Curs 12

COPILĂRIE ȘI PARENTALITATE

 Competențe și responsabilități parentale

 Conceptul de educație parentală

Competențe și responsabilități parentale

Competenta parentală reprezinta un sistem de cunostinte, priceperi, deprinderi si
abilitati sustinute de trasaturi de personalitate specifice, ce îi permit parintelui sa
îndeplineasca cu succes responsabilitatile parentale, sa previna si sa depaseasca situatiile de
criza în favoarea dezvoltarii copilului (Glaveanu, 2009).
Conceptul de competenta parentală a cunoscut o larga recunoastere în România, prin
aparitia în anul 2010 a „Strategiei nationale integrate de formare si dezvoltare a
competentelor parentale” sustinuta de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si
Sportului. Cercetarile de specialitate atrag atentia permanent asupra nevoii de sustinere a
eforturilor educative ale parintilor, modului de relationare în cadrul familiei, climatului
afectiv si interventiei socio-culturale.
Parintilor le revine rolul esential în cresterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenta materiala, cât si un climat familial afectiv si moral. Sunt situatii în care familia
considera ca este suficient sa se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrana,
îmbracaminte, locuinta, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanta unei comunicari afective,
nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenta.
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienta de viata a
acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât si negative, pe parcursul mai multor
generatii.
Competența parentală și dezvoltarea stimei de sine a copilului
Părinții sunt cei care dezvoltă și asigură mediul propice de creștere a copiilor intr-un
mod armonios de-a lungul etapelor de evoluție începând cu comportamentele de
autonomizare și individualizare și finalizând cu cele de responsabilitate socială și încredere în
sine. Stima de sine este încurajată de părinți atunci când aceștia își ghidează copiii oferindu-le
mai multe alternative și lăsându-i pe ei să aleagă alternativa cea mai bună pentru luarea
deciziei. De asemenea, dobândirea încrederii în forțele proprii la copii este dată de abilitățile
părinților de a stabili reguli clare și ferme dar in același timp și standarde consistente de
disciplină in cadrul unor relații părinte-copil în care drepturile ambelor părți sunt respectate.
Învățarea copilului de a înțelege stabilirea limitelor, respectarea regulilor, respectul față de
sine și față de ceilalți precum și acceptarea necondiționată a copilului de către părinte, sunt
asociate pozitiv cu creșterea încrederii in sine la copii.

Competența parentală și disciplina

Disciplina reprezintă un aspect necesar și important în procesul de educare al
copilului. Aceasta este prezentă sub diferite forme de manifestare în funcție de expectanțele
sociale și culturale ale familiei. Competența parentală in domeniul disciplinei este sugerată de
stabilirea unor reguli corespunzătoare vârstei de dezvoltare a copilului, expectanțe rezonabile
și în acord cu posibilitățile reale ale copilului, ghidarea, explicarea și corectarea
comportamentelor inadecvate atunci cand acestea apar, oferind in același timp copilului și
soluții alternative.
Competența parentală și implicarea minorilor în viața socială
Competența parentală este descrisă de asemenea prin abilitata și interesul părintelui de
a implica activ copiii în activități sociale și extrafamiliale, cu scopul de a încuraja dezvoltarea
abilităților sociale și a competenței morale ale acestora și implicarea copilului in mod direct
în activitățile familiei recunoscându-i astfel poziția de membru dorit și special.

Conceptul de educație parentală

Termenul de educatie parentala, în sens larg, denumeste,”programele, serviciile si
resursele destinate parintilor si celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe acestia
si de a le îmbunatati capacitatea de a-si creste copiii” (Carter, 1996).
Sensul restrâns, defineste educatia parentala ca fiind cea raportata la programele
care ajuta parintii sa îsi dezvolte si sa îsi îmbunatateasca abilitatile parentale, sa înteleaga
dezvoltarea copilului, sa învete sa reduca stresul care poate afecta functionalitatea
parentala, si sa învete sa foloseasca modalitati alternative de abordare a situatiilor dificile
întâlnite cu copiii (Cojocaru, 2011).
Educatia parentala, ca forma de interventie sociala, urmareste sa transmita parintilor,
prin intermediul cursurilor la care acestia participa, cunostinte si informatii cu scopul
dezvoltarii abilitatilor si competentelor parentale care sunt eficiente pe termen lung.
Modalitatile de interventie sociala sunt in primul rand, orientate spre lucrul individual cu
fiecare client al serviciilor sociale in parte, interventie care urmareste modificarea situatiei
acestora prin consiliere.
Odata cu dezvoltarea programelor de educatie parentala se introduce o noua viziune a
interventiei sociale care pune accent pe modificarea modului de a gandi al oamenilor, pe
interiorizarea unor norme si valori pe care grupul le impune. In ultima perioada, se
inregistreaza tot mai multe probleme cu care se confrunta unii tineri (consumul de droguri,
inceperea vietii sexuale la o varsta din ce în ce mai mica, sarcini nedorite in randul
adolescentelor, prostitutie, etc). De cele mai multe ori, cauzele acestora sunt cautate in mediul
grupurilor de egali. Dar este ignorat faptul ca factorul determinant al formarii
comportamentelor viitorilor adulti este mediul familial.
Conditiile sociale, economice si culturale se modifica permanent si de aceea uneori
parintii se simt depasiti în a comunica cu copiii lor. Deseori, ei sesizeaza problemele copiilor
doar cand acestea sunt manifeste si solutia este de a apela la sprijin din partea specialistilor,
doar in situatii de criza.
Adesea, parintele se simte acaparat de stress-ul zilnic ignora rolul important pe care il
are in educatia copilului, in implicarea lui in formare. Multi parinti vad scoala ca singura
instanta responsabila de educatia copilului si delega scolii aproape in totalitate aceasta
sarcina. Datorita existentei acestei discrepante, se dezvolta foarte mult influenta grupului de
egali asupra copilului, iar efectele sunt, de multe ori, negative.
Programele de educaţie parentală s-au dezvoltat ca raspuns la circumstanţele sociale
actuale, care impun prin particularităţile lor, utilizarea de noi practici parentale cu ajutorul
cărora părinţii să poată creşte copii adaptaţi condiţiilor sociale actuale, dar şi flexibili în a se
adapta contextelor viitoare. Dacă ne referim la contextul actual, putem spune că rapiditatea cu
care se produc schimbările în sfera socială, alterarea statutului familiei, anxietatea
manifestată în domeniul parentalităţii determină părinţii să resimtă nevoia de sprijin
specializat în vederea însuşirii de noi practici pentru exercitarea parentalităţii. Aceste achiziţii
sunt necesare, dacă ţinem cont de faptul că practicile parentale sunt percepute ca fiind
factorul cu cea mai mare influenţă asupra rezultatelor copiilor.
Riscurile care derivă din neadaptarea paşilor familiei la viteza schimbării sociale, pot
avea efecte negative asupra dezvoltării copilului. Familia, in calitate de cel mai apropiat
context social al copilului, influenţează modul în care copilul se dezvoltă şi prin urmare
disfuncţionalităţile existente în sistemului familial generează disfuncţionalităţi în dezvoltarea
copilului. Disfuncţionalităţile pot apărea în urma confruntării familiei cu situaţii de
adversitate cronica (de exemplu: şomaj prelungit, sărăcie, monoparentalitate, existenţa de boli
cronice etc.) sau ca urmare a existenţei unor practici neadecvate de interacţiune a membrilor
(comunicare defectuoasă, management neeficient al emoţiilor, absenţa metodelor de
disciplină pozitivă a copiilor etc.).
Educaţia părinţilor este una din direcţiile pe care le poate îmbrăca intervenţia socio-
educativă de tip formativ şi ea se adresează direct acestora. Se vorbeşte de educaţia părinţilor
şi de nevoia construirii comportamentelor parentale încă de la vârstele mici. Educaţia
părinţilor preocupă azi multe din politicile ţărilor avansate şi nu numai. Se evidenţiază tot mai
pregnant nevoia de antrenare a părinţilor în deciziile şi acţiunile formale/profesionale care îi
privesc pe copiii lor.
Intervenţia socio-educativă este tipul principal de acţiune formativă în favoarea
familiilor cu copii pentru educaţia părinţilor. Ea se referă la acţiuni ţintite pentru dezvoltarea
cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor de creştere, îngrijire, educaţie a tinerei generaţii de
către părinţi şi membrii familiilor acestora.
În cadrul intervenţiei socio-educative asupra familiei putem circumscrie intervenţia
asupra părinţilor prin specificarea că acest tip de acţiuni se adresează numai părinţilor, nu şi
copiilor sau bunicilor şi rudelor apropiate cum este de presupus, în general, că s-ar înţelege.
Putem sintetiza că educaţia părinţilor este o formă de intervenţie asupra părinţilor în
favoarea educaţiei copiilor lor. Educaţia parentală este un set de măsuri educative şi de sprijin
care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni:
 Înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale, emoţionale şi psihologice);
 Cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;
 Construieşte punţi de legătură între părinţi şi copii.
Scopul educaţiei parentale nu vizează schimbarea de comportament particular sau
schimbarea unei structuri definite, ci ea încearcă să crească, la toţi membrii comunităţii,
competenţele şi abilităţile educative. Scopul ei este să sprijine părinţii, să dezvolte priceperile
parentale şi încrederea în propriile forţe şi să îmbunătăţească capacităţile acestora de a-i
îngriji şi sprijini pe proprii copii.
Activităţile angajate se înscriu în principal în perspective prevenirii. Educaţia
părinţilor este deci:
 o educaţie a educaţiei copilului;
 un studiu al creşterii şi dezvoltării copilului;
  o formare a abilităţii de comunicare şi de analiză a acestora;
Educaţia parentală aduce valoare relaţiilor din interiorul familiei, dar şi părinţilor ca
persoane. Dacă vor şti mai bine, vor acţiona mai eficient şi vor avea mai mult succes în
rezolvarea problemelor de familie. În planul personal, aceasta va însemna creşterea încrederii
în propriile forţe şi o atitudine mai flexibilă şi deschisă faţă de urmaşi.
Pornind de la conceptul conform căruia un sistem de educaţie pentru adulţi este bine
organizat, funcţional atunci când este întemeiat pe motivaţii şi centrat pe obiective care
rezolvă problemele indivizilor sau grupurilor de adulţi, programul de educatie parentală se
bazează pe o strategie care ţine cont de transformările social-democratice şi economice, de
modificările statutului femeii şi a copilului, de tendinţa spre occidentalizare a familiei şi a
rolului acesteia. Astfel, un număr tot mai mare de părinţi eşuează în comunicarea cu copii lor
deoarece păstrează un model educaţional perimat; au existat întotdeauna părinţi iubitori care
nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi care au reuşit foarte bine, dar acest lucru era mult
mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt.