Din UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA –
NUME ȘI PRENUME STUDENT:

EXEMPLU:

REACTION PAPER
DOUĂ CREIERE SUNT MAI BUNE DECÂT UNUL

Prezenta lucrare este concepută ca o reacție la capitolul 2 „Două creiere sunt mai bune
decât unul” din cartea „Creierul copilului tău”, a autorilor Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson,
apărută la Editura For You, București, în anul 2017.
Cartea este structurată în șase părți, fiecare cu câte un titlu sugestiv („Părinți care sunt
interesați de dezvoltarea creierului copilului lor”; „Două creiere sunt mai bune decât unul, Să
construiești o scară către mine ”; „Omoară fluturii! Integrarea memoriei”; „Statele Unite ale
ființei umane”; Conexiunea eu-noi”).
Am început să citesc această carte recomandată în bibliografia disciplinei „Psihologia
vîrstelor” mai întâi pentru că titlul ei mi-a provocat o curiozitate mai ales că sunt părinte și
viitor cadru didactic. Această carte este deschizătoare de minți, te face să înțelegi câteva
elemente de bază ale creierului uman pentru a-ți putea ajuta copilul să se dezvolte armonios și
implicit pentru a avea parte de o relație frumoasă copil-părinte, copil-educator. In plus, te ajută
să-ți înțelegi propriile nevoi emoționale, să înțelegi că toate interacțiunile de peste zi atât cele
frumoase și prietenoase, cât și cele stresante, pline de furie și țipete devin oportunități care îl
ajută pe copil să devină un adult responsabil. Ne oferă idei cum să înțelegem și să lucrăm mai
bine cu copilul dar și cum putem să îl educăm, creștem, lăsând deoprate vechile modele „bune„
și „rele„ și să ne bazăm pe empatie și înțelegerea de zi cu zi ce poate ajuta copilul să-și
integreze experiența și să-și dezvolte un creier mai adaptabil și mai rezistent. Pe măsură ce
lecturam cartea și aveam câteva momente de „aha„ mi-am făcut o listă în cap cu persoane
cărora aș putea să le recomand cartea, gâmdindu-mă la părinții din jurul meu pe care îi știu
deschiși la astfel de subicete.
Cartea aduce în discuție creierul, nu doar al copiilor, ci despre cum evoluiază el, din
pântece până la finalul vieții. Creierul copiilor este în plină dezvoltare, are nevoie de ajutor din
partea noastră a părinților pentru integrarea diferitelor sale părți pentru o funcționare optimă.
Întâlnim explicații pe interesul tuturor, ce minunat și complex este creierul uman. Toate
capitolele cărții integrează crierul superior cu cel inferior. Pentru a trăi o viață echilibrată și
pentru a avea relații frumoase este ca emisferele să lucreze împreună. Copiii care sunt învățați
să acționeze bazându-se pe logicăa, pe emoții vor fi bine echilibrați și capabili să se înțeleagă
pe sine cât și lumea din jur, iar scopul nostru ca adulți (părinte sau educator) este să-l ajutăm
pe copil să învețe să-și folosească ambele părți ale creierului. Integrarea emisferei stângi cu
cea dreapta îl ajută pe copil să nu cadă într-una dintre extreme.
Capitolul doi al acestei cărți mi-a atras atenția în mod special încă de la titlu „Două
creiere sunt mai bune decât unul – integrarea celor două emisfere cerebrale”. În acest capitol
autorul ne oferă unele principii simple despre modul în care funcționează cele două părți
diferite ale creierului plecând de la un studiu de caz concludent.
Personajul principal al studiului de caz este Katie, o fetiță de 4 ani căreia îi plăcea să
meargă la grădiniță până cînd într-una din zile s-a îmbolnăvit la școală. Din acea zi Katie a
dezvoltate un tip de anxietate de separare. Anxietatea de separare este normală pentru copii
mici însă este important să descoperim cauza. În acest sens Thomas, tatăl fetiței s-a gândit la
o serie de strategii pentru a o face pe Kate să meargă din nou la școală. Autorii ne atrag atenția
cu câteva explicații ale funcționalității celor două emisfere. Este important de știut faptul că
emisfera stângă a creierului iubește și dorește ordine, este logică, literară, lingvistică și liniară.
Emisfera dreaptă este holistică și nonverbală, transmite și recepționează semnale care ne
permit să comunicăm. Unii autori spun că partea dreaptă a creierului este mai intuitivă și mai
emoțională. Din punct de vedere tehnic, este mai exact direct influențată de către organism și
regiunile inferioare ale creierului, care îi permite să interpreteze informațiile emoționale. La
copii foarte mici în ceea ce privește dezvoltarea lor predomină emisfera dreaptă în primii trei
ani de viață. (Siegel, D., J., Bryson, T.,P., 2017, p.27). Esențial pentru a trăi o viață echilibrată,
creativă, pentru a avea relații apropiate, este ca cele două emisfere să lucreze împreună. Este
important să îi ajutăm pe copii noștri să învețe să folosească ambele părți ale creierului, în mod
coordonat, să integreze emisfera stângă cu cea dreaptă. Autorii propun câteva strategii și
exemple oferite pe diverse situații de viață.
Strategia 1 - Conectează-te și redirecționează navigând pe valurile emoționale. De
multe ori am auzit cuvântul „a te conecta cu copilul” însă după părerea mea nu cuvântul în
sine e important ci sensul lui și efectul produs. Conexiunea, legătura pe care o creezi cu copilul
tău încă din primele clipe de viață, e ceea care contează pe tot parcursul relației. Este despre
cum se calmează copilu la pieptul mamei atunci cand plânge sau cum aleargă în brațele mele
atunci când îi este frica sau când se lovește.
Când un copil este supărat, logica nu va funcționa de cele mai multe ori, până când nu
vom răspunde nevoilor emoționale ale emisferei drepte. Putem să ii dăm toate argumentele
raționale din lume, în acele momente de furie creierul lui nu le poate întelege. Are nevoie de
un timp să se liniștească: de un minut, două, cinci, în funcție de fiecare copil. Odată însă
stabilită conexiunea emoțională, ne putem ocupa de problema creată într-un mod rațional
explicandu-i copilului unde a greșit.
Strategia 2 – Identifică pentru a rezolva: Povești pentru a calma emoții mari. Fiecare
copil trece prin diferite experiențe dureroase de exemplu: o căzătură, o cerată cu prietenii, o
lovitură, o jucărie ruptă. Un prim pas în rezolvarea problemei este povestirea ulterioară a
povestirii experienței dureroase. Când copilul povestește retraiește emoițile din acel moment
și învață să le controleze, să pună în mintea lui lucrurile în ordine. Copilul însă nu trebuie forțat
să povestească, ci lăsat să vorbească doar atunci când va dori. Și noi ca adulți ne simțim mult
mai bine după ce am povestit cuiva o situație neplacută prin care am trecut. Exemplicarea
strategiilor este realizată pe înțelesul meu ca cititor prin faptul că sunt exemplificate prin studii
de caz. Două dintre studiile descrise în acest capitol mi-a atras atenția. Primul studiu a fost
reamintit și la începutul lucrării, cel a lui Katie, fetița de patru ani care suferă de anxietate de
separare. Una din strategiile folosite de Thomas tatăl lui Katie a fost aceea de a înțelege în
primul rând cum funcționează creierul la vârst fiicei lui, apoi a știut că trebuie să își ajute fiica
dându-le sens emoțiilor, prin folosirea emisferei stângi – implicând logica, punerea
evenimentelor în ordine și exprimarea sentimentelor prin cuvinte. În acest sens, a ajutat-o să
spună o poveste despre ceea ce s-a întâmplat în acea zi la grădiniță, astfel îcît să-și poată folosi
ambele părți ale creierului, într-un mod integrat relatând într-un mod succesiv detaliile narative
a ceea ce au făcut în ziua respectivă. Prin punerea acestor detalii în ordine Thomas a permis
ficei lui să înțeleagă ce se întâmplă cu emoțiile și cu corpul ei, apoi a ajutat-o să creeze asocieri
noi, au scris și au ilustat o carte împreună, care detalia povestea și prezenta locurile preferate
din clasa ei. La scur timp, dragostea lui Kaie pentru școală a revenit. Autorii scot în evidență
că este important să nu ne oprim aici, ci să continuăm să ajutăm copii să dea sens propriilor
experiențe; acest proces de povestire va deveni un mod natural pentru a face față situațiilor
dificile (Siegel, D., J., Bryson, T.,P., 2017, p. 43).
Cel de-al doilea studiu de caz care mi-a atras atenția este cel al Laurei, o mamică care
a folosit această strategie cu fiul ei Jack, care a avut un accident minor cu bicicletă când avea
10 ani. De cate ori se gândea să plece cu bicicleta devenea neliniștit. Iată cum l-a ajutat mama
să-și spună povestea și să înțeleagă ce s-a întâmplat în mintea lui:
„Laura: Iți amintești ce s-a întâmplat când ai căzut?
Jack: Mă uitam la tine, când traversăm strada, și nu am văzut grătarul de canalizare.
Laura: Și ce s-a întâmplat apoi?
Jack: Roata s-a blocat și bicicleta a căzut peste mine.
 Laura: Și asta te-a speriat nu-i așa?
Jack: Da, pentru că nu știam ce să fac… Mergeam pur și simplu pe strada…
Laura: Probabil că a fost infricosător să ți se întâmple din senin așa ceva. Iți amintești
ce s-a întâmplat mai departe?
Laura a continuat să-l ajute pe Jack să povestească întreaga experiență. Împreună au
discutat despre modul in care calvarul a fost rezolvat cu cateva lacrimi, îmbrățișări, plasturi și
reparații la bicicletă.
Atunci când copilul exprima în cuvinte o experiența neplacută, efectiv se împacă cu ea.
Astfel, ea nu mai pare așa înfricoșătoare și dureroasă.
Ceea ce mi-a plăcut mie foarte mult din aceasta carte și pe care încerc zi de zi să mi-l
însușesc ca exercițiu de răbdare a fost exemplul referitor la înțelegerea modului în care
funcționează creierul unui copil. De fiecare dată când nu sunt de acord cu ceva pe care fiica
mea îl făcea, fac tot posibilul să mă gîndesc la acest exemplu. Redau ca și exemplificare modul
în care am utilizat această strategie pe copilu meu.
„Imaginează-ți creierul ca o casă, cu parter și etaj. Partea de la parter include trunchiul
cerebral și regiunea limbică, ce se află în părțile inferioare ale creierului, din partea de sus a
gîtului până la baza nasului. Oamenii de știință vorbesc despre aceste zone inferioare, ca fiind
mai primitive, deoarece ele sunt responsabile de funcțiile de bază (cum ar fi respirația și
clipitul), de reacțiile și impulsurile înnăscute și de emoțiile puternice (cum ar fi furia și frica).
Ori de câte ori reacționezi instinctiv, creierul de la parter își face treaba. Același lucru este
valabil și când i se înrosești la fața de furie. Mania ta – împreună cu alte emoții puternice și
instincte și funcții ale organismului – izvorăsc din creierul inferior. Este la fel ca parterul unei
case, unde se satisfac atît de multe dintre nevoile de bază ale unei familii. Necesitățile de bază
sunt în grija creierului inferior.
Creierul superior este complet diferit. El este format din cortexul cerebral și diferitele
sale componente. Spre deosebire de creierul inferior, mai primitiv, creierul superior este mult
mai evoluat și îți poate oferi o perspectivă mai detaliată asupra lumii tale.
Concluzionez prin faptul că nu putem avea așteptari nerealiste de la copilul nostru. Nu
putem avea așteptări mari de la el când vine vorba să aibă răbdare atunci când vorbim cu cineva
la telefon, să-și controleze emoțiile în public, să dea dovadă de empatie față de un alt copil și
multe alte astfel de situații cotidiene. Pentru că avem așteptari nerealiste, de la o parte a
creierului care încă nu e pe deplin dezvoltată, de la o parte a creierului care este în construcție.
 Dacă ar fi să ne luăm după specialiști, perioada de finalizare a lucrărilor este vârsta de
20 de ani. Totuși, asta nu înseamnă că trebuie să asteptăm până atunci și să acceptăm
comportamentul neplăcut al copilului.
Soluția este să contribuim la integrarea creierul superior cu cel inferior.

BIBLIOGRAFIE:
Siegel, D., J., Bryson, T.,P. (2017). Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare
de dezvoltare unitară a creierului copilului tău. București: Editura For You.