UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la
Distanţă
Specializarea : Asistenţă Socială

Conf. dr. Adina Rebeleanu

INTRODUCERE ÎN
ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI
DEONTOLOGIA PROFESIEI

ANUL I
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2021

3
 Maria Roth, Adina Rebeleanu

Introducere în asistenţa socială şi deontologie

profesională

4
 Programa analitică
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Adina Rebeleanu Introducere în asistenţa socială şi
deontologie profesională
Birou: Bdul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului
130

Telefon: 40.264-42.46.74 Anul I, sem. I

Fax: 40.264-42.46.74
E-mail: adinarebeleanu@yahoo.com
adina.rebeleanu@ubbcluj.ro
Consultaţii: luni, orele 15 – 16, miercuri 16
– 17
Tipul cursului: obligatoriu
Tutore: Cristina Faludi
E-mail: cristina.faludi@ubbcluj.ro
Consultaţii: Joi, orele 12 - 14

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Este un curs fundamental
pentru specializarea în domeniul asistenţei, ce urmăreşte familiarizarea studenţilor cu
domeniul şi particularităţile asistenţei sociale ca profesie.

Descrierea cursului:
Formarea bazei teoretice şi practice în domeniul asistenţei sociale. La absolvirea cursului
studenţii vor putea demonstra următoarele:
- S-au familiarizat cu valorile şi specificul activităţilor de ajutor în favoarea
individului,
- Inţeleg şi respectă determinările culturale şi îşi proiectează analiza şi intervenţia
respectând valorile individului,
- Analizează sistemul de asistenţă socială din perspectiva nevoilor clienţilor.
- Studenţii înţeleg rolurile asistetului social şi rolul asistenţei sociale în societate

https://youtu.be/naIDU9wrA_w

Temele abordate în cadrul cursului:

Evoluţia formelor şi a concepţiilor privind ajutorul acordat indivizilor. Definiţia şi
obiectivele asistenţei sociale. Nevoile persoanelor asistate. Principiile şi valorile
intervenţiilor în favoarea indivizilor. Relaţia dintre valorile individuale şi cele
profesionale, identificarea propriilor valori. Deontologia profesională. Competenţe şi
roluri ale asistentului social.

Sarcinile cursantului:
1. parcurgerea suportului de curs
2. rezolvarea tuturor exerciţiilor din suport
3. consultarea bibliografiei

5
4. participarea la activităţile tutoriale, discutarea temelor de reflecţie pe
parcursul semestrului

Prezentarea conţinuturilor tematice

1. Scurt istoric al asistenţei sociale. Introducere: scurt istoric al asistenţei sociale: De la

munca de caritate şi filantropie spre profesionalizarea muncii de asistenţă socială.
Asistenţa socială în prezent. Definiţii şi obiective ale asistenţei sociale. Rolul asistenţei
sociale în societate. Asistenţa socială în contextul protecţiei sociale. Asistenţa socială şi
rolul ei în asigurarea bunăstării sociale. Funcţii şi nivele de intervenţie ale asistenţei
sociale. Domenii de acţiune ale asistenţei sociale. Categorii de clienţi. Roluri ale
asistentului social. Definirea şi exemplificarea fiecărui concept nou introdus.

2. Clienţi, nevoi şi resurse. Forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială preventivă,
asistenţa socială de remediere, ajutorul social mandatat versus ajutorul social
nemandatat.. Relaţia nevoi – resurse în asistenţa socială. Cauzalitatea problemelor
sociale. Unicitatea asistenţei sociale. Relaţia nevoi – resurse în asistenţa socială. Relaţia
de asistenţă socială.

3. Competenţa profesională a asistentului social. Particularităţi ale sprijinului în asistenţa

socială. Competenţă profesională: cunoştinţe teoretice, deprinderi, sistem valoric-
motivaţional. Competenţa profesională a asistentului social. Interdisciplinaritatea
asistenţei sociale- principii generale preluate din alte discipline. Fundamentarea ştiinţifică
a asistenţei sociale. Principii preluate din psihologie. Principii preluate din sociologie.
Principii preluate din psihologie socială. Principii preluate din antropologie. Modelul
sistemic în asistenţa socială.

4. Valori în asistenţa socială. Importanţa valorilor în formarea profesională. Relaţia

valori profesionale – resurse în munca cu clienţii. Principii etice ale muncii de asistenţă
socială. Deontologia profesională. Importanţa deontologiei profesionale- repere generale
asupra deontologiei profesiei de aistent social. Codului deontologic al asistenţilor sociali.

Bibliografie:
Obligatorie:
Egan, G., (1994), The Skilled Helper, Pacific Grove, California
Howe, D. (2001), Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF
Miley, Krogsrud M., OMelia, M., DuBois, B (2006), Practica asistenţei sociale, Ed.
Polirom, p.23-44, 77-104
Neamţu G. (2016). Enciclopedia asistenţei sociale, Iaşi: Polirom
Nistor, G. (2013) Etica şi valori în practica consilierii în asistenţa socială, Dumitraşcu, H.
(coord.) Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p:17-40
Payne, M.(2011) Teoria modernă a aistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p:23-60, 163-181
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi aplicaţii
practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-67, 105-121, p.129-164, 242-
248
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008, publicat în Monitorul Oficial
Partea I nr. 178/6 martie 2008

6
Roth-Szamoskozi, M. (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 7-150
Şoitu, D.(2013) Formarea viitorilor asistenţi sociali, în Dumitraşcu, H. (coord.)
Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p: 43-64

Opţională
Alexiu, M (2011), „Valori şi faze ale acţiunii sociale”, în Neamţu, G.(coord.) Tratat de
asistenţă socială, Ed. Polirom, p.533
Alexiu, T.M. (2011) „Teorii şi aplicaţii în asistenţa socială”, în Neamţu, G., Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:331-406
Bocancea, C. (2011), “Dimensiunea contextuală a asistenţei sociale”, în Neamţu, G.,
Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p: 75-131
Brill, N. (1990). Working with People, Longman, Forth Edition
Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenţa socială, Polirom, Iaşi, p: 17-70,
113-118, 131-144
Compton, B.R., Gallaway B. (1989). Social Work Processes, Wadsworth Inc.
Culley, S., (1991), Integrative counselling skills in action, Ed Sage Publications
Hurubean, A. (2011), „Investigare şi intervenţie în asistenţa socială individuală” în
Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, p.503-
De Robertis, C., (1998), Methodologie de l’intervention en travail social, Editions
Bayard, Paris
De Robertis, C., (1998), Le contract en travail social, Editions Bayard, Paris
Hoffman, K.S.& Salle, A.S. (1994). Social Work Practice, Allyn & Bacon.
Miley, Krogsrud M., OMelia, M., DuBois, B (2006), Practica asistenţei sociale, Ed.
Polirom, p.191-222
Muchielli, R., (1991), L entretien face a face dans la relation d aide, ESF, Paris
Neamţu, G. (2011) „Introducere în teoria aistenţei sociale”, în Neamţu, G., Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:271-302
Payne, M.(2011) Teoria modernă a aistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi,
Roth, Rebeleanu A., (2011) „Modele teoretice în asistenţa socială”, Neamţu, G., Tratat
de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:303-328
Stan, D. (2011), “Fundamentarea asistenţei sociale în spaţiul românesc”, în Neamţu, G.,
Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:31-72

Materiale şi instrumente necesare cursului:

Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar
avea nevoie de următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere

Formele de evaluare:
- Teme pe parcursul semestrului 40%

7
- Participarea la întâlniri, discuţii aferente temelor de reflecţie 10 %
- Evaluare prin test grilă 50%

Pentru a promova, studentul trebuie să obţină, în total (activitate individuală + grilă),

minim 4,5 puncte iar la testul grilă minim 1punct din cele 5 puncte.
Studenţii sunt pregătiţi pentru a înţelege specificul muncii de asistenţă socială, a
particularităţilor pe care relaţia profesională cu clienţii le presupune, importanţa valorilor
şi deontologiei profesionale. Studenţii vor înţelege importanţa profesiei în societatea
contemporană. Se va urmări respectarea regulamentului antiplagiat.

Elemente de deontologie academică:

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană
ca aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire
sau notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei
alte persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau
argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele
aparţin autorului textului. Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta:
Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de
pe adresa http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Solicitarea de ajutor prin e-mail:

Este necesar să includeţi numele dumneavoastră complet în subiectul fiecărui e-mail pe
care îl trimiteţi, precum şi numele cursului/disciplinei pentru care formulaţi
intrebări/doriţi clarificări.
Studenţii sunt rugaţi să consulte periodic şi să foloseacă platforma ID a universităţii.
Pe platforma ID sunt postate şi tutoriale care să facilitize utilizarea acesteia.
Nu ezitaţi să semnalaţi situaţiile în care are dificultăţi de accesare secretariatului.

Studenţi cu nevoi speciale:

Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp,
de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a
modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

Strategii de studiu recomandate:

Având în vedere caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog
prin internet cu tutorele şi titularul disciplinei.

Parcurgerea fiecarui modul, rezolvarea la timp a temelor facilitează înţelegerea conţinutului

tematic şi promovarea, în bune condiţii, a disciplinei

Trebuie respectate termenele de predare ale temelor.

8
Luând în calcul condiţiile învăţământului la distanţă, se recomandă cursanţilor o
planificare riguroasă a secvenţelor de învăţare propuse. Pe parcursul materialului sunt
prezentate mai multe sarcini identificate prin logo-uri specifice:

Material de citit individual de fiecare student şi care prezintă

conţinutul învăţării. Se recomandă parcurgerea integrală a acestuia,
discutarea şi clarificarea aspectelor noi în cadrul întâlnirilor faţă în
faţă sau prin intermediul platformei de învățare.

Citire

DE REŢINUT!!! Sau REZUMATUL unităţii tematice care sumarizează

ideile principale

DEFINI ŢII

Bibliografie/Lecturi recomandate

Exerciţii individuale/teme de casă

Ştiati că...?/Intrebări de verificare/teste de

autoevaluare cu răspunsuri predefinite

Scrieti

Teme de reflecţie

9
Temă de
reflecţie
 Material video

Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie

Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate
spre autoformare, pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi
seminariilor de formare/perfecţionare profesională.

Pentru o participare efectvă la auto-formarea dumneavoastră vă sugerăm câteva sfaturi:

 Când aveţi o întrebare, puneţi-o!
 Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple!
 Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă!
 Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi
deprinderile practice discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice!
 Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi!
 Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce
seminarul că nu are toate răspunsurile! Nu le are!
 Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură
relevante pentru formarea dvs. practică!
 Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri!
 Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu
care cere creativitate şi perfecţionare continuă!

� Recomandare: La sfârşitul fiecărui ciclu de exerciţii vă rugăm să completaţi fişa de

evaluare a activităţii!

Scopul evaluării:
Sistematizarea informaţiilor obţinute
Relevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională
Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de
emite sugestii în scopul perfecţionării profesionale

10
 FIŞĂ PENTRU EVALUARE

1. Consider că subiectul activităţii de astăzi

este 
 necesar pentru că ...............................................
nu este 

2. Activitatea de astăzi
mi-a fost 
 utilă pentru că ...........................................................
nu mi-a fost 

3. După această activitate sunt:

a). mulţumit b). indiferent c). nemulţumit d). altele (indicaţi ..)

4. Sugestii şi observaţii personale..................................................................

Introducere în asistenţa socială şi deontologia

profesiei
Asistenţa socială – Cadrul general

Unitatea tematică 1
11
 (minute’ teorie, minute’ practică)

(160’ teorie, 90’ practică)

I. Cuprinsul capitolului
1. Repere istorice
1.1 Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie
1.2 Retrospectivă istorică asupra teoriilor asistenţei sociale
2. Asistenţa socială: operaţionalizarea conceptelor
2.1 Asistenţă socială vs protecţie socială
2.2 Misiune şi obiective
2.3 Funcţiile asistenţei sociale
2.4 Nivele de intervenţie în asistenţa socială
2.5 Domenii ale asistenţei sociale
2.6 Forme ale asistenţei sociale
2.7 Roluri ale asistenţilor sociali
Rezumare
Aplicaţii practice (teme individuale)
Bibliografie
Întrebări de verificare
II. Obiectivele capitolului/modulului

 Studentul se va familiariza co conţinutul asistenţei sociale

 Sunt prezentate principalele momente în profesionalizarea asistenţei sociale
 Studentul va înlege rolul asistenţei sociale în societatea contemporană
Definirea conceptelor: asistenţă socială, domenii, nivele de intervenţie, forme,
roluri ale asistentului social
III. Cuvinte cheie
asistenţă socială, profesionalizare, domenii, nivele de intervenţie, roluri ale
asistentului social

12
 1. Repere istorice

Munca de asistare a semenilor cu situaţii dificile nu este un specific doar al epocii moderne.
Protecţia socială, aşa cum o înţelegem astăzi ca fiind un sistem de activităţi bazate pe o
legislaţie specifică, oferită printr-o reţea de servicii specializate, guvernamentale sau
neguvernamentale, a fost precedată de-a lungul întregii dezvoltări a societăţii omeneşti de
activităţi de tip caritativ, în care oamenii îşi exprimau compasiunea faţă de semenii lor aflaţi
în suferinţă fie spontan, fie într-un cadru organizat al unei comunităţi religiose sau
administrative, fie la îndemnul unor personalităţi respectate în comunitate. Începând cu
secolul trecut, marele pas făcut în direcţia profesionalizării protecţiei sociale şi a asistării
persoanelor a fost cel al apariţiei unor concepţii şi metode specifice de abordare a
fenomenelor de ajutor.

1.1 Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie?

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie,

considerăm că asistenţa socială profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din
secolul al XIX-lea. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat
desprinderea asistenţei sociale de acţiunile clasice de caritate: mişcarea settlement a
reformiştilor sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate (Charity
Organization Society - COS).

Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul Samuel
Barnett a închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru comunitar.
Bogatele programe sociale organizate aveau menirea să contribuie la dezvoltarea
deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor din clasele sociale sărace şi la
formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire este Toynbee Hall şi a
constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale. Reverendul a invitat
studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în favoarea celor săraci,

13
promiţând pe această cale o mai bună cunoaştere a realităţilor sociale. Ulterior,
universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel de aşezăminte
sociale.

COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru

ocrotirea săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi
“vizitatori prietenoşi” (friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi
capacităţile celor săraci care apelau la ajutor, să facă solicitări pentru asistarea nevoilor
lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor de lungă durată. Primul COS a fost
fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele Unite.
Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale comunitare,
atunci e evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor şi
familiilor. Pe măsură ce reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a pornit un
proces de instituţionalizare, care a contribuit la profesionalizarea activităţii. Au apărut
primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi administraţie, iar apoi a apărut
nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit trebuia să cunoască mai mult
decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în domeniul
ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere acestora
ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.

Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura activitatea
într-un mod profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest domeniu,
precum şi elaborarea metodologiei activităţilor de ajutor social.

În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială, americanca
Mary Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în 1898 primul
curs de formare în asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul Social”
(Richmond, 1917), ea a oferit prima descriere a metodologiei muncii de ajutor social.

La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In 1905,
Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a angajat

14
asistenţi sociali; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales în
departamentele de psihiatrie.

Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de colaborare

cu echipa medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj ştiinţific comun
cu cel al medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliză, care s-a
dezvoltat foarte rapid în prima perioadă a secolului.
Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul uman, i-a
ajutat pe asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al psihanalizei, aşa
cum a apărut de prima dată în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus amprenta ulterior pe
întreaga teorie a asistenţei sociale, fiind la baza acesteia.

1.2 Retrospectivă istorică asupra teoriilor aistenţei sociale

Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe

plan istoric, mai multe stadii, pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele
descrise de D. Howe (1997):

1. Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de caz
şi investigaţii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea
unei intervenţii. Rolul concepţiei teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul
rând important să strângă date necesare intervenţiei, nu să elaboreze teorii.

2. A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie
teoretică privind apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru
valoarea ei explicativă, anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de
sorginte psihanalitică, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic,
care puteau fi depăşite printr-o autocunoaştere (analiză) aprofundată a propriilor determinări
psihologice. Deşi această concepţie a dus la dezvoltarea unei practici larg răspândite de

15
psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era încă incomplet acoperit, dat
fiind că multe din problemele individuale aveau ca origine situaţia socială - individuală,
familială sau a grupului de apartenenţă rămâneau insuficient interpretate.

3. A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat situarea
relaţiei de asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea lucrului
împreună cu clientul şi nu doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul
schimbărilor era asistentul social, care evalua problema şi prescria planul de tratament
pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al schimbărilor era clientul însuşi, iar
asistentul social era facilitatorul schimbărilor.

4. După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în

asistenţa socială, care s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar
de inspiraţie teoretică diversă (analitică, behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză
etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în asistenţa socială, care a însemnat un mare avans în
metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi diferite problematici. Ca urmare s-au
strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi modalităţile lor de
rezolvare, care au dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea
metodologiilor proprii asistenţei sociale. Această fază de acumulare a condus în lumea
occidentală la apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunoştinţelor acumulate, să
răspundă marii varietăţi a problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de
populaţie vulnerabilă.

5. În anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă socială, pe baza
fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna adaptare a
asistaţilor la cerinţele vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte centrale şi
unificatoare pentru asistenţa socială, ca cel de ecosistem, care fixează cadrul de analiză a
problemelor asistatului la sistemul social din care face parte. Această teorie integratoare a
fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria sistemică nu a reuşit să înlăture
dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client, şi care
valorifică experienţa personală subiectivă.

16
6. O nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor. Cercetătorii caută criterii de
clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările teoretice într-o anumită
perioadă social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a surprins dimensiunea
obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferenţiază în mod prioritar concepţiile
teoretice. În funcţie de această dimensiune a descris două paradigme fundamentale, foarte
diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau cel al obiectivităţii:

a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice
demers ştiinţific. Ea impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice
conform cu standardele măsurării exacte şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros
exacte, riguros demonstrabile. Datorită complexităţii sistemelor social-umane, dezideratul
obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu de atins, chiar cu mijloacele
cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori care influenţează
un fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în care
cercetătorii tind la obiectivitate maximă.

b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii

personalităţilor care elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora.
Subiectivitatea se referă la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice,
valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei personale a autorilor.

Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele

socio-umane, anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile
teoretice pot susţine în primul rând ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In
funcţie de această diferenţiere, se constituie:
c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează
fenomenele sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.

d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe

dinamica schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.

Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele foarte
diferite de abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale.
Combinarea celor două dimensiuni amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-
subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a următoarelor concepţii teoretice de
bază în asistenţa socială:

17
 Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind
marcată de dimensiunile de subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice
prin care se tinde la trezirea conştiinţei societăţii în raport cu problemele sale sociale. In
această paradigmă se regăsesc concepţii diverse care îmbină politicul cu umanismul şi cu
exigenţele morale.

Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate, care se

distinge prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor sociale şi
psihosociale, precum şi efectul lor asupra oamenilor.

La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul,

considerat de Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice
destinate deservirea ordinii existente în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de
funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a structurilor sale şi reducerea efectelor sale
destabilizatoare.

Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi schimbare,

cuprinzând concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere al
schimbărilor sociale care le-au produs şi care se vor produce. Din această perspectivă
societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri (sociale) a căror funcţionare nu este
întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii înşişi. Astfel oamenii
pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare, instrumente de
lucru în vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni,
problemele personale devin probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea
de noi resurse şi noi posibilităţi de schimbare.

Bibliografie:
Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis,
London: Heineman.
Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.

18
Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social
Work, vol.V nr.3.

Lectură recomandată
Payne, M. 2011, Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi: Polirom,
p.23-45 (Capitolul 1. Construirea teoriei asistenţei sociale)
Rorh M., Rebeleanu A. 2006, Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi
aplicaţii practice, Presa Universitară Clujeană, p. 23-34

2. Asistenţa socială: operaţionalizarea conceptelor

2.1 Asistenţă socială vs Protecţie socială

PROTECŢIE SOCIALĂ - Ansamblul măsurilor legislative şi

administrative, al serviciilor prin care se reglementează modalităţile de sprijin oferite
cetăţenilor cu resurse insuficiente.

Opţiunile politice decise de forurile decizionale, aflate la baza ansamblului de măsuri de

protecţie socială dintr-o ţară şi care reglementează formele de ajutor la care au dreptul
cetăţenii ei (pensii, ajutoare sociale în caz de şomaj, pentru familii numeroase, în caz de
deces al unui părinte, pentru persoanele cu handicap, cele ocazionale, alocaţiile pentru
copii etc.) constituie politicile sociale.

ASISTENŢA SOCIALĂ - Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile

de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei
bune integrări în societate.
Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de
procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de
asistenţă socială.

19
Asistenţa socială funcţională este una dintre condiţiile bunului mers al unei societăţi
democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri,
activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor
motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, mu au, prin
mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de viaţă decent.

Urmând definiţia Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul muncii

sociale, despre asistenţa socială putem spune că este o activitate profesională orientată
spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de
grup şi ca membri ai unor comunităţi – în vederea creşterii şi/sau refacerii capacităţii lor
de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu
demnitate în cadrul social dat.

Asistenţa socială:
 promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate,
în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel
de grup şi comunitar

 reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei

sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea
societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri ncesare şi
împărtăşirea sentimentelor (B. Jordan, 1997).

 indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor

persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi
resurse pentru realizarea potenţialităţilor şi aspiraţiilor lor. Tot mediul social, cu marea sa
diversitate culturală este cadrul de intervenţie pentru asistentul social care oferă sprijin
pentru satisfacerea nevoilor umane, pentru înlăturarea distresului şi reducerea situaţiilor
dificile.

Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare,
precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin extindere – la
bunăstarea generală a societăţii. Toate tranzacţiile specifice asistenţei sociale (folosim

20
 termenul de tranzacţii deoarece în acest domeniu munca profesionistului se bazează pe
contracte de parteneriat cu asistaţii) trebuie să conducă la creşterea demnităţii, a
individualităţii şi a capacităţii de autodeterminare a asistaţilor. Asistenţa socială este o
formă de redistribuire a bunurilor, de solidaritate şi echitate socială. Totodată, prin scopul
ei de a restabili legăturile reciproce benefice dintre persoanele defavorizate şi societate,
ea întăreşte sistemul social existent, menţinând de fapt inegalităţile. Ambele aceste laturi
sunt permanent prezente în asistenţa socială, dar – în diferitele tipuri de practici – latura
de remediere a inegalităţilor şi cea de menţinere a ordinii de drept dobândesc ponderi
diferite.

Persoane defavorizate = persoane care prin statutul lor social, datorat stării
sănătăţii sau a celei familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile pe care
societatea le asigură majorităţii membrilor săi.

Persoane marginalizate = persoane care în urma discriminării sociale sau a lipsei

de solidaritate a majorităţii nu sunt integrate în fluxul social al producerii şi
repartizării veniturilor, bunurilor şi serviciilor.

Cele două concepte au un conţinut similar, referindu-se la relaţia dintre

societate şi persoanele care din motive diverse, de natură subiectivă sau obiectivă, nu pot
să se bucure de drepturile şi beneficiile asigurate de societate membrilor ei, sunt excluse
din anumite puncte de vedere de la punerea în practică a drepturilor cetăţeneşti.

Temă de reflecţie

Care ar fi principala diferenţă între conceptele persoane

defavorizate şi persoane marginalizate?

Temă de
reflecţie

2.2 Misiunea şi obiectivele asistenţei sociale

21
 Misiunea asistenţei sociale:
 de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate, marginalizate sau cu risc de
excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente
şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi competenţe, în vederea integrării
lor sociale corespunzătoare.
Pentru a explica rolul şi locul asistenţei sociale în societate, B. Jordan (1997) reia o idee
clasică, după care asistenţa socială este un ansamblu de măsuri prin care societatea
încearcă să se proteje pe sine însăşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i
compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă.
Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci, unde comunităţile
încep să-şi conştientizeze nevoile celor marginali şi consecinţele individuale şi sociale ale
marginalităţii şi marginalizării.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale pot fi rezumate astfel:

 Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi rezolva
propriile probleme. Asistenţa socială poate acţiona la nivelul indivizilor prin ajutorul
oferit oamenilor pentru a-şi vedea problemele dintr-o nouă perspectivă; pentru a lua în
considerare diferite alternative, pentru a-şi mobiliza resursele latente proprii, a-şi mări
capacitatea de autocunoaştere.

 Asistenţa socială are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale

necesare asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent, facilitând accesul spre
serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale ţării. Asigurarea
nevoilor primare ale oamenilor este şi va fi şi în viitor unul din raţiunile de a exista ale
asistenţei sociale. Pentru a-şi putea îndeplini această menire, asistenţa socială trebuie să
întreţină servicii precum cantinele sociale, locuinţe sociale, ajutoare materiale, fonduri
pentru alimente şi îmbrăcăminte, adăposturi pentru cei fără adăpost sau pentru victimele
violenţei sau a dezastrelor naturale de orice fel.

22
 Asistenţa socială stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii
adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor. Este menirea
asistenţei sociale să sensibilizeze diferitele organizaţii şi servicii la nevoile celor mai
puţin integraţi în comunitate. Sensibilizarea serviciilor şi a organizaţiilor la nevoile
oamenilor va trebui să cuprindă şi conştientizarea acestora faţă de nevoile culturale,
lingvistice ale populaţiei (minoritare) care recurge la ajutor.

 Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ, unei familii
sau unui grup, conform cunoştinţelor din teoria ecologică, el va trebui să urmărească
îmbunătăţirea relaţiilor acestuia (acestora) cu celelalte subsisteme şi sisteme de care
depinde integrarea sa (lor) socială. Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte
persoane care trăiesc în mediul din care face parte individul va contribui la o mai bună
adaptare a indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele dezvoltării
autonomiei clienţilor.

 Un alt obiectiv al asistenţei sociale este influenţarea relaţiilor dintre diferitele

instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în sensul unei mai bune
colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne referim aici la un rol important al asistenţei
sociale, anume la rolul de coordonare şi mediere a activităţilor de ajutor care ajung la
clienţi şi la familiile lor de la diferitele paliere. In lipsa unei astfel de coordonări se pot
risipi eforturi care ar putea fi utilizate mai eficient sau clientul se poate găsi în
imposibilitatea de a se folosi simultan de diferitele resurse.

 Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau măsuri care
să conducă la un mai mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi să asigure o calitate
mai bună a vieţii categoriilor defavorizate de populaţie. Asistenţii sociali sunt adesea
implicaţi în activităţi de militare pentru o legislaţie care să acopere lipsurile constatate în
domeniul politicilor sociale. De exemplu, în perioada celor 14 ani de tranziţie de la
dictatura comunistă la democraţie, profesioniştii din organizaţiile neguvernamentale şi
serviciile sociale publice au militat pentru măsuri legislative în vederea protejării
victimelor violenţei domesticeşi a copiilor supuşi unor rele tratamente.

23
 2.3 Funcţiile asistenţei sociale

Pentru a răspunde misiunii ei de a contribui la integrarea persoanelor defavorizate în

circuitul societal normal, pentru a putea să ia parte la diviziunea muncii şi a veniturilor,
precum şi de a profita de pe urma drepturilor şi beneficiilor sociale, asistenţei sociale îi
revin numeroase funcţii (E. Zamfir, C. Zamfir, 1995):
a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor, care poate
face obiectul activităţii de asistenţă socială; spre exemplu, este importantă
identificarea femeilor victime ale violenţei domestice, pentru a se organiza
servicii adecvate lor, ca adăposturi de urgenţă, consiliere, asistenţă juridică
etc.

b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate şi cele care au nevoie de

activităţi şi servicii de asistenţă socială; de exemplu, persoanele victime ale
violenţei trebuie menţinute în evidenţă, pentru ca în procesul de asistare a lor
profesioniştii să poată continua munca începută la o dată anterioară, să poată
asigura continuitatea unei asemenea activităţi.

c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane cu care persoanele

vulnerabile sau grupurile cu risc se confruntă într-o anume perioadă de timp
şi în condiţiile socio-economice şi culturale date; de exemplu, în comunităţile
sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale populaţiei, cât şi
resursele de ajutor existente în acea comunitate.

d. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de sprijin

pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele financiare
provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor internaţionale şi
naţionale din această epocă – are responsabilitatea asigurării nevoilor de bază
ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator important al multor programe şi servicii
sociale, fie de la finanţatori privaţi. La rândul lor, serviciile sunt fie
guvernamentale, adică organizate de către autorităţile statului, fie
neguvernamentale, conduse de către organizaţii private, profesionale sau
caritabile, finanţate de obicei prin fonduri rezultate din diferite tipuri de
donaţii. Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi îndeplinită fie de
profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor private de asistenţă
socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe care societatea
civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este înţeleasă solidaritatea
societăţii faţă de persoanele aflate la periferia ei.

e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna informaţii

privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste informaţii privind
succesul programelor pe care le desfăşoară sunt necesare profesioniştilor atât

24
 pentru îmbunătăţirea metodelor şi a stilului lor de lucru, cât şi pentru
asigurarea continuităţii în finanţării acestei activităţi.

f. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice asupra

problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol, asistenţii sociali
contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De exemplu, organizaţiile
active în România în ultimii 10-12 ani în domeniul protecţiei copiilor au atras
atenţia membrilor societăţii şi a guvernanţilor asupra abuzurilor comise
împotriva drepturilor copiilor şi necesitatea luării unor măsuri active pentru
apărarea acestora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre organizaţiile active
în interesul persoanelor cu handicap, precum şi a celor în vârstă.

g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi

promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea persoanelor adulte
sau a copiilor victime ale violenţei domestice în faţa tribunalului şi susţinerea
cauzei lor prin expertize profesionale).

h. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie individuală,

de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socio-
culturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile.

i. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local

privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste
probleme sunt percepute în societate.

2.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială îşi abordează problemele la patru nivele:

Nivele de
intervenţie în
asistenţa socială

Nivel individual Nivel familial Nivelul Nivel comunitar

interpersonal sau
de grup

1. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi şomerii, tinerii sau
adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri, copiii care au abandonat şcoala, cei
neglijaţi sau supuşi unor abuzuri, cei rămaşi orfani, daţi în plasament familial sau
adoptaţi, persoane cu handicap senzorial, motor sau psihic, persoane în vârstă, persoane

25
care suferă de boli cronice sau acute grave, toţi cei care au dificultăţi de adaptare la
cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecţie socială.

2. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei familii, nu

individual. De exemplu, anumite forme de ajutor financiar pentru familii sărace se acordă
acelora care au un venit mediu pe cap de familie sub o anumită limită (şi nu în funcţie de
criterii individuale cum ar fi starea de sănătate a părintelui sau a copilului). Alte forme de
ajutor familial tind la restructurarea comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor
deprinderi de rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.

3. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de persoane având

caracteristici şi scopuri comune, fie persoane defavorizate, fie aflate în situaţii de risc din
punctul de vedere al marginalizării, al abuzului de substanţe, al rămânerii în afara
câmpului muncii, al menţinerii sănătăţii etc.

4. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa locurilor de muncă,

lipsa resurselor culturale, problemele igienico-sanitare, conflictele etnice şi altele prin
mobilizarea resurselor şi a energiilor persoanelor din comunitate în jurul unui scop
comun.

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu

grupurile şi cea cu comunităţile îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa
metodologie.

Scopul asistenţei sociale este de a promova şi a reface o interacţiune reciproc benefică

între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel
individual, cât şi la nivel de grup şi/sau comunitate

2.5 Domenii ale asistenţei sociale

În funcţie de nivelul la care apare necesitatea intervenţie asistenţei sociale şi de tipul de

probleme exista o serie de domenii dintre care amintim:

26
- Asistenţa socială acordată individului (suport acordat unei persoane aflată în
dificultate- elev cu rezultate şcolare slabe, adolescentă însărcinată, persoană aflată în
detenţie, etc.)

- Asistenta socială şi munca cu familiile (consiliere în caz de conflict marital, situaţii

de conflict părinţi-copii, etc.)

- Asistenţa socială şi protecţia copilului( asistenţa socială a copilului în dificultate -

prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, asistenţa socială în situaţii de
abuz asupra copilului, etc.)

- Asistenţa socială şi vârsta a treia (organizarea activităţilor destinate vârstnicilor

instituţionalizaţi, prevenirea instituţionalizării vârstnicilor, etc.)

- Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare

în comunităţile de romi, etc.)

- Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale

cuvenite legal, integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)

- Asistenţa socială a persoanelor sărace (facilitarea accesului la prestaţiile sociale

cuvenite legal- venit minim garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului
spre instituţii care oferă suport persoanelor sărace- biserică, organizaţii
neguvernamentale, etc.)

- Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar, etc.)

- Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de

afecţiuni terminale- asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită
asistenţă medicală şi nu cunosc organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate,
etc.)

Enumerarea nu este exhaustivă

2.6 Forme ale asistenţei sociale

27
 Sintetic, se pot descrie trei forme ale asistenţei sociale: asistenţa
socială preventivă, asistenţa socială de recuperare şi promovarea echităţii sociale.

Asistenţa socială preventivă este acea formă care vizează prevederea unor fenomene
sociale care s-ar putea produce în lipsa intervenţiei. Prin urmare, intervenţia în această
formă are loc înainte de a se constata apariţia unor disfuncţii sociale. Se acţionează de
regulă asupra grupurilor vulnerabile. Este cea mai eficientă şi ieftină formă a asistenţei
sociale.

Exemple:
prevenirea abandonului şcolar, prevenirea abandonării copiilor, planning-ul
familial, consilierea maritală, consilierea pre-pensionare, etc.

Asistenţa socială recuperatorie presupune acţiunea de remediere, ameliorare sau

eliminare a variatelor disfuncţii sociale dintre individ şi societate. Altfel spus, vizează
"vindecarea" problemei sociale cu care se confruntă clienţii la un moment dat.

Exemple:
reintegrarea copilului în familia naturală, plasamentul familial, asistenţa socială
paleativă, asistenţa socială a bolnavului psihic, asistenţa socială destinată familiilor
sărace, etc.

Promovarea echităţii sociale este forma asistenţei sociale care se referă la capacitatea
acesteia de a influenţa politicile sociale în sensul facilitării accesului şi repartizării
adecvate a resurselor materiale diferiţilor clienţi.

Exemplu:
restrângerea criteriilor de eligibilitate în acordarea unor prestaţii sociale celor aflaţi în
nevoie (şomeri, familii sărace, persoane cu handicap, etc.)

Lectură recomandată
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.23 – 44 (Capitolul 1. Practica
în asistenţa socială generală)
Rebeleanu A. 2016., Nivele de intervenţie în Neamţu G.(coord).
Enciclopedia asistenţei sociale, Polirom, p. 592-595
Roth M., Rebeleanu A. 2007. Asistenţa socială. Cadru conceptual
şi aplicaţii practice, Presa Universitară Clujeană, p. 35-43 28
 2.7 Rolurile asistenţilor sociali
Rol
1. Consultant / consilier pentru
persoane individuale
2. Consiliere maritală şi familială
3. Munca cu grupurile
4. Avocat al intereselor celor asistaţi Activităţi specifice pentru obţinerea beneficiilor ce revin clientului
(advocacy)
5. Agent de legătură (broker)
6. Coordonator/director de caz (case Desfăşoară o diversitate de activităţi care ajută clienţii să-şi
manager)
7. Cercetător
8. Planificator/director de program
9. Expert, consultant
10. Manager/administrator
11. Membru al unei echipe de
profesionişti
12. Mediator
Activităţi în cadrul rolurilor
Contact personal cu indivizii în scopul rezolvării problemelor şi al
obţinerii unor schimbări în capacitatea individului de a-şi rezolva
problemele.
Contact personal cu două sau mai multe familii în scopul rezolvării
problemelor din cuplu sau familie şi al îmbunătăţirii comunicării
dintre membrii.
Munca directă cu clienţii în cadrul unui grup de clienţi în scopul
îmbunătăţirii competenţelor lor sociale, al unei mai bune
autocunoaşteri şi mobilizării energiilor în vederea adaptării la
cerinţele sociale.
sau activităţi de lobby în vederea îmbunătăţii condiţiei sociale ale
celor aflaţi în situaţii defavorizate.
Face legătura între clienţi şi serviciile care le oferă acestora
resursele necesare.
dezvolte competenţele, făcând legătura între sistemele şi
subsistemele în care e implicat clientul.
Cercetare privind răspândirea problemelor sociale, cauzele acestora
şi modalităţile eficiente de intervenţie la nivel de
individ/microgrup/macrogrup.
Activităţi specificede scriere de proiecte şi de evaluare a lor în
vederea dezvoltării şi susţinerii resurselor, serviciilor şi
programelor sociale.
Asigură asistenţă în cazul unor cercetări, precum şi altor specialişti
sau servicii, în efortul lor de înţelegere şi rezolvare a problemelor
sociale.
Ajută la implementarea procedurilor şi politicilor de asistenţă
socială la nivelul unor servicii sau organizaţii, la monitorizarea sau
îndrumarea lor.
Desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe de profesionişti,
prestatori de servicii sociale dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa
poate fi intra- sau interdisciplinară, deci asistentul social va
colabora cu ceilalţi specialişti ai serviciului: asistenţi sociali,
medici, psihologi, sociologi, asistente şi surori medicale, cadre
didactice etc.
Ajută două sau mai multe părţi implicate într-un conflict să ajungă
29

13. Supervizor de stagiu
14. Formator/educator/
instructor
15. Negociator
16. Arbitru
17. Colectare de fonduri
18. Relaţii cu publicul
la înţelegere, compromis, rezolvare.
Supervizează personalul sau studenţii care i-au fost distribuiţi
pentru îndrumare
Instruieşte, formează sau asigură pregătirea altor prestatori de
servicii, voluntarilor sau chiar a clienţilor
Stabileşte termenii în care un anume serviciu sau organizaţie poate
asigura un avantaj pentru clienţi.
Examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii
conflictuale.
Popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri în vederea
dezvoltării şi implementării de programe sau servicii.
Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu publicul în numele
agenţiei/ instituţiei/ profesiei

Rezumare

Definiţia asistenţei sociale se referă la o activitate profesională oriectată spre oferirea de

sprijin indivizilor, familiilor, grupurilor şi comunităţilor, în scopul funcţionării sociale
optime. Obiectivele şi misuinea asistenţei sociale vizează bunăstarea individului, familiei,
dar şi a societăţii ca întreg. Rolurile asistentului social sunt multiple, domeniile şi
categoriile de clienţi diversificate.

Aplicaţii practice1.
(Sarcină individuală)

Scrieti
Sarcini ale studenţilor:
 Citiţi cu atenţie fiecare dintre exerciţiile propuse şi răspundeţi
folosindu-vă cunoştinţele şi imaginaţia.

Scop:
 Studenţii vor putea conştientiza diversitatea domeniilor asistenţei sociale,
 Exerciţiile vor permite familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale ca
şi activitate profesională, la diferite nivele de intervenţie.

30
Exerciţiul 1
Menţionaţi cinci domenii ale asistenţei sociale şi precizaţi nivelul de abordare al
problemelor pentru fiecare nivel.

Exerciţiul 2
Exemplificaţi funcţionarea obiectivelor asistenţei sociale pentru un domeniu al asistenţei
sociale la alegere.

Exerciţiul 3
Exemplificaţi asistenţa socială preventivă şi promovarea echităţii sociale.

Exerciţiul 4
Menţionaţi diferenţele dintre cele trei forme de asistenţă socială prezentate.

Întrebări de verificare

1. Menţionaţi dacă următoare afirmaţie este adevărată sau falsă, notând cu A- adevărat
şi cu F- fals:
……..Scopul asistenţei sociale este de a asigura funcţionarea socială a celor aflaţi în
dificultate.

2. Planificarea familială este o formă de asistenţă socială:

a) preventivă b) paleativă c) de remediere d) toate variantele

3. Completaţi spaţiile libere:

Asistenţă socială poate fi impusă de lege şi în acest caz se numeşte………………………
iar clienţii sunt denumiţi…………………..

4. Un asistent social lucrează pentru foştii angajaţi ai unui mic oraş care a pierdut
singurul său angajator, o fabrică de brînzeturi, cu scopul de a se asigura că şomerii
primesc serviciile sociale de care au nevoie. Rolul prioritar al asistentului social este de:
a) advocacy b) consilier c) mediator d) manager de caz

Răspunsuri corecte: 1A, 2a, 3 involuntară/involuntari, 3a.

31
 Introducere în asistenţa socială şi deontologia
profesiei
Nevoi şi resurse în asistenţa socială

(minute’ teoUrnieit,am
teaintuem icrăac2tică)
tea’ tp

(150’ teorie, 80’ practică)

I. Cuprinsul capitolului
1. Nevoi – definiţie, clasificare
2.Relaţia nevoi-resurse
3.Relaţia de asistenţă socială
3.1 Caracterizare generală
3.2 Atribute ale relaţiei de asistare
4. Competenţă în asistenţa socială
II. Obiectivele capitolului/modulului

 Conştientizarea diversităţii situaţiilor care reclamă intervenţia de tip asistenţă

socială
 Reiterarea importanţei explorării mediului social, pentru identificarea
cauzelor dar şi a resurselor utilizate în rezolvarea problemelor sociale
 Înţelegerea specificului relaţiei de asistenţă socială

III. Cuvinte cheie

Nevoi, resurse, relaţia de asistenţă socială

32
 1. Nevoi - definiţie şi clasificare

Potrivit lui Maslow (1971), acţiunile oamenilor au toate drept scop

satisfacerea unor trebuinţe.

Nevoile umane reprezintă anumite trebuinţe care se cer satisfăcute pentru adaptarea
indivizilor la condiţii normale de viaţă.

Trebuinţele sau nevoile umane după Maslow (1971) se prezintă astfel:

33
 Nevoile de bază, de ordin fiziologic  asigură funcţionarea biologică a organismului
 Nevoia de securitate individuală  se referă la protejarea faţă de forţele exterioare
ostile şi faţă de diferiţi factori de risc.
 Nevoile sociale  se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei la un grup
 Nevoia de stimă  dorinţa individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are sau
la care aspiră.
 Nevoia de autorealizare  constituirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea
de autocontrol.

In situaţia în care un individ nu mai poate să îşi satisfacă singur aceste nevoi
se impune intervenţia specialistului.
Asistentul social este cel care îl sprijină pe individ în acţiunile lui de acces la
resurse şi de satisfacerea nevoilor

2. Relaţia nevoi-resurse

Domeniul asistenţei sociale este constituit din incongruenţe şi discrepanţe între nevoi
sociale şi resurse sociale.
Sarcina asistenţei sociale este de a acţiona asupra resurselor sociale astfel încât acestea să
fie mai bine direcţionate, redistribuite şi accesibile astfel încât să satisfacă nevoile unui
individ, grup, sau unei comunităţi.
Însă nu este suficient ca asistenţa socială să acţioneze asupra resurselor, ci trebuie să
acţioneze şi asupra indivizilor pentru a creşte capacitatea acestora de a-şi influenţa
propria viaţă.
Asistenţa socială  se orientează asupra creşterii competenţei indivizilor de a se integra
în societate.
Sunt prezentate în continuare, spre exemplificare, câteva dintre nevoile umane şi
localizarea resurselor aferente satisfacerii acestora.

34
Nevoi umane Localizarea resurselor sociale care
trebuie să satisfacă nevoile
1. Imaginea de sine pozitivă  satisfăcute dacă se asigură acceptarea
(clarificarea identităţii proprii, respectul din partea societăţii, dacă individul
de sine, încrederea în forţele proprii) primeşte dragoste, îngrijire, dacă există un
feed-back pozitiv din partea anturajului
2. Realizarea personală  se satisfac prin educaţie, organizarea
(nevoia de educaţie, odihnă, distracţie, de timpului liber, prin diverse instituţii
a se simţi realizat, satisfacţii estetice, etc.) sociale, loc de muncă, etc.
3. Nevoi fizice  prin instituţii de ocrotire, îngrijire,
(hrană, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, legislaţie, familie, sistemul de
siguranţă, protecţie) redistribuţie, etc.
4. Nevoi afective  prin părinţi, parteneri maritali, fraţi,
(trăiri emoţionale care se constituie în prieteni, grupuri de referinţă culturală,
relaţie cu alte persoane, prietenie, reţeaua de relaţii sociale, etc.
apartenenţă la grup, etc.)

Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială!

Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar şi nevoile fizice

sunt diferite!

Sintetizând:
Asistenţa socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la
resursele adecvate şi necesare satisfacerii nevoilor sale.

Bibliografie:
Maslow A. (1971) The further reaches of human nature, NY: Viking Press.
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi aplicaţii
practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-67, 105-121, p.129-164, 242-
248
Roth-Szamoskozi, M. (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 7-150

35
 Exemplu:

O familie se adresează serviciului de asistenţă socială solicitând sprijin. Tatăl şi-a

pierdut de curând locul de muncă, mama lucrează dar venitul ei salarial este mic, iar cei
doi copii- Marius (7ani) şi Ioana (10 ani) sunt elevi. Pentru Marius, care este în clasa I,
adaptarea la viaţa şcolară este dificilă, lui plăcându-i mai mult să se joace, să privească
la televizor, chiar să-şi ajute mama în gospodărie. Ioanei, elevă în clasa IV-a, îi place
foarte mult la şcoală şi îşi doreşte să înveţe bine pentru a deveni medic. Pierderea locului
de muncă de către tată, care fusese întreţinătorul principal al familiei, face dificilă
procurarea rechizitelor şcolare pentru cei doi copii. Tatăl este foarte supărat şi se simte
neputincios. Mama încearcă să-l consoleze, dar nu are soluţii pentru completarea
veniturilor familiei, Ioana încearcă să înţeleagă situaţia, Marius îşi doreşte ca părinţii
lui să-i cumpere role deoarece şi ceilalţi copii au.

Discuţii :
 În cazul ipotetic, anterior prezentat, se poate observa că fiecare membru al familiei are
nevoi diferite, însă există şi nevoi comune.
 Astfel, tatăl pierzându-şi locul de muncă şi-a pierdut încrederea în forţele proprii, se
simte nesigur, are nevoie de sprijinul familiei.
 Mama oferă sprijinul afectiv (fiind resursă pentru tată dar şi pentru copii), dar nu este
capabilă, din motive independente de ea să ofere un venit satisfăcător pentru nevoile
familiei.
 Ioana îşi doreşte să înveţe bine, considerând acest lucru necesar pentru viitorul ei.
 Marius, momentan nu pare interesat de şcoală, este însă un copil harnic şi vesel, nu
conştientizează situaţia dificilă cu care familia sa se confruntă, dorindu-şi role.
 Nevoia comună a familiei devine accesul la resurse materiale, familia descrisă
putându-se constitui prin ea însăţi o resursă afectivă pentru fiecare membru.

Ce face asistentul
social?

 Asistentul social trebuie să aibă abilitatea de a oferi familiei sprijin, facilitându-i

accesul la resursele necesare, dar şi sprijin fiecărui membru (de exemplu tatălui- să-l
sprijine în căutarea unui loc de muncă, Ioanei şi lui Marius- să le faciliteze procurarea de
rechizite şi chiar haine pentru a putea merge la şcoală).

36
 Aplicaţii practice 2.
(sarcină individuală)
Scrieti

Scop:
 Conştientizarea diversităţii nevoilor cu care clienţii se pot confrunta
 Exersarea abilităţii de facilitare a accesului la resurse

Exerciţii
- Citiţi cu atenţie următoarele cazuri
- Răspundeţi la întrebări ţinând cont de importanţa utilizării resurselor ca
principiu fundamental al profesiei de asistent social

Cazul 1
În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de talentat la
desen. La remarca ta mama se plânge că copilul îşi pierde mult timp inutil, desenând.
Copilul este supărat la dojana mamei şi fericit la complimentele asistentului social.
1. Reperaţi nevoia ori nevoile pentru persoanele menţionate în caz.
2. Cum va proceda asistentul social în acest caz?

Cazul 2
Din discuţia cu Maria, aflată într-un centru de plasament, asistentul social află ca sora
mai mică a Mariei, în vârstă de 15 ani, i-a mărturisit acesteia că vrea să-şi părăsească
familia şi să se întreţină din prostituţie. A chiar găsit un bărbat mai în vârstă care i-a
promis ajutor în acest sens.
1. Care este rolul şi atitudinea asistentului social în acest caz?
2. Reperaţi nevoia de intervenţie.

Cazul 3
Sunteţi asistent social la o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu distribuirea
gratuită a unor materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze, cadre metalice, ochelari,
etc. Vine şi vă solicită o pereche de ochelari o persoană cu afecţiuni psihice. La ancheta
socială pe care o realizaţi, aflaţi de la vecini că solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul
unei beţii.
Care este atitudinea corectă şi rolul asistentului social în acest caz? Argumentaţi
răspunsul.

Cazul 4
Sunteţi asistent social într-un serviciu public care acordă asistenţă socială persoanelor
vârstnice. O familie de pensionari, aflată de mult în evidenţa dvs., vine şi vă solicită bani
pentru repararea acoperişului casei în care locuiesc. Au mai fost alocaţi bani acestei
familii pentru mici reparaţii ale casei, dar acoperişul nu a fost reparat. Este posibil ca

37
familia să obţină suma de bani necesară reparaţiei dacă obţin acordul unor factori de
decizie aflaţi la nivelul altor instituţii (primărie, etc.).
1. Identificaţi nevoia de intervenţie a asistentului social.
2. Cum procedaţi în acest caz?
3. Care este rolul asistentului social ?

Lectură recomandată
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual
şi aplicaţii practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-
67
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.107-131 (Capitolul 4. Puncte tari
şi participare)

Temă de reflecţie

Gândiţi-vă la un domeniu al asistenţei sociale. Reperaţi tipul de

nevoi la care asistenţa social şi categoriile de clienţi cu care un
Temă de asistent social ar putea să lucreze în acel domeniu.
reflecţie

3. Relaţia de asistenţă socială

Obiective:
Înţelegerea conţinutului, atributelor, relaţionării profesionale, a intenţionalităţii relaţiei
profesionale şi a dinamicii acesteia în practica asistării sociale la nivel micro-social.

Concepte cheie: interacţiune, intenţie, atribute profesionale, sensul relaţionării

3.1 Caracterizare generală

Element central în activitatea profesională de oferire de asistentă, relaţia dintre cel asistat
şi cel care oferă asistenţă este un proces interpersonal, parţial determinat prin

38
regulamente ale profesiei, dar parţial şi de caracteristici specifice de origine subiectivă şi
socio-culturală.
Natura acestora este datorată pe de o parte personalităţilor implicate la cei doi poli ai
relaţiei şi, pe de alta parte, cerinţelor sociale specifice locului şi momentului în care se
produc.

personalitatea  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - personalitatea
asistatului: asistentului social:
experienţa sa,    scopul său
probleme, nevoi
cerinţe sociale,
instituţionale, familiale, de grup

Relaţia de asistenţa socială poate fi înţeleasă ca o tranzacţie între un profesionist care

oferă ajutor şi un beneficiar care are probleme de natură foarte diversă.
Atitudini, nevoi ale clientului

 Client voluntar/involuntar
 Servicii şi mijloace care să răspundă nevoilor
sale
 Să fie recunoscut ca persoană
 Să i se acorde atenţie
 Receptivitate la problemele sale
 Să aibă CERTITUDINEA înţelegerii şi
obţinerii ajutorului

Atitudini ale asistentului social

 Receptiv şi sensibil la nevoile şi
sentimentele clientului
 Să fie conştient de atitudinile clientului
 Să încurajeze stabilirea unei relaţii de
egalitate şi cooperare
 Înţelege semnificaţia sentimentelor,
nevoilor prin atitudinea faţă de client
Atitudi ni asistentverbal
(comportament social /neverbal)

39
În consecinţă, pentru ca un asistent să-l poată influenţa pe cel care-i solicită ajutorul, va
trebui să fie receptiv şi sensibil la încărcătura emoţională a complexului situaţional şi
interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat.
Altfel exprimat, în munca de asistenţă socială interacţiunea dintre asistent şi asistat este
trăită ca o experienţă socială, care demonstrează atât individual, concret, cât şi simbolic,
legătura dintre un membru al societăţii care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor şi
un alt membru al societăţii care întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi
întinsă, îi va fi oferită.
Acesta este scopul tuturor serviciilor de asistenţă socială: să răspundă nevoilor umane
într-un mod în care să dovedească grijă şi responsabilitate socială în relaţiile cu cei
asistaţi.
Dacă analizăm atât de des utilizatele cuvinte de "motivaţie" şi "emoţie" pornesc ambele
de la aceeaşi rădăcină latină "movere", atunci vom înţelege rolul legăturii emoţionale în
mobilizarea, dinamizarea şi menţinerea activităţii de asistare.

În concluzie, relaţia de asistenţa socială o putem considera un proces care se desfăşoară

în timp (şi nu doar o situaţie de moment), o muncă de construire a unei punţi de legătură
între cei doi poli ai relaţiei, care se vor putea bizui amândoi pe aceasta construcţie
fundamentată emoţional.

3.2. Atribute ale relaţiei de asistare

Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu clienţi atât de diferiţi,
majoritatea practicienilor şi a cercetătorilor au căzut de acord asupra atributelor
principale ale asistenţilor sociali, anume:
- căldura,
- acceptarea,
- empatia,
- preocuparea şi
- autenticitatea.

40
(Ele sunt relatate în detaliu de către Carl Rogers în "The Necessary and Sufficient
Conditions of Therapeutic Personality Change", adică "Condiţiile necesare şi suficiente
pentru obţinerea schimbărilor terapeutice ale personalităţii").
Prezenţa acestor atribute nu asigura de la sine un succes cert în procesul de asistenţă, care
presupune şi multe alte calităţi şi abilităţi care vor fi discutate ulterior. Sintetic, aceste
atribute vor fi abordate după autorul american H.H. Perlman ("Relationship; The Heart of
Helping People", 1979)

1. Căldura asistentului social:

 Interes viu, pozitiv pentru o persoană
 Străduinţa de a fi alături de client cu plăcere şi compasiune
 Dispoziţie personală (!asistentul social o dezvoltă, probabil, ca produs al unei
experienţe trăite de el însuşi la care i s-a răspuns în mod similar, oferindu-i-se
încredere)
 Atribut necesar în relaţia cu asistaţii

Poate fi supus unei formări conştiente în cursul pregătirii profesionale

2. Acceptarea
 necesitatea ca persoana asistată să fie luată de către asistent aşa cum este ea, fără a fi
judecată. înţelegerea faptului că modul de manifestare şi de comportare a
individului sunt în mare măsură rezultate ale experienţei sale anterioare şi doar în mică
măsură sunt acte controlate în mod conştient, intenţionat.
Acceptarea celui asistat cu problemele sale, aşa cum le prezintă, va fi urmată în fazele
avansate ale relaţiei asistent-asistat de concentrarea atenţiei asupra modalităţilor de
despărţire a problemelor.

 Există aici o aparentă contradicţie între cerinţa ferma de a nu judeca starea de fapt
iniţiala şi cerinţa ulterioara de a emite judecăţi în privinţa posibilei căi de urmat pentru
rezolvarea situaţiei.

Asistentul nu renunţă la propriile forme de evaluare, comparare a

comportamentelor, de raportare la valorile proprii

Desigur nu putem şi nici nu este cazul sa cerem asistentului să renunţe la orice fel de
evaluare, de comparare a comportamentelor, de raportare la valorile morale proprii.

41
 adevărat comportament de acceptare înseamnă în esenţă a nu fi critic, a nu
învinovăţi pe asistat, a nu-l cenzura în destăinuirile sale. Carl Rogers vorbeşte chiar de
"acceptare necondiţionata a clientului", noţiune care însa ridică semne de întrebare.

 În cazul în care faptele asistatului sunt condamnabile:

Distincţia  cerinţa
 acceptării clientului
Evaluarea faptelor sale

“Te accept pe tine ca şi persoană NU şi actele tale, pe care nu le pot considera ca

adecvate”

Asistentul va învăţa să accepte diferenţele valorice, persona şi actele ce

derivă din deosebiri cu condiţia de a NU încălca dreptul altuia

Clarificarea acestei distincţii este foarte importanta în cazurile în care

asistentul social lucrează cu clienţi care comit acte de delincvenţa sau care abuzează de
altii sub efectul unui impuls necontrolat, sau în cazul celor care consumă droguri sau
alcool. Într-o relaţie de lunga durată, ulterior, după instalarea încrederii în asistent, acesta
va avea posibilitatea să-şi formuleze observaţiile menite să introducă schimbări în
comportamentul asistatului.

Problema acceptării se pune în mod puţin diferit în acele cazuri în care

actele clienţilor nu încalcă legile, dar diferă net prin valorile promovate de cele ale
asistentului social, ca de exemplu în cazul persoanelor cu orientări sexuale diferite de cele
ale asistentului. În aceste situaţii asistentul va învăţa să accepte diferentele valorice,
persoanele purtătoare ale acestor diferenţe ca şi actele care deriva din aceste deosebiri,
până în momentul în care ele nu încalcă drepturile altuia.

42
3. Empatia în relaţia de asistenţa socială înseamnă:
 Capacitatea de a înţelege sentimentele altuia şi de a simţi ceea ce simte celălalt
 Factor de personalitate, moştenit genetic (rolul socializării)
 Mai frecvent – antrenament special pentru cei care lucrează în oferirea de sprijin
 Modalitate eficientă dar delicată în evitarea pierderii obiectivătăţii

Capacitatea de a înţelege sentimentele altuia, de a simţi ceea ce simte celalalt ea nu este

sinonimă cu simpatia, care la rândul ei se referă şi ea la sfera legăturilor emoţionale din
cadrul relaţiilor umane.

Simpatia Empatia
"Îţi înţeleg sentimentele fiindcă presupun "Vreau să rezonez la modul în care simţi
că ele sunt la fel cum ar fi şi ale mele dacă tu, vreau să pătrund înţelesul modului în
eu aş fi în situaţia ta". care reacţionezi tu, ca sa înţeleg ce
înseamnă pentru tine această situaţie din
punct de vedere emoţional."

După unii cercetători ai domeniului empatia este un dat natural al unora, adică un factor
de personalitate cu o bază emoţională moştenită împreună cu o bază energetică a
personalităţii.

După alţii, empatia se întipăreşte de timpuriu în personalitatea copiilor, sun influenţa

condiţiilor de socializare, de creştere şi dezvoltare a relaţiilor emoţionale cu mama, a
solicitudinii părinţilor în relaţiile sale cu copilul.

Câştiga însă din ce în ce mai mult teren cercetările care dovedesc posibilitatea creşterii
capacităţii empatice sub influenţa unui antrenament special aplicat celor care lucrează în
sfera relaţiilor de ajutor. "Un grad ridicat de empatie este poate cel mai puternic factor de
schimbare şi de inducere a învăţării" afirmă Carl Rogers, care este poate cel mai renumit
susţinător al valenţelor empatiei. El demonstrează posibilităţile oferite de simţul empatiei

43
în orice relaţie în care un profesionist oferă un suport cuiva care are nevoie de ajutor (de
exemplu în relaţia profesor - elev, în relaţia de consiliere, în relaţia de asistenţa socială, în
relaţia psihoterapeutică, sau în relaţia medic - pacient). Acelaşi autor subliniază totodată
riscurile pierderii obiectivităţii, arătând că empatia este o modalitate foarte eficientă dar şi
deosebit de delicată în privinţa mânuirii propriei personalităţii în cadrul relaţiei de ajutor
oferite. Necesitatea păstrării simţului obiectivitătii nu înseamnă însă adoptarea unei
atitudini de neutralitate, care, la rândul ei, în limbaj direct ar putea fi înţeleasă de către cei
asistaţi cam aşa: "De fapt prea puţin îi pasă, pentru el e tot una dacă situaţia mea se
rezolvă sau nu." Dilema şi dificultatea celui care oferă ajutor este deci aceea de a
reacţiona empatic, răspunzând reacţiilor subiective ale celui asistat, şi de a judeca totuşi
obiectiv, ca un observator lucid, în folosul clientului. (In terminologia lui Rogers, clientul
este consumatorul serviciului de asistenţă).

Empatia trebuie deci îmbinată cu recunoaşterea importanţei şi stăpânirea

obiectivităţii.

4. Preocuparea
 Implică grija pentru cel asistat

 Delimitând relaţia profesionala de relaţia de dragoste, nu considerăm că relaţia

suportivă de asistentă socială devine mai săracă, dacă atragem atenţia asupra deosebirilor
dintre adevărata dragoste, care se poate adresa doar unui număr restrâns de persoane, şi
preocuparea care se poate adresa tuturor celor vizaţi de activitatea noastră.

 Preocuparea, care în acest sens nu se confundă cu dragostea şi nu o presupune în mod

obligatoriu, adaugă căldurii, acceptării şi empatiei din sistemul trăsăturilor definitorii ale
relaţiei suportive şi dimensiunea responsabilităţii.

5. Autenticitatea
 Integritatea personalităţii asistentului social
 Conştientizarea propriului EU şi a propriilor valori
 Este rezultatul filtrării propriei experienţe de viaţă, a înţelepciunii care derivă din
reacţiile adecvate în situaţii dificile
 Observarea propriilor puteri, limite (autoacceptarea calităţilor pozitive şi
integrarea celor negative vor permite asistentului social să răspundă autentic şi
tolerant la cele mai diverse situaţii umane)

44
BIBLIOGRAFIE
Barker, R.L., 1987, Social Work Dictionary, NASW, Silver Spring, Maryland
Brill, N.I., 1990, Working with People; The Helping Process, 4th, ed. Longman, New
York
Compton, B.R., Galaway, B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth, California
Perlman, H.H., 1979, Relationship: The Heart of Helping People, Chicago, Univ. of
Chicago Press
Rubenstein, H., Bloch, M.H., 1982, Things that Matter, Macmillan, New York
Rogers, C.R., C.R., 1957, The Necessary and Sufficient Conditions of Therateutic
Personality Change, Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103
Rogers, C.R., 1961, The Characteristics of the Helping relationship, in on Becoming a
Person, Boston, Houghton Mifflin, p. 39-58

Rezumare:
 Relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei sunt esenţiale pentru o practică de
asistare socială eficientă.

 Există în evoluţia asistenţei sociale şi o istorie a definirii conţinutului şi atributelor

relaţionării profesionale.

 Relaţia profesională are întotdeauna o intenţionalitate a sa, care include o dimensiune

intenţională normativă şi una operaţională care trebuie să fie clarificate şi agreate de
protagoniştii relaţionării profesionale.

Aplicaţii practice 3.
(sarcină individuală)
1. Menţionaţi câteva caracteristici ale relaţiei de asistenţă
socială.
2. Identificaţi cel puţin cinci diferenţe ale relaţiei de asistenţă
Scrieti socială şi o relaţie de prietenie.

45
 Temă de reflecţie

Citiţi cu atenţie tabelul de mai jos. Incercaţi să sintetizaţi drepturile menţionate.

Drepturile persoanelor prin care acestea îşi pot afirma personalitatea

(adaptare după Brill, 1990, p. 33)
Declaraţia drepturilor de autoexprimare
1. Ai dreptul să refuzi solicitările altora, fără să te simţi vinovat pentru aceasta.
2. Ai dreptul să simţi şi să-ţi exprimi sentimentele, ca de exemplu cele de
supărare.
3. Ai dreptul să intri în competiţie cu alţii.
4. Ai dreptul să îţi foloseşti propria judecată când decizi asupra propriilor tale
nevoi.
5. Ai dreptul la propriile tale greşeli.
6. Ai dreptul ca opiniile şi ideile tale să fie respectate în aceeaşi măsură ca şi
opiniile şi ideile altora.
7. Ai dreptul să ceri ajutorul şi afecţiunea celorlalţi.
8. Ai dreptul să fii tratat ca un adult.
9. Ai dreptul să spui altora care sunt nevoile tale.
10. In anumite situaţii ai dreptul să le spui altora ce doreşti de la ei.
11. Ai dreptul să le ceri altora să îşi schimbe comportamentul faţă de tine.
12. Ai dreptul să fii tratat ca un adult capabil şi nu ca un copil.
13. Ai dreptul ca ceea ce faci să nu fie considerat din start ca fiind greşit.
14. Ai dreptul să recurgi la timp ca să îţi pui sentimentele în ordine, cu propriul
ritm şi să nu preiei ritmul altora.

Lectură recomandată
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica asistenţei
sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.133-143, 159-189 (Capitolul 5. O abordare
participativă a practicii asistenţiale, Capitolul 6. Formarea parteneriatelor)

4. Competenţă în asistenţa socială

În orice domeniu profesional, competenţa presupune capacitatea de

îmbinare a cunoştinţelor teoretice, practice şi valoric-motivaţionale solicitate pe
parcursul exercitării profesiei respective.

46
A fi competent profesional înseamnă, prin urmare, a putea răspunde în mod adecvat
scopurilor pe care exercitarea unei anumite profesii le incumbă. Pentru a defini
competenţa profesională este necesară identificarea şi cunoaşterea standardelor pentru
practica profesională.

Reiterând definiţia asistenţei sociale ca activitate profesională ( a se se vedea termenul

„asistenţă socială”) subliniem faptul că competenţa profesională a asistentului social se
reflectă în capacitatea acestuia de a rezolva problemele clienţilor – persoană individuală,
familie, grup, comunitate.

Formarea competenţei în asistenţa socială. Potrivit deontologiei profesiei de asistenţă

socială, competenţa profesională este o cerinţă etică faţă de asistentul social (Hepworth şi
alţii, 2006:15). Clienţii au dreptul să aştepte şi să primească servicii competente din
partea asistenţilor sociali.

Înainte de a se implica în problemele clienţilor, asistentul social trebuie să se

concentreze asupra a două aspecte:
 competenţa sa în calitate de profesionist şi
 responsabilitatea faţă de clienţi.

În timpul formării sale, asistentul social trebuie să dobândească cunoştinţe teoretice

despre procesul de ajutor – cunoaşterea diferitelor modele teoretice, conştientizarea
diversităţii umane, a problemelor şi cauzalităţii acestora, a valorilor profesionale, etc., dar
trebuie să cunoască şi limitele practicii profesionale şi legislaţia care guvernează practica.

Competenţa profesională înseamnă mai mult decât dobândirea de cunoştinţe teoretice

despre parctica asistenţei sociale. Asistentul social competent trebuie să fie capabil să
transpună în practică definiţiile, teoriile, interpretările, metodele de intervenţie studiate.
Acest demers se realizează sub forma deprinderilor acţionale. Relaţia dintre planul

47
teoretic şi cel acţional nu este unilaterală. Asistentul social competent va raporta
permanent demersul său acţional la concepţia teoretică care aconstituit punctul de plecare
în demersul de rezolvare a problemelor clienţilor (Roth-Szamoskozi, M., 2003:71-72).

Competenţa profesională în asistenţa socială are o componentă motivaţională puternică,

care derivă tocmai din scopul asistenţei sociale ca profesie: promovarea şi refacerea unei
interacţiuni reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii
sociale atât la nivel de individual, cât şi la nivel de grup şi comunitate, prin soluţionarea
unei diversităţi de probleme sociale, niciodată identice din punct de vedere al abordării
teoretice şi practice.

Capacităţi şi competenţe necesare în practica asistenţei sociale

 Capacitatea de analiză şi clarificare a conceptelor
 Aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică
 Abilitatea de a utiliza rezultatele cercetării în practică
 Capacitatea de a lua decizii
 Capacitatea de a negocia modalităţile cele mai adecvate de rezolvare a problemi
 Capacitatea de a estima nevoile, cauzele situaţiei problematice, riscurile, resursele
 Capacitatea de a utiliza adecvat resursele
 Capacitatea de acceptare a limitelor proprii/personalitatea clientului/limitele
reţelei sociale/instituţiei de as. Socială
 Capacitatea de a genera planuri de intervenţie individualizate
 Disponibilitatea de perfecţionare continuă
 Abilităţi de comunicare
 Reflectare asupra propriei identităţi profesionale
 Stăpânirea metodelor şi tehnicilor de intervenţie socială specifice, etc.

Rezumare:
 Cel asistat social are dreptul la servicii competente din partea asistentului social, iar
competenţa profesională este o cerinţă etică faţă de asistentul social.

 Asistentul social competent profesional dispune şi are capacitatea de a îmbina

cunoştinţele teoretice, practice şi valoric-motivaţionale dobândite în cursul formării şi
solicitate pe parcursul exercitării profesiei.

48
 Introducere în asistenţa socială şi deontologia
profesiei

Interdisciplinaritate şi modele teoretice

în asistenţa socială
Unitatea tematică 3
(minute’ te orie, minute’ practică)

(200’ teorie, 80’ practică)

I. Cuprinsul capitolului

1. Interdisciplinaritatea
1.1 Principii preluate din psihologie
1.2 Principii preluate din psihologia socială
1.3 Principii preluate din sociologie
1.4 Principii preluate din antropologie
2. Modele teoretice şi rolul lor
2.1 Modelul sistemelor ecologice (Concepte caracteristice, Instrumente de
lucru specifice asistenţei sociale, Aplicaţie practică)
2.3 Psihanaliza
2.3 Psihologia comportamentalistă (behaviorismul)
II. Obiectivele capitolului/modulului

 Înţelegerea interdisciplinarităţii asistenţei sociale, a particularităţilor teoriei şi

practicii de asistenţă socială
 Conştientizarea utilitităţii cunoaşterii teoriilor
 Cum alegem corect una sau alta dintre teorii
III. Cuvinte cheie
interdisciplinaritate, teorie, modele, sistem, psihanaliyă, behaviorism, harta-eco

49
 1. Interdisciplinaritate

Problema competenţei practicienilor nu se poate limita la

însuşirea unor aptitudini şi deprinderi, o importantă
componentă fiind bagajul teoretic al asistentului social.

Asistenţa socială este considerată îndeobşte o activitate practică care, din punctul de
vedere al evoluţiei sale are limite teoretice mai puţin clar definite, decât alte discipline.
Fundamentarea ei teoretică este interdisciplinară. Psihologia şi sociologia sunt în mod
deosebit relevante pentru acest cadru teoretic. Dreptul, economia, ştiinţele medicale,
politica, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de înţelegere şi de acţiune ale fenomenului
social în context legal, economic, medical, politic şi educaţional.

Psihologie

Metode de AS Sociologie

Pedagogie Antropologie

Asistenţa socială
Psihiatrie Drept

Filosofie Economie

Marketing,
Medicină socială cultură,
mass-media

Modelele adoptate provin, deci, din orientările de bază ale psihologiei, sociologiei,
psihologiei sociale, antropologiei, precum şi toate domeniile de interferenţa ale acestora.
Ele constituie sistemul de coordonate la care se raportează şi cu ajutorul cărora se
analizează problemele, situaţiile, persoanele; pornind de la ele se planifică remedii şi se
implementează tehnici adecvate de tratare a problemelor. In analiza noastră vom porni de

50
la o evaluare succintă a legăturilor asistentei sociale cu celelalte domenii principale ale
trunchiului de ştiinţe sociale.

Vom prezenta dupa Hoffman şi Sallee ( 1994, Social Work Practice) câteva principii de
bază preluate de către asistenţa socială din alte ştiinţe:

1.1 Principii preluate din psihologie

Viaţa psihica este înţeleasă ca fiind complexă, având o componentă

interioară, dar şi un comportament exteriorizat. Fiecare individ,
independent de condiţionările sale sociale, are memorie, gândire,
sentimente, capacitate de planificare, şi o mulţime de nevoi, iar
legităţile tuturor acestor procese şi fenomene psihice au caracteristici
şi o procesualitate care se mişcă între anumite limite generale.

De exemplu...
pentru ca un copil să se dezvolte normal el trebuie să se simtă iubit de cel puţin o
persoană din anturajul său şi să se simtă în siguranţa, mai ales în prima perioadă a vieţii
sale. Ştim de asemenea, că relaţiile şi calitatea vieţii din prima copilărie pregătesc
dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului, modul de interpretare şi de valorizare a
experienţelor ulterioare. Dar nici "dragostea nu e de ajuns" (Bruno Bettelheim, 1950,
Love is not enough, The free press, USA), fiecare are nevoie şi de un mediu stimulator în
care capacităţile sale mentale să se dezvolte.

Contribuţiile fundamentale ale psihologiei la dezvoltarea asistenţei

sociale le putem formula sub forma unor principii de bază:

1. Recunoaşterea complexităţii personalităţii umane, care este o fiinţa biologică,

cognitivă, emoţională, voliţională.

2. Recunoaşterea necesităţii pentru fiecare fiinţa umană a unui climat care să ofere
posibilitatea acumulării de experienţe necesare dezvoltării.

3. Personalitatea umană are posibilitatea şi capacitatea de a se dezvolta emoţional,

cognitiv şi pe plan acţional pe tot parcursul vieţii, în ciuda unor bariere şi
dificultăţi

4. Experienţele sunt unice pentru fiecare personalitate, ele nu pot fi trăite sau
reproduse identic de către diferite persoane, indiferent de similarităţile mediului
de viaţă.

51
1.2 Principii care derivă din psihologia socială
Psihologia socială vizează studiul omului în societate, analizează şi
caută semnificaţii ale componentelor sociale, ale interacţiunii
indivizilor în funcţie de evenimentele şi fenomenele sociale.

Contribuţiile esenţiale ale psihologiei sociale:

 Eul individual se constituie ca rezultat al procesului de socializare, prin care sunt

interiorizate normele şi valorile sociale, specifice mediului din care provine un
individ, preluate de la părinţi, persoane semnificative pentru un individ sau grupul
de referinţă

 Interacţiunile dintre indivizii din grupurile sociale dau naştere la percepţii

reciproce între membrii grupului, percepţii care poartă amprenta aşteptărilor faţă
de persoana percepută

 Fiecare individ are o anumită poziţie socială şi un rol în cadrul sistemului social în
care trăieşte (comportamentul unei persoane cu un anumit rol depinde de
aşteptările sociale faţă de acest rol)

 Comunităţile şi organizaţiile răspund nevoilor de interacţiune socială a indivizilor,

prezentând caracteristici şi reguli de funcţionare care diferă prin nivelul de
formalizare de cele de la nivelul individual şi cel de grup

Societatea – sistem complex caracterizat prin extinderea organizaţiilor birocratice,

care, prin intenţia lor, ar trebui să contribuie la asigurarea libertăţilor cetăţeneşti ale
indivizilor

Comunităţile sunt grupări geografice ale indivizilor, care au elemente psihice şi

sociale comune (reţele de relaţii şi structuri sociale cu relevanţă pentru acea
comunitate, care oferă cadrul şi resursele necesare )

1.3 Principii care derivă din sociologie

Sociologia studiază legile fenomenelor şi structurilor sociale,
interrelaţiile lor şi influenţele lor asupra vieţii oamenilor.

52
Sociologia, spre deosebire de orientările terapeutice desprinse din psihologie, nu oferă
modalităţi de tratament privind îmbunătăţirea societăţii. Explicaţia sociologica,
"imaginaţia sociologica" (termen folosit de sociologul american C. Wright Mills, 19591)
oferă modalităti de stabilire de legături şi de inferenţe între diferitele nivele ale societăţii,
de la cele mai impersonale politici şi organizaţii, la cele mai intime trăsături şi atitudini
umane.

Contribuţiile esenţiale ale sociologiei la dezvoltarea asistenţei

sociale

1. In mediul social indivizii trăiesc în structuri sociale organizate ierarhic, ei

diferenţiindu-se în funcţie de poziţia ocupată în ierarhia socială.

2. Stratificarea socială este rezultatul diferenţelor dintre grupurile sociale în funcţie de

bogăţie, de putere, de poziţia de clasa, rasă, etnie, sex. Tendinţa socială dominantă este că
poziţia de clasă este legată de venit iar grupurile minoritare sunt în general pe poziţii
joase ale ierarhiei puterii. Femeile, aproximativ jumătate din populaţie, au şi ele în medie,
venituri mai scăzute decât bărbaţii, mai ales în cazul când trăiesc singure, sau cu copii.

3. Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi structuri sociale. Un

important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia.

1.4 Principii preluate de la antropologie

Asistenţa socială a preluat din antropologie un vast bagaj valoric şi de cunoştinţe privind
diferenţele culturale şi etnice (tendinţa mult accentuată în ultima decadă).

Ca urmare, practica respectării tradiţiilor culturale, acceptarea diferenţelor de obiceiuri,

concepţii şi modalităţi de exprimare a devenit un specific al asistenţei sociale.

1
C. Wright Mills, 1959, The sociological imagination, New York: Oxford University Press

53
1. Indivizii şi familiile din grupurile minoritare se deosebesc adesea prin comportamentul
lor de cel al persoanelor din cultura dominantă. Aceasta nu înseamnă, însă, că diferenţele
culturale pot explica, prin ele însele, diferenţele de nivel economic şi educaţional între
etniile minoritare şi majoritare.

2. Cultura în sine nu creează acele mari diferenţe în privinţa statutului socio-economic şi

a nivelului educaţional, pe care o găsim adesea între o etnie majoritară şi una minoritară
(spre exemplu, la etnia romilor în majoritatea ţărilor est europene sau la populaţia de
culoare din America). Datorita diferitelor determinări istorice, membrii unor grupuri
minoritare se regăsesc în mod prioritar în clase sociale inferioare.

3. Inţelegera relaţiilor dintre etnicitate, rasa şi apartenenţa la o anumită clasă socială este,
de asemenea, un principiu esenţial al formării în domeniul asistentei sociale.

2. Modelele teoretice şi rolurile lor

Teoria muncii sociale cuprinde un domeniu vast şi complex, cu rapide

expansiuni în ultimii ani, care a adoptat modele şi tehnici din ştiinţele sociale, dar le-a
dezvoltat în mod propriu, pornind de la cazuistica sa specifica.

Caracterul particular al modelelor teoretice din asistenţa socială provine din însăşi
necesitatea de reconsiderare teoretică a modelelor de bază privind comportamentul
uman, societatea şi legăturile dintre ele, reconsiderare necesară pentru a le adapta
cazurilor particulare, cu nevoi sau particularităţi speciale.

Nici un model teoretic singur nu este suficient de larg (de comprehensiv) încât să ofere
explicaţii şi soluţii pentru toate variantele, necesităţile şi posibilităţile pe care le conţine
individualul, adică nu poate oferi un cadru de înţelegere pentru toate cazurile practice.

Practicienii afiliaţi unui anumit model pot aplica concepţii sau chiar tehnici asociate unei
alte teorii. Puţini sunt cei purişti, care se considera adepţi în exclusivitate ai unui singur
model teoretic. Acei practicieni care ar şti sa acţioneze conform unui singur model, ar

54
face un deserviciu clienţilor lor, dar şi lor înşişi, fiindcă ar limita eficienţa activităţii lor
profesionale la rezolvarea acelor probleme care corespund exact (lucru foarte rar întâlnit
în realitate) modelului teoretic ales.

Diferenţele dintre teorii privesc :

 felul de a privi lumea,
 modul de a explica adaptarea la viaţa sociala,
 factorii dezvoltării,
 punctul de vedere asupra resurselor umane, asupra bolilor, handicapului, insucceselor,
 scopurile intervenţiei,
 durata intervenţiei,
 metodele de apreciere
 şi alte dimensiuni importante.

Proliferarea în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei a teoriilor care abordează varietatea

de aspecte ale problemelor umane oferă posibilitatea practicianului să selecteze
modalităţi specifice de interpretare şi de intervenţie care şi-au dovedit eficienţa pentru
anumite situaţii problema. Această varietate de cunoştinţe oferă căi multiple de înţelegere
şi abordare a fenomenelor sociale, dar creează de asemenea o şansă sporită pentru
pericolul fragmentării bagajului de informaţii profesionale. Pentru a putea să ne apărăm
de acest real pericol, cauzat de limitele capacităţii noastre de cuprindere, de retenţie şi de
înţelegere, precum şi de limitele accesului la informaţii, va trebuie sa cunoaştem teorii
integratoare, care să ofere un cadru unificator pentru varietatea de probleme social umane
cărora li se adresează asistenta socială.

Utilitatea unei concepţii teoretice:

 În observarea situaţiei teoria informează asistentul social în legătură cu ceea ce

trebuie să caute şi să vadă
 Descrierea situaţiei  oferă cadrul conceptual, care permite sistematizarea şi
organizarea celor observate
 Explicarea situaţiei  oferă indicii pentru a putea face legături între datele unor
observaţii, pentru a găsi relaţii cauzale dintre evenimentele care apar în evoluţia
cazurilor
 Permite predicţii, privind evenimente viitoare sau consecinţe ale unor situaţii
prezente
 Intervenţia  sugerează posibilităţi şi direcţii de schimbare a situaţiei date

55
 In sumara prezentare a teoriilor care fundamentează asistenta
socială, un prim punct de vedere urmărit va fi cel al gradului
de generalitate al unei teorii.

2.1 Modelul sistemelor ecologice

Este teoria pe care o considerăm ca având cel mai înalt grad de

generalitate. Ea are ca punct de plecare "Teoria generală a sistemelor", concepută încă în
prima jumătate a secolului de către filosoful Ludwig van Bertalanffy şi a fost adaptată
pentru sistemele ecologice, respectiv pentru sistemele umane de către Weber, 1969,
Germain C.B. 1979, Germain C.B., Gitterman, 1980, 1981, Meyer, 1983.2 După
Germain, ecologia este o formă a teoriei sistemelor, care ne ajută să întelegem relaţiile
indivizilor unii cu alţii şi cu mediul în care traiesc.

Modelul ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu mediul lor, luând în

considerare toate subsistemele care se interpun, reflectă o atitudine holistică propice
asistentei sociale, care cu ajutorul acestui model depăşeşte dihotomia persoană - mediu şi
favorizează abordarea probabilistică, interacţionistă, mult mai realistă pentru întelegerea
problemelor sociale.

Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor:

In asistenţa socială această teorie porneşte de la premisa general acceptată că problemele

umane trebuie privite în propriul context de împrejurări.

2
Weber, 1969, Germain C.B., 1969, Teaching an Ecological Approach to Social Work Practice, 1976,in Teaching for
Competence in the Delivery of Direct Services, pp 31-39. New York: Council on Social Work Education, 1976, Germain
C.B., Gitterman, 1980, The life model of social practice, 1981, Meyer, 1983.

56
Indivizii, grupele, instituţiile sunt într-o continuă interacţiune unele cu altele, precum şi
cu mediul înconjurător. Problemele umane formează un sistem unitar cu mediul
înconjurător, fiecare sistem fiind unic.

Dat fiind că fiecare sistem e format din componente, care la rândul lor pot fi considerate
ca fiind ele însele sisteme, putem spune că fiecare sistem e format din subsisteme.

Subsistemele variază în privinţa caracteristicilor lor (de exemplu nu există două familii,
două grupuri la fel). Satisfacerea nevoilor umane şi dezvoltarea personalităţii are loc în
condiţiile unor tranzacţii normale între personalitate şi mediu (pentru ca un elev să înveţe
trebuie o şcoală adecvată, profesori competenţi, suportul părinţilor, abilităţi perceptuale şi
intelectuale adecvate, motivaţie pentru învăţare şi relaţie pozitiva cu profesorii).

Disfuncţiile ivite în orice domeniu al tranzacţiilor dintre indivizi, sau dintre indivizi şi
resurse afectează nevoile umane şi conduc la stres sau la o funcţionare
necorespunzătoare. Reducerea sau eliminarea stresului reclamă eforturi de cooperare al
căror scop este ameliorarea adaptării unei persoane la mediul său. Se întâmplă ca, singuri,
unii oameni cu probleme să nu deţină suficiente resurse de cooperare cu mediul lor.

Munca socială implică asistenta acordată acestora, prin:

 găsirea mijloacelor de realizare a nevoilor,
 încercarea de a-i învăţa să-şi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta
resurse esenţiale, de a le mări capacităţile de a coopera cu mediul din jur.

Abordarea sistemică reclamă cunoştinţele privind diversele subsisteme implicate în

interacţiunea om - mediu.

1. Subsistemul individual.
 se referă la ansamblul de componente care asigură functionalitatea unui individ în
mediul său social.

 cuprinde la rândul său subsistemul biologic (cu multiplele sale componente ca, de
exemplu, sistemul osos, nervos, muscular, circulator, digestiv etc., ce fac domeniul
biologiei umane), cel cognitiv, emoţional, comportamental, motivaţional etc. (domeniul
psihologiei şi al ramurilor sale).

2. Subsistemul interpersonal.
 se referă la relatiile părinţi-copii, relaţiile din cuplul marital, legaturile familiale mai
largi, cu bunicii, socrii şi rudele, prieteniile, relaţiile cu vecinii, cu grupul de munca sau
cel cultural de referinţa şi cu alte persoane semnificative din ansamblul de interrelaţii ale
individului).

felul relaţiilor din ansamblul de relaţii interpersonale depinde de caracteristicile

individuale ale partenerilor implicaţi in relaţie, dar şi de poziţia lor reciproca în cadrul
sistemului proxim.

57
Exemplu:
natura relaţiilor dintre părinţi şi copii este dependentă de poziţia de copil (caracterizată
prin dependentă, subordonare, inferioritate, dar şi de dreptul de a fi iubit şi îngrijit),
respectiv de poziţia de a fi părinte (responsabilitate, autoritate, independentă,
superioritate fată de copil).

 relaţiile cu anumite persoane influenţează relaţiile cu alte persoane

Exemplu:
o anumita relaţie cu un partener de sex opus poate influenţa relaţia adolescentului cu
părinţii săi; relaţia cu soacra poate influenţa relaţia soţ - soţie).

Explorarea subsistemului de relaţii interpersonale este deosebit

de importanta pentru munca practicianului asistent social, reţeaua
de relaţii sociale ale fiecăruia fiind o posibilă sursă de ajutor şi
energie pentru individ.

Pentru explorarea subsistemului interpersonal recomandăm metoda atomului social şi a

hărţii sociale (vezi exerciţiile).

3. Subsistemul organizaţiilor, instituţiilor, al comunitaţilor.

 Activitatea şi relaţiile individului se desfaşoară în cadrul unor cadre formale: şcoală,
biserică, instituţii culturale, spital, locul de munca, organizaţie politica, serviciu
administrativ etc.

 Specificul lor este determinat de ansamblul regulilor lor de funcţionare, reguli care îşi
pun amprenta asupra relaţiilor dintre membrii sau participanţii la acea organizaţie,
respectiv instituţie sau asociaţie.

 Intre caracteristicile diferitelor organizaţii şi instituţii exista deosebiri în ceea ce

priveşte gradul de deschidere şi de formalizare.

4. Subsistemul mediului înconjurător fizic.

 se referă atât la mediul natural în care indivizii îţi desfăşoară viaţa (mediul geografic,
condiţiile de clima, de vegetaţie), care ne influenţează în mod evident modul nostru de
trai, ca şi la creaţiile omului, adică la mediul fizic artificial (casă, cartier, sistem de
clădiri, arhitectură rurală respectiv urbană, vilă, bloc lamă sau zgârie nori şi alte creaţii
artificiale).

In concepţia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner arată că individul asistat trebuie

privit din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite:

a) microsistemul, cuprinde relaţiile interpersonale, rolurile persoanelor,,

aşteptările lor de rol şi activităţile lor intenţionale;

58
b) mezosistemul, cuprinde legăturile reciproce dintre două sau mai multe
microsisteme în care este inclus asistatul; de exemplu: şcoală - familie, familie -
loc de muncă, cercul de prieteni - familie;

c) exosistemul, cuprinde acele subsisteme (organizări) din care asistatul nu face parte în
mod direct, dar care pot să-l influenţeze în mare măsură prin întâmplările cărora le dau
curs şi prin însăşi situaţia de fapt; de exemplu: efectul condiţiilor de muncă asupra
climatului familial al copilului;
d) macrosistemul, care se referă la influenţa unor factori care privesc societatea, cu
legislaţia ei, instituţiile ei, elemente ei culturale, mentalităţile, obiceiurile, valorile,
normele, prejudecăţile ei;

Avantajul major al modelului sistemic:

 întreaga gamă a problematicii muncii sociale poate fi abordată din această perspectivă.

Stabilirea surselor problemei şi a focarelor de intervenţie în cadrul sistemului sunt primii

paşi în aplicarea acestui model sistemic. Pentru ca asistenţii sociali sa fie eficienţi în cât
mai mare măsură , intervenţiile trebuie să acţioneze asupra tuturor subsistemelor critice
ale unui sistem problemă dat.

Pentru rezolvarea subsistemelor critice se pune problema cunoaşterii altor modele

teoretice, mai specifice. Pentru a face alegeri corecte din multitudinea de cunoştinţe
teoretice care ne stau la un moment dat la dispoziţie , dar şi pentru a implementa o anume
intervenţie, propunem ca, alaturi de numeroşi autori de tratate de asistenţa socială, să
urmăm calea eclecticismului.

Instrumente de lucru specifice abordării sistemice

Ce este o
hartă eco? HARTA ECO

Este o diagramă scrisă a sistemului ecologic al unui client/familii, a sistemelor majore,

împreună cu toate relaţiile şi legăturile existente care afectează şi influenţează şi/sau
sunt influenţate de către client/familie.

La ce este folosită?
1. Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaţiilor dintre
ei, resursele pe care le schimbă cu clientul
2. Pentru a identifica alte persoane şi sisteme din mediul socialal clientului/familiei şi
resursele pe care le schimbă cu ele
3. Pentru a identifica relaţiile clientului/familiei cu sistemele comunităţii

59
4. Pentru a identifica contribuţiile prezente şi trecute ale clientului în facoarea altor
persoane
5. Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiţionale ar putea fi folosite.

De ce este un instrument util?

Organizează o mulţime de informaţii ale trecutului clientului (cazierul)
1. Prin harta-eco clientul/familia sunt angajaţi într-un proces de evaluare a relaţiilor pe
care le au cu mediul social
2. Ajută la identificarea contribuţiilor pozitive ale clientului aduse mediului şi lipsa
suportului din partea mediului, identifică şi evaluează posibile resurse de ajutor
3. Harta-eco poate fi modificată pe parcurs, astfel ca şi familia si asistentul pot urmări şi
observa schimbările petrecute
4. Poate fi adaptată la orice tip de situaţie socială.

Cum se construieşte o hartă-eco?

1. Spuneţi clientului (sau şi altei persoane importante care aţi dori să vă ajute) că puneţi
pe hârtie, împreună, o imagine a celor mai importante relaţii ale clientului dvs. Cu
familia, comunitatea, grupul de prieteni, mediul său de viaţă, a tot ceea ce este
important pentru clientul dvs.
2. Începeţi cu căminul clentului; membrii casei trebuie notaţi pe hartă ca şi într-un
arbore genealogic, folosind pătrate pentru a indica bărbaţii şi cercuri pentru a indica
femeile din familie, membrii decedaţi se notează cu un X şi pot fi înscrişi pe hartă la
marginea cercului familiei
3. În continuare sunt identificate acele sisteme ale mediului care afectează, influenţează
viaţa clientului /familiei. După ce natura tranzacţiei client/sistem a fost determinată,
se trasează o linie pentru a exprima atât legătura cât şi calitatea ei (indicată in partea
de jos a foi )

În timp ce construiţi harta-eco poate fi mai uşor şi totodatã

corespunzãtor sã exploraţi:

1. cum percepe clientul/familia schimbãrile cu alte sisteme; ce face sau a fãcut fiecare şi
pentru cine
2. ce simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile cu alte sisteme, în particular ce
sinte clientul ãn legãturã cu ajutorul primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu
ajutorul dat
3. cât de adecvat se simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile care vor urma
datoritã nevoilor identificate
4. percepe clientul/familia, sau chiar şi alte sisteme noi, sau alte sisteme care ar merita sã
fie cercetate, ca ffind surse de ajutor pentru a-şi satisface/rezolva nevoile identificate

60
 Harta-eco permite identificarea punctelor forte ale clientului, precum şi a
nevoilor lui. Aceastã hartã poate fi construitã şi fãrã ajutorul clientului, cu ajutorul lui
sau al familiei, împreunã sau separat.

Legenda hãrţii: se folosesc fie cuvinte descriptive sau se deseneazã diferite linii:
pentru legãturi puternice
- - - - - - - - pentru legãturi tensionate
pentru legãturi stresante
pentru legãturi întrerupte sau moarte.

Se traseazã sãgeţi de-a lungul liniilor pentru a sublinia izvorul energiilor, al resurselor,
etc.

Bibliografie recomandată
Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale
asistenţei sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 71-
117
Howe, D., 2001, Introducere în teoria asistenţei sociale, Unicef,
Bucureşti, P: 41-123
Hoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to
change, USA MA: Allyn and Bacon

Aplicaţie practicã 4.
(sarcină individuală)

Scrieti

Studiu de caz:

Moraru Ioan este un baiat de 16 ani. El suferã de Sindromul Down. Frecventeazã o clasã
specialã de la liceul din localitate. El merge la şcoalã 5 zile /sãptãmânã. Dirigintele lui se
numeşte Popescu , iar Ioan îl simpatizeazã foarte mult. Familia lui Ioan are de asemenea
un respect deosebit pentru d-l Popescu.

De 2 ori pe sãptãmânã, dupã cursuri, Ioan participã la un program în cadrul unei

organizaţii neguvernamentale, nonprofit, din localitate. În cadrul acestui program, Ioan
face parte dintr-un grup de adolescenţi care îşi concentreazã atenţia asupra deprinderilor
necesare traiului zilnic şi a celor legate de un loc de muncã.

Ioan este de asemenea implicat în activitãţi extraşcolare, sponsorizate de biserica

protestantã localã. Acolo el participã la activitãţile unui grup de artã şi dintr-o echipã de
fotbal.

61
Ioan locuieşte cu tatãl sãu şi cu trei surori în varstã de 8, 10 şi 17 ani. Mama lui a murit
cu 5 ani în urmã. D-l Moraru, tatãl lui, lucreazã la Cãile Ferate. El lucreazã în fiecare zi,
inclusiv în tinpul week-end-urilor. Familia primeşte îngrijire medicalã prin Spitalul
Cãilor Ferate. Sora de 17 ani îngrijeşte seara copii la domiciliu. Bunicii lui Ioan din
partea tatãlui sãu trãiesc în alt oraş, la 5 ore distanţã. Bunicii din partea mamei locuiesc în
acelaşi oraş şi îi viziteazã o datã pe lunã, duminica.

Ioan nu se joacã cu copiii din vecini, dar are aprieteni la şcoalã şi în grupul de adolescenţi
din cadrul organizaţiei neguvernementale (ONG).
Cu puţin timp în urmã, Ioan a devenit provocator din punct de vedere sexual în cadrul
grupului din ONG. Acelaşi comportament îl avea şi faţã de personalul organizaţiei.

Tatãl lui Ioan refuzã sã discute despre sex cu el şi se opune cu încãpãţânare sã discute
despre comportamentul fiului sãu. Aceast este prima datã când personalul ONG trebuie
sã facã faţã problemelor sexuale ale adolescenţilor. Personalul ar vrea sã ajute, dar nu ştie
cum sã o facã. În cadrul obiectivelor organizaţiei nu gãseşte nimic scris cu privire la
aceste probleme.

Ioan trebuie sã facã teste pentru determinarea virusului HIV. El a suferit mai multe
transfuzii de la naştere, şi recent a manifestat câteva comportamente inexplicabile.

D-l Moraru nu este deschis spre discutarea acestor probleme şi ameninţã cã îl va retrage
pe Ioan de la ONG. Mulţi dintre cei care lucreazã în organizaţie vor sã discute despre
problemele ivite şi sã-l ajute pe Ioan. Lui îi place programul şi este unul dintre membrii
cei mai activi şi conştiincioşi.

Cerinţe
1. Desenaţi o eco-hartã pentru cazul Ioan Moraru.
2. Care sunt preocupãrile majore ale asistenţilor sociali cu privire la rezolvarea
situaţiei lui Ioan Moraru? Mai sunt şi alte probleme pe care asistentul social ar
putea sã le rezolve?
3. Indicaţi tipul de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini pentru acest caz.

2.2 Psihanaliza

Teorie cu un puternic impact asupra tuturor tipurilor de relaţii de

ajutor şi de asistenţa, psihanaliza este, totodată, cea care are cea mai lungă istorie
şi amploare asupra asistenţei sociale dintre teoriile privind personalitatea umană.

62
Ea a fost introdusă de Sigmund Freud, medic psihiatru vienez (1856-1939) şi
dezvoltată ulterior de către discipolii şi continuatorii săi (Carl Jung, Alfred Adler,
Otto Rank, Anna Freud, Erich Fromm, Karen Horney, Wilhelm Stekl, Melanie
Klein, Ernest Jones, Margaret Mahler).

In circumscrierea modelului său de întelegere a bolilor psihice a pacienţilor trataţi,

Freud a pornit de la faptul ca îndărătul comportamentului uman observabil se
ascund motivatii ascunse observatorului din afară, dar adesea necunoscute
individului însuşi.

Psihanaliza clasică freudiană încearcă să descopere mecanismele invizibile ale

psihicului pacienţilor bolnavi psihici, determinismul psihologic care se ascunde
îndărătul simptomelor neurotice. Acest punct de vedere pornea de la principiul
determinismului psihologic al comportamentului uman, care este în strânsă
dependentă cu evenimentele din trecutul persoanei.

In concepţia sa timpurie, prin renumita sa metodă psihanalitică Freud căuta să

descopere semnificaţia simptomelor lor din analiza materialului oferit de
amintirile şi visurile bolnavilor. Freud a acordat o semnificaţie deosebit de mare
evenimentelor traumatice din mica copilărie, a căror conştientizare va înlătura
efectul de declanşare a unei simptomatologii neurotice. El a căutat să înţeleagă
efectul fanteziilor din mica copilărie şi a descoperit că uitarea acestora este în
legătură cu caracterul lor adesea inacceptabil moral. Studiind modul în care se
şterg din memorie elementele traumatizante, Freud a descoperit mecanismele
refulării, rolul dinamizator al inconştientului, mecanismele de apărare ale
psihicului împotriva conştientizării evenimentelor neplăcute ale trecutului.

In a doua etapă de elaborare a teoriei sale, în locul concepţiei care pornea de la

evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanţa relaţiilor afective ale
copiilor cu părinţii lor. Construind ipoteze şi căutând explicaţii în procesul de
psihoterapie al unor pacienţi neurotici adulţi, în mod deductiv, Freud a elaborat o
complicata teorie asupra dezvoltării umane.

Cunoscută sub numele de teoria dezvoltării psihosexuale, ea a fost de multe ori

răstălmăcită în mod vulgar, exagerată sau ultrasimplificată.

La naştere, individul este o fiinţă dominată de instincte, de principiul plăcerii, iar

mai apoi, în cadrul relaţiei mama-copil, în urma interiorizării interdicţiilor venite
din partea părinţilor, copilul va reuşi să-şi amâne nevoile, respectiv să le
transforme astfel ca ele să fie acceptabile social. In dezvoltarea sa, copilul
parcurge 5 stadii psihosexuale:

1. stadiul oral (primul an de viaţa când plăcerea copilului este suptul,

în general activitatea orală şi se formează încrederea copilului în
adulţii care-i satisfac trebuinţele)

63
 2. stadiul anal (2-3 ani, perioadă când copilul găseşte plăcere în
stimularea zonei anale şi îşi formează controlul asupra funcţiei de
excreţie)

3. stadiul falic (4-5 ani, în care copilul îşi explorează propriul corp,
inclusiv organele sale genitale; apar sentimente intense de dragoste şi
de ură faţă de adulţi, pe care Freud le cuprinde sub denumirile de
complexul Oedip şi complexul Electra)

4. stadiul latent (6-12 ani, în care copilul pare să fi pierdut interesul în

fanteziile sexuale şi stimularea genitală)

5. stadiul genital (apare la pubertate, în care adolescentul se

interesează sexual pentru prima dată mai mult de alte persoane decât
de sine, şi stabileşte primele sale relaţii heterosexuale).

Conform concepţiei freudiene, nevrozele în primul rând, dar şi celelalte boli

psihice se datoresc tulburarilor survenite într-una din aceste perioade în relaţiile
copilului cu parinţii sai şi, în mod special, datorită interdicţiilor şi opreliştilor
părinteşti.

Modelul freudian, bazat pe psihologia conflictului intern, intrapsihic, al luptei

dintre drive-uri şi instincte presupune existenţa următoarelor structuri de
personalitate:

- Idul  structură inconştientă, reprezentă aspectul primitiv

instinctual al omului, care cuprinde instincte, dorinţe şi motivaţii
inconştiente.
 tinde la satisfacţii imediate şi la reducerea stărilor de
tensiune datorate amânării satisfacerii trebuinţelor.

- Egoul  structura raţionala, având ca sarcină principală

adaptarea la realitate, se orientează conştient, cu ajutorul unor procese
psihice ca percepţia, gândirea, decizia etc.

- Superegoul  structură care reprezintă perceptele morale după

care se conduce individul şi idealurile la a căror realizare tinde; acestea
sunt interiorizate prin intermediul părinţilor, al educaţiei, al culturii.

Comportamentul este un produs al conflictelor dintre structurile amintite,

conflicte care, la rândul lor pot fi conştiente sau inconştiente.

Conceptul freudian de inconştient cuprinde un ansamblu de experienţe,

fantezii şi amintiri, fiind sursa tuturor suferinţelor psihice.

64
2.3 Psihologia comportamentală (Behaviorismul)

Orientare psihologică care pune un mare accent asupra

studiului reacţiilor indivizilor, a comportamentului
observabil, comparabil ştiinţific.

Ea a fost fundamentată de renumiţi oameni de ştiinţă ca I Pavlov, J. B. Watson, B.F.

Skinner, care au insistat asupra rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza răspunsurilor.
Printre principiile acestui curent de gândire se află :

 sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea

comportamentelor umane.

 Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a comportamentului clienţilor, cu

ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi pedepse.

 Bazat pe teoria învătării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de

comportament sunt şi ele învăţate, prin condiţionare clasica sau operantă, prin sistemul de
întăriri folosit în educatie, prin imitaţie etc.

Ca tehnica terapeutică de modificare a comportamentului :

 se fixează un comportament ţintă, formulat în termeni concreti, precişi şi
 se stabileşte sistemul de pedepse şi recompense prin care va fi motivat
individul respectiv spre schimbarea repertoriului său de răspunsuri
comportamentale şi atingerea comportamentului ţinta.

 Intervenţiile care au ca punct de plecare behaviorismul se desfaşoară pe parcursul

unor perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile terapeutice de origine
psihanalitică.
 Faţă de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul de inspiraţie comportamentalistă
vizează în primul rând timpul prezent.

65
 Sinteză : Cum alegem o teorie sau alta în parctica asistenţei sociale ?
Ecleticismul sistematic :
 nu aderă în mod exclusiv la nici o teorie particulară, dar alege teorii şi modele care s-
au dovedit din punct de vedere empiric a fi cel mai potrivite ca eficienţă pentru cazuri
asemănătoare.

 reclamă să fi la curent cu teoriile care apar şi cu cercetările recente.

 această abordare a practicii conţine la cel mai înalt nivel promisiunea de a fi

competent şi eficace faţa de larga gamă de probleme ale clientului.

Punctul nostru de vedere este deci acela al ecleticismului sistematic, practicat în cadrul
ştiinţific oferit de modelul sistemelor ecologice şi care are următoarele criterii de alegere
a teoriilor specifice:

- Sunt de preferat teoriile care au fost experimentate, şi pentru care avem date
privind eficienţa lor.

- Sunt de preferat, în situaţii de eficienţa asemănătoare, teoriile de durată mai

scurtă, şi cu un cost mai mic.

- Se va ţine cont de indicaţiile privind aplicabilitatea practica. Teoriile bazate în

măsură foarte mare pe abstractiuni şi deducţii uita să informeze pe practician
asupra modului de implementare în practică şi de aceea au o valoare limitată.

- Ar fi bine să ne gândim şi la siguranţa noastră în cunoaşterea unei anume teorii

şi a tehnicii corespunzătoare, precum şi la implicaţiile etice ale acesteia.

BIBLIOGRAFIE
Germain, C.B., Gitterman, A., 1980. The life model of Social Work Practice, New York:
Columbia University Press
Hartman, A., Laird, J.,, 1983, Family-Centered Social Work Practice, New-York: Free
Press
Hoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to change, MA: Allyn
and Bacon, USA
Holland, J., 1950, Contrasting types of group relationships, in: Leo Haak (ed.) Source
Book for effective living, East Lansing, MI: Michigan State University Press
Minuchin, S., 1974, Families and Family Therapy, Cambridge, MA: Harvard University
Press
Pincus, A., Minahan, A., 1973, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL: F.
E. Peacock
Skinner, B. F., 1974, About Behaviorism, New York: Knopf

66
 Lecturi recomandate
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.45-75 (Perspectiva
ecosistemica)
Payne M., 2011, Teoria modernă a asistenţei sociale, Polirom, Iaşi,
p.93 – 231
Roth M., Rebeleanu A. 2011, Modele teoretice în asistenţa socială,
în Neamţu G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Polirom, p. 303-
331

Întrebări de verificare

1. Decideţi prin încercuire dacă următoarele afirmaţii sunt adevărate sau false:
a) Diferenţele culturale pot explica prin ele însele diferenţele de nivel economic şi
educaţional dintre etniile majoritare şi minoritare. A/F
b) Practicienii afiliaţi unui model teoretic nu pot aplica concepţii sau tehnici asociate unei
alte teorii A/F

2. Cărora dintre domeniile relevante pentru cadrul teoretic al asistenţei sociale aparţin
următoarele principii?
a) .................................. Indivizii trăiesc în grupuri sociale, care sunt sisteme închegate, cu
capacitate de autoreglare prin interacţiunile şi percepţiile reciproce dintre membrii
grupului, şi prin relaţiile sale cu exteriorul;
b)................................ Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi
structuri sociale. Un important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia;

3. Utilizarea recompenselor şi a pedepselor este utilizată în cadrul teoriei:

a) sistemică; b) comportamentală; c) psihanalitică; d) nici o variantă

Răspunsuri corecte: 1 - F, F, 2 – psihologie socială, sociologie, 3 – b.

67
 Introducere în asistenţa socială şi dentologia
profesiei
Valori şi deontologie în asistenţa socială

(minute’ teoUrnieit,am
teaintuem icrăac4tică)
tea’ tp

(200’ teorie, 120’ practică)

I. Cuprinsul capitolului
1. Rolul valorilor în asistenţa socială
2. Deontologia muncii de asistenţă socială
3. Codul deontologic în asistenţa socială
4. Relaţia valori-etică profesională
5. Teme majore de confruntare etică
Bibliografie
Recapitulare
Aplicaţii practice
II. Obiectivele capitolului/modulului

 Cunoaşterea valorilor profesiei şi a rolului acestora în construcţia

deontologiei profesionale
 Explicarea şi exemplificarea contextelor în care pot apărea dileme etice în
rezolvarea profesie
 Înţelegerea modalităţii de raportare la situaţiile de dilemă etică din
perspectiva eticii profesionale

III. Cuvinte cheie

Valori, etică, principii etice, cod deontologic, dilemă etică

68
 4.1. Rolul valorilor în asistenţa socială

Toate profesiile au o anumită orientare valorică care le circumscrie

misiunea socială, le determină semnificaţia particulară şi direcţionează valorile
profesionale ale persoanelor care le practică.

Pentru asistenta socială există un astfel de sistem de valori ale profesiei, care o apropie,
dar totodată o şi deosebeşte de celelalte profesii din domeniul ştiinţelor sociale.

Valorile profesiei de asistenţă socială se exprimă prin ideile

referitoare la atitudinile faţă de oameni, la convingerile legate de
locul şi rolul omului în societate, la nevoile şi scopurile sale şi la
modalităţile de a obţine bunurile necesare vieţii.

De fapt, valorile fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale
tradiţiei iudeo-creştine, cu cele ale umanismului şi ale liberalismului.
Desigur, nu toţi practicienii au în egală măsură aceleaşi idei în toate aspectele. Asistenţa
socială aduce, în atenţia societăţii ideile eticii sociale, anume acea a solidarităţii, a
ajutorului, a îngrijirii altora, a includerii şi a acceptării (B. Jordan, 1997).

Una din valorile importante este tocmai libertatea alegerii individuale dintre valorile
sociale. Astfel se constituie valorile personale, configurate în mod individual, dar nu
independent de valorile grupurilor şi comunităţilor (etnice, religioase, culturale etc.) de
care aparţinem.

Alegerea unei cariere profesionale ca asistenţa socială cere o profundă explorare a

valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman, Salle, 1994).

Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscriu la următoarele valori

fundamentale, cu importanţa cardinală pentru profesie (Codul deontologic NASW,
1996):
1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea
propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează
libertatea altora.

2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva

prejudecăţilor.

69
 3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul
la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi de posibilităţi de a-şi
realiza şi de a-şi exprima potenţialităţile.

4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane Fiecare persoana

este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să
conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi respectarea
individualităţii fiecărui asistat

5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a

problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi
dezvoltare a persoanelor.

6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la asistaţi şi în legătură cu

aceştia.

Principiile etice care se constituie într-un sistem specific profesiei sunt prezentate mai pe
larg de către Hepworth şi Larsen (1998):

- Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să

înveţe să-şi dirijeze propriile vieţi. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi sa-şi asume
responsabilitatea propriilor decizii şi să-şi exercite propria libertate.
- Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele ca să obţină
maximum de independentă. În relaţia de consiliere şi de sprijin profesionistul
va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând
manifestările sale de independenţă.
- Asistenţa socială are responsibilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune nefavorabila asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor (ca de exemplu pentru reducerea violenţei, eliminarea
discriminărilor).
- Problemele de viaţa ale indivizilor se datoresc, în general, lipsei deprinderilor
şi a mecanismelor de adaptare ale indivizilor. Formarea unor noi competenţe
duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii
individului.
- Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea sa ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile
de schimbare şi de dezvoltare.
- Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în
experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se cunoaşte că analiza
experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi se apreciază că cele mai multe
din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin
centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea
puterilor latente de adaptare ale indivizilor.
- Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datoresc
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea problemelor indivizilor nu se poate

70
 limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor
măsuri de politică socială. Oamenii pot influenţa schimbările în sistemele de
politici sociale, care să atenueze şi chiar să rezolve anumite probleme ale
indivizilor.
- Greutăţile vieţii sunt o parte inerentă a condiţiei umane, iar oamenii pot să se
dezvolte în urma confruntării lor cu adversităţile vieţii. Crizele vieţii trebuie
considerate prilejuri de dezvoltare şi de îmbunătăţire a capacităţii de control
asupra propriei vieţi.
- Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine. Ca să
dobândească stima de sine, ei au nevoie de confirmarea valorii lor din partea
persoanelor semnificative (părinţi, soţi, fraţi, prieteni, profesori şi alţii). Multe
din conflictele interpersonale se datoresc faptului ca oamenii nu se simt iubiţi,
respectiv stimaţi. Asistenţa socială poate contribui la creşterea stimei de sine a
clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare şi acceptare.
- Relaţiile de asistenţă pot deveni pentru asistaţi modele de relaţii deschise,
sincere, autentice, atente la nevoile persoanei. Asistatul poate să preia modelul
acestei relaţii şi să îl transpună la celelalte relaţii ale sale.
- Orice metode de rezolvare a cazurilor de asistenţa socială trebuie să aibe în
vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca
scopul însuşi. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte
demnitatea de sine, autodeterminarea şi confidenţialitatea asistatului.
- Autocunoaşterea este prima etapă realizată în procesul de dezvoltare şi
schimbare a persoanei. Înţelegerea şi acceptarea din partea asistentului
favorizează autocunoaşterea asistaţilor.
- Dreptul asistaţilor la propriile lor valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii
sociali au responsabilitatea să ofere ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi
convingerile acestora, chiar dacă ele conduc la disfuncţii ale integrării lor
sociale.

Valoarea autodeterminării este o valoare de bază a profesiei, care a fost statuată de la

începuturile ei.
 Sublinierea ei este cu atât mai importantă cu cât categoria de clienţi cu care lucrează
asistenta socială sunt de obicei cele mai vulnerabile persoane din societate şi, ca atare, ele
pot avea o capacitate scăzută de control asupra propriei vieţi.
 Afirmarea dreptului la autodeterminare a persoanelor cu situaţii materiale dificile, a
celor dezavantajaţi cultural, a celor cu diferite handicapuri, a celor dependenţi de
substanţe şi a altora înseamnă asistarea lor în obţinerea serviciilor şi a drepturilor lor,
asigurarea libertăţii persoanei de a alege calea de schimbare pe care ea însăşi o doreşte.
 Cazurile de asistenţă socială sunt de multe ori de aşa natură încât asistentul social îşi
dă seama de posibilităţile limitate ale clienţilor lor de a-şi exercita libertatea de alegere.
 Deşi conştienţi de posibilităţile lor limitate, asistenţii sociali pot crea situaţii în care
clienţii sa accepte responsabilităţi şi să-şi dezvolte capacităţile de a-şi controla propriul
comportament, inducând astfel schimbări în comportamentul celorlalţi faţa de ei.

71
 4.2 Deontologia muncii de asistenţă socială

Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale.

Uneori ei au posibilitatea sa discute deciziile pe care le iau cu colegii lor,

cu supervizorii lor.

In majoritatea cazurilor, adeseori încă din studenţie, ei au de luat singuri

decizii, fiindcă situaţiile pe care le au de rezolvat sunt urgente.

Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsura creşterii publicităţii care se
acordă cazurilor sociale, ca şi datorită măririi interesului statului în problemele sociale şi,
în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii
individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în
manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne însă de reţinut avertizarea
lui Thomas d'Aquino, care spunea că în chestiuni de etică "nu putem discuta ceea ce ar
trebui să facem fără să ştim ce anume putem face" (comentariu în De Anima 1.1.2).

Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a

rezolvării dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să
recunoască acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori
morale, să îşi clarifice propriile lor valori personale, pe care să le raporteze la valorile
profesiei.

Exemple de dileme morale:

→ un tânăr din centrul de minori delincvenţi vă spune că are încredere în dvs., crede că
numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a evada.
→ organizaţia unde lucraţi a obţinut o suma de bani de la o fundaţie pentru a sprijini
copiii handicapaţi; directorul va cere să prezentaţi un raport despre munca dvs. în care
să figureze un număr mai mare de cazuri asistate decât în realitate, nu numai pentru a
justifica activitatea prezentă, dar şi pentru a putea cere ulterior o suma de bani mai
importantă.
→ o femeie vă spune că a rămas însărcinată dar că doreşte să avorteze şi vă solicită
sprijinul.
→ despre unul din adolescenţii din casa de copii aflaţi ca practică homosexualitatea şi îi
agresează pe băieţii mai mici.

72
 Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă
morală.

Alţii, dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi

Temă de consideră că rezolvarea unor astfel de situaţii implică o deliberare
reflecţie morală, dificilă, de multe ori chiar dureroasă.

Reflectaţi asupra fiecărei situaţii anterior menţionate şi gândiţi-vă dacă din punctul
dvs de vedere implică dileme morale.

Pentru a ne clarifica în legăturile cu soluţiile unor astfel cazuri şi ale

altora conform cerinţelor profesiei de asistenţă socială, avem nevoie
de cunoaşterea modului în care profesia stabileşte priorităţile ei
valorice.

4.3. Codul deontologic al asistenţei sociale

Locul unde acestea sunt formulate este codul deontologic – concept care
semnifică etica profesiei. El clarifică ceea ce este bine şi rău în munca profesională.

Codul deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă

din aderarea deliberată la o anumită profesie, cum este asistenţa socială.

Codul deontologic;
 are deci menirea de a clarifica aspectele morale ale practicii profesionale.

 în baza lui, practicienii asistenţi sociali pot identifica modul corect de acţiune din
punct de vedere moral in labirintul situaţiilor cotidiene.

In încercarea de a regla relaţiile dintre asistenţi şi clienţi, în interesul

acestora din urmă, toate profesiunile moderne au elaborat coduri deontologice (medicii,
avocaţii, farmaciştii, psihologii, sociologii), unele încă din secolul trecut. Deja în urmă cu

73
2400 de ani, Hippocrates cerea medicilor greci să se situeze la un nivel înalt de
comportament profesional, iar jurământul lui Hippocrate a devenit un ghid de conduită
etică profesională a nenumărate generaţii de doctori de-a lungul timpurilor.

Pentru lumea modernă, elaborarea unui cod de etică profesională a însemnat totodată
transformarea ocupaţiilor în profesii. Primul cod deontologic modern este legat tot de
domeniul medical, fiind elaborat de Dr. Thomas Percival, în Anglia (1803). In aceeaşi
perioadă farmaciştii şi-au întocmit şi ei un cod propriu, spre a se putea delimita ca
profesie de medici, a căror conduită morală nu se bucura în secolul XIX de un prestigiu
prea ridicat.

Repere istorice

 Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi

tipărit în 1920 sub numele "Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri
sociale" (Experimental draft code of ethics for social case workers).

 În anii următori, pe măsură ce asociaţiile profesionale ale asistenţilor sociali se

defineau mai bine, necesitatea unor coduri deontologice era mai clar exprimată.

 În 1924 în jurnalul oficial al asistenţilor sociali americani, "The Compass", se susţinea

ideea ca publicul are şi el dreptul să cunoască principiile pe baza cărora ia decizii
asistentul social.

 În anii următori, asociaţii locale şi naţionale au delegat comitete care să se ocupe de

analiza problemelor etice şi de identificarea elementelor comune prezente în practica
socială
 Abia în 1951 a adoptat Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a asistenţilor
sociali primul cod deontologic valabil pentru toţi membrii acelei asociaţii cuprinzătoare.
 În 1979 Asociaţia Naţionala Americană a Asistenţilor Sociali a adoptat un nou cod
deontologic care să fie în mai mare măsură în acord cu realităţile sociale, care a fost
revizuit în 1996, fiind de referinţă pentru formarea asistenţilor sociali din întreaga lume.

Codul deontologic are ca scop declarat să servească drept ghid pentru comportamentul
profesioniştilor asistenţi sociali şi ca bază de referinţă în confruntarea etică în cazurile
comportamentelor ce se abat de la standardele exprimate explicit sau implicit în acest
cod.

Pentru profesioniştii domeniului de asistentă socială codul deontologic stabileşte

standarde ale comportamentului cu clienţii, cu colegii şi cu superiorii, cu reprezentanţii
altor profesii şi cu societatea, ghidând pe practicieni în îndeplinirea variatelor lor relaţii şi
roluri profesionale.

74
El este elaborat pe baza valorilor muncii de asistenţă socială şi stipulează valoarea
umană, demnitatea şi unicitatea tuturor persoanelor, ca şi drepturile şi responsabilităţile
lor, afirmând voinţa profesioniştilor de a acţiona conform principiilor morale în toate
acţiunile lor.

• Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori, principii şi

standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile
adecvate persoanei asistate şi contextului său social

• Asistentul social trebuie să utilizeze şi alte surse de informare pentru delimitarea

a activităţilor sale cum ar fi: legislaţia, metodologia cercetării sociale, politica
agenţiei în care lucrează, alte coduri etice relevante, consultarea supervizorului
sau consilierului legal al agenţiei, consultarea colegilor

• Codul deontologic nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu

condiţia ca acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului
deontologic.

Cei care subscriu la ideile cuprinse într-un astfel de cod nu numai că îl vor respecta, dar
vor coopera la implementarea lui prin descurajarea, prevenirea şi corectarea
comportamentul ne-profesional al colegilor lor, respectiv îi vor sprijini pe colegii lor în
străduinţa lor de a valorifica codul deontologic.

Codul deontologic al NASW cuprinde mai multe capitole, al căror conţinut îl vom
prezenta prescurtat.

1. Responsibilitatea etică a asistentului social faţă de asistaţi

 definiţi ca şi clienţi, în care cerinţa deontologică majoră e formulată ca fiind primatul
intereselor asistaţilor în raport cu interesele profesioniştilor, respectiv al agenţiilor.

Asistentul social are rolul de a-i servi pe cei asistaţi cu devotament, cu loialitate, cu
perseverenţă, punându-şi în valoare competenţele profesionale în cât mai mare măsură.

I se cere să nu practice, să nu participe la, respectiv să nu încurajeze nici o formă de

discriminare pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, statut marital,
crez politic, handicap fizic sau mintal, vârstă, sau pe baza oricăror alte criterii sau condiţii
personale; să evite să se angajeze în acţiuni sau relaţii care vin în conflict cu interesele
clienţilor; o cerinţă importantă faţă de el este de a informa cât se poate de clar şi de
complet clienţii în privinţa naturii şi limitelor serviciilor pe care urmează să i le pună la
dispoziţie, respectiv asupra riscurilor, a drepturilor, a posibilităţilor şi a obligaţiilor legate
de utilizarea unui serviciu social.

75
Pentru a asigura cele mai bune servicii clienţilor, asistentul social va căuta sfaturile şi
îndrumările colegilor, respectiv a supervizorilor ori de câte ori astfel de consultări sunt
necesare în interesul celor asistaţi.

Dintre drepturile clienţilor care trebuie respectate în procesul de asistenţă socială unul din
cele mai importante este de a permite şi de a încuraja chiar maxima autodeterminare a
clienţilor. Acest capitol formulează de asemenea obligaţia asistentului social la
confidenţialitate şi la păstrarea secretului profesional.

Fără consimţământul acestora, acesta poate fi dezvăluit doar din motive

justificate profesional. În anumite cazuri asistentul social are obligaţia legală sau morală
de a dezvălui informaţiile primite de la clienţi (ca de exemplu în cazul în care viaţa sau
sănătatea clientului sau a unei alte persoane este pusă în pericol).

În aceste situaţii el trebuie să-i informeze cât mai complet pe cei asistaţi în privinţa
posibilelor limite ale confidenţialităţii în situaţia dată, ca şi în privinţa scopului şi a
modului în care informaţia va fi utilizată.

Asistentul social va permite pe cît posibil accesul celor asistaţi la toate documentele care
îi privesc.

Asistentul social va trebui să solicite acceptul clientului său în vederea înregistrării,

dactilografierii, fotografierii sau filmării oricăror activităţi.

In privinţa tranzacţiilor financiare cu clienţii săi, el nu are voie să promită acordarea altor
beneficii decât cele oferite prin serviciul de asistenţă socială, sau să perceapă taxe
suplimentare pentru servicii care nu sunt incluse în programul social în care lucrează.

2. Responsabilitatea etică faţă de colegi

• Respect, corect, politicos, cooperant şi de încredere
• Munca în echipă – medierea conflictelor, extinderea relaţiilor de colaborare şi
respect faţă de colegii aparţinând altor profesii
• Dacă are responsabilitatea angajării şi evaluării performanţelor angajaţilor –
criterii clar formulate şi enunţate

3. Responsabilitatea etică faţă de agenţie şi conducătorul acesteia

• Respectarea angajamentelor asumate
• Îmbunătăţirea procedurilor şi practicilor din instituţie (creşterea eficienţei)
• Să nu accepte angajarea sau colaborarea în organizaţii în care sunt violate
drepturile clienţilor
• Utilizarea cu atenţie a resuselor instituţiei

76
4. Responsabilitatea etică faţă de calitatea sa de profesionist. Asistentul social
trebuie să:
 Să ştie să distingă între afirmaţii şi acţiuni făcute ca persoană particulară şi cele
făcute în calitate de reprezentant al profesiei
 Să nu participe ori să nu fie asociat cu frauda, înşelăciunea
 Să devină şi să rămână competent în practica sa
 Participarea la cercetări ştiinţifice (! Obţinerea consimţământului voluntar şi
informarea participanţilor la cercetare)

5. Responsabilitatea etică faţă de profesie

 Aici se stipulează importanţa menţinerii integrităţiişi a standardelor etice ridicate ale
profesiei, contribuind astfel la menţinerea şi avansarea valorilor, eticii, cunoştinţelor şi a
misiunii profesiei.
 Pentru a contribui la bunul renume al profesiei, asistentul social va face ca serviciul
social să fie accesibil unui public cât mai larg şi se va promova respectul pentru
utilitatea, integritatea şi competenţa profesiei de asistenţa socială.
 Profesia are nevoie de formularea, dezvoltarea, reglementarea şi implementarea unor
politici publice favorabile profesiei.
 Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru dezvoltarea şi utilizarea
cunoştinţelor teoretice în practica profesională. Pentru aceasta, el va trebui să continue
să achiziţioneze cunoştinţe de asistenţă socială chiar şi după obţinerea calificării şi să fie
la curent cu noile cunoştinţe care privesc profesia, alegându-le pe acelea care sunt bine
argumentate ştiinţific privind eficienţa şi valabilitatea lor. Un bun profesionist se va
strădui să contribuie la baza de cunoştinţe a asistenţei sociale şi să-şi împărtăşească
cunoştinţele şi experienţa sa practică cu colegii săi.

6. Responsabilitatea etică faţă de societate

• Asistentul social se consideră că trebuie să contribuie la bunăstarea generală prin:
- Prevenirea şi eliminarea discriminării
- Să acţioneze astfel încât resursele societăţii să fie accesibile în cât mai mare
măsură (egalitatea şanselor)
- Să susţină schimbări legislative care promovează dreptatea socială şi conduc la
îmbunătăţirea protecţiei sociale
- Buna informare a publicului + încurajarea acestora şi a societăţii civile de a
participa la elaborare politicilor sociale

Deontologie în asistenţă socială (cadrul legal în context naţional)

• Legea nr. 466/2004 privind Statutul asistentului social
• Legea 292/2011 a asistenţei sociale
• Codul deontologic al profesiei de asistent social (art. 27 lit. a) din Legea nr.
466/2004 privind statutul asistentului social şi art. 7 alin. (2) lit. g) din
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Naţional al Asistenţilor
Sociali,
adoptat de Consiliul Naţional al Colegiului Naţional al Asistentilor Sociali )
• ! Domeniile specifice asistenţei sociale

77
 4.4. Temele majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali pentru a-şi
rezolva dilemele se pot datora următoarelor trei grupe de factori:

1. Factori care provin de la asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor,

judecăţile lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţa
socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea profesională.

2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional,

relaţiile sale cu alţi membrii ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa
profesională etc.

3. Factori legaţi de problemă: însăşi natura problemei, definirea ei, scopurile şi

priorităţile care derivă din specificul problemei, strategiile şi opţiunile la care se pretează.

Aspectele etice ale muncii de asistenta socială apar ori de câte ori există un conflict sau
o lipsă de simetrie în interiorul oricărui dintre cele trei grupe amintite de factori sau
când se ciocnesc valori din interiorul diferitelor componente amintite. Factori din grupul
2 sau 3 pot accentua dilemele etice care derivă din primul grup de factori şi vor
intensifica dificultăţile deciziei etice.

In sinteza oferită de F. Loewenberg şi R. Dolgoff (1992) subiectele principale care

constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile clienţilor
de a alege serviciile pe care şi le doresc
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să
răspundă
- hotărârile privind clienţii trebuie luate împreună cu clienţii, cu
consimţământul acestora, dar în multe cazuri aceştia nu înţeleg toate
implicaţiile alegerilor lor.
- asistentul social trebuie să ia decizii chiar şi în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii.
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii
în care cunoaşterea adevărului este greu de suportat sau pare să îi face rău
asistatului.
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificila pentru profesioniştii
domeniului de asistenţă socială deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului însuşi, sau al altora implicaţi
în situaţie.

78
 - caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali pune
problema echitaţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora.
- în general interesele clienţilor sunt primordiale faţa de cele ale
profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul, sau chiar
viaţa asistentului social.
- în deciziile profesionale asistentul social va trebui sa renunţe la propriile
judecaţi de valoare, chiar şi în situaţii în care propriile valori îl fac sa încline
înspre o anumită direcţie.
- asistentul social îşi va menţine relaţiile cu clienţii săi la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar daca aceştia au nevoie de o relaţie mai complexă.
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pune
problema alegerii intre o tehnica mai potrivită pentru client şi problemă,
respectiv pentru asistentul social.
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu
caracter profesional, adesea provenind din înţelegerea diferita a obligaţiilor
faţa de clienţi.
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o
cerinţa care trebuie respectată de orice angajat; totuşi acestea vin uneori în
conflict cu alte cerinţe etice, în special cu interesele clienţilor.

Dilemele etice ale profesionistului pot avea ca sursă punctele diferite de

vedere asupra cazului, care impun priorităţi diferite.

Exemplificare:
Propunem spre analiză modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în
următoarele exemple:

Fiul adult vrea să-şi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar acesta nu
doreşte; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce mai mari de a
se întreţine singur.

In acest caz dilema rezultă din faptul că clientul (fiul) solicită un serviciu social
care poate afecta nefavorabil un alt membru al familiei sale.

Intr-un orăşel se pune problema construirii unei tabere de refugiaţi pentru

numărul mare de refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui proiect,
de frica posibilei creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea protecţiei
oferite de poliţie împotriva refugiaţilor.

Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de o parte ale comunităţii (să fie
ferită de problemele cauzate de sosirea unor străini), pe de altă parte ale profesiei
(preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).

79
 O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă e adevărat că
acesta este infectat cu virusul HIV.

Această dilemă se datorează posibilităţilor de înţelegere diferită a loialităţii faţă de

clienţii implicaţi în caz., respectiv din cerinţa de a proteja sănătatea persoanelor.

O doamnă, foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social,

datorită activităţii sale voluntare devotate de tip caritativ, se plânge lucrătorului
social de fiica ei, care nu stă destul cu ea, care vrea să fie mai independentă şi nu
o mai ascultă acum la adolescenţă, aşa cum o asculta încă nu de mult.

In astfel de situaţii, profesionistul trebuie sa-şi definească cine este asistatul ale
cărui interese trebuie să le apere: mama supra-protectivă, care caută mijloace de a-şi
menţine controlul asupra fiicei ei, sau fata adolescentă, al cărei comportament pare să se
încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajare în tendinţele ei de
autonomie.

 Varietatea dilemelor morale este desigur mult mai mare decât s-ar putea să fie
prevăzută în cadrul unei tipologii.

 Chiar daca o astfel de prezentare este în mod evident limitată, ea ne atrage atenţia
asupra nevoii de a ne forma o capacitate de evaluare deontologică, prin filtrul căreia să
discernem subiectele controversate.

 Din acest punct de vedere, în vederea formării discernământului etic profesional,

codul deontologic nu este un ansamblu de reguli din care, pentru o situaţie data, se poate
afla în mod nemijlocit comportamentul ideal.

 Codul deontologic în sine nu este o reţetă de moravuri. El oferă însă principiile care
să ghideze raportarea la situaţia cu implicaţii etice. Formarea unei gândiri deontologice
înseamnă cântărirea deciziilor care vor trebui luate în spiritul valorilor profesionale şi nu
doar al unui paragraf izolat din cod.

 De asemenea, în cazul profesionistului implicat într-o situaţie problematică, rolul

codului deontologic este şi acela de a-l face conştient că decizia luată va trebui să fie
satisfăcătoare nu numai pentru el însuşi, care este implicat în situaţia socială dată, ci şi
pentru standardele profesionale.

80
 Pentru a uşura efortul asistenţilor sociali de a lua decizii în cazuri
dificile, propunem câteva repere cu valoare limitată, desigur, de orientare preliminară
în cadrul ansamblului de principii deja prezentate. Ele pot constitui un filtru de
principii organizate ierarhic, care să faciliteze luarea deciziilor în cazul în care asistentul
social trebuie să facă faţă unor dileme morale (pornind de la cele descrise de Loewenberg
şi Dolgoff, 1992):
1. Protecţia nevoilor de bază ale indivizilor şi grupurilor. In toate circumstanţele
protecţia vieţii şi a sănătăţii clienţilor va sta pe primul loc, faţă de toate
celelalte valori.

2. Asigurarea oportunităţilor egale, asigurarea accesului la resurse primordial

pentru persoanele şi a grupele cele mai dezavantajate.

3. Asigurarea autonomiei, a dreptului de autodeterminare, a libertăţii de alegere a

persoanelor implicate, cu limitele prevăzute prin lege.

4. Alegerea soluţiilor care sunt în cea mai mică măsură nefavorabile pentru
client. În asistenţa socială se întâmplă adesea ca nici una din posibilităţile
existente să nu fie soluţia ideală; în acest caz va fi aleasă soluţia cu cel mai
mic risc de a cauza o vătămare clientului.

5. Promovarea, pe cât posibil, a unei mai bune calităţi a vieţii pentru clienţi; vor
trebui alese, deci, acele soluţii care asigură în mai mare măsură nevoile
clienţilor, nu doar pe cele de bază ci şi cele de confort fizic şi psihic, necesare
realizării şi împlinirii capacităţilor clienţilor.

6. Asigurarea confidenţialităţii şi a intimităţii în relaţia de ajutor. Limitele

confidenţialităţii trebuie menţionate cât se poate de clar printre regulile
organizaţiilor de asistenţă socială, pentru a clarifica acele situaţii care necesită
raportare în vederea unor măsuri care depăşesc relaţia client-asistent social.

7. Comunicarea adevărului şi a tuturor informaţiilor relevante care sunt în

legătură cu problema şi persoana asistatului.

La acestea am putea adăuga principiul respectării obligaţiilor contractuale faţă de agenţie,

a cărui respectare este mai importantă pentru profesionist, pentru cariera lui profesională
decât pentru clientul său, dar nu este de neglijat în luarea deciziilor.

81
 Preocupările privind morala profesională caracterizează nu doar un
moment al relaţiei de ajutor ci întreaga ei procesualitate, de la acceptarea cazului, până
la finalizarea sa. Pe acest parcurs anumite dileme pot să îşi piardă actualitatea, unele se
pot accentua, iar altele se pot atenua.

Comportamentul deontologic al unui lucrător social rezultă din adeziunea sa cunoscătoare

la valorile cuprinse în cod şi la comunitatea asistenţilor sociali, nu din vreo obligativitate
formal legiferată – codul deontologic nefiind o lege a cărei nerespectare să conducă la
consecinţe legale. Totuşi, în ţările lumii cu tradiţie în domeniul muncii sociale, codul
deontologic serveşte ca bază de soluţionare a litigiilor dintre profesionişti, între clienţi şi
asistenţi sociali sau aceştia din urmă şi agenţiile lor. Forul propice unor astfel de discuţii
pe teme deontologice este comisia de etică a asociaţiilor de asistenţi sociali.

In cele mai multe situaţii practice soluţiile dilemelor morale nu sunt absolut
satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind acea de a raporta în
continuu valorile profesiunii la valorile lor personale şi de a accepta din punct de vedere
moral limitele formelor de ajutor care le stau la dispoziţie. Succesul profesional înseamnă
– pe lângă rezolvarea cazurilor într-un mod adecvat aşteptărilor clienţilor precum şi celor
ale agenţiei – respectarea unor standarde deontologice ridicate şi găsirea unui echilibru
între valorile personale, cele profesionale şi cele implicate în rezolvarea concretă a
cazurilor.

Temă de reflecţie

Afirmaţiile din chestionarul de mai jos privind comportamentul uman sunt mai
mult sau mai puţin favorabile exercitării profesiei de asistenţă socială. Gândiţi-vă la
măsura în care ele sunt adevărate sau false pentru Dvs. şi la influenţa lor asupra
felului în care vă implicaţi în munca de asistenţă socială. Bifaţi cu un X problemele
care vi se par prea intime pentru a fi discutate, cu H problemele care consideraţi ca
afectează în mare măsură calitatea de asistent social şi argumentaţi-vă opţiunile.

1. Sunt mai cu seamă ruşinos fiindu-mi teamă să mă destăinuiesc străinilor.

2. Nu sunt destul de hotărât, de aceea alţii au câştig de cauză.
3. Mă supăr repede şi izbucnesc de cele mai multe ori în mod iresponsabil.
4. Mă oboseşte să mă implic în foarte multe relaţii. Nu am suficientă energie.

82
 5. Mi-e dificil să intru în relaţii cu persoane de sex opus, mai ales dacă simt că ar
dori să-mi facă curte.

6. Cred că mă intimidez, nu sunt în stare să vorbesc cursiv.

7. Nu mă consider o persoană sensibilă. Mi-e greu să identific ce simt oamenii.
8. Ştiu să mă controlez şi nu permit ca emoţiile mele să transpară.
9. Vreau să controlez situaţiile sociale şi sunt în stare să-i dirijez pe alţii.
10. Pentru mine e important să fiu iubit de ceilalţi.
11. Îmi place să se ştie că sunt un om bun.
12. Nu am deloc o părere bună despre mine şi mă simt inferior altora.
13. Mă simt obligat să ajut pe toată lumea.
14. Sunt puţin dezorientat. Nu ştiu ce mă determină să ajut oamenii, nici care sunt
valorile mai importante pentru mine.
15. Sunt foarte sensibil, pot fi rănit uşor.
16. În multe privinţe sunt o persoana dependentă.
17. Sunt o fire independentă şi trebuie să demonstrez totdeauna că sunt o persoană
liberă. Suport greu dependenta de alţii.
18. Sunt o persoană anxioasă, mai ales în relaţiile interpersonale
19. Sunt o persoană plictisitoare, neinteresantă. M-am plictisit de mine însumi şi
nu mă mir că s-au plictisit şi ceilalţi.
20. Risc prea mult în relaţii interpersonale. Sunt dur şi impulsiv, adeseori fără
control.
21. Sunt încăpăţânat. Am opinii ferme.
22. Îmi place să manipulez oamenii în anumite situaţii.
23. Nu mă implic prea mult în examinarea propriilor mele relaţii interpersonale.
Sunt mulţumit cu starea de fapt.
24. Sunt foarte materialist şi realmente interesat de confortul meu personal.
25. Uneori mă simt incapabil pe plan social, de multe ori nu recunosc valorile
altora, reacţionez inadecvat şi ceilalţi mă consideră insensibil.
26. Cred că sunt zgârcit cu banii şi cu timpul.
27. Mă simt mai naiv decât alţii. De multe ori nu înţeleg ce spun ceilalţi. Am fost
prea mult protejat.
28. Mă îngrozesc când trebuie să fac faţă unui conflict. Ocolesc pe cât se poate
conflictele.
29. Nu-mi place să lupt pentru convingerile mele.
30. Când sunt confruntat, chiar dacă nu am eu dreptate, am tendinţa să fiu bătăios.

Asistentul social achiziţionează în decursul formării sale o bază de

cunoştinţe teoretice şi practice pentru a-şi desfăşura activitatea profesională.

83
Însă, în fiecare intervenţie de asistenţă socială el îşi aduce propria experienţă de viaţă şi
calităţile sale umane. Modul de a gândi al asistentului social, atributele personale, modul
său de viaţă, influenţează inevitabil felul în care el va funcţiona ca şi profesionist.

Aproape fiecare caz în parte prezintă aspecte inedite, iar asistentul social se confruntă
permanent cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral cât şi
legal. În luarea de decizii se au în vedere sistemul de valori personal şi cel profesional.

Este extrem de importantă transpunerea în practică a valorilor profesionale.

Întrebarea care se pune, este care sunt metodele cele mai eficiente pentru ca valorile să
fie transpuse în practică. Referindu-se la această necesitate, Biestek ( 1957 )
menţionează următoarele aspecte:

-clientul trebuie privit ca şi persoană în sine şi nu judecat din punct de vedere al

problemelor pentru care solicită sprijin

-dacă asistentul social are această capacitate nu se va confrunta cu idei preconcepute

negative, deoarece nu generalizează

-clientul se poate manifesta în mod deschis (îşi poate manifesta sentimentele, părerile,
indiferent de caracterul acestora fără nici o reţinere), nu trebuie să se ferească de faptul că
va fi etichetat sau relaţia de ajutor va lua o tentă negativă

-asistentul social acceptă clientul indiferent de problema pe care o prezintă

-clientul poate alege liber dintre alternativele de rezolvare a problemelor proprii

-clientul poate fi sigur - cunoaşte garanţiile pentru acest fapt - că secretul profesional îi
apără informaţiile furnizate de el.

4.5 Relaţia valori-etică profesională

Strâns legată de valori este morala care cuprinde un ansamblu de norme

de reglementare a comportamentului fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral,
cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinilor celorlaţi.

Problemele practice şi teoretice ale moralei sunt studiate de etică. În uzul actual termenul
răspunde la întrebarea: care acţiuni sunt morale şi care nu?

84
Etica generală clarifică obligaţiile pe care le au oamenii unii faţă de alţii. Particularizând,
etica profesională este o codificare a obligaţiilor speciale pentru persoanele care au aderat
la o anumită profesie, inclusiv asistenţa socială.

Scopul eticii este de a-l ajuta pe profesionist să recunoască modul de lucru corect din
punct de vedere moral.
Responsabili
tăţile
asistentului
social

Beneficiari Instituţia Profesie Supervizori Colegi de Societate

/clienţi angajatoare muncă

Trecerea de la valori la comportamentul manifest este o problemă centrală pentru etică,

pentru că etica derivă din valori şi trebuie să fie în rezonanţă cu ele.

Asistentul social răspunde pentru hotărârile luate în munca sa cu diferite cazuri, iar
ajutorul oferit se bazează pe codul deontologic, scotând în evidenţă valorile profesionale.
Deţinând şi cele trei aptitudini fundamentale menţionate anterior, asistentul social poate
să influenţeze şi chiar să schimbe condiţiile sociale.

Nu este exclusă însă posibilitatea apariţiei aşa numitelor dileme etice (Loewenberg F.,
Dolgoff R., 1992).
Când apar
dilemele etice?

 în situaţii în care asistentul social trebuie să aleagă între mai multe direcţii etice
relevante dar contradictorii sau unde orice alternativă duce la un rezultat nedorit pentru
una sau mai multe persoane.
 apar atunci când există un conflict între definirea problemei, stabilirea scopului,
stabilirea priorităţilor, elaborarea strategiilor, modalităţi de decizie.
 pot să fie determinate de client, de practician, de agenţie, comunitate, profesie ori
societate, deoarece fiecare se referă la diferite presupuneri despre natura umană, valori,
atitudini, identitate profesională.
 uneori dilemele se datorează loialităţilor competitive: când sunt în competiţie sau în
conflict grupurile care revendică loialitatea asistentului social.
 loialităţile multiple sunt de asemenea o sursă pentru dilemele etice în care asistentul

85
social serveşte un sistem de clienţi multipli. În acest context, problema cheie este
identificarea persoanei sau a grupului căreia trebuie să îi acorde prioritate.

Problemele etice ridică întrebări de genul:

Cum este corect să acţionăm într-o situaţie practică dată?

Cum poate asistentul social să evite comportamentul neetic în această situaţie?

Profesioniştii au răspuns dilemelor apărute în cadrul serviciilor sociale prin

dezvoltarea unor coduri etice sau standarde etice pentru membrii unei profesii.

Ca un sprijin pentru luarea de decizii în situaţiile-dilemă apărute în oferirea de servicii,

asemenea coduri ajută la clarificarea responsabilităţilor faţă de clienţi, agenţii, societate.
În mod obişnuit, un cod etic include probleme şi exprimă scopurile profesiei, protejează
clientul, asigură orientarea pentru comportamentul profesional şi contribuie la stabilirea
identităţii profesionale a asistentului social.

Codurile se referă şi la responsabilităţile faţă de manageri, colegi din acelaşi domeniu sau
domenii diferite, faţă de societate în general. Chiar dacă nu acoperă orice situaţie,
codurile etice reprezintă un cadru de referinţă pentru garantarea unei conduite etice, deşi
interpretarea lor depinde de situaţia în care vor fi aplicate. Ca rezultat al caracterului lor
uneori vag, codurile etice sunt limitate, iar unele coduri se vor afla în conflict cu altele
privind anumite standarde de conduită. Asemene conflicte ridică probleme
profesioniştilor care sunt membrii la mai mult de o organizaţie profesională, deoarece un
cod etic este obligatoriu pentru membrii unui grup sau al unei organizaţii care îl adoptă.

4.6. Recapitulare
Schimbările din practica profesională merg în sensul întăririi capacităţilor clientului de a
lua propriile sale decizii. În sprijinul acestei afirmaţii detailem una dintre valorile
esenţiale ale muncii de asistenţă socială, şi anume „empowerment” . Aceasta este adesea
definită ca:
 extinderea abilităţii personale de a lua decizii
 indivizii, grupurile şi/sau comunităţile să aibă controlul circumstanţelor şi
realizarea propriilor scopuri, să fie capabili să-şi maximizeze calitatea
propriei lor vieţi
 să permită persoanelor care se confruntă cu probleme şă-şi controleze
propria viaţă, să aibă un cuvânt important în legătură cu instituţiile,
serviciile, situaţiile care-i afectează, să înveţe să-şi găsească şi utilizeze
eficient propriile resurse

Această explicaţie a termenului de empowerment este centrată pe capacitatea persoanei

de a-şi controla propria viaţă şi de a avea puterea să-şi făurească viitorul. În esenţă, într-
un sens mai restrictiv, această noţiune poate fi asimilată celei de auto-determinare.

86
Sintetizând, setul de valori promovate de asistenţa socială cuprinde:
 respectul faţă de om, recunoaşterea unicităţii şi demnităţii sale, precum şi a dreptului
său la propria cultură
 dreptul la autodeterminare şi afirmarea propriei personalităţi
 dreptul la confidenţialitate şi comunicare privilegiată
 dreptul la asigurarea egalităţii şanselor şi la nediscriminare
 încrederea în capacitatea oricărei persoane

Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori, principii şi

standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile adecvate
persoanei asistate şi contextului său social

Asistentul social trebuie să utilizeze şi alte surse de informare pentru delimitarea a

activităţilor sale cum ar fi:
- legislaţia,
- metodologia cercetării sociale,
- politica agenţiei în care lucrează,
- alte coduri etice relevante,
- consultarea supervizorului sau consilierului legal al agenţiei,
- consultarea colegilor.

Codul deontologic nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu

condiţia ca acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului deontologic.

Aplicaţii practice 5.
(sarcină individuală)

Scrieti

Exerciţiul 1.
Identificarea valorilor în cazurile asistate

Scop
 înţelegerea funcţionării valorilor profesionale

Sarcini ale studentului

 Citiţi cu atenţie cazurile relatate mai jos
 Menţionaţi ce valori se cer respectate pentru cazurile date
 Găsiţi şi alte exemple /cazuri pentru a ilustra funcţionarea valorilor în asistenţa
socială.

87
Cazul 1
O femeie de 55 ani, văduvă de curând, vă vorbeşte despre dorinţa ei de a se înscrie la un
colegiu. Are bani puşi de o parte şi vrea să se pensioneze.

Cazul 2
Un cuplu vrea să adopte un copil negru şi vă solicită sprijinul.

Exerciţiul 2
Identificarea propriilor valori

Scop:
Următorul exerciţiu :
 Vă ajută să identificaţi propriul set de valori
 Vă ajută să înţelegeti cum şi de ce anumite valori personale pot prevala uneori
valorilor profesionale

Sunteţi asistent social într-o sectie de spital în care sunt internaţi bolnavi infestaţi cu
virusul HIV. Instituţia în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o fundaţie.
Aceasta sumă de bani trebuie folosită la procurarea a 7 doze de vaccin care stopează
evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane bolnave cărora această doză
de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei 7 care vor beneficia de
acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de el.

Candidaţii:
1. O adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, mulatră. Provine dintr-o
familie din clasa de mijloc şi este a cincea din cei 9 copii.
2. Un bărbat de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru delapidare, infestat în
penitenciar în urma unor manevre medicale minore. El prestează 1000 ore, muncă în
serviciul comunităţii.
3. O femeie de 35 de ani mama a unui copil de 5ani care a contactat virusul în urma unei
transfuzii de sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ fiind căsătorită de 3 ani.
Primul soţ, tatăl fetei, este plecat din oraş şi nu a mai contactat-o.
4. Un bărbat rrom, de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea copiilor de ţigani în
familii permanente. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre partenere.
Are mai mulţi copii, de la mai multe femei.
5. O fată de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile Olimpice în proba
de atletism . Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta să îşi atingă obiectivul
propus. Ea se gândeşte că dacă nu va primi vaccinul nu va putea să îşi recompeseze
părinţii pentru sacrificiul făcut.
6. Un bărbat de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa şi a cărui artă se
va pierde o data cu moartea sa.
7. O femeie de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul ei bolnav de
artrită severă.
8. O femeie de 49 de ani care are 4 copii ( unul fiind cu un handicap psihic), provine din
clasa de mijloc şi a contactat virusul probabil în urma unei legături extraconjugale.

88
9. Bărbat de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii extraconjugale. Este
mecanic şi este singurul susţinător al familiei.
10. Un student de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum a contactat
virusul şi nu a comunicat familiei că este bolnav.
11. Un bebeluş de 18 luni care a fost infestat de către mama sa. El este într-o stare gravă.
Tatăl copilului a murit de puţin timp din cauza bolii SIDA.
12. Un bărbat de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este singurul care
asigură toate activităţile religioase ( nunţi, botezuri, înmormântări)
13. Un bărbat de 29 de ani, tată a 3 copii a cărei soţie face cursuri medicale şi lucrează cu
o jumătate de normă într-un laborator.
14. Un bărbat de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi un medicament
senzaţional.

Sarcini ale studentului

 Alegeti cele 7 persoane care vor primi aceste doze de vaccin.
 Reluaţi persoanele alese şi analizaţi motivele care v-au determinat să optaţi
pentru aceste persoane.
 Încercaţi şi răspundeţi cu sinceritate la următoarea întrebare : Cât de mult v-aţi
lăsat influenţat de propriul sistem de valori când aţi ales cei şapte beneficiari ?

Exerciţiul 3.
Contradicţia dintre propriile valori, valorile organizaţiei şi codul deontologic

Scop:
 Deprinderea de a conştientiza apariţia problemelor morale
 Abordarea corectă a cazurilor-dilemă
Sarcini ale studentului:
 Citiţi cu atenţie următoarele cazuri.
 Identificaţi dilema etică (dacă există) şi
 Rezolvaţi cazul din prisma deontologiei profesionale.

Cazul 1
Sunteţi asistent social într-un liceu. Una dintre elevele liceului vine la dvs. şi vă spune
consternată că este însărcinată. O ajuţi să îşi informeze familia de calvarul prin care trece.
Familia hotărăşte că cea mai bună soluţie este avortul, rugându-te să îi ajuţi să se adreseze
unui serviciu specializat.
Ce decizie luaţi?

Cazul 2
Eşti asistent social la un centru de plasament şi adopţie. Recent şeful tău ţi-a cerut să
evaluezi o familie de homosexuali care doresc să adopte un copil. Cuplul are o relaţie
stabilă, din punct de vedere material nu sunt probleme, legal homosexualitatea este
recunoscută de către stat, regulile instituţiei nu prevăd restricţii legate de posibilitatea
cuplurilor de homosexuali de a adopta.
Cum veţi proceda?

89
Bibliografie.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1998) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Hoffman, K.S Sallee, L.A. (1994) Social Work Practice: Bridges to change, USA MA:
Allyn and Bacon.
Loewenberg MF şi Dolgoff R (1992) Ethical decisions for Social Work Practice, I.L.: FE
Peacock Publishers.
Lecturi recomandate
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006,
Practica asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.77-105
(Capitolul 3. Valori şi competenţă multiculturală)
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008,
publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 178/6 martie 2008
Şoitu, D.(2013) Formarea viitorilor asistenţi sociali, în
Dumitraşcu, H. (coord.) Consilierea în asistenţă socială, Ed.
Polirom, Iaşi, p: 43-64

DE
INTERES!

Consultaţi calendarul disciplinei pentru a vedea care

este termenul de trimitere a rezolvării temelor!

Ce presupune competenţa profesională şi atestarea ei de către Colegiul Asistenţilor

Sociali din România aflaţi la adresa:

http://www.cnasr.ro/obtinerea-unei-trepte-de-competenta-profesionala-superioara

“Aş vrea să citesc mai multe despre...” ar

trebui să devină o provocare pentru
studentul – viitor asistent social!

90