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru
reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu şcoala. În acest sens este nevoie de un
dialog între educatori şi părinţi: educatorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie
cu părinţii, iar părinţii trebuie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu educatorii,
şcolile trebuie să ofere părinţilor asistenţa necesară.
Pentru concretizarea acestor iniţiative, se consideră că punctul cheie îl constituie
programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor îndruma auto/educaţia părinţilor; toate
persoanele care prin profesia lor sunt în relaţie cu copiii şi familia (profesori, medici, jurişti,
preoţi etc.) au nevoie de o pregatire pe probleme ale educării părinţilor şi familiei. Anumite
categorii de părinţi pot fi folosite ca „formatori voluntari”.
Vrăsmaş (2008, p. 51) identifică două tipuri de intervenţii asupra părinţilor: prevenirea (în
planul intelectual-cognitiv, sprijin social, intervenţie psihologică) şi rezolvarea unor situaţii,
crize, probleme, conflicte. Ele vin în sprijinul familiei pentru a-şi “exercita cu succes funcţia
educativă”. Intervenţia socio- educaţională de sprijinire a familiei constă, în mod special, în
acţiuni de consiliere a părinţilor şi a familiei.
“Consilierea familiei se referă la un set de acţiuni preventive şi directe, de sprijinire a
membrilor familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a urmaşilor. Consilierea
parentală, legată direct de consilierea familiei, se adresează în principal părinţilor şi prevede
întărirea rolurilor acestora în acţiunile în favoarea educaţiei şi păstrării coeziunii familiei.”
(Vrăsmaş, 2008, p. 54)
Prin intermediul consilierii familiei şi a celei parentale se urmăreşte formarea acelor
deprinderi, atitudini, cunoştinţe, competenţe, capacităţi şi comportamente parentale care îi ajută
pe aceştia să devină buni părinţi. Pentru a fi un bun părinte trebuie să fii capabil să contribui
eficient la dezvoltarea copilului.
Consilierea părinţilor presupune, mai mult decât educaţia acestora, individualizarea
intervenţiei ţinând cont de relaţiile din familie, condiţiile sociale, economice etc. Educaţia
părinţilor are mai mult valoare de prevenţie şi înglobează o multitudine de activităţi (pentru
actualii şi viitorii părinţi).

2. TIPURI DE ACTIVITĂŢI ÎN INTERVENŢIA SOCIOEDUCAŢIONALĂ

Sprijiul pe care şcoala îl poate acorda familiei, în cadrul parteneriatului dintre ele, se manifestă în
creşterea şi educarea copilului. Hermans, 1997, (în Vrăsmaş, 2008, p. 56) identifică trei forme de
sprijin pentru familie:
 emoţional (de exprimare liberă a emoţiilor, fără a fi criticaţi sau condamnaţi);
 informaţional (de înţelegere şi interpretare a propriei situaţii);
 instrumental (de rezolvare a problemelor de zi cu zi).
Conceptul de parteneriat educaţional are semnificaţii teoretice şi practice tot mai vaste. Scopul
intervenţiilor educaţionale întreprinse de şcoală, derivat din nevoia de colaborare şi cooperare,
este sprijinul independenţei, autodeterminării, fluidizării şi detensionării relaţiilor din familie.
Pentru intervenţia socioeducaţională din şcoli se folosesc specialişti care intervin atât în
activitatea şcolară a copiilor, cât şi în practicile parentale. Aceşti profesionişti sunt consilierul
şcolar, psihologul, cadrul didactic de sprijin, mediatorul şcolar, profesorii, medicul şcolar,
asistentul medical etc. Intervenţia socioeducaţională, care este centrată pe acţiunile educative,
trebuie completată cu cele „medicale, psihomedicale sau terapeutice”. (Vrăsmaş, 2008, p. 97)
Vrăsmaş (2008, p. 99-101) identifică următoarele tipuri de activităţi în intervenţia
socioeducaţională:
  informative;
 formative (educative şi de consiliere);
 de orientare;
 terapiile;
 sprijin material.
Activităţile informative constau în transmiterea de informaţii despre: educaţie, sănătate,
activităţi şi rezultate şcolare, managementul timpului, resurse pentru petrecerea timpului liber,
abilitare practică generală, finanţe, piaţa muncii, profesii, tradiţii, obiceiuri, religie, juridic etc.
Activităţile formative sunt de două tipuri: educaţia părinţilor (pentru autocunoaştere şi
autoanaliză, dezvoltarea atitudinilor şi practicilor parentale, responsabilizare, comunicare
eficientă, uşurarea procesului decizional, rezolvarea conflictelor dintre generaţii etc.) şi
consilierea psihopedagogică a părinţilor (pentru schimbarea percepţiilor, ideilor, atitudinilor,
formarea de abilităţi şi deprinderi utile în rezolvarea situaţiilor dificile).
Orientarea părinţilor şi relaţiilor familiale spre autoritatea tutelară, cabinete psihologice,
dispensare, policlinici, cabinete logopedice, consilierea cuplului, decizii şi acţiuni în momente
cheie ale formării şi dezvoltării copiilor etc.

3. TIPURI DE TERAPIILE ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ.

 Sprijinul social.
În funcţie de modul de relaţionare, grupare şi antrenare a beneficiarilor, autoarea distinge:
 Activităţi de intervenţie personalizată sau faţă în faţă;
 Activităţi cu un părinte şi copilul acestuia;
 Activităţi în grupuri mici de părinţi, uniţi de interese, probleme comune;
 Activităţi în grupuri mari de părinţi pentru dezbaterea unor teme, probleme etc.
După timpul acordat intervenţiilor, s-a făcut următoarea distincţie:
 Activităţi de lungă durată;
 Activităţi periodice;
 Activităţi sporadice, întâmplătoare.
După modul de personalizare a intervenţiei:
Activităţi individuale de consiliere sau informare;
Programe socioeducaţionale de durată mai lungă sau mai scurtă.
În literatura de specialitate există preocuparea de a găsi acele argumente care să sprijine existenţa
programelor de educare a părinţilor. Aceste teze pornesc de la înţelegerea părinţilor ca
resposabili principali de creşterea şi dezvoltarea iniţială a copilului, precum şi de la cerinţele
sociale crescute în favoarea unei conştientizări şi organizări a influenţelor parentale. Astfel,
Ecaterina Vrăsmaş în opera citată, enumeră următoarele argumente în favoarea acţiunilor de
educaţie a părinţilor:
 părinţii doresc să se informeze asupra dezvoltării copilului lor şi asupra rolurilor
educative pe care le au;
 există suficiente informaţii şi competenţe utile care pot fi sistematizate pentru a fi
transmise părinţilor;
 implicarea părinţilor în educaţie îmbogăţeşte calitatea relaţiilor interindividuale în
comunitate;
 lucrul cu părinţii amplifică rezultatele obţinute în activităţile socio-culturale desfăşurate
cu copiii în şcoală sau în alte instituţii educaţionale;
 educaţia părinţilor favorizează emanciparea adultului şi copilului în interdependenţă şi
activează autonomia, îmbogăţeşte personalitatea, încurajează maturitatea prin dezvoltarea
responsabilităţilor sociale;
 părinţii devin în mod obligatoriu parteneri atunci când copilul manifestă tulburări afective
sau de altă natură;
  prevenirea situaţiilor problemă, riscurilor în educaţie şi dezvoltare nu este decât
recunoaşterea importanţei rolului pe care îl au părinţii şi faptului că trebuie sprijiniţi ca să
îl joace cu succes;
 studiile demonstrează eficacitatea educaţiei părinţilor în special în ceea ce priveşte
traiectul şcolar al copilului;
 activităţile desfăşurate cu părinţii sprijină şi flexibilizează legăturile dintre generaţii,
facilitează cunoaşterea şi descoperirea de sine;
 educaţia părinţilor ajută parteneriatul educaţional şi respectarea drepturilor copilului
realizând puntea necesară între tradiţie şi modernism în educaţie.
Actualmente, problematica educaţiei părinţilor este orientată spre o serie de probleme pe care
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului le-a evidenţiat:
 reducerea abuzului asupra copiilor şi eliminarea pedepselor fizice;
 reducerea conflictului dintre generaţii;
 sprijinirea părinţilor care au copii cu cerinţe educative speciale;
 responsabilizarea ambilor părinţi şi rolul tatălui;
 sprijin pentru mama care lucrează;
 relaţiile dintre fraţi;
 prevenirea comportamentelor deviante şi a criminalităţii în rândul copiilor;
 asigurarea climatului afectiv necesar vârstei timpurii;
 cunoaşterea şi luarea în consideraţie a nevoilor şi opiniilor copiilor pentru a asigura
participarea lor la propria formare.
Educaţia familială este percepută astăzi fie ca atât de “naturală” încât este de neînlocuit, fie ca
accidentală deoarece nu toate familiile sunt gata să joace toate rolurile dificile enunţate anterior.
Instituţiile care sunt la dispoziţia copilului şi a familiei trebuie să lucreze împreună pentru a
schimba fundamental modul în care aceştia gândesc, se comportă şi îşi folosesc resursele.
Educaţia părinţilor începe cu disponibilitatea şi deschiderea acestora de a învăţa lucruri noi pe
care să şi le pună în aplicare. La intervenţia şcolii, se adaugă intervenţia mijloacelor de informare
în masă; în lipsa cursurilor organizate de şcoală sau a banilor necesari pentru urmarea acestor
cursuri, există şi alte metode de informare pentru părinţi. Trăim în era internetului, orice tip de
informaţie poate fi accesata on-line, există comunităţi, forumuri on-line dedicate părinţilor şi
copiilor unde se poate interacţiona cu persoane care se confruntă cu situaţii similare.
Informaţia există, trebuie doar să avem deschiderea de a o folosi în favoarea noastră. Nimeni nu
se naşte învăţat şi un părinte educat este acel părinte care realizează importanţa misiunii sale şi,
prin toate mijloacele posibile, încearcă să se educe, să evolueze pentru a-şi putea ajuta copilul să
evolueze. Societatea actuală face eforturi să reconsidere familia ca instituţie umană şi să-i acorde
rolul principal în rezolvarea problemelor sale. Dezvoltarea ştiinţelor socio-umane demonstrează
că experienţele primilor ani din viaţa copiilor sunt hotărâtoare pentru devenirea personalităţii lor.
De foarte multe ori părinţii nu sunt în stare să-şi rezolve propriile probleme cu copiii lor.
Folosesc autoritatea excesivă, violenţa sau sunt indiferenţi, nu observă când copiii au probleme.
BIBLIOGRAFIE
Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educaţia părinţilor, Strategii şi programe, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997
Vrăsmaş, E, Intervenţia socio- educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, 2008