UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

PROF.DR. LIVIA POPESCU

CONF. DR. ADINA REBELEANU
ASIST.UNIV. CRISTINA RAŢ

POLITICI SOCIALE

ANUL III
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2017

1
POLITICI SOCIALE

Prof. dr. Livia Popescu

Conf.dr. Adina Rebeleanu
Asist. univ. Cristina Raţ

Anul III
Semestrul I

2
Programa analitică
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Livia Popescu Politici sociale

Birou: Bdul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului ALR 2505
130
Telefon: 40.264-42.46.74 Anul III, sem. I
Fax: 40.264-42.46.74 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: lpopescu_ro@yahoo.com, Tutori: Adina Rebeleanu, Teodor Hărăguş,
livia.popescu@portalid.ubbcluj.ro Diana Gabor
adinarebeleanu@yahoo.com,
tpharagus@yahoo.com,
adina.rebeleanu@portalid.ubbcluj.ro ,
diana.gabor@portalid.ubbcluj.ro
Consultaţii: miercuri, orele 12 – 14 Consultaţii:
Teodor Hărăguş, Marţi, orele 10- 12
Adina Rebeleanu, Luni, orele 12 – 14
Diana Gabor, Miercuri, orele 15- 17.

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Este un curs fundamental
pentru specializarea în domeniul asistenţei, ce urmăreşte familiarizarea studenţilor cu
domeniul şi particularităţile asistenţei sociale ca profesie.

Obiectivele cursului:

1. Operaţionalizarea conceptelor: politică socială, protecţie socială, stat al bunăstării.

2. Cunoaşterea contextului economic, social şi politic în care are loc reforma

sistemelor de asigurări sociale în Europa Centrală şi de Est şi în particular în România.

3. Înţelegerea şi analiza critică a unor probleme contemporane de politică socială

privind:
- opţiunile de transformare a sistemelor de pensii;
- sistemul de protecţie a şomerilor;
- reformele sistemului de sănătate;
- protecţia socială a familiei;
- protecţia socială a persoanelor cu disabilităţi.
- sistemul de garantare a venitului minim
Accentul va cădea pe evoluţia şi configurarea actuală a acestor politici sociale în
România.

3. Familiarizarea cu modele teoretice de politică socială şi dezvoltarea capacităţii de a le

aplica în analiza politicii sociale din diferite ţări din Uniunea Europeană

3
Temele abordate în cadrul cursului:
Operaţionalizarea conceptelor: politică socială, protecţie socială, stat al bunăstării.
Recapitularea principalelor caracteristici ale schimbărilor survenite în sistemele de
securitate socială din ţările Europei Centrale şi de Est. Sistemul de pensii din România.
Protecţia şomerilor în România. Ocrotirea sănătăţii în România. Protecţia socială a
familiei. Protecţia socială a persoanelor cu disabilităţi. Sistemul de garantare a venitului
minim. Diversitatea sistemelor de protecţie socială.
Sarcinile cursantului:

1. Participarea la activităţile didactice

2. Însuşirea cunoştinţelor din suportul de curs şi bibliografia obligatorie
3. Pregătirea şi predarea la termen a temelor din suportul de curs
4. Consultarea bibliografiei

Prezentarea conţinuturilor tematice

1. Operaţionalizarea conceptelor: politica socială, protecţie socială, stat al bunăstării.
Implicarea statului în reglementarea, administrarea, finanţarea şi acordarea prestaţiilor şi
serviciilor sociale. Naşterea şi dezvoltarea Statului bunăstării. Criza şi restructurarea
Statului bunăstării. Diversitatea sistemelor de protecţie socială: originile diversităţii,
tipologii (R. Tittmuss, tipurile regimurilor de bunăstare G.Esping-Andersen), , modelul
social european.

2. Politici sociale în socialismul de stat. Reforma sistemului de protecţie sociala în

perioada de tranziţie.

3. Componenta contributivă a sistemului de protecţie socială din România: reforma

sistemului de pensii, sistemul de ocrotire medicală, protecţia socială a şomerilor.

4. Componenta necontributivă a sistemului de protecţie socială din România. Protecţia

socială a copiilor şi familiei în România. Prestaţii sociale destinate protecţiei maternităţii
şi creşterii copilului mic (concediu/indemnizaţia de maternitate, concediu/indemnizaţia
de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, protecţia maternităţii la locul de muncă,
concediul paternal, alocaţia de stat pentru copil). Protecţia socială a persoanelor sărace
(VMG, alocaţia de sprijin).

5. Protecţia socială a persoanelor cu disabilităţi. Persoane cu handicap şi îngrijirea de

lungă durată. Structura sistemului, finanţare, condiţii de eligibilitate.

Bibliografie:
Obligatorie:
Lazăr, F., 2010. Introducere în politici sociale comparative: analiza sistemelor de asistenţă socială,
Iaşi, Polirom, p: 79-172
Popescu, L. (2004), Politicile sociale este-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Cluj, Presa Universitară Clujeană, p: 89-157, 175-191

4
Popescu, L. (2004), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj, Presa Universitară
Clujeană, p:91-199
Preda M. (coord.). 2006, Riscuri şi inechităţi sociale în România, Iaşi, Polirom
Rebeleanu-Bereczki, A. (2007), Politicile în domeniul sănătăţii în contextul social al
reformei din România, Cluj, Presa Universitară Clujeană, p:71-221
Rebeleanu, A. 2011, Cadrul legislativ în asistenţa socială din România, Cluj, Presa
Universitară Clujeană

Opţională

Lecturi disponibile on-line:

Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială (2012): Legislaţia privind prestaţiile
sociale
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/legislatia-privind-prestatiile-
sociale/36 ( 25.02.2013)
Comisia Europeană (2013), Communication on Social Investment for Growth and
Cohesion
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=en&catId=89&newsId=1807&furtherNe
ws=yes
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (2006): Strategia Naţională de
Incluziune Socială 2006-2008. Bucureşti, Guvernul României. www.mmuncii.ro
Vaileanu, C., Chiriac, A. (2006): Dimensiunea de gen a reformei pensiilor în România.
Bucureşti, Centrul Parteneriat pentru Egalitate.
http://www.reforma-pensiilor.ro/uploaddocs/prezentare_teoretica.pdf
Legea Asistenţei Sociale (2011),
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L292-2011.pdf
Ministerul Muncii (2011), Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale din
România, 2011-2013
http://www.mmuncii.ro/nou/index.php/ro/familie/politici-familiale-incluziune-si-
asistenta-sociala/835-strategia-privind-reforma-in-domeniul-asistentei-sociale-din-
romania-2011-2013

Lecturi disponibile la Sala de Lectură a facultăţii:

Alcock, P., Erskine, A., May, M. (2003): Social Policy. Oxford: Blackwells.
Baldock, J.; Manning, N., Vickerstaff, S. (2003): Social Policy. Oxford: Oxford
University Press.
Esping-Andersen, G. (1990): The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge:
Polity Press.
Lazăr, F., 2010. Introducere în politici sociale comparative: analiza sistemelor de asistenţă socială,
Iaşi, Polirom, p: 79-172
Pop, L (coord.) (2002), Dicţionar de politici sociale, Bucureşti: Editura Expert.
Popescu, L. (2004), Protecţia socială în Uniunea Europeană. Ed. a II-a, Cluj: Presa
Universitară Clujeană.

5
Popescu, L. (2004), Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Preda M. (coord.). 2006, Riscuri şi inechităţi sociale în România, Iaşi, Polirom
Rebeleanu-Bereczki, A. (2006): Politicile în domeniul sănătăţii în contextul reformei
sociale din România. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Rebeleanu, A. 2011, Cadrul legislativ în asistenţa socială din România, Cluj, Presa
Universitară Clujeană
Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti: Editura Expert.
Zamfir, Elena – Zamfir, Cătălin (eds.): Politici sociale. România în context european.
Bucureşti: Alternative, 1995.
Mihuţ, L., Lauritzen, B., (1998), Modele de politică socială, Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică
Revista de Asistenţă socială, Iaşi, Polirom

Adresele virtuale ale principalelor instituţii cu responsabilităţi în domeniu::

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse: www.mmuncii.ro
Ministerul Sănătăţii: www.ms.ro
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate: www.cnas.ro
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap: www.anph.ro
Comisia Europeană: http://ec.europa.eu/index_ro.htm
Institul Naţional de Statistică: www.insse.ro

Materiale şi instrumente necesare cursului:

Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar
avea nevoie de următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere

Formele de evaluare:
- Teme pe parcursul semestrului 40%
- Evaluare prin examen scris 60% (test grilă)

Elemente de deontologie academică:

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană
ca aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire
sau notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei
alte persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau
argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele
aparţin autorului textului. Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta:

6
Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de
pe adresa http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Solicitarea de ajutor prin e-mail: Este necesar să includeţi numele dumneavoastră

complet în subiectul fiecărui e-mail pe care mi-l trimiteţi, precum şi numele
cursului/disciplinei pentru care formulaţi intrebări/doriţi clarificări. Studenţii sunt rugaţi
să foloseacă platforma ID a universităţii.

Studenţi cu nevoi speciale:

Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp,
de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a
modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

Strategii de studiu recomandate:

Având în vedere caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o

planificare riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog
prin internet cu tutorele şi titularul disciplinei. Parcurgerea fiecărei unităţi tematice,
rezolvarea la timp a temelor facilitează înţelegerea conţinutului tematic şi promovarea, în
bune condiţii, a disciplinei

7
 CUPRINS

Unitatea I.
1. Precizări conceptuale şi definiţii
2. Statul bunăstării. Periodizare
3. Diversitatea sistemelor de protecţie socială

3.1 Originile diversităţii

3.2 Modele de protecţie socială
3.3 Modelul social european

Unitatea II Evoluţia principalelor componente ale sistemului de

protecţie socială în perioada de tranziţie – Sinteză retrospectivă

Unitatea III Componenta contributivă a sistemului de protecţie socială

1. Protecţia şomerilor
2. Sistemul de asigurări de sănătate

3. Sistemul de pensii în România

Unitatea IV Componenta necontributivă a sistemului de protecţie

socială

1. Prestaţiile familiale în România

2. Sistemul de garantare a venitului minim

Unitatea V

Protecţia persoanelor cu disabilităţi în România

8
 Unitatea I

1. Precizări conceptuale şi definiţii

Bunăstare, bunăstare socială.

Cei doi termeni sunt folosiţi adesea cu sensuri echivalente şi apar ca fiind interşanjabili în
cele mai multe publicaţii ale domeniului.

Unii autori fac distincţia între bunăstarea economică şi bunăstarea non-economică. Prima
este înţeleasă ca înţeleasă ca o funcţie a venitului, posesiunilor (proprietăţilor), averii etc.
Cea de a doua se referă la condiţiile biologice, spirituale , emoţionale şi normative ale
persoanei. Între bunăstarea economică şi cea non-economică există relaţii de
interdependenţă care pot fi analizate în mod concret (de ex. o persoană cu venit mic are
probabil o stare de sănătate proastă, absenţa bunăstării economice poate conduce la lipsa
bunăstării non-economice, (Moon, 1977; Rowley&Peacock, 1975) dar şi invers, în
anumite situaţii)).

Titmuss sugerează în unele dintre scrierile sale că activităţile societăţii sunt fie orientate
spre profit (activităţile de piaţă) fie spre bunăstare. Cele din urmă reprezintă “intervenţiile
colective care satisfac anumite nevoi ale individului şi (sau) care servesc interesele mai
largi ale societăţii”. Autorul distinge trei tipuri de bunăstare (bunăstarea fiscală ,
bunăstarea socială şi bunăstarea ocupaţională), dar adaugă ca “această diviziune nu are la
bază nici o diferenţă fundamentală în funcţiile celor trei sisteme.. sau în scopurile lor
declarate” (Titmuss, 1959,p.42) Toate cele trei forme au ca rezultat menţinerea sau
ameliorarea funcţionării sociale a oamenilor, iar autorul britanic foloseşte sintagma
bunăstare socială pentru a se referi în particular la acele bunuri şi servicii oferite tuturor,
pentru a consolida starea de bunăstare a societăţii ca întreg. ( Dobelstein, 1999:10).

Fie că avem de-a face cu definiţii riguroase, fie numai cu sugestii de natură contextuală,
sensul conceptului de bunăstare socială poate fi abordat dintr-o perspectivă mai largă,
mai cuprinzătoare sau dintr-una mai îngustă, limitată.

A. Definiţiile cuprinzătoare se referă la o gama largă de activităţi şi la scopuri mai

generale.

Ilustrări ale unei asemenea concepţii găsim în scrierile lui Titmuss (1987) : bunăstarea
include intervenţiile colective care nu au caracter “de piaţă”, nu sunt orientate spre profit.

Definiţia formulată de Asociaţia Naţională a Lucrătorilor Sociali din SUA se înscrie pe

aceeaşi linie, chiar dacă este mai specifică decât precedenta: “Bunăstarea socială (Social
Welfare) cuprinde în general toată gama de activităţi a agenţiilor (serviciilor) non-
guvernamentale sau guvernamentale care caută să prevină, diminueze sau să contribuie la
soluţionarea problemelor sociale recunoscute, sau să îmbunătăţească bunăstarea
indivizilor, grupurilor sau comunităţilor”. În mod similar, H.Wilenski şi Ch.Labeaux

9
(1958) definesc bunăstarea socială ca ansamblul instituţiilor, agenţiilor şi programelor
care sunt organizate formal şi susţinute financiar de către societate, cu excepţia familiei şi
întreprinderii private. Funcţia generală acestora este de a “menţine şi îmbunătăţi
condiţiile economice, sănătatea sau competenţa interpersonală a unor anumite parţi sau a
întregii populaţii” (p.17).

După cum remarcă unii autori (Dolgoff, 1993), nici cele mai largi definiţii nu sunt
suficient de cuprinzătoare, ele excluzând activităţile şi serviciile sociale organizate în
cadrul sectorului privat (ca în cazul tuturor celor trei definiţii menţionate). H.Wilenski şi
Ch.Labeaux (1958) operează un decupaj suplimentar, restrângând sensul conceptului la
instituţiile, agenţiile şi programele care sunt organizate formal.
În acelaşi timp, aceste definiţii pot fi atât de nespecifice încât să cuprindă şi activităţi,
instituţii care aparţin altor domenii (pompierii, sistemul de impozitare, educaţia), ceea ce
le reduce valoarea operaţională (Dolgoff, 1993).

B.Într-o accepţiune îngustă a termenului, bunăstarea socială este definită mai ales prin
referire la diminuarea sărăciei, la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale celor afectaţi de
circumstanţe negative (boală, sărăcie, dizabilitate, bătrâneţe). Această conotaţie este
prevalentă în conştiinţa publică ca şi în multe dintre lucrările de specialitate din SUA
( vezi şi Dolgoff, 1993, Chaterjee, 1996).
Existenţa unui sistem de prestaţii pe care societatea îl acordă unor membri ai săi ar avea
la bază, susţin unii autori, un dublu scop: ajutarea, protejarea celor care au nevoie şi
acelasi timp protejarea societăţii înseşi de acei membrii aflaţi în nevoie (Rochefort, 1986,
Goode, 1967).

Definiţiile înguste, care includ doar activităţile, prestaţiile şi serviciile destinate

compensării eşecurilor economiei de piaţă, remedierii condiţiei celor care nu sunt capabili
să-şi procure singuri cele necesare existenţei au în vedere numai una din formele sau
tipurile de bunăstare socială. Şi anume pe aceea denumită “reziduală” (H.Wilenski şi
Ch.Labeaux , 1958; Dolgoff, 1993; Dobelstein, 1999).

C. Soluţia de compromis între definiţiile mult prea generale şi cele parţiale, înguste are
numeroşi adepţi printre specialişti. Dificultatea de a o pune în aplicare are însă o cauză
recunoscută de majoritatea autorilor: bunăstarea socială penetrează toate domeniile
societăţii, întrepătrunderea stat-piaţă, sector public-sector privat- sector voluntar (non-
profit), organizare formală-organizare informală este tot mai accentuată în societăţile
contemporane (H.Wilenski şi Ch.Labeaux , 1958; Dolgoff, 1993; Dobelstein, 1999).
Dolgoff (1993) avansează o definiţie care să faciliteze studierea bunăstării sociale, fără a
avea însă pretenţii de universalitate. Concepţia autorului este mai degrabă cuprinzătoare
şi în consecinţă bunăstarea socială include “intervenţiile având ca scop consolidarea
funcţionării sociale a fiinţelor umane”. Pentru a da un caracter practic acestei definiţii se
propune însă limitarea analizei la acele părţi ale sistemului de bunăstare socială care nu
fac obiectul altor domenii de activitate sau altor discipline (p98-99). Dar problema
operaţionalităţii rămîne în continuare deschisă.

10
În viziunea lui Chatterjee bunăstarea socială poate fi definită prin raportare la conceptul
de tranzacţie socială şi în particular la una din formele acesteia- transferul. Autorul preia
distincţia făcută de Pryor (1977, the Origins of the Economy, NY:Academic Press) între
două tipuri de tranzacţii în societate:
 cele care ţin de sistemul de transfer şi
 cele care ţin (au loc in cadrul) de sistemul de schimb.

Sistemul de transfer este unul unilateral (o tranzacţie unilaterală) în care venitul, bogaţia
sau alte item-uri sunt transferate de la o parte către cealaltă. Nu există o recompensă
identificabilă pentru partea aflată la originea transferului. Sistemul de schimb presupune
o tranzacţie în două sensuri, în care o parte dă (acordă) bunuri şi servicii unei altei părţi
şi este, la rândul ei, recompensată pentru acest lucru. Schimbul este si el de doua tipuri:
schimb de piata (tranzactia este guvernata de regulile cererii si ofertei) si schimb de non-
piata (non-market) (tranzacţia este reglementată de normele sociale şi legături
emoţionale).

În acestă concepţie, bunăstarea socială este un sistem de transfer prin care se realizează
alocarea de bunuri şi servicii către indivizi şi grupuri prin intermediul unei unitaţi de
organizare socială ( familia, biserica, breasla, statul sau grupul corporat ), cu
respectarea unui set de reguli si de roluri reciproce.

1. Sistemul de transfer.

Sistemul de transfer poate fi de doua tipuri (Pryor, 1977): a) prin sursa si b) prin
centricitate.
a. transferul prin sursa priveste statusul furnizorului si pe cel al beneficiarului. Daca
furnizorul este o persoana /grup cu o situatie economica buna si beneficiarul este
un individ/grup cu mijloace modeste, transferul este un transfer progresiv. Atunci
cand transferul se face in sens opus el este regresiv. Atât transferul progresiv cât
şi cel regresiv pot avea loc între generaţii (cohorte de vârstă) , de ex. de la adulţi
tineri şi de vârsta mijlocie la copii sau vârstnici ), între grupuri care ocupă poziţii
socio-economice diferite (de la clasa mijlocie şi clasa muncitoare la cei cu
venituri mici sau invers) şi între cei care se află pe piaţa muncii şi cei care nu sunt.
Deci impozitarea persoanelor prospere pentru a acorda prestaţii sociale celor cu
venituri mici reprezintă o forma de transfer progresiv, în timp ce impozitarea
clasei muncitoare şi a celor cu venituri modeste pentru a finanţa învăţământul
superior (de care, în majoritatea ţărilor, beneficiază cei din clasa mijlocie) este o
formă de transfer regresiv. (p.4). Atunci cand transferul nu poate fi caracterizat
nici ca progresiv şi nici ca regresiv el este numit neutru (de ex. impozitarea
tuturor membrilor unei comunităţi pentru a finanţa sistemul şcolar, dacă statusul
economic al acestora este relativ uniform. Din punct de vedere al generaţiilor,
transferul este însă progresiv ).
b. transferul în funcţie de centricitate (by centricity) poate fi si el de două tipuri :
centric si noncentric. Transferul este centric atunci când se realizează de la o parte
sau grup către cealaltă prin intermediul unui agent central de colectare (o persoană
într-un grup sau guvernul central). Cand transferul se realizează fără acest agent

11
 central el este noncentric, (Stark, 1995, Altruism and beyond: An economic
analysis of transfers and exchanges within families and groups, NY:Cambridge
University Press).

2. Alocaţiile

Pot fi înţelese la două niveluri:

a) bunurile şi serviciile sunt transferate în bani, în echivalent bani, în natură (în bani
versus în natură) ; b) transferul merge direct la beneficiar sau la o a treia parte care
acordă anumite bunuri sau servicii beneficiarului (direct sau indirect).

a. în bani sau în natură. Alocaţiile în bani pot fi acordate ca sume de bani

suplimentare , ca credite (tax credits) sau ca scutiri de impozite . Alocaţiile în
natură se acordă atunci când agentul de transfer (guvernul , de ex) angajează un
grup sau dezvoltă o organizaţie pentru a acorda anumite servicii sau cumpăra
aceste servicii de la un furnizor independent.
b. direct vs indirect. Alocaţiile în bani sunt directe întrucât tranzacţiile au loc între
beneficiari şi agentul central. Atunci când agentul central angajează un furnizor
independent de servicii avem de-a face cu un transfer indirect (plăţi către cea de-a
treia parte).

3. Unitatea de organizare socială

Bunăstarea socială presupune existenţa unei forme de organizare socială. Un număr

important de autori analizează instituţiile sociale fundamentale ale societaţii încercînd să
delimiteze care este rolul acestora în realizarea bunăstării sociale. Este vorba despre
instituţii care îndeplinesc anumite funcţii sociale esenţiale şi care prin intemediul acestora
sau prin funcţii suplimentare specifice contribuie la bunăstarea socială. Gilbert, Specht,
Terrell (1993) identifică cinci asemenea instituţii sociale: rudenia, religia, economia,
ajutorul reciproc şi politica. Lor le corespund tot atâtea forme de organizare : familia
(pentru rudenie), biserica (pentru religie), întreprinderea (unitatea economică), grupurile
şi agenţiile voluntare (pentru ajutorul reciporc), guvernul (pentru politică).
Chatterjee (1996) consideră că putem distinge în principal patru unitaţi de organizare
socială cu rol în bunăstarea socială: familia, biserica, comunitatea şi statul. Fiecăreia
dintre aceste forme de organizare socială îi este caracteristică o modalitate de a
reglementa (defini) apartenenţa la ea atât în ceea ce îi priveşte pe furnizorii cât şi pe
beneficiarii transferului. Acest autor foloseşte criterii mai înguste în definirea bunăstării
sociale (sistem de transfer) şi se referă de aceea numai la sferele vieţii sociale
caracterizate prin tranzacţii de tip transfer. Economia, fiind caracterizată prin tranzacţie
de tip schimb, nu este considerată aici, deşi ea nu este cu totul exclusă de analiza realizată
ulterior.
Într-o viziune mai largă asupra bunăstării sociale este însă oportun să includem sfera
economicului în unitaţile de organizare socială specifice.

12
Vom analiza pe scurt rolul următoarelor unităţi sociale de organizare în realizarea
bunăstării sociale: familia, biserica, comunitatea, economia (întreprinderea) şi statul.

 Familia
Familia, mai ales în forma sa lărgită , este probabil cea mai veche formă de organizare
socială. De asemenea, familia a fost instituţia socială ce mai importantă pentru procreare,
suport emoţional, bunăstare economică. Ea reprezintă principalul cadru de socializare şi
realizează astfel transmiterea cunoştinţelor, valorilor socile şi modelelor de
comportament dominante de la o generaţie la alta. In calitate de instrument sau canal de
realizare a bunăstării, familia acordă sprijin atât de tip economic cât şi non-economic.

Familia constituie în multe societăţi furnizorul primar (de primă linie) de bunăstare către
indivizii aflaţi în nevoie, iar în unele societăţi (rural-agrare) ea poate fi chiar unicul
furnizor. Familia continuă să fie o sursă importantă de bunăstare (asistenţă, sprijin) chiar
şi în societăţile dezvoltate (Gilbert s.a, 1993: 4). Chatterjee (1996) propune chiar
folosirea sintagmei “familia (furnizoare de) care acordă bunăstare” (welfare-providing
family) pentru a desemna acel tip de familie care deţine rolul major în sistemul de
transferuri caracteristice protecţiei şi bunăstării sociale (p.8).

 Biserica
Instituţiile religioase aparţinând diferitelor culte şi-au creat sisteme de ajutorare şi de
acordare a protecţiei sociale.
În funcţie de misiunea, istoria, ideologia etc, protecţia poate fi realizată de biserică ca
instituţie către persoanele sau familiile care sunt în nevoie sau poate fi realizat de la
membrii -cheie ai bisericii către cei care au nevoie. Benficiarii pot fi membri respectivei
bisericii sau pot să nu aparţină acelei biserici sau religii.
În multe societăţi, biserica este al doilea furnizor de transferuri către persoanele în
nevoie. Chatterjee numeşte foloseşte termenul de “biserică a bunăstarii” ( welfare church)
atunci când se referă la biserică în calitatea ei de agent de transfer (p.9).

 Economia
Economia, remarcă Gilbert s.a (1993), are ca funcţie esenţială producerea, distribuţia şi
consumul bunurilor şi serviciilor. Toate formele de organizare existente în spaţiul
economic (întreprinderea, dar şi organizaţiile profesionale, sindicatele etc) au însă un
impact considerabil asupra modului în care oamenii îşi satisfac nevoile de subzistenţă,
asupra calităţii vieţii lor.
Barr (1998) se referă în mod explicit la piaţa muncii ca sursă a bunăstării şi agent de
“redistribuţie” (p.6). Aici distinge există două căi majore de realizare a acesteia: venitul
salarial şi prestaţiile ocupaţionale (sau bunăstarea ocupaţională, în termenii lui Titmuss şi
Barr), adică acele “pachete” de prestaţii sociale suplimentare (asigurare de boală,
accidente, pensii ocupaţionale) care sunt asociate locului de muncă. Importanţa
întreprinderii ca sursă a bunăstării ocupaţionale a fost subliniată şi de alţi autori (Gilbert,
1993, Dolgoff, 1993, Dobelstein, 1999).

13
 Comunitatea
Termenul are o mulţime de conotaţii. Incepând cu distincţia clasică a lui F. Tonnies între
societate şi comunitate, literatura sociologică a înregistrat numeroase definiţii de-a lungul
timpului. Majoritatea autorilor includ în definiţia conceptului elemente ca spaţiu comun,
interacţiune, relaţii directe identitate comună. Fellin (The Community and the Social
Worker,1995, itasca, IL:Peacock) consideră ca putem vorbi despre o comunitate atunci
când un grup de oameni formează o unitate socială pe baza aşezării, interesului,
identităţii, culturii şi –sau activităţilor comune (p.3).
În cadrul comunităţii există o multitudine de căi prin care se realizează bunăstarea, atât în
sens larg cât şi în sens restrâns. Activităţile de caritate, într-ajutorarea s-au manifestat mai
întai la nivel spontan şi informal, probabil ca expresie a “nevoii de reciprocitate a
societăţii, a recunoaşterii interdependenţei” dintre membrii societăţii, după cum afirmă
Gilbert s.a (1993: 6). Societăţile societăţile moderne şi post-moderne au cunoscut apariţia
şi dezvoltarea unui mare număr de organizaţii voluntare, non-guvernmamentale sau non-
profit care constituie una dintre sursele importante de bunăstare (protecţie) socială. În
ultimii ani se constată un interes crescând pentru mobilizarea resurselor comunitare,
pentru sprijinirea sistemelor de într-ajutorare şi sprijin informal.

 Statul
Una dintre cele mai importante funcţii ale statului modern este aceea de mobilizare şi
distribuire a resurselor pentru asigurarea bunăstării. Rolul statului în acest domeniu a
devenit major şi , în opinia unor autori, modul de organizare a statului modern urmăreşte
asigurarea prosperităţii economice, stabilitate socială, standarde minime în domeniul
ocrotirii sănătăţii, educaţiei şi locuirii ca şi protecţie împotriva acelor riscuri ale vieţii
care afectează negativ bunăstarea oamenilor (Gilbert ş.a, 1993, Pierson, 1991…). Acest
mod particular de organizare, care presupune alocarea unor resurse financiare importante
ca şi furnizarea (directă sau indirectă) a unui volum considerabil de prestaţii şi servicii
sociale a condus la apariţia termenului de stat al bunăstării( Welfare state). Definiţiile,
istoricul, periodizarea şi întreaga problematică a statului bunăstării va fi discutată pe larg
la cursurile următoare.

Societatea în ansamblul său poate deveni, în anumite condiţii, societate a bunăstării. În

acest caz avem de a face cu o ordine socială în care eforturile, funcţionarea tuturor
instituţiilor au ca scop promovarea bunăstării. (Wilensky şi Labeaux , 1958, Chatterjee,
1996, Pierson, 1991).

4. Set de reguli

În opinia lui P. Chatterjee (1996) regulile care sunt esenţiale în sistemul bunăstării sociale
sunt următoarele:
-apartenenţa sau calitatea de membru a beneficiarului. Dacă acordarea prestaţiei sau
serviciului depinde de apartenenţa la una din unităţile de organizare socială (familie,
biserică, comunitate, naţiune- statutul de cetăţean) sau nu este condiţionată în nici un
fel.

14
 -vulnerabilitate . Există anumite variaţii culturale naţionale în definirea probabilităţii
de a deveni victimă, de a fi periculos, de a crea probleme, de a fi expus unor riscuri
-criteriile în stabilirea categoriilor de populaţie prioritare (sau cine merită mai mult
protecţia socială) pentru sistemul de bunăstare socială. De ex., in anumite perioade au
fost veteranii, sau persoanele nevazătoare sau copiii orfani, sau varstnicii etc.
- alocaţiile se acordă ca drept sau ca act caritabil, care poate fi suspendat?
- procesul prin care se stabilesc cei care îndeplinesc rolul de agent de transfer (agent
al protecţiei sau bunăstării sociale. Sunt desemnaţi, există anumite criterii, trebuie sa
fie formaţi (profesionişti)?

2. Statul bunăstării. Periodizare

Se pare că termenul de stat al bunăstării a fost pus în circulaţie cel mai devreme în anii
30 ai secolului nostru. Ashford (1986a) susţine că prima menţionare a termenului apare
în lucrarea Quo Vadimus, publicată de A. Zimmern în 1934. Există chiar unele referiri la
faptul că la sfarşitul deceniului patru această expresie era prezentă în limbajul comun al
britanicilor. Totuşi, susţine Pierson (1998), termenul s-a impus în discursul public abia în
perioada celui de de-al Doilea Razboi Mondial, când a fost folosit de Arhiepiscopul
Temple pentru a caracteriza tipul de stat pe care Aliaţii aspirau să-l creeze prin
reconstrucţia post-belică. Statul bunăstării (Welfare State) era, în această accepţiune,
opusul Statului puterii şi războiului (Power State sau War State) pe care îl ilustra
Germania nazistă (p.99).
Incursiunea în istorie a arătat cu claritate că au existat sisteme de bunăstare socială în
toate epocile premoderne şi că începînd cu perioada feudală există o implicare crescândă
a statului în acest domeniu. “Guvernele europene, subliniază Flora (1985) au fost active
în educaţie, sănătate şi atenuarea sărăciei” cu relativ mult timp înainte de apariţia statului
bunăstării (p.16-17). Încă din secolul 19, statele care au cunoscut extinderea
industrializării au adoptat reglementări în domeniul sănătăţii publice, condiţiilor de
muncă şi au organizat învăţământul public. Aceste măsuri nu s-au datorat însă
preocupării statelor pentru bună-starea populaţiei în dificultate, ci au avut ca scop
menţinerea ordinii publice, limitarea vagabondajului, administrarea pieţei forţei de
muncă, supravegherea şi controlul populaţiilor naţionale (Giddens, 1985, The Nation-
State and Violence, Cambridge: Polity, 172-97; Foucault, Discipline and Punish,
Harmondsworth: Penguin, Pierson, 1998).

Cînd a apărut statul bunăstării şi care sunt condiţiile caracteristice creerii sale?

Flora (1981, 1985) afirmă că statul bunăstării îşi are originea în Europa, la sfârşitul
secolului al 19-lea (1985, p:12). În opinia autorului german, premisele statului bunăstării
au fost: capitalismul bazat pe modul de producţie industrial, statul-naţiune şi democraţia
de masă. Tipul “occidental” de stat al bunăstării, susţine Flora (1985), “poartă amprenta
originilor sale, în măsura în care a fost strâns legat de dezvoltarea capitalismului şi
democraţiei de masă încă de la începuturile sale”(p.12). În acelaşi timp, crearea statului
bunăstării ca o ordine instituţională distinctă este legată din punct de vedere istoric de
apariţia clasei muncitoare industriale (Flora, 1985, p.13).

15
Ideea este în general împărtăşită de Pierson (1998) care este însă mai puţin categoric în
caracterizarea relaţiilor dintre condiţiile economice şi politice prexistente şi statul
bunăstării ca fiind de tip determinist. În mod semnificativ, el face referiri la “tendinţa”
statelor bunăstării de a apare în societăţile în care atât capitalismul cât şi statul-naţiune
existau deja. În aceste condiţii(cazuri), statul bunăstării poate fi considerat un produs al
statelor-naţiune existente, iar acestea au fost , la rândul lor, intim legate de ascensiunea
capitalismului (Pierson, 1998, p.100).
Crearea sistemului public de asigurări sociale a constituit elementul fundamental în
apariţia statului bunăstării (Flora, 1985,p.17; Pierson, 1998, p.102-103). De
Swann(1988) afirmă că semnificaţia acestei inovaţii adminstrative şi politice pe care a
reprezentat-o sistemul public de asigurari sociale este comparabilă cu introducerea
democraţiei reprezentative. Şi totuşi, susţine Pierson (1998), implementarea unei
asemenea “măsuri de control public asupra bunăstării” nu poate fi considerată un criteriu
suficient pentru stabilirea existenţei (apariţiei) statului bunăstării. În consecinţă, se
propune utilizarea unui set de criterii care ar permite circumscrierea mai a adecvată a
elementelor definitorii ca şi identificarea originilor statului bunăstării:
1. introducerea asigurărilor sociale publice;
2. extinderea cetăţeniei şi depauperizarea bunăstării/ asistenţei publice;
3. creşterea cheltuielilor sociale (pp.102-103).
În funcţie de aceste criterii, naşterea statului bunăstării este plasată în intervalul 1880-
1914, perioadă în care majoritatea ţărilor dezvoltate (care formează în prezent grupul
OECD) au cunoscut acest gen de evoluţii.

Perioada de expansiune a statului bunastarii

Expansiunea statului bunastarii s-a realizat pe baza consensului postbelic. Doua dintre
componentele acordului/consensului au avut o importanţă majoră :

 creşterea economică şi
 politica de ocupare deplina a forţei de muncă.

În opinia lui Pierson (1999) a fost “fundamentul de neinlocuit” al statului traditional al

bunăstării. Ea a permis investiţiile de capital, a stimulat activitatea economică pana la
nivele care au garantat ocuparea completa a fortei de muncă şi a creat resursele necesare
pentru cheltuieli sporite in domeniul sanataţii, educaţiei, protecţiei şi serviciilor sociale.
Obiectiv al acodului, creşterea economică a creat la randul ei conditiile pentru
perpetuarea lui, permitand realizarea (re)concilierii intereselor celor doi actori: patronatul
şi sindicatele. De aici, concluzia autorului britanic că “epoca de aur a statului bunăstării”
a fost şi o “perioadă de creştere fără precedent şi neegalată a economiei capitaliste
internaţionale” (Pierson, 1999, p.126).
In literatura de specialitate sunt menţionate mai multe categorii de explicaţii pentru
această remarcabilă dezvoltare a statelor bunăstării. O primă categorie sunt cele de natură
demografică. În acest sens se evidenţiază că fenomenul îmbătrânirii (creşterea ponderii
persoanelor vârstnice în totalul populaţiei) populaţiei a avut ca rezultat atât creşterea
importantă a numărului de pensionari cât şi utilizarea mult mai mare (disproporţionată
în raport cu numarul persoanelor) a serviciile medicale.

16
Unii autori apreciază că evoluţiile economice pozitive din acesată perioadă, respectiv
creşterea fără precedent a PIB au creat resursele fianciare necesare şi au făcut deci
posibilă expansiunea programelor sociale (Alber, 1988b,…). In sfârşit, alte explicaţii pun
accentul pe schimbările politice din această perioadă. Consolidarea rolului sindicatelor,
ascensiunea partidelor socialiste (social-democrate), mobilizarea civică, socială şi politică
mai accentuată a unei populaţii proponderent urbane şi cu un nivel de educaţie mai ridicat
decât al generaţiilor anterioare sunt câteva dintre evoluţiile politice asociate expansiunii
statului bunăstării (Pierson, 1999, p.135).

Criza statului bunăstării

Evolutia politicilor sociale a cunoscut in anii 70 un moment de neta discontinuitate in
raport cu perioada de crestere anterioara. Multi analisti au considerat ca s-a instalat o
adevarata criza a statului bunastarii, pe care au explicat-o printr-o diversitate de cauze.
Unele studii atribuie criza unor factori externi, cum a fost cresterea pretului petrolului,
care a generat serioase dificultati tutoror economiilor nationale, cu exceptia tarilor
producatoare de petrol. O parte importanta a literaturii de specialitate se concentreaza
insa asupra cauzelor interne, ele fiind identificate atat in domeniul economic (contradictia
structurala dintre principiile economiei de piata si cele ale statului bunastarii) cat si in cel
politic (criza de legitimitate a democratiei reprezentative).
Pe masura ce tendintele descendente s-au atenuat, paradigma crizei bazate pe cauze
exogene statului bunastarii isi pierde din influenta. Analizele acorda treptat tot mai multa
atentie institutiilor si actorilor din interiorul sistemului de protectie sociala. In anii 80,
este formulata si castiga teren teoria ( sau teoriile) “ stapanirii” crizei (Pierson, 1999:
136-150).
Acestei noi viziuni asupra evolutiilor statului bunastarii din anii 70-80 ii sunt specifice,
urmatoarele tezele:

1. Sfarsitul consensului politic:

Consensul politic privind sustinerea economiei “administrate”( caracterizate prin
interventia statului in economie, conform principiilor lui Keynes ) si a statului
bunastarii, consens caracteristic perioadei post-belice, a cunoscut un declin.
2. Schimbare radicala la nivelul opiniei publice:
Opinia publica a facut posibila o asemenea schimbare ( exprimata in teza 1) prin
reducerea sprijinului sau pentru rezolvarea problemelor sociale prin solutii collective
si cresterea preferintei pentru solutii individuale de bunastare, bazate pe economia de
piata.

3.Restructurarea si restrangerea protectiei sociale:

Schimbarile de la nivelul opiniei publice au deschis calea “restructurarii” modelului
de protectie sociala, in sensul trecerii de la modelul universalist, bazat pe drepturi
sociale la unul mai pronuntat rezidualist, in care testarea nevoii devine centrala. O
alta consecinta a fost reducerea sau restringerea drepturilor la prestatii sociale
(Pierson, 1999:150).

Protectie sociala, politica sociala, statul bunastarii. Definitii

17
 A. Protecţia socială
Protecţia socială include pensiile de bătrâneţe, îngrijirea sănătăţii, ajutoarele de boală şi
invaliditate, ajutorul de şomaj şi serviciile publice pentru ocuparea forţei de muncă, alocaţiile pentru
familie, ajutoarele de maternitate şi cele pentru locuinţă (Social Protection in Europe, 1995, p.59).

B. Politica socială
1. "Politica socială" nu este un termen tehnic cu un înţeles exact (...) el se referă la politica
guvernelor cu privire la acţiunea care are un impact direct asupra bunăstării cetăţenilor, prin acordarea de
servicii sau venit. Nucleul central constă (...) din asigurări sociale, asistenţă publică (sau naţională), servicii
de sănătate şi bunăstare, politica în domeniul locuinţelor" (Marshall, 1965, p.7).
2. Politica socială poate fi descrisă în termenii principiilor care guvernează acele acţiuni care
urmăresc realizarea unor scopuri specifice, prin acordarea de protecţie, a unui venit minim şi a unei
anumite redistribuţii progresive a resurselor, într-un mod care să modeleze societatea (Titmuss, 1974,
pp.23-32 citat de Hantrais, 1995, p.194).
3. Politica socială reprezintă "acele modalităţi, modele şi mecanisme care vizează distribuţia
resurselor în acord cu un anumit criteriu al nevoii" (Mishra, 1977, p.xi).
4. Din punct de vedere analitic se poate considera ca politică socială totalitatea actelor politice şi
administrative care urmăresc să influenţeze structurile sociale ca şi condiţiile vitale şi modul de viaţă al
diferitelor grupări sociale (Kaufmann, 1990, p.19).
5. Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice
unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi
dezirabilă. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în
comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective (Zamfir, 1995, p.22).

C. Statul bunăstării
1. Pentru a înţelege sensul termenului de "stat al bunăstării", "trebuie să includem toate măsurile
(...) adoptate fie pentru a influenţa, fie pentru a interfera sau pentru a se substitui jocului liber al
mecanismelor de piaţă, în interesul bunăstării" (Marshall, 1961, p.288).
2. Un "stat al bunăstării" este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi
administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: în primul rând, prin
garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a
proprietăţii lor; în al doilea rând, prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor
pentru a face faţă anumitor "contingenţe sociale" (de exemplu: boală, bătrâneţe şi şomaj) care altfel ar
conduce la crize personale sau familiale; şi în al treilea rând, garantând tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
status sau clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale
(Briggs, 1961, p.228).
3. Statul bunăstării este rezultatul instituţional al asumării de către societate a responsabilităţii
legale şi deci formale şi explicite pentru nivelul de bază al bunăstării tuturor membrilor săi (Girvetz, 1968,
p.512).
4. Esenţa statului bunăstării constă din existenţa unor standarde minime protejate de guvern în
privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca un drept politic şi
nu ca un act de caritate (Wilensky, 1975, p.1).
5. (...) ocuparea deplină a forţei de muncă (reglementarea economiei de piaţă într-un mod care să
menţină un grad înalt şi stabil de ocupare a forţei de muncă), servicii sociale universale (în special educaţie,
siguranţa venitului, îngrijire medicală şi locuinţă ca şi o combinaţie de servicii sociale personale pentru a
satisface nevoile de bază ale cetăţenilor într-o societate complexă, aflată în schimbare) şi asistenţă socială
(bazată pe testarea veniturilor sau mijloacelor pentru a face faţă în cazurile excepţionale de nevoie sau
pentru a diminua sărăcia) au dat expresie concretă ideii de responsabilitate colectivă pentru menţinerea unui
standard minim de viaţă ca o problemă de drept social (Mishra, 1990, pp.18-19).
6. Edificarea şi dezvoltarea statelor bunăstării în Europa poate fi descrisă în primă instanţă ca fiind
stabilirea şi diferenţierea succesivă a politicilor sociale dintr-o anumită ţară (Kaufmann, 1990, p.21).
7. În sens îngust, statul bunăstării se poate referi la măsurile de acordare a serviciilor sociale cheie
(de obicei, limitate la sănătate, educaţie, locuinţă, menţinerea venitului şi serviciile sociale personale). Într-
un sens mai larg, statul bunăstării defineşte (1) o formă particulară de stat, (2) o formă distinctă de politică
sau (3) un tip specific de societate (Pierson, 1991, p.7).

18
 3. Diversitatea sistemelor de protecţie socială
(Livia Popescu)

Originea europeană comună, pe de o parte, şi diversitatea evoluţiilor naţionale, pe de alta

au fost în mod egal recunoscute atât de cercetătorii politicilor sociale cât şi de
documentele oficiale ale Uniunii Europene. În schimb, ponderea exactă a diferenţelor şi
similitudinilor, dar mai ales semnificaţia lor pentru realizarea convergenţei proiectate de
organismele europene au continuat să alimenteze o dezbatere deopotrivă intelectuală şi
politică.

3.1 Originile diversităţii

Asemeni statului naţiune, democraţiei de masă şi capitalismului industrial, statul

modern al bunăstării este o invenţie europeană (Flora, 1987, p.xii). Originile comune şi-
au pus amprenta asupra evoluţiilor ulterioare, dar nu au împiedicat apariţia unor diferenţe
de natură structurală şi culturală între sistemele de protecţie socială. În opinia lui Flora
(1987), teoria lui Stein Rokkan despre dezvoltarea politică europeană este deosebit de
utilă în explicarea variaţiilor existente între statele bunăstării. Plecând de aici, autorul
german identifică principalele "surse ale diversităţii": 1. Variaţiile instituţionale între
statele bunăstării din Europa pot fi înţelese ca rezultate ale unor diferenţe structurale mai
vechi, cele mai importante fiind procesele formării statului şi naţiunii, dar şi diferenţele în
evoluţia ulterioară a democraţiilor de masă; 2. Diversitatea statelor bunăstării este
rezultatul unei etapizări diferite în crearea instituţiilor majore, mai ales în ceea ce priveşte
procesul industrializării unde nivele diferite au fost legate de presiunea unor probleme
diferite şi de constelaţii variate ale actorilor colectivi; 3. Multe dintre variaţiile
instituţionale importante datează din fazele timpurii ale dezvoltării statelor bunăstării,
adesea anterioare Primului Război Mondial. După această perioadă, schimbările
semnificative au avut loc numai în împrejurări excepţionale (război sau crize economice)
(Flora, 1986, pp.xvi-xvii).
Diversitatea care prezintă interes este aceea cu caracter persistent şi structural
pentru că numai ea este relevantă pentru "viitoarea adaptare instituţională a statelor
bunăstării din Europa la noile provocări". În acest context, trebuie reţinute două dintre
dimensiunile infrastructurii instituţionale: 1. gradul în care statul central a "penetrat"
instituţiile bunăstării sau "statalitatea" statului bunăstării, care defineşte spaţiul de
manevră al structurilor intermediare; 2. gradul în care instituţiile bunăstării reflectă
diferenţierea socială, cu alte cuvinte "fragmentarea" statului bunăstării, care defineşte
potenţialul său de conflict sau schimbare (Flora, 1986, p.xvii).
Punctul de vedere exprimat de Flora (1986) a fost împărtăşit de un alt cercetător
german, Franz-Xaver Kaufmann (1990). Şi pentru el, variabilitatea structurilor naţionale
de protecţie socială se explică prin câteva "diferenţe primordiale". Prima se referă la
gradul de etatizare a organismelor însărcinate cu acordarea prestaţiilor sau serviciilor
prescrise de lege. Cea de-a doua este identificată în planul ideilor, al definiţiilor date
problemelor şi modului în care au fost concepute soluţiile. În sfârşit, efectul cumulativ al
proceselor socio-politice din fiecare ţară reprezintă a treia diferenţă cu efecte asupra
evoluţiei statului bunăstării. Ideea este completată cu observaţia că "intervenţiile socio-

19
politice iniţiale au avut adesea un efect permanent asupra definiţiilor date anumitor
probleme sociale şi asupra dezvoltării structurilor administrative care se ocupă cu aceste
probleme" (Kaufmann, 1990, pp.23-24). O teză asemănătoare a fost susţinută de F-X.
Merrin (1990) care se referea în articolul său Statele bunăstării: amprenta originilor la
faptul că "totul se petrece (...) ca şi cum problemele, obiecte ale protecţiei sociale, ar fi
fost reprezentate şi instituţionalizate diferit în fiecare ţară" (p.47). Trecând de la
discutarea originilor la analiza perioadei contemporane, se poate constata persistenţa
diversităţii politicilor sociale naţionale în ciuda convergenţelor existente în plan
economic şi politic. Chiar dacă statele membre au adoptat, în grade diferite, politici în
domeniul sănătăţii, pensiilor, familiei sau şomajului, analizele pun în evidenţă diferenţe
importante între sistemele lor de protecţie socială. Acestea, apreciază Merrin (1990),
arată că "naţiunile care posedă sisteme politice foarte asemănătoare şi nivele comparabile
de dezvoltare nu stabilesc aceleaşi priorităţi în materie de politică socială şi nu pun în
aplicare politici publice identice" (p.47). Metodele noii sociologii istorice comparatiste îl
conduc pe autorul francez la concluzia că există "state ale bunăstării" profund diferite
prin istoria lor, tipul de relaţie dintre societate şi protecţia socială, locul acordat statului
şi, mai general, prin "paradigma care susţine acţiunea în materie de politică socială"
(Merrin, 1990, p.43). Având ca termen de referinţă "politica socială", Kaufmann (1990)
adoptă o poziţie similară: "politicile sociale din fiecare ţară au propria lor istorie precum
şi structuri, legitimări şi efecte particulare" (p.18).

3.2 Modele de protecţie socială

Explicarea diversităţii în domeniul protecţiei sociale a presupus căutarea

principalele aspecte sau criterii de diferenţiere şi, nu în ultimul rând, construirea de
tipologii care, în funcţie de preferinţa autorilor pentru un concept sau altul, au vizat fie
politicile sociale, fie statele bunăstării. Preocuparea pentru identificarea unor tipuri,
modele sau regimuri, manifestată iniţial în anii '60, s-a accentuat în următoarele decenii,
ceea ce i-a determinat pe unii autori să o asocieze dezbaterii privind dimensiunea socială
a integrării europene (Hantrais, 1995, p.28).
În ordine cronologică, prima clasificare a politicilor sociale i se datorează lui
Richard Titmuss. El a identificat trei modele, care au rămas repere intelectuale importante
în cercetarea de specialitate.

Modelele de politică socială (R.M. Titmuss)

1. Modelul protecţiei reziduale (residual welfare model): "are la bază premisa că

nevoile individuale sunt satisfăcute în mod adecvat prin cele două canale "naturale" (sau
date în plan social): economia privată de piaţă şi familia. Instituţiile de protecţie socială
(social welfare) ar trebui să intre în joc, şi atunci doar pe timp limitat, numai când acestea
(piaţa şi familia) eşuează".
2. Modelul realizării / performanţei economice (industrial achievement /
performance model): acordă "un rol semnificativ instituţiilor de protecţie socială ca
adjuncţi ai economiei. Susţine că nevoile sociale ar trebui satisfăcute pe baza meritului,
performanţei în muncă şi productivităţii".

20
 3. Modelul instituţional redistributiv (institutional redistributive model):
"consideră protecţia socială ca fiind o instituţie (…) integrată societăţii, care acordă
servicii universale în afara pieţei sau principiului nevoii".
Sursa: Titmuss, 1974, pp.30-31.

Aplicabilitatea clasificării lui Titmuss în diferenţierea statelor bunăstări a fost

considerată limitată, criticii remarcând că majoritatea statelor bunăstării încorporează
astăzi elemente din toate trei modelele. O altă observaţie critică s-a referit la conotaţia
evoluţionistă a acestei tipologii, mai precis la utilizarea sa în abordările bazate pe ideea că
statul bunăstării a evoluat de la un tipar rezidualist la unul instituţional, trecând prin cel al
realizării / performanţei economice (Pierson, 1991, p.185).
La începutul anilor '90 analiza modelelor de state ale bunăstării a fost percepută
ca o alternativă la teoria convergenţei. Una dintre cele mai influente clasificări s-a
dovedit cea realizată de Gosta Esping-Andersen (1990). În analiza sa, a avut în vedere
trei dimensiuni sau criterii: a. gradul de decomercializare (decommodification) al
prestaţiilor şi serviciilor sociale (măsura în care prestaţiile şi serviciile sunt accesibile
cetăţenilor fără plată şi independent de testul nevoii, de contribuţia la asigurări sau de
vechimea în muncă); b. impactul distribuţional al serviciilor şi prestaţiilor (măsura în care
efectul net al sistemului de impozite şi al prestaţiilor contribuie la producerea
inegalităţilor, la menţinerea stratificării sociale existente sau la redistribuirea bunurilor şi
serviciilor într-un sens egalitarist); c) combinaţia stat-piaţă în sistemul de pensii (măsura
în care drepturile de pensie sunt dependente de sistemul de stat, de cel ocupaţional sau de
sistemul privat). Aceste dimensiuni au fost operaţionalizate, iar variabilele au fost testate
cu ajutorul analizei de regresie bi- şi multivariante. Variabilele alese au fost: nevoia
demografică (operaţionalizată prin proporţia populaţiei de peste 65 de ani); dezvoltarea
economică (operaţionalizată prin PIB); creşterea economică (operaţionalizată prin
procentul creşterii reale în perioada 1960-80); mobilizarea clasei muncitoare
(operaţionalizată prin proporţia ponderată a locurilor în guvern deţinute de partidele
politice de stânga); influenţa catolicismului asupra politicii sociale (operaţionalizată prin
proporţia locurilor în parlament); impactul istoric al absolutismului şi autoritarismului
(operaţionalizată prin anul sufragiului universal) (Esping-Andersen, 1990, pp.26-33;
Deacon, 1993, pp.191-193).
Rezultatul analizei lui Esping-Andersen este gruparea variatelor state ale
bunăstării în trei tipuri ideale de regim sau "trei lumi ale capitalismului bunăstării":
liberal, conservator/corporatist şi social-democrat (Esping-Andersen, 1990).

Tipologia regimurilor de state ale bunăstării (G.Esping-Andersen)

1. Liberal (Liberal welfare state): este dominat de logica pieţei. Prestaţiile sunt
modeste, acordate adesea pe baza testării mijloacelor şi stigmatizante. Principiul
eligibilităţii reduse urmăreşte ca protecţia socială să nu submineze motivaţia pentru
muncă. Statul încurajează formele private de protecţie socială (asigurări private sau
ocupaţionale). Decomercializarea are un nivel minim, ceea ce limitează sfera drepturilor
sociale. Impactul distribuţional este practic inexistent sau, mai exact, stratificarea socială
este o combinaţie de "relativă egalitate în sărăcie între beneficiarii de protecţie socială şi
bunăstare diferenţiată de mecanismele pieţei în rândul majorităţii”.

21
Exemple tipice: SUA, Australia, Canada

2. Conservator/corporatist (Conservative/corporatist welfare state): "Obsesia

liberală pentru eficienţa economică şi caracterul comercial nu au fost niciodată
preponderente" şi nici garantarea drepturilor sociale nu a fost contestată vreodată. Rolul
asigurărilor private şi al protecţiei ocupaţionale este minim. Totuşi, drepturile sociale
menţin diferenţele de clasă şi status existente, iar efectele redistributive sunt "neglijabile".
Statele bunăstării care intră în această categorie îşi au adesea originile în regimuri pre-
democratice sau autoritare care au urmărit utilizarea politicii sociale pentru a descuraja
mobilizarea clasei muncitoare (Bismarck, în Germania). În regimurile corporatiste
Biserica are o influenţă considerabilă, ceea ce a determinat atitudinea lor conservatoare în
protecţia familiei (ajutoarele familiale sunt acordate diferenţiat pentru a consolida forma
tradiţională de familie condusă de bărbat). Rolul major al Bisericii explică şi importanţa
acordată principiului subsidiarităţii care limitează implicarea statului doar la formele de
protecţie socială pe care instituţiile intermediare (biserica, în special) nu le pot acorda.
Exemple tipice: Austria, Franţa, Germania, Italia

3. Social-democrat (Social-democratic welfare state): se caracterizează prin

universalism şi subminarea mecanismelor de piaţă. El este conceput ca "un stat al
bunăstării care trebuie să promoveze egalitatea celor mai înalte standarde şi nu egalitatea
nevoilor minime". Prestaţiile sunt gradate în funcţie de câştiguri, dar aceasta reprezintă o
cale de a asigura sprijinul universal şi participarea la sistemul de asigurări universale.
Statul este considerat ca principalul mijloc de a realiza drepturile sociale ale tuturor
cetăţenilor săi. Preocuparea pentru ocuparea deplină a forţei de muncă este impusă de
"costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării bazat pe solidaritate, universalism
şi de-comercializare" , care pot fi obţinute cel mai bine sau numai dacă "cei mai mulţi
oameni lucrează şi cât mai puţini posibil trăiesc din transferuri sociale".
Exemple tipice: Suedia şi Norvegia
Sursa: Esping-Andersen, 1990, pp.26-33; Pierson, 1991, p.187

Modele de politici sociale în statelor post-socialiste din Europa Centrală şi de Est

(Livia Popescu, Cristina Raţ)

Ţările post-socialiste din Europa Centrală şi de Est (CEE) nu au fost incluse în tipologiile
clasice ale statelor bunăstării capitaliste, cum ar fi cea a lui Esping-Andersen (1990),
Leibfried (1992) sau Ferrera (1996). Analiştii au opinii diferite dacă aceste ţări constituie
o grupare aparte, cu un traseu al tranziţiei post-socialiste ce conduce spre o configuraţie
similară a sistemului de protecţie socială, sau putem identifica o „tipologie” în cadrul
ţărilor post-socialiste europene.
La începutul perioadei de tranziţie, Bob Deacon (1992) a propus o tipologie a
sistemelor de protecţie socială în perspectivă în CEE, utilizând următorul set de criterii:
- caracterul schimbării regimului politic (negocierea elitelor politice sau revoluţie)
- moştenirea totalitară (caracterul absolutist/autoritar al regimului socialist)
- influenţa bisericii (creştine catolice, în majoritatea ţărilor) asupra policilor după
schimbarea regimului politic

22
- dezvoltarea economică
- gradul de mobilizare a clasei muncitoare
- impactul social al schimbărilor din perioada de tranziţie.

Deacon (1992) a conturat patru tipuri de state ale bunăstării emergente în Europa
Centrală şi de Est: tipul conservator-coporatist post-socialist (reprezentat de Bulgaria,
Polonia, România şi Serbia), tipul capitalist-liberal (Ungaria şi Slovenia), tipul social-
democratic (Cehoslovacia) şi tipul conservator-corporatist (reprezentat doar de fosta
Rep. Democrată Germană).
Tipologia lui Bob Deacon (1992)
Bulgaria Cehoslovaci Polonia Ungaria România
a
Dezvoltarea economică Medie Ridicată Medie Medie Scăzută
Mobilizarea clasei muncitoare Ridicată Ridicată Ridicată Scăzută Ridicată
Influenţa bisericii creştine (catolice) Scăzută Scăzută Ridicată Scăzută Scăzută
Moştenirea absolutistă şi autoritară Ridicată Scăzută Ridicată Medie Ridicată
Caracterul revoluţionar al schimbării Medie-scă. Medie-scă. Medie-scă. Absent Medie-scă.
Impactul tranziţional Mediu Mediu Ridicat Ridicat Scăzut
Tipul de regim în perspectivă Conservator- Social- Conservator- Capitalism Conservator-
corporatist democrat corporatist liberal corporatist
postcomunist postcomunist postcomunist
Sursă: Sotiropoulus, D., Neamtu, I., Stoyanova, M. 2003: 660.

În clasificările lor, Banca Mondială şi UNDP diferenţiază ţările post-socialiste mai ales în
funcţie de ritmul implementării reformelor în domeniul social şi economic: Republica
Cehă şi Ungaria sunt menţionate în rândul celor care au adoptat rapid reforme, trecerea
spre economia de piaţă fiind realizată printr-o „terapie de şoc”. România şi Bulgaria au
implementat reformele într-un ritm mult mai lent, subvenţionând economia şi ţinând în
frâu procesele de privatizare şi liberalizare a pieţei economice.

În a doua decadă a perioadei de tranziţie, evoluţiile ţărilor CEE prezintă o serie de

trăsături comune: reformarea sistemului de pensii prin introducerea pilonului privat
obligatoriu (mai întâi în Ungaria şi Polonia, mult mai târziu în România), reformarea
serviciilor publice de sănătate prin trecerea de la modele cu acoperire universală (modelul
Beveridge) la modelul asigurărilor (modelul Bismarck), transformarea prestaţiilor
familiale (introducerea concediul parental ce poate fi utilizat de oricare dintre părinţi),
introducerea unor scheme de garantare a veniturilor minime (cu excepţia Ungariei, care
acordă ajutoare sociale finanţate şi administrate la nivel local), descentralizarea şi
contractarea serviciilor sociale (cursuri de calificare, îngrijire la domiciliu, etc.). Aceste
evoluţii se înscriu preponderent într-o orientare liberală-conservatoare, de
responsabilizare a individului, reducere a implicării statului în redistribuţia resurselor şi
menţinerea unor scheme publice contributive pentru sănătate, pensii şi şomaj.

Referinţe:
Deacon, B., Castle-Kanerova, M., Manning, N., Millard, F., Oros, E., Szalai, J. and Vidinova, A. (eds.)
(1992) The New Eastern Europe. Social Policy Past, Present and Future, London: Sage.
Deacon, B. (2000) Eastern European Welfare States: The Impact of the Politics of Globalisation, Journal of
European Social Policy, 10, 146-161.
Giddens, A. (2000): A treia cale. Iaşi: Polirom.

23
Popescu, L. (2004a) Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi responsabilitate individuală,
Cluj: Presa Universitară Clujeană
Popescu, L. (2004b): “Romanian Post-Communist Social Policy. Towards the Third Way?” in Seelisch, W.
(ed.) Soziale Verantwortung in Europa, Darmstadt: Bagen Verlag, pp. 175-186
Popescu, L. (1998): “State and Market in Romanian Social Policy” in Iatridis, D., Hopps, J.G. (1998):
“Privatization in Central and Eastern Europe”, Westport Inn: Praeger, pp. 155-168
Sotiropoulus, D., Neamtu, I., Stoyanova, M. (2003) “The trajectory of Post-Communist Welfare State
Development. The Cases of Bulgaria and Romania” in Social Policy and Administration, Vol. 37, No. 6,
pp. 656-673

Influenţa procesului de integrare Europeană asupra politicilor sociale din statele

membre. Metoda Deschisă de Coordonare în Domeniul Politicilor Sociale

Un „model European” al statului bunăstării?

Dacă se poate vorbi de un „model European” al sistemului de protecţie socială constituie

o întrebare recurentă în studiile actuale privind protecţia socială în UE. Dincolo de
diferenţele privind organizarea protecţiei sociale şi posibilitatea grupării statelor europene
în funcţie de anumite similarităţi (vezi tipologiile lui Esping-Andersen, 1990; Leibfried,
1992), majoritatea autorilor argumentează că în toate ţările Europene există un
angajament asumat de către stat în ceea ce priveşte asigurarea „cetăţeniei sociale”
(Marshall, 1960) şi acceptabilitatea intervenţiei statului în economie prin mijloace
redistributive pentru finanţarea cheltuielilor cu protecţia socială. Această configurare
contrastează cu ceea ce putem întâlni în SUA, Japonia sau majoritatea ţărilor Americii
Latine, unde statul are o intervenţie limitată şi segmentară, asigurând doar un minim de
resurse celor aflaţi într-o situaţia de deprivare economică şi socială accentuată. În aceste
ţări statul urmează o orientare liberală: nu se implică în organizarea unor instituţii publice
de solidaritate socială şi asumare comună a riscurilor. În schimb, toate statele europene
îşi asumă aceste sarcini, statul având un rol crucial în organizarea sistemului public de
pensii, de sănătate, garantarea dreptului de concediu de maternitate şi concediu de boală
plătit, acordarea de alocaţii universale pentru copii, de servicii sociale publice. Ceea ce
diferenţiază statele europene este circumscrierea exactă a acestor funcţii, cu alte cuvinte
rolul explicit al statului în reglementarea, controlul, finanţarea şi prestarea măsurilor de
protecţie socială. Dar dimensiunea socială a cetăţeniei (precizată în constituţiile acestor
ţări) nu este contestată (Bode, 2008), iar intervenţia statului în economie prin mijloace
redistributive este considerată legitimă (vezi European Social Survey, 2006).

24
 Guvernul ar trebui sa reduca diferentele dintre venituri
(% persoanelor care sunt de acord)
100.0

75.0

50.0

25.0

0.0

ry
y

om l
k

en
ia
um

ce

Po d

Sw a

ia

ia
n

ga
an

ar

an

i
n
ai

ga
do
ar

an

en

ak
an

ed
la

rtu
i

Sp
m
m
lg

nl
lg

un
ng

Po

ov

ov
Fr
en
Be

er

Fi
Bu

Sl

Sl
Ki
G

R
d
te
ni
U

Respondenti din gospadarii cu venituri sub mediana

Respondenti din gospodarii cu venituri peste mediana

Sursă: European Social Survey, 2006. Calcule proprii.

Notă: Valoarea mediană a veniturilor gospodăriei a fost calculată prin utilizarea scalei de echivalenţă
OECD-2, luând în calcul toate veniturile.

Presiuni comune pentru sistemele de protecţie socială – răspunsuri similare?

Sistemele de protecţie socială din Europa se confruntă cu „presiuni comune” care,

după anii ‘80, s-au accentuat. Putem vorbi de factori exogeni ce ţin de concurenţa pe
piaţa economică globală, mobilitatea forţei de muncă şi influenţa unor agenţi
transnaţionali (Fondul Monetar Internaţional, World Trade Organization, Banca
Mondială etc.), influenţă concretizată, de exemplu, prin Consensul de la Washington
(1989) asupra liberalizării economice şi reducerea cheltuielilor sociale pentru a sprijini
creşterea economică. Sunt importanţi însă şi factorii endogeni: schimbările de natură
demografică precum îmbătrânirea populaţiei (creşterea speranţei medii de viaţă şi
reducerea ratelor de fertilitate), creşterea proporţiei minorităţilor etnice prin procese de
imigrare şi fertilitate diferenţiată, schimbarea modelului de familie (de la familia extinsă
multigeneraţională la cuplul conjugal şi forme de uniune consensuală), accentul pe
calificare şi mobilitate pe piaţa forţei de muncă.
Pierson (1991) argumentează că aceşti factori au condus la o „criză” a sistemelor
de protecţie socială; alţi autori consideră că impactul schimbărilor macroeconomice şi
demografice asupra protecţiei sociale din ţările europene este prezentat într-un mod
exagerat, având în vedere că nu s-a soldat nici cu reducerea cheltuielilor sociale, nici cu
modificări de profunzime în structura statelor bunăstării; ei pledează pentru diferenţierea
problemelor reale de „mitul crizei” (Castles, 2004). Kvist şi Jaerger (2004) consideră că
perioada de criză din anii ’80 face parte din procesul de „maturizare” a sistemelor de
protecţie socială (welfare states), care a generat adaptarea, restructurarea şi „retragerea”
statului din asigurarea directă a protecţiei sociale. La începutul anilor ‘90 criza a fost
asumată de către actorii politici ca o „provocare” (challenge), iar în prezent asistăm la

25
„controverse” (controversy) privind implicaţiile propriu-zise ale crizei şi posibilul rol al
statului în soluţionarea acestora (Kvist şi Jaerger, 2004: 20).
De exemplu, creşterea proporţiei minorităţilor etnice în totalul populaţiei poate fi
văzută în acelaşi timp ca o accentuare a problemei integrării şi coeziunii sociale, dar şi ca
o soluţie la problema îmbătrânirii populaţiei şi lipsa forţei de muncă, datorită fertilităţii
mai mari în cazul acestor grupuri. Reducerea rolului statului în prestarea de servicii
publice poate creşte eficienţa utilizării fondurilor, pe de altă parte controlul calităţii
serviciilor scade şi categorii vulnerabile ale populaţiei pot întâmpina dificultăţi în
accesarea serviciilor.
Într-o lucrare ulterioară, Pierson (2001) consideră că sistemele de protecţie socială
au răspuns presiunilor prin limitarea costurilor asociate protecţiei sociale (cost
containment), „re-comercializarea” acestora (re-commodification), cu alte cuvinte
condiţionarea lor de participarea pe piaţa muncii, şi „recalibrare” (recalibration). Ceea ce
necesită însă subliniat este că „cetăţenia socială”, ca o dimensiune inerentă a cetăţeniei în
ţările Europene, nu a fost contestat.

Metoda Deschisă de Coordonare în Domeniul Politicilor Sociale (OMC)

Existenţa unor convergenţe în privinţa măsurilor de protecţie socială în cadrul

ţărilor europene poate fi explicată, pe de o parte, prin adaptarea sistemelor de protecţie
socială la „presiunile” comune discutate anterior, pe de altă parte, printr-o ajustare (mai
mult sau mai puţin deliberată) la ceea ce s-a preconizat a fi un posibil model de
armonizare a politicilor sociale, odată cu procesele de integrare europeană. Ambiţia
armonizării politicilor sociale Europene (Taylor-Gooby, 2004) ce a marcat sfârşitul anilor
’80 s-a concretizat însă într-un model de „coordonare deschisă” cu o putere de
constrângere minimă asupra statelor membre. În prezent, rolul Uniunii Europene, prin
intermediul Directoratului General pentru Muncă şi Protecţe Socială al Comisiei
Europene, este doar de a media dialogul dintre ţări pentru stabilirea unor obiective
comune şi monitorizarea eforturilor statelor membre în realizarea acestor obiective, prin
formularea unor planuri şi rapoarte strategice naţionale.
Originile Metodei Deschise de Coordonare în Domeniul Politicilor Sociale (Open
Method of Coordination – OMC) se regăsesc în activităţile Observatorului de Politici
Sociale pentru Combaterea Excluziunii Sociale de la începutul anilor ’90, dar dezvoltarea
sa este strâns legată de politica privind piaţa forţei de muncă şi formularea Strategiei
Europene de Ocupare a Forţei de Muncă (European Employment Strategy – EES).

O scurtă istorie a OMC (Vezi Begg, 2002; Ferrara et. al., 2002):

 1992: Două recomandări ale Comisiei Europene: 92/441 – statele membre ar

trebui să dezvolte sisteme de garantare a unui venit minim, să participe la
schimburi de informaţii şi experienţe relevante pentru politica socială; 92/442 –
apare ideea urmăririi unei convergenţe în politica socială;
 1992: Tratatul de la Maastricht: Sunt propuse două articole privind politica
socială, dar acestea nu sunt incluse în tratat datorită opunerii Regatului Unit;
 1997: Tratatul de la Amsterdam: Două articole referitoare la politica socială a
ţărilor membre sunt încorporate ulterior în Tratatul de la Maastricht: articolul 136,

26
 referitor la combaterea excluziunii sociale şi articolul 136, referitor la integrarea
pe piaţa forţei de muncă.
 1999: accentuarea revendicărilor privind o „Strategie armonizată pentru
modernizarea protecţiei sociale”
 Consiliul European de la Lisabona, Martie 2000: Acordul privind necesitatea
unei Metode Deschise de Coordonare a politicilor sociale şi rolul instrumental al
Consiliului European în realizarea acestei coordonări;
 Consiliul European de la Nisa, Decembrie 2000: un punct de cotitură. Acord
asupra obiectivelor şi structurii comune a Planurilor Naţionale pentru Incluziune
Socială. Acestea trebuie elaborate în anul 2002.
 Se înfiinţează un Comitet pentru Protecţia Socială cu un rol consultativ,
compus din doi reprezentaţi ai Comisiei Europene şi câte un reprezentant din
fiecare stat membru UE.

Un concept-cheie în documentele agendei sociale europene este cel de „excluziune/

incluziune” socială, preluat din documentele franceze care problematizează excluderea
anumitor categorii de populaţie din protecţia socială oferită de stat. În limbajul politicilor
sociale europene, termenul se referă în primul rând la excluderea de pe piaţa forţei de
muncă ca urmare al unui proces de acumulare şi cronicizare a dezavantajelor economice
şi sociale. Caracterul imprecis al termenului poate constitui, în opinia unor comentatatori
(Barry, 1998; Lister, 2006), un avantaj pentru dezbaterile politice, dar în detrimentul unei
analize profunde a proceselor sociale care duc la persistenţa inegalităţilor sociale şi
economice şi deprivarea unor categorii de resurse valorizate social. Combaterea „riscului
de sărăcie şi excluziune socială” constituie o prioritate a politicilor formulate în cadrul
OMC, iar definiţia „europeană” a situaţiei de sărăcie face referinţă la noţiunea de
excluziune socială:

„considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale, culturale
sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la acele standarde minime de viaţă care sunt
recunoscute drept acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984).

De asemenea, indicatorii utilizaţi în rapoartele Comisiei Europene pentru evaluarea

sărăciei şi excluziunii sociale se suprapun în mare măsură (vezi ESSPROSS). Pragul
relativ de risc al sărăciei: 60% din venitul median pe membru echivalent de gospodărie.
Scala de echivalenţă folosită în prezent: OECD-2, care ponderează cu 0.5 fiecare adult
din gospodărie (cu excepţia capului de familie) şi cu 0.3 fiecare copil sub 15 ani.

Principalii indicatori structural ai riscului de sărăcie şi excluziune socială:

 distribuţia venitului (raportul cvintilelor);
 proporţia populaţiei de sub pragul de sărăcie înainte şi după transferurile
sociale (pragul de sărăcie relativă, 60% din venitul median);
 persistenţa sărăciei (proporţia celor care au avut venituri sub pragul de sărăcie
pentru trei ani consecutivi);
 proporţia gospodăriilor în care nimeni nu are un loc de muncă;
 diferenţe regionale (coeficientul de variaţe al ratelor de şomaj regionale);
 nivel scăzut de educaţie (proporţia tinerilor între 18-24 ani care nu mai
urmează o calificare, nu mai frecventează o instituţie de învăţământ);

27
  rata şomajului de lungă durată (mai lungă decât 12 luni).

Întocmirea OMC a urmat în mare măsură modelul Strategiei Europene pentru Ocuparea
Forţei de Muncă (European Employment Strategy - EES); obiectivele celei din urmă
pentru anul 2010 sunt: o rată de ocupare de 70%; o rată de ocupare în rândul femeilor de
60%; o rată de ocupare de 50% în rândul celor peste 50 de ani; Accentul pus pe creşterea
productivităţii muncii, caracterul inclusiv şi integrat al pieţei forţei de muncă, prestaţii
sociale pentru cei care muncesc (trecerea de la welfare la workfare).

Obiectivul principal al OMC pentru 2010: injumătăţirea ratei de sărăcie în UE, de

la 18% în 2000 la 9%. Rata de sărăcie se referă la deprivarea financiară, măsurată la
nivel de gospodărie relativ la pragul de 60% din venitul median pe gospodărie într-o
anumită ţară. Combaterea sărăciei în rândul copiilor constituie un obiectiv special: cu
excepţia ţărilor scandinave, în toate ţările membre UE rata de sărăcie este mai mare în
rândul copiilor. În România, aceasta este cu 7% mai ridicată. Obiectivul înjumătăţirii
ratei de sărăcie va fi destul de greu de realizat, având în vedere ratele ridicate din noile
state membre, în special în România, Polonia, Bulgaria şi ţările baltice, cât şi eficienţa
contestabilă a măsurilor de protecţie socială în aceste ţări.

La Consiliul European de la Nisa, Decembrie 2000 au fost aprobate un set de

obiective comune ale politicilor sociale:
 promovarea accesului tuturor pe piaţa forţei de muncă şi a accesului la resurse,
drepturi, bunuri şi servicii;
 prevenirea excluziunii sociale;
 acţiuni în sprijinul celor mai vulnerabili;
 mobilizarea tuturor celor implicaţi (stakeholders): instituţii europene, guverne
naţionale, societatea civilă (organizaţii non-guvernamentale), agenţii private de
servicii sociale, beneficiarii serviciilor sociale, persoane aflate la nevoie.

Aceste obiective se regăsesc şi în documentele ulterioare, inclusiv în Agenda socială

reînnoită: oportunităţi, acces şi solidaritate în Europa secolului XXI formulată de
Comisia Europeană în Iulie 2008:

Agenda socială reînnoită se bazează pe trei obiective interconectate, de importanţă egală:

Crearea de oportunităţi: crearea de oportunităţi înseamnă generarea de locuri de muncă mai
multe şi mai bune şi facilitarea mobilităţii. În societăţi în care oamenii sunt consideraţi ca fiind
egali, nicio barieră de niciun fel nu ar trebui să existe în calea acestora. Aceasta înseamnă
garantarea pentru toţi a şanselor de a-şi dezvolta propriul potenţial, respectând totodată
diversitatea Europei, luarea de măsuri împotriva discriminării manifeste şi indirecte, cât şi
combaterea rasismului şi a xenofobiei.
Asigurarea accesului: Dat fiind punctul de plecare în viaţă foarte diferit al fiecărui individ, nu
se pot asigura oportunităţile fără îmbunătăţirea accesului pentru cei mai dezavantajaţi. Toţi
cetăţenii trebuie să aibă acces la o educaţie, protecţie socială, asistenţă medicală şi servicii de bună
calitate care pot contribui la depăşirea inegalităţilor iniţiale şi care permit tuturor să se bucure de
vieţi mai lungi şi mai sănătoase. Tineretul Europei trebuie înzestrat cu toate mijloacele pentru a
putea profita de oportunităţi. Toţi europenii ar trebui să aibă acces la educaţie şi la dezvoltarea
competenţelor pe parcursul vieţii (de exemplu şcolile din programul „a doua şansă” sau învăţarea
pe tot parcursul vieţii) pentru a se putea adapta la schimbări şi a relua totul de la capăt la diferite
stadii din viaţa lor.

28
 Demonstrarea solidarităţii: Europenii împărtăşesc un angajament faţă de solidaritatea
socială: între generaţii, regiuni, cei înstăriţi şi cei mai puţin înstăriţi şi între statele membre mai
bogate şi cele mai puţin bogate. Solidaritatea este o parte a modului în care societatea europeană
funcţionează şi a relaţiilor acesteia cu restul lumii. Adevărata egalitate de şanse depinde atât de
acces, cât şi de solidaritate. Solidaritatea înseamnă acţiune pentru a-i ajuta pe cei care sunt
dezavantajaţi – care nu pot culege beneficiile unei societăţi deschise, aflată într-o schimbare
rapidă. Aceasta înseamnă cultivarea incluziunii sociale şi a integrării, a participării şi a dialogului,
precum şi combaterea sărăciei. Înseamnă acordarea de sprijin acelora care sunt expuşi problemelor
temporare şi de tranziţie ale globalizării şi schimbărilor tehnologice.
Sursă: Comisia Europeană, 2008: 6-7.

În cadrul documentului, Comisia Europeană pledează pentru întărirea rolului Metodei

Deschise de Coordonare pentru îmbunătăţirea “angajamentului şi vizibilităţii politice” a
realizării acestor obiective, prin utilizarea unor indicatori cuantificabili şi stimularea
“monitorizării, învăţării mutuale şi evaluării colegiale de către statele membre” (Comisia
Europeană, 2008: 18).

RESURSE UTILE PRIVIND POLITICILE SOCIALE ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ:

 EUROSTAT – redactarea statisticilor la nivelul UE;

 MISSOC – permite compararea sistemelor de protectie socială din ţările UE;
 ESSPROS – cuprinde un set de indicatori stabiliţi în cadrul OMC privind
problemele şi politicile sociale în UE; Pentru România şi Bulgaria, datele sunt
încă incomplete la anumiţi indicatori.
 EUROMOD – o metodă de evaluarea impactului măsurilor de protecţie socială
prin simulare microeconomică;

Aderarea României la Metoda Deschisă de Coordonare a politicilor sociale din UE

Odată cu procesul de integrare Europeană, România a formulat alături de statele membre

Planul Naţional de Incluziune Socială 2002 şi a înfiinţat Comisia Naţională Antisărăcie
şi pentru Incluziune Socială (CASPIS). Raportul Naţional de Incluziune/Excluziune
Socială din 2004 monitorizează implementarea măsurilor de combatere a sărăciei şi
excluziunii sociale, utilizând abordarea Comisiei Europene în construcţia indicatorilor. În
momentul redactării acestui text, cel mai recent document este Strategia Naţională de
Incluziune Socială 2006-2008, care sintetizează evoluţia principalilor indicatori sociali şi
stabileşte trei priorităţi ale politicii sociale pentru perioada actuală, în vederea atingerii
obiectivului general al unei „societăţi inclusive”:

1. ridicarea nivelului de trai al populaţiei prin creşterea nivelului veniturilor

obţinute din muncă, stimularea ocupării forţei de muncă şi promovarea unor
politici inclusive;
2. facilitarea accesului la resurse, la drepturi şi la servicii;
3. ameliorarea condiţiilor de trai pentru populaţia romă.

29
Este notabil faptul că Strategia nu operaţionalizează aceste obiective specifice prin
definirea unor indicatori cuantificabili şi stabilirea unor standarde de evaluare. Aceeaşi
critică se poate aduce şi părţii a doua a documentului, în care se prezintă principalele
provocări şi obiective din sistemul de pensii, protecţia sănătăţii şi asistenţa de lungă
durată acordată persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilităţi.

Având în vederea integrarea României în UE în 2007, doar o parte dintre indicatorii

statistici raportaţi de EUROSTAT sunt accesibili şi pentru România.

Referinţe:
Atkinson, T., Cantillon, B., Marlier, e., Nolan, B. (2002). Social Indicators. The EU Social Inclusion,
Oxford, Oxford University Press.
Barry, B. (1998): “Social exclusion, social isolation and distribution of income” CASEPaper 12, Centre for
the Analysis of Social Exclusion, London School of Economics.
Begg, I., Berghman, J. (2002): „Introduction: EU social (exclusion) policy revisited?” in Journal of
European Social Policy, Vol. 12 (3), pp. 179-194.
Bode, I. (2008): “Social citizenship in post-liberal Britain and post-corporatist Germany: curtailed,
fragmented, streamlined, but still on the agenda” in Social Policy Review, Vol. 1.
Castles, F. (2004): The Future of the Welfare State. Crisis Myths and Crisis Realities. Oxford: Oxford
University Press.
Esping-Andersen, G. (1990): The Three Worlds of Welfare Capitalism. Cambridge: Polity Press.
Ferrera, M., Matsagaris, M, Sacchi, S. (2002): „Open Coordination against Poverty. The new EU social
inclusion process” in Journal of European Social Policy, Vol. 12 (3), pp. 227-239.
Jaeger, M., Kvist, J. (2004): “Pressures on State Welfare in Post-industrial Societies: Is More or Less
Better?” in Taylor-Gooby, P. (ed.) Making a European Welfare State? Oxford: Blackwell, pp. 17-35.
Leibfried, S. (1992): “Towards a European Welfare State? On Integrating Poverty Regimes into the
European Community”, in Ferge, Z., Kolberg, J.E. (eds.) Social Policy in a Changing Europe, Kampus
Verlag, Frankfurt am Main.
Lewis, J., Surrender, R. (2004): Welfare State Change. Towards a Third Way? Oxford: Oxford University
Press.
Lister, R. (2006): On Poverty. Cambridge: Polity Press.
Marshall, T.H. (2000 [1950]): “Citizenship and social class” in Pierson, C. and Castles, M. (Eds.) The
Welfare State Reader. Cambridge: Polity Press, pp. 32-42.
Pierson, C. (1991): Beyond the Welfare State? Pennsylvania: Pennsylvania State University Press.
Popescu, L. (2004), Protecţia socială în Uniunea Europeană. Ed. a II a , Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Taylor-Gooby, P. (ed.) (2004): Making a European Welfare State? Oxford: Blackwell.

Rapoarte citate:
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (2002): Planul Naţional de Incluziune Socială.
Bucureşti, Guvernul României.
Comisia Naţională Antisărăcie şi pentru Imcluziune Socială (2004): Raportul de Incluziune(Excluziune
Socială, Bucureşti.
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (2006): Strategia Naţională de Incluziune Socială 2006-
2008. Bucureşti, Guvernul României.
Comisia Europeană (2008): Agenda socială reînnoită: oportunităţi, acces şi solidaritate în Europa
secolului XXI. Bruxelles, CE.
Comisia Europeană (2008): Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2008. Bruxelles, EC.
Comisia Europeană (2008):Portofolio of Overarching Indicators and Streamlined Social Inclusion,
Pensions, and Health Portofolios. Bruxelles, EC.

30
 Unitatea II.

Evoluţia principalelor componente ale sistemului de protecţie

socială în perioada de tranziţie – Sinteză retrospectivă
(Livia Popescu)

Transformarea sistemului de protecţie socială din perioada de tranziţie postsocialistă

a cuprins urmatoarele aspecte majore: introducerea prestaţiilor pentru şomaj şi ulterior a
prestaţiilor de asistenţă socială (ajutorul social); trecerea de la sistemul universal de sănătate
la asigurarea obligatorie de sănătate; introducerea contribuţiei angajatului la sistemul public
de asigurări; descentralizarea prestaţiilor de garantare a venitului minim şi a serviciilor
sociale. În perioada tranziţiei, valoarea reală a prestaţiilor universale ca şi a celor bazate pe
statusul de angajat a scăzut considerabil. Dezvoltarea serviciilor sociale neguvernamentale a
fost însoţită de o reducere a rolului statului în finanţarea şi furnizarea directă a protecţiei
sociale.
În ciuda numeroaselor elemente distinctive sau divergente existente în politica
socială din ţările central şi est-europene, analiştii au constat şi numeroase trasături comune.
Iată câteva dintre cele manifestate în primii ani ai tranziţiei:
 măsuri spontane (ad-hoc) şi reactive pentru a proteja noii şomeri şi pentru a
compensa erodarea veniturilor (salarii şi prestaţii sociale) populaţiei produsă de
inflaţie;
 eliminarea subvenţiilor pentru numeroase bunuri şi servicii, fără anticiparea
corespunzătoare a consecinţelor sociale pentru grupurile vulnerabile;
 recugerea la caritate şi la voluntariat pentru a umple golurile create prin reducerea
unor servicii de stat;
 apariţia unor iniţiative independente în domeniul ocrotirii sociale, în condiţiile unei
capacităţi diferenţiate a cetăţenilor de a participa la ele;
 privatizarea (relativ limitată) a unor servicii medicale şi sociale;
 începerea procesului de “deconstruire” a sistemului de securitate socială de stat şi
trecerea la sisteme de asigurări sociale finanţate prin contribuţii;
 renunţarea la multe dintre serviciile pentru îngrijirea copilului (creşe, gradiniţe cu
program prelungit), serviciile medicale şi facilităţile recreaţionale organizate de
întreprinderi pentru angajaţii proprii;
 schimbarea naturii inegalităţii în accesul şi utilizarea serviciilor sociale de la
inegalitatea bazată proponderent pe privilegii birocratice/politice la cea bazată
preponderent pe relaţiile de piaţă;
 descentralizare şi control local mai mare în acordarea protecţiei sociale, dar în
condiţiile unor resurse financiare precare (Deacon, 1993:189-90).

31
 Unitatea III.

Componenta contributivă a sistemului de protecţie socială

(Livia Popescu, Adina Rebeleanu)

1. Şomajul şi protecţia şomerilor (Livia Popescu)

Şomajul este un risc major în societăţile moderne, dar fenomenul a fost practic
necunoscut în economiile centralizate. În rândul analiştilor a existat un relativ consens cu
privire la inevitabilitatea şomajului după prăbuşirea socialismului de stat. Opiniile sunt
însă divergente în privinţa relaţiei dintre fenomenul şomajului şi tranziţia la economia
liberă de piaţă. Genov (1999) afirmă că şomajul este un cost social pe care îl implică
acest tip de schimbare, iar unii experţi au considerat creşterea şomajului nu numai
necesară, ci şi o măsură a eficacităţii restructurării economice (ECV 1993). Zagorski
(1999) vede fenomenul ca un efect colateral negativ şi respinge interpretarea în termeni
de riscuri asociate transformării economico-sociale. Ideea de risc sugerează că şomajul ar
fi putut fi evitat şi pune sub semnul întrebării chiar dezirabilitatea transformărilor care
produc fenomenul negativ. Ori, subliniază autorul polonez, sistemul economic al
socialismului de stat a încetat să funcţioneze aşa că el trebuia înlocuit cu un altul,
indiferent de presupusele sau realele sale părţi pozitive. Pe de altă parte, faptul că
populaţiile est-europene văd şomajul nu ca pe o disfuncţie a economiei „normale” de
piaţă, ci ca o consecinţă a reformelor socio-economice poate afecta negativ legitimitatea
transformării (p. 115-116).
Deşi previzibilă, apariţia şomajului în perioada tranziţiei la economia de piaţă a reprezentat
un şoc pentru societăţile est-europene. Pe de altă parte, consecinţele şomajului nu puteau fi
imaginate în totalitate de oameni care fuseseră obişnuiţi să aibă locul de muncă garantat pe
întreaga durată a vieţii active (Zagorski 1999). Deciziile politice adoptate între 1990-1993
arată indubitabil că şi guvernanţii au avut o capacitate redusă de anticipare a evoluţiei
şomajului şi a efectelor sale. Au prevalat măsurile de protecţie ad-hoc, capabile să ofere
soluţii numai situaţiilor de moment. În consecinţă, modificările legislative s-au succedat la
intervale scurte pentru a răspunde schimbărilor din dinamica şi structura şomajului.

Evoluţia şomajului după 1990 - sinteză

În România şomajul a evoluat conform unui pattern mixt. Deşi în 1991 rata oficială era
de numai 3%, asemeni Cehiei, în următorii doi ani ponderea şomerilor în ansamblul forţei
de muncă s-a triplat. Rata din 1994 (10, 9%) era de altfel identică cu a Ungariei şi plasa
România foarte aproape de dinamica ţărilor din primul grup. În a doua jumătate a anilor
´90, tipul de evoluţie este similar celui din Bulgaria, chiar dacă ponderea şomerilor
continuă să fie sensibil diferită în cele două ţări. În perioada 1995-1996, şomajul
înregistrat scade, pentru ca o nouă creştere să ducă în 1999 nu numai la depăşirea valorii
din 1996, ci şi a maximei din prima parte a decadei. Studiul asupra sistemelor de
protecţie socială din cele 13 ţări candidate distinge între ţări cu şomajridicat (peste 10%)
şi scăzut (până la 10%), fiecare categorie fiind subîmpărţită în funcţie de tendinţa
(crescătoare sau stabilă/ descrescătoare) a fenomenului. Conform datelor din 2000,
Polonia şi două din ţările baltice aparţin grupului cu şomaj ridicat şi în creştere, iar Cehia
şi Româniase află în grupul cu şomaj sub 10%, dar cu tendinţă ascendentă. Autorii

32
analizei menţionează că rata relativ scăzută a şomajului din România reclamă „o
contextualizare atentă”. Mai precis, aceasta înseamnă că ratele scăzute ale şomajului nu
reflectă un grad înalt de ocupare a forţei de muncă, ci se datorează mai ales nivelului înalt
ale subocupării din sectorul agricol (GVG, 2002: 185). Analiza comparativă arată cu
suficientă claritate că manifestarea timpurie a şomajului deschis şi înscrierea pe o curbă
de creştere accelerată în primii trei ani ai tranziţiei a condus la atingerea unor rate cu două
cifre înainte de1994. Trei dintre ţările aflate în această situaţie - Polonia, Ungaria şi
Slovenia - au cunoscut o temperare şi chiar o scădere relativ constantă a şomajului după
acest moment. În cazul Bulgariei, României, dar şi al Slovaciei scăderea din 1995-1996 a
fost urmată de o nouă perioadă de creştere şi de atingerea unor noi maxime în 1999-2000.
Şomajul tinerilor constituie o problemă deosebit de serioasă în regiune, majoritatea ţărilor
având pentru categoria de vârstă 15-24 ani o rată de două mai mare decât rata medie a
şomajului general. Comparativ cu restul forţei de muncă, riscul de ajunge în şomaj este
mult sporit în cazul tinerilor. Conform studiului GVG (2002), raportul dintre rata
şomajului tinerilor şi rata şomajului general are valori cuprinse între 2,54 şi 1,37. Riscul
suplimentar de şomaj pe care îl exprimă acest raport este cel mai ridicat în România
(2,54). Urmează Slovenia, Bulgaria şi Polonia cu valori de peste 2, dar inferioare celei
din România. În restul ţărilor din regiune riscul (suplimentar) de şomaj al tinerilor se
înscrie în intervalul 1,94-1,47. Cu excepţia Sloveniei şi a ţărilor baltice, valorile calculate
pentru bărbaţii tineri sunt mai mari decât cele pentru femeile din aceeaşi categorie de
vârstă (GVG 2002: 187).
Şomajul de lungă durată este o altă caracteristică a ţărilor est-europene. Ponderea lui în
şomajul total este probabil mai ridicată decât o indică statisticile pentru că acestea
reflectă numai persoanele înregistrate sau care primesc prestaţii. În anul 2000, ratele
şomajului de lungă durată erau mai mari decât cele din ţările vest-europene, Slovacia,
Bulgaria şi Polonia depăşind dublul nivelului mediu din UE (GVG 2002: 10). În acelaşi
timp, persoanele aflate în şomaj de 12 luni sau mai mult reprezentau peste 40% din
totalul şomerilor în toate cele 10 ţări candidate la integrarea (a se vedea tabelul 6.2.).

Date privind şomajul în România (2009)

Şomer (cf. definţiei BIM): persoană de vârstă 15-74 ani care îndeplineşte simultan
condiţiile: nu are loc de muncă şi nu desfăşoară activitate pentru obţinerea de venituri;
este în căutarea unui loc de muncă prin metode
Numărul şomerilor: 681.000 (+ 106 mii faţă de 2008); 62,3% B, 28,9% tineri 15-24 ani;
Rata şomajului (ponderea din total populaţie activă): 6,9%
Factori diferenţiatori şi de risc ai şomajului
• Femei: 5,8%; Bărbaţi: 7,7%
• Urban: 8,1%; Rural: 5,4%.
• Regiune: cea mai ridicată în R Sud Muntenia(10,7%) şi cea mai scăzută în
Bucureşti-Ilfov (4,0).
• Vârstă: tineri (15-24 ani)- 20,8%
• Educaţie: nivel scăzut (primar şi grimnazial)-18,0%; nivel superior: 4,2%. ( INS,
2010).
Durata medie a şomajului: 10,8 luni, cea mai lungă durată (13,8 luni) s-a înregistrat pt.
persoanele de 55+ din mediul urban.

33
Şomaj de lungă durată (12 luni +): 30,9% din total. Pondere importantă în rândul
absolvenţilor de liceu şi şcoli profesionale.
În şomaj de lungă durată: peste 35% din şomerii 45-54.
Rata şomajului de lungă durată (% din total pop. activă): 2,1%. Valoare de peste 2,4%
pentru B; şi 2,6 în U.
Rata şomajului de foarte lungă durată (doi ani şi peste): 0,9% (INS, 2010)

Protecţia şomerilor

În România, cf. . Legii 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă, este şomer persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii:
a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare (nu a putut ocupa loc de muncă după absolvirea
unei instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar)
b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei
munci;
c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate
potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit
prezentei legi;
d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un loc
de muncă;
e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la alt
furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege;

Condiţii minime de eligibilitate pentru indemnizaţia de şomer sunt:

–au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei
înregistrării cererii (60 zile de la absolvire)
–nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai
mici decât indemnizaţia de şomaj;
c) nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, conform legii;
d) sunt înregistrate la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială
îşi au domiciliul.
Persoanele trebuie să satisfacă toate aceste condiţii.

Obligaţii care incumbă şomerilor sunt:

a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la agenţia
pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea
încadrării în muncă;
b) să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt
înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la acordarea drepturilor;
c) să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite
de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate;
d) să caute activ un loc de muncă (Legea 76/2002).

34
Caracteristici ale asigurării de şomaj:
• Finanţată prin contribuţie: angajator (0,5%) şi angajat (0,5%).
• Se face distincţia între forme de protecţie: active (credite, subvenţii, formări) şi pasive
(indemnizaţia)
• Prestaţia: indemnizaţia de şomaj (reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor
asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor
instituţiilor de învăţământ şi militarilor care au efectuat stagiul militar şi care nu s-au
putut încadra în muncă).

Durata de acordare a indemnizaţiei este diferenţiată, în funcţie de stagiul de cotizare:

• 6 luni: persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an;
• 9 luni: persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;
• 12 luni: persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantum indemnizaţiei:
Componenta de bază (75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data
stabilirii indemnizaţiei) la care se adaugă o suma calculată în raport cu media salariului
brut de baza lunar pe ultimele 12 luni :
•3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;
•5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;
•7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 10 ani;
•10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani.

Încadrarea prin încheierea de contracte de solidaritate în baza Legii nr.116/2002 –

măsuri active de protecţie socială destinată prevenirii şi combaterii marginalizării sociale
a tinerilor cu acces mai dificil pe piaţa forţei de muncă:
•tineri proveniţi din centrele de plasament şi centrele de primire a copilului din cadrul
serviciilor publice specializate şi al organismelor private autorizate în domeniul protecţiei
copiilor;
•tineri singuri cu copii în întreţinere;
•tineri familişti cu copii în întreţinere;
•tineri familişti fără copii în întreţinere;
•tineri familişti care au executat pedepse privative de libertate.

TEMA 1
Identificaţi principalele caracterisitici ale celor doua etape în politica de protecţie a
şomerilor (1991-2002 şi după 2002).

2. Sistemul asigurărilor de sănătate (Adina Rebeleanu)

România are o lungă tradiţie în organizarea sistemului de asistenţă sanitară. Între primul
şi cel de-al doilea război mondial a existat un sistem de asigurări sociale bazat pe modelul
de asigurări Bismarck. Angajaţii din intreprinderile industriale, comercianţii, funcţionarii
şi familiile lor, precum şi liber profesioniştii aerau acoperiţi de asigurările de sănătate.

35
Totuşi, aceştia nu reprezentau decât 5% din întreaga populaţie (National Human
Development Report, 1995). Contribuţiile erau în funcţie de venit şi se plăteau în
proporţii egale atât de către salariaţi cât şi de către patroni (Legea sanitară şi de ocrotire,
1930).
Anul 1949 a însemnat tranziţia spre un sistem de îngrijire medicală cu acoperire
universală şi acces liber la serviciile de sănătate. De fapt, este sistemul de îngrijire
medicală de tip Semashko, care a caracterizat până în 1990 toate sistemele de sănătate din
statele Europei Centrale şi de Est1. Principalele caracteristici ale sistemului sanitar din
România în timpul celor patru decenii de comunism au fost finanţarea de către stat,
planificarea şi gestionarea centralizată, practic un paternalism al statului asupra
serviciilor medicale (ca de altfel asupra tuturor sectoarelor economiei şi de asemenea
asupra sistemului de securitate socială). Toţi profesioniştii din domeniul sănătăţii aveau
statutul de funcţionari publici, iar sistemul privat era complet abolit. Deşi din 1949 au
avut loc multe schimbări, noutatea a apărut abia în 1978, când a fost promulgată o nouă
lege a sănătăţii. În 1983 a fost introdusă plata directă pentru unele servicii, însă toate
serviciile au continuat să fie furnizate în unităţi proprietate de stat (European Observatory
on Health Care System, 2000).
Moştenirea lăsată de sistemul de ocrotire a sănătăţii, centralizat şi strict reglementat, s-a
reflectat şi în funcţionarea sistemului de ocrotire medicală post 1989, respectiv,
problemele cu care acesta s-a confruntat. Alocarea centralizată şi inechitabilă a
resurselor, cu plăţi ilegale şi avantaje pentru nomenclatură, lipsa reacţiei la nevoile locale,
calitatea slabă a serviciilor medicale la nivel de asistenţă primară a stării de sănătate,
trimiterile neadecvate şi accentul puternic pus pe serviciile curative spitaliceşti, unde
lipseau aparatura medicală performantă şi medicamentele necesare, creşterea inechităţii
în furnizarea serviciilor de asistenţă medicală între regiuni şi diferite grupuri sociale, lipsa
unui personal sanitar care să aibă competenţe în dezvoltarea şi managementul politicilor
de sănătate sunt doar câteva dintre dezavantajele celor patru decenii de paternalism statal
(Roemer, M., 1993, Deacon, B., 1995, Beckman, M. şi Zarcovic, G., 1996). Dacă
universalismul şi accesul liber la servicii de sănătate, în primele două decenii de
guvernare comunistă, au avut impact pozitiv penru evoluţiile stării de sănătate a
populaţiei din România, anii 70 marchează începurile declinului şi justifică ineficienţa şi
incapacitatea unui sistem centralizat în condiţiile paternalismului statal economic şi social
(aspecte relevate şi prezentate în capitolul cu privire la evaluarea stării de sănătate).
Între 1990 şi 1995, guvernul şi Ministerul Sănătăţii au adoptat o serie de decrete şi ordine
care între timp au fost modificate. De reţinut este însă faptul că nici una dintre
schimbările legislative nu a pus la îndoială dreptul la asistenţă medicală care este garantat
prin textul constituţional (art. 33, Constituţia României, 1991, respectiv art.34 în varianta
modificată a Constituţiei, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie
2003).
În 1992 printr-o ordonanţă a guvernului2 se stabileşte modalitatea de finanţare a ocrotirii
sănătăţii, reglementându-se şi constituirea fondului special pentru sănătate. Astfel, până
în 1997, momentul votării Legii nr. 145 privind Legea asigurărilor sociale de sănătate, se
pot menţiona următoarele aspecte în materie de finanţare a sectorului sănătăţii:

1
Numite în literatura de specialitate şi rapoartele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, începând cu 1990,
Sisteme de Sănătate în Tranziţie (SIT)
2
Ordonanţa nr. 22 din 21 august 1992 privind finanţarea ocrotirii sănătăţii

36
a. Sistemul de sănătate acorda servicii medicale gratuite, costul acestora fiind acoperit din
fonduri publice,
b. Principalele fonduri publice de finanţare (art. 1, Ordonanţa nr. 22/1992) a sectorului
medical erau bugetul statului, bugetele locale şi fondul special de sănătate.
Schimbarea legislativă majoră este reprezentată de votarea şi promulgarea în iulie 1997 a
Legii nr. 1453 privind asigurările sociale de sănătate. Legea a modificat structural şi
funcţional sistemul de finanţare a serviciilor de sănătate din România. Este înlocuit
modelul finanţat preponderent prin impozite generale cu un model bazat pe prime de
asigurare obligatorii. S-au creat astfel premisele legale pentru reforma sectorului sanitar
din România prin care:
1. Statul garantează acoperirea universală a nevoilor de bază pentru servicii de sănătate.
2. Au fost proiectate sarcinile şi responsabilităţile principalelor structuri guvernamentale
3. Au fost numite instituţiile responsabile pentru reforma sistemului de îngrijiri de
sănătate pentru anul 1998 (Carta Reformei Sistemului de Serviciilor de Sănătate din
România, 1997).
În anul 2002, legea asigurărilor sociale de sănătate este abrogată prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr.150 care reglementează organizarea şi funcţionarea
actualului sistem de asigurări de sănătate. Între cele două texte de lege există câteva
diferenţe, textul aordonanţei, în vigoare până în mai 2006, fiind mai complex şi cu
mai puţine posibilităţi de interpretare decât legea iniţială a asigurărilor sociale de
sănătate. Actuala guvernare (2005-2008) a modificat şi abrogat textul ordonanţei
printr-o legea noua (legea nr. 95/2006).
Alte texte de lege importante pentru sistemul asigurărilor de sănătate sunt hotărârile de
guvern care reglementează annual aprobarea Contractului-cadru privind condiţiile
acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
Pentru domeniul sănătăţii publice rămâne de referinţa Legea nr.100 din mai 1998, care
cuprinde reglementări privind “activităţi care se adresează comunităţii sau individului în
vederea protecţiei comunitare, cu scopul păstrării şi promvării stării de sănătate a
populaţiei” (art.1, aliniat 1, Legea nr. 100/1998, privind asistenţa de sănătate publică). Şi
această lege este abrogată prin noul pachet legislativ al reformei Nicolăescu.
În domeniul asigurărilor private de sănătate abia în anul 2004 a fost adoptat textul de lege
care reglementează acest aspect, deşi au fost preconizate ca şi alternativă la sistemul
public de asigurări încă din 1997 prin textul legii nr. 145 privind asigurările sociale de
sănătate: “Pot funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri
individuale, în diferite situaţii speciale. Se pot organiza şi societăţi private de asigurări de
sănătate. Aceste asigurări nu sunt obligatorii.” (art. 1, aliniatul 3, Legea nr. 145/1997).
Legea care reglementează asigurările private de sănătate este Legea nr. 212/2004, prin
textul căreia se reglementează constituirea sistemului facultaiv de asigurări, suplimentar
celui de asigurări obligatoriu, pachetul de servicii medicale acoperite prin acest tip
complementar de asigurări, înfiinţarea şi funcţionarea societăţilor de asigurări private de
sănătate, condiţiile dobândirii calităţii de asigurat afiliat sistemului privat. Deşi textul de
lege menţionată preconiza transpunerea în practică a sistemului privat de asigurări

3
Legea a fost adoptată în Camera Deputaţilor şi Senatul României în 10 iulie 1997 şi adoptată în 24 iulie
1997 şi adoptată de către Parlament în 24 iulie 1997.

37
începând cu ianuarie 2005, încă în toamna lui 2005 acest demers nu era finalizat. Anul
2006 înseamnă modificarea cadrului legislativ şi pentru componenta privată.
În ceea ce priveşte asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale, acestea
sunt reglementate independent de textul legilor menţionate, la fel si indemnizaţiile pentru
incapacitate temporară de muncă care se acordă în baza Legii nr.19 din 2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Şi maternitatea este
reglementată prin alte texte de lege decât cea a sistemului public de asigurări de sănătate.
Din anul 2006, incapacitatea temporară de muncă şi maternitatea sunt reglementate prin
alte texte de lege şi sunt finanţate din fondul naţional unic al asigurărilor sociale de
sănătate, creat cu această destinaţie.
În februarie 2006 guvernul şi-a asumat răspunderea pentru reforma sistemului de
sănătate. Din mai 2006 funcţionează o nouă lege care relementează întregul sistem de
îngrijire medicală (Legea nr. 95 privind reforma în domeniul sănătăţii). Textul de lege,
reuneşte tot ceea ce a însemnat reglementare în materie de sistem de ocrotire medicală.
Legea 220/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 introduce coplata în
sistemul de sănătate, ce presupune contribuţia asiguratului la sistemul de sănătate,
încasată suplimentar faţă de cea decontată din fondul naţional unic al asigurărilor de
sănătate.
În cadrul actualului sistem de ocrotire medicală se acordă prestaţii în bani (indemnizaţiile
de boală) şi prestaţii în natură (serviciile de îngrijire medicală).

Principiile sistemului de asigurări de sănătate

Sistemul de asigurări de sănătate funcţionează pe baza principiilor contribuţiei obligatorii
la constituirea fondului unic al asigurărilor de sănătate, a solidarităţii, a libertăţii alegerii
de către pacient a medicului şi a casei de asigurări, a egalităţii şi nediscriminării în
accesul la servicii. Principiile se regăsesc stipulate în ambele texte de lege (atât în Legea
nr.145/1997 cât şi în Ordonanţa de Urgenţă nr.150/2002). Însă, în legislaţia actuală aceste
principii sunt prezentate separat, iar adiţional faţă de textul de lege abrogat sunt
prevăzute şi următoarele principii: obligativitatea plăţii contribuţiei de asigurări sociale
de sănătate pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,
participarea persoanelor asigurate, a statului şi angajatorilor la managementul fondului
naţional unic şi trasparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate.
Principiul solidarităţii în baza căruia funcţionează asigurările sociale de sănătate din ţara
noastră îşi are originea într-un sistem larg răspândit în lume - asigurările redistributive. În
mod concret, generaţia activă susţine prin contribuţii prestaţiile beneficiarilor actuali,
urmând ca la rândul ei să fie susţinută de generaţia viitoare. Această modalitate de
organizare a asigurărilor prezintă avatajul că este deosebit de flexibilă şi se adaptează
uşor la nevoile care apar. Beneficiarii sunt susţinuţi aproape concomitent cu constituirea
sistemului. Se reţine în ceea ce priveşte sistemul de asigurări medicale, transferul pe
orizontală, ca mecanism redistributiv.
Principiul alegerii libere de către asiguraţi, a medicului, a unităţii sanitare şi a casei de
asigurări de sănătate garantează dreptul asiguraţilor de a-şi aleage medicul de familie
care să le acorde asistenţa primară. Dacă opţiunea este pentru un medic de familie dintr-o
altă localitate, asiguratul va suporta cheltuielile de transport. Asiguratul poate să-şi
schimbe medicul de familie ales după expirarea a cel puţin 3 luni de la data înscrierii.

38
Prin acest principiu, teoretic se realizează premisele concrete ale îmbunătăţirii calităţii
îngrijirilor medicale.
Un alt principiu al asigurărilor sociale de sănătate constă în faptul că asiguraţii şi membrii
lor de familie (soţ, soţie, părinţi, bunici, fără venituri proprii, copii şi tineri până la vârsta
de 26 de ani dacă sunt elevi, studenţi sau ucenici şi dacă nu realizează venituri din
muncă) au dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu, fără a se ţine cont de
criterii politice, etnice, confesionale, de vârstă, sex, stare materială.
Un alt principiu al asigurărilor de sănătate se referă la obligativitatea asiguraţilor de a
participa la acţiunile profilactice organizate de casele de asigurări de sănătate şi să
respecte tratamentele medicale prescrise. Aceste acţiuni sunt destinate păstrării stării de
sănătatate a populaţiei şi prevenirii îmbolnăvirilor.
Asiguraţii au dreptul la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare, cuprinse în
pachetul de servicii medicale4 de bază oferite populaţiei.
Persoanele care nu au calitatea de asigurat, cu sau fără plata contribuţiei, beneficiază de
serviciile medicale acordate prin pachetul minimal.

Beneficiarii sistemului de îngrijire medicală

Asigurarea de sănătate are caracter obligatoriu, aspect reglementat atât în textul legii
privind asigurările sociale de sănătate, cât şi în textul ordonanţei din 2002. Însă, în
ambele texte de lege sunt prevăzute categorii de persoane care beneficiază de asigurare
fără plata contribuţiei. Referirea este expresă pentru beneficiarii de ajutor social în
ambele texte de lege. Protecţia acestei categorii de persoane este întărită şi prin textul
altor legi care reglementează protecţia socială a acestor persoane (Legea nr.416/2001
privind acordarea venitului minim garantat şi Legea nr.116/2002 privind prevenirea şi
combaterea marginalizării sociale).
Pentru anumite categorii de beneficiari fără plata contribuţiei, textul Ordonanţei este mai
precis şi mai cuprinzător. Astfel, prevede în mod clar calitatea de asigurat fără plata
contribuţiei a tinerilor între 18 – 26 de ani dacă aceştia nu realizează venituri proprii.
Este inclusă astfel în sistemul asigurărilor de sănătate o categorie rămasă iniţial în afara
sistemului – tinerii care părăseau centrele de plasament de exemplu. O altă categorie de
beneficiari inclusă în sistem este cea a gravidelor şi lăuzelor care sunt asigurate fără plata
contribuţiei dacă nu au nici un venit sau au venituri sub nivelul venitului minim brut pe
ţară. De asemenea beneficiază de îngrijire medicală fără plata contribuţiei bolnavii cu
afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii,
până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din muncă sau din
transfer. Tot o categorie nou introdusă în sistemul de asigurări fără plata contribuţiei este
cea a persoanelor care se află în executarea pedepsei sub supraveghere şi a minorilor care
săvârşesc fapte ce intră sub incidenţa legii penale şi pentru care operează limitele
răspunderii penale în stabilirea pedepsei. Reglementarea calităţii de asigurat în sistemul
asigurărilor de sănătate pentru categoriile de persoane care sunt sub incidenţa legii penale
este mai exhaustivă decât prevederile din textul de lege iniţial (Legea nr.145/1997).
Sunt asiguraţi cu plata contribuţiei din alte surse în textul ambelor legi pensionarii,
persoanele care satisfac stagiul militar, care execută o pedeapsă privativă de libertate sau

4
Se stabilesc prin contractul-cadru, care se aprobă anual, prin hotărâre de guvern.

39
sunt în arest preventiv, beneficiarii de indemnizaţie de şomaj, persoanele care se află în
concediu medical pentru sarcină, lăuzie, îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7
ani, dar şi persoanele care se află în concediu pentru îngrijirea copilui până la împlinirea
vârstei de 2 ani, iar în cazul copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani
(această ultimă categorie a fost inclusă în sistem numai prin textul ordonanţei de ugenţă a
guvernului nr.150/2002).
Atât în textul de lege iniţial cât şi în cel al OUG este reglementat caracterul facultativ al
asigurării de sănătate pentru anumite categorii de populaţie.
Nouă reglementare, Legea 95/2006, restrânge categoriile de beneficiari fără plata
contribuţiei, extinde categoriile de asiguraţi cu plata contribuţiei din alte surse, şi este
mult mai fermă în ceea ce priveşte obligativitatea contribuţiei pentru toate persoanele
care realizează venituri supuse impozitului pe venit. Dacă în privinţa tinerilor, calitatea de
asigurat fără plata contribuţiei dacă nu realizează venituri din muncă este garantată până
la vârstă de 26 de ani, pentru pensionari, situaţia se prezintă diferenţiat. Dacă până în
prezent erau incluşi, fără nici o excepţie în categoria asiguraţilor fără plata contribuţiei,
actualmente fac parte din categoria celor care au statutul de asigurat cu plata contribuţiei
din alte surse, iar textul de lege include în această categorie „pensionarii, pentru
veniturile din pensii, până la limita supusă impozizului pe venit” (art.213, alin.2 lit.i,
Legea nr. 95/2006). De asemenea persoanele care fac parte dintr-o familie care are dretrul
la ajutor social potrivit Legi 416/2001 sunt incluse tot în categoria celor care au statutul
de asigurat cu plata contribuţiei din alte surse. Se reţine includerea în categoria celor care
beneficiază de serviciile oferite prin sistemul public de asigurări de sănătate, cu plata
contribuţiei din alte surse, un grup rămas în afara sistemului de asigurări până în 2006:
persoanele care au fost victime ale traficului de persoane sau cele care au fost expluzate
sau returnate.
Intenţia guvernaţilor este mai mult decât clară: se tinde spre creşterea fondului naţional
unic al asigurărilor sociale de sănătate, prin modificarea eligibilităţii în ceea ce priveşte
dobândirea statului de asigurat. Aceeaşi tendinţă este ilustrată şi de titlul XI din legea
actuală, titlu care se referă la finanţarea unor cheltuieli de sănătate (cotele de contribuţie
pentru persoanele juridice care produc/importă produse din tutun şi băuturi alcoolice).
Asistenţa medicală de urgenţă este privită ca un drept al cetăţeanului, fiind
responsabilitatea statului. Fondurile pentru acest domeniu se preconizează a fi publice
(bugetul statului, bugete locale, bugetul Ministerului Sănătăţii Publice, alte surse) şi nu
din fondul naţional unic de asigurări de sănătate. Nu se exclude alternativa privată a
asistenţei medicale de urgenţă care să co-existe cu cea publică, de bază.
Pentru a beneficia de pachetul de servicii de bază persoana trebuie să aibă calitatea de
asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate (şi să poată dovedi plata contribuţiei
dacă are obligaţia de a achita contribuţia la fond) şi să fie înscris pe listele uneui medic de
familie. Persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei
sunt obligate pentru a obţine calitatea de asigurat să achite contribuţia lunară pe ultimele
6 luni dacă nu au realizat venituri impozabile pe perioada termenelor de prescripţie
privind obligaţiile fiscale, calculată la salariul minim brut pe ţară, calculându-se şi
majorări de întârziere (art. 259 alin.7). Dacă au realizat venituri impozabile în ultimii 3
ani, calculaţi de la momentul solicitării serviciilor de îngrijire medicală, persoanele care
au obligaţia de a se asigura sunt obligate să achite pe întrega perioadă a termenelor de
prescripţie contribuţia legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile, precum şi

40
majorările de întârziere. Persoanele de vârstă activă şi apte de muncă care nu au venituri
din muncă în România, nu urmează cursuri la zi în învăţământul superior şi nu
beneficiază de venit minim garantat trebuie să plătească contribuţia pentru asigurarea de
sănătate lunar, din surse proprii, pentru a-şi menţine calitatea de asigurat. Utilizarea
compensată de stat a serviciilor medicale din sistemul public este condiţionată de
dovedirea continuitatea plăţii contribuţiilor pentru ultimii cinci ani. În cazul în care
cetăţenii nu pot dovedi acest lucru, dar au avut venituri impozabile fie în România, fie pe
teritoriul altui stat, ei trebuie să plătească retroactiv contribuţia pentru fiecare lună în care
au înregistrat venituri impozabile. Dacă pe parcursul ultimelor cinci ani nu au avut deloc
venituri impozabile, atunci sunt solicitaţi să plătească contribuţia „doar” pentru ultimele
şase luni anterioare apelului la sistemul public. Date fiind aceste reglementări persoanele
care lucrează în străinătate (fără forme legale), beneficiarii de ajutor social în baza legii
venitului minim garantat cu perioade de întrerupere şi lucrătorii pe cont propriu, în
special cei din sectorul agricol cu venituri financiare reduse, reprezintă categorii în cazul
cărora procentul celor neasiguraţi este deosebit de ridicat. Deşi ei sunt înscrişi la un
medic de familie, utilizarea serviciilor de sănătate este împiedicată de neplata contribuţiei
de sănătate.
Prin acelaşi text de lege, activitatea medicului de familie (titlul III) este orientată spre
individ, familie şi comunitate. Expectativ, această nouă abordare a activităţii medicului
de familie ar trebui să însemne o intensificare a acţiunilor cu caracter preventiv şi o
creştere a calităţii actului medical. Cu atât mai mult, cu cât tendinţa pe viitor în materie
de plată a serviciilor furnizate de medicul de familie este de a se creşte plata per
consultaţie în detrimentul celei per capita.
Se acordă atenţie şi asistenţei medicale comunitare. Textul face referire clară la
comunităţi şi identifică grupurile de populaţii vulnerabile care beneficiază de acest tip de
servicii: persoanele cu nivel economic sub pragul sărăciei, aflate în şomaj, persoane care
suferă de boli în fază terminală, graviditele, vârstnicii, copiii cu vârstă sub 5 ani care fac
parte din familii monoparentale (titlul V privind asistenţa comunitară din textul legii
95/2006 este modificat prin OUG162_2008, art.7.al.2/HG 56/2009,art.5,h.).
Responsabilitea pentru acest tip de servicii este partenerială (ministerul Sănătăţii Publice,
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Agenţia Naţională pentru Persoane cu
Handicap, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, autorităţi locale), iar finanţarea
este din fonduri de la bugetul statului, bugetele autorităţilor locale, alte surse. Din anul
2008 au fost transferate unele atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii
Publice către autorităţile administraţiei publice locale: a) asistenţa medicală
comunitară; b) asistenţa medicală desfăşurată în unităţile de învăţământ; c) finanţarea
cheltuielilor de personal aferente medicilor şi asistenţilor medicali, precum şi cheltuielile
cu medicamente şi materiale sanitare din unităţile de asistenţă medico-socială; d)
asistenţa medicală acordată în unele unităţi sanitare cu paturi; e) emiterea unor
avize/autorizaţii (OUG 162/2008, art.1). Obiectivele generale ale serviciilor si
activitatilor de asistenta medicala comunitara, conform legislaţiei în vigoare sunt:
a) implicarea comunităţii în identificarea problemelor medico-sociale ale acesteia;
b) definirea şi caracterizarea problemelor medico-sociale ale comunităţii;
c) dezvoltarea programelor de intervenţie, privind asistenţa medicală comunitară,
adaptate nevoilor comunităţii;
d) monitorizarea şi evaluarea serviciilor şi activităţilor de asistenţa medicală comunitară;

41
e) asigurarea eficacităţii acţiunilor şi a eficienţei utilizării resurselor.
Dacă ne referim la sectorul secundar şi terţiar, în România, Strategia Naţională de
Raţionalizare a Spitalelor 2010-2011 se bazează pe 4 cuvinte cheie – echitate, centrarea
sistemului pe cetăţean, calitate şi responsabilizare şi are ca scop „realizarea unui sistem
modern de sănătate, cu structuri flexibile, organizate, localizate şi accesate în aşa fel încât
să ţină cont de nevoile şi preferinţele comunităţilor pe care le deservesc”. Ori, urmărind
obiectivul principal al acestei strategii – „crearea unui sector al serviciilor spitaliceşti
performant prin reorganizarea, descentralizarea şi informatizarea spitalelor [...] asigurarea
unei finanţări sustenabile şi remodelarea finanţării spitalelor, dar şi elaborarea unei
strategii coordonate de resurse umane în domeniul medical” - constatăm că elementele
de echitate dispar, focalizarea rămânând pe aspectele de eficienţă şi descentralizare.
Legea 95/2006 nu ignoră nici asigurările private de sănătate. Abrogând legea 214/2004 a
asigurărilor private de sănătate (reamintim nefuncţională până în prezent), noua lege a
sănătăţii redefineşte asigurările private, numindu-le voluntare (titlul X). Se face diferenţa
între asigurările voluntare suplimentare şi cele complementare, diferenţă întâlnită şi în
contextul altor sisteme de îngrijire medicală din lume (OECD, 2004). Nu se pierde
caracterul obligatoriu al asigurării publice de sănătate în cazul opţiunii pentru o casă
privată. Actualii guvernanţi preconizau încă de la începutul anului 2006 trecerea caselor
de asigurări de sănătate ale altor minitere decât cel al sănătăţii în sistemul privat, fără
posibilitatea de a mai încasa asigurări obligatorii sociale de sănătate.
Cu caracter de noutate este reglementarea privind efectuarea prelevării şi transplantului
de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic (titlul VI), care vine în
completarea unei alte măsuri a executivului, iniţiate în martie 2006 (elaborarea pentru
prima dată în acest an de către Ministerul Sănătăţii a unui program naţional de transplant
de organe).
Ultima modificare în sistemul asigurărilor de sănătate este introducerea coplăţii. De la
costurile coplăţii sunt scutiţi copii până la 18 ani, tinerii între 18 ani şi 26 ani dacă sunt
elevi, absolvenţi de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de 3 luni,
ucenicii şi studenţii, dacă nu realizează venituri, bolnavii cu afecţiuni incluse în
programele naţionale de sănătate, pentru servicii aferente respectivei afecţiuni dacă nu
realizaeză venituri din muncă, pensie şi alte resurse şi pensionarii cu venituri numai din
pensii de până la 740 lei/lună. Dovada coplăţii se face cu tichetul moderator pentru
sănătate (tichetul reprezintă o sumă în bani în limita a cel mult 600 lei/an calendaristic pe
care pacientul o va plăti pentru consultaţii, spitalizări, analize de laborator sau
investigaţii; peste această sumă orice act medical este gratuit). Suma prevăzută drept
coplată se va calcula procentual din valoarea serviciilor medicale prevăzute în contractul-
cadru şi nu poate depăşi a douăsprezecea parte din valoarea veniturilor nete anuale
realizate.

Indemnizaţiile de boală
Până la OUG 158/2005, finanţarea ondemnizaţiilor de boală se realiza de la bugetul
asigurărilor sociale, iar dreptul la această prestaţie era condiţionat de afilierea la sistemul
public de asigurări sociale de stat şi plata contribuţiilor aferente.
În urma adoptării O.U. 158/2005, de la 1 ianuarie 2006 concediile medicale sunt plătite
de către Casa Naţională de Asigurări Sociale de Sănătate. Plata acestor prestaţii nu s-a
făcut din fondurile asiguraţilor, ci din fondurile care au fost transferate de la Ministerul

42
Muncii, cel care plătea concediile medicale până la această nouă reglementare. Prin
urmare, concediile şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de
boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale, uegenţe medico-
chirurgicale, tuberculoză, boli infecto-contagioase, neoplazii şi SIDA, concediile
medicale şi indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de
muncă, concediile medicale şi indemnizaţiile pentru maternitate, concediile medicale şi
indemnizaţiile pentru îngrijirea copilului bolnav, concediile medicale şi indemnizaţiile de
risc maternal se suportă din bugetul fondului naţional de asigurări de sănătate destinat
pentru plata cestor cheltuieli. O dat cu noua reglementare, dreptul la prestaţiile enumerate
se condiţionează de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinată suportării
acestor indemnizaţii. Cuantumul contribuţiei este de 0.75% aplicat fondului de salarii sau
drepturilor reprezentând indemnizaţie de şomaj (bugetului asigurărilor sociale de şomaj),
sau veniturilor supuse impozitului pe venit (memebrii asociaţiilor familiale care
realizează activităţi independente). Altfel spus, se diminuează corespunzător cu 0.75
puncte procentuale, prin deducere, cotele de contribuţie de asigurări sociale stabilite prin
Legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Toate prestaţiile sunt condiţionate de stagiul
minim de cotizare de 6 luni în ultimele 12 luni antrioare primei zile de concediu, cu
excepţia concediului şi indemnizaţiei de risc maternal care se acordă fără condiţiile
stagiului de cotizare. Această ultimă prestaţie se acordă în condiţiile prevăzute de O.U.
96/2003, cu modificările şi completările ulterioare, dar se suportă integral din bugetul
fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, constituit în baza O.U. 158/2005.

Referinţe
Enăchescu, D., Vlădescu, C., (1997), Politica socială în domeniul sănătăţii, în Zamfir,
E., Zamfir, C. (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura
Alternative, Bucureşti
Institutul Naţional de Statistică, (2003), Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din
România, www.recensământul.ro
Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul
Oficial nr. 178 din 31 iulie 1997
Legea privind reforma în domeniul sănătăţii nr.95 din 14 aprilie 2006, Editura
C.H.Beck, Bucureşti
Letourmy, A., (200), Les politiques de sante en Europe: un vue d’ensemble, în Sociologie
du travail, n.42, Editions scientifiques et medicales, Elsevier SAS, p:13-30
Ministerul Sănătăţii, (1997), Carta Reformei Sistemului Serviciilor de Sănătate din
România, http://www.cdi.pub.ro/CDI/medfam/Carta_reformei_1.htm
MISSOC ( 2003), Comparative Table on Social Protection in the Members States, Table
II – Health Care: Field of application,
http://europa.eu/int/comm/employment_social/missoc_40_en.htm
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privin organizarea şi funcţionarea
sistemului de asigurări sociale de sănătate, în Legislaţia asigurărilor sociale de
sănătate (2005), Editura AllBeck
Popescu, L., (2004), Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Roemer, M.I.,(1993), National Health System of the World, University Press, New York,
Oxford

43
Sundin, J., Willner., S. (2004), Health and Social Transition: The Need for Comparative
and Multidisciplinary Knowledge, în Abreu, Laurinda (Ed.), 2004, European Health
and Social Welfare Policies, Compostela Group of Universities and PhoenixTN,
European Network on Health and Social Welfare Policies, p: 136-169
Zarkovic, G., Enăchescu, D., (1998), Probleme privind politicile de sănătate în ţările
Europei Centrale şi de Răsărit, Editura INFOMedica, Bucureşti

Tema 2:
Cum sunt repectate principiile asigurărilor de sănătate şi drepturile asiguraţilor?
Oferiţi exemple.
Identificaţi dificultăţile care pot să survină, în contextul României, în accesul la servicii
de sănătate. Argumentaţi. Pentru argumentare utilizaţi statisticile oficiale existente şi
resursele online disponbile (www.cnas.ro, www.whosis/ , www.ministerulsanatatii
, etc.

3. Sistemul de pensii din România (Livia Popescu)

1. Necesitatea reformării sistemul de pensii
Reforma sistemului de pensii s-a impus ca o necesitate în perioada transformărilor
postsocialiste. În primul rând, vechiul sistem nu mai corespundea economiei de piaţă.
Motivele acestei inadecvări au fost sintetizate de Barr (1994) după cum urmează:
o Pensiile erau acordate în principiu de stat.
o Accesul relativ uşor la pensii: vârste de pensionare reduse, criterii de eligibilitate
uşor de satisfăcut pentru pensiile de invaliditate etc.
o O diferenţiere redusă a sumelor primite ca pensie, dar condiţii privilegiate pentru
anumite grupuri.
o Cuantumurile pensiilor au fost în general scăzute.
o Costurile pensiilor – povara fiscală a politicii din domeniul pensiilor - au fost
relativ ridicate (ponderea cheltuielile cu pensiile publice în PIB) din cauza condiţiilor
generoase de intrare în sistem, deşi cuantumul s-a menţinut la un nivel relativ scăzut
(Barr, 1994: 185).

2. Factorii reformei structurale

Influenţe internaţionale
La mijlocul anilor ´90 încep să se facă simţite influenţe internaţionale directe şi indirecte
în politica de pensii. Interesul pentru reforma din domeniu a fost stimulat de evoluţiile
demografice din lumea occidentală, dar nu numai. La rândul său, modelul aplicat în Chile
în 1981 a reprezentat o provocare şi a alimentat dezbaterea internaţională. El a constat din
înlocuirea sistemului tradiţional cu cel bazat pe investiţii şi management privat, completat
de o componentă bazată pe testarea veniturilor. La începutul anilor ´90 acest proiect este
centrul unor discuţii în care evaluările sunt divergente: este un succes pentru unii, dar
criticat de alţii. Modelul chilian va fi apoi adoptat integral sau parţial şi de alte ţari din
America de Sud (Argentina, Bolivia, Mexic şi altele). În aceeaşi perioadă se iniţiază
reforme majore ale sistemelor naţionale de pensii în Danemarca, Suedia, Regatul Unit şi

44
Elveţia. După 1990, Banca Mondială şi FMI au început să acorde o atenţie deosebită
sistemelor de pensii din Europa de Est. Încurajate de posibilităţile sugerate de modelul
chilian sau de variantelor sale, instituţiile internaţionale au susţinut reformarea acestui
domeniu din raţiuni economice, cele mai importante fiind consolidarea succeselor fiscale
greu obţinute şi găsirea unor soluţii la creşterea presiunilor demografice (Neslon, 2001).
Încă din 1990 şi 1991 atât Fondul Monetar Internaţional cât şi Banca Mondială au trimis
misiuni în unele ţări din regiune pentru a analiza prestaţiile sociale, inclusiv pensiile, dar
nu au formulat recomandări de privatizare parţială sau completă (World Bank, 1992).
Publicarea, în 1994, a studiului Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia (Averting the old
age crisis, în original), marchează afirmarea „noii ortodoxii a pensiilor” (Muller
2002:294), care pledează pentru privatizare şi pluralism în domeniul pensiilor. Conform
autorilor raportului, programele de pensii ar trebui să urmărească atât securitatea socială a
vârstnicilor cât şi creşterea economică (World Bank, 1994). Obiectivele sistemului de
pensii în planul securităţii sociale şi ca adjuvant al economiei sunt prezentate în tabelul de
mai jos:
Tabelul 1. Sumarul obiectivelor sistemului de pensii
(adaptat după World Bank, 1994: 151)
Domeniul Obiective

Securitate o Înlocuirea salariului (facilitarea eforturilor personale de a transfera o parte a

socială câştigurilor dobândite în perioada activă la bătrâneţe).
o Redistribuirea sau atenuarea sărăciei (asigurarea unui nivel minim al veniturilor
care să îi protejeze pe cei cu venituri scăzute).
o Asigurare (asigurarea împotriva riscurilor caracteristice vârstei a treia , dar şi a
unor riscuri economice şi politice).
Economie o Minimizarea costurilor ascunse, care afectează creşterea economică (ocuparea
scăzută a forţei de muncă, alocare necorespunzătoare a capitalului şi a forţei de
muncă, impozitare excesivă, evaziune fiscală etc.).
o Asigurarea durabilităţii sistemului prin planificare pe termen lung (luarea în calcul
a schimbărilor economice şi demografice).
o Transparenţă (pentru a permite contribuabililor, factorilor de decizie şi cetăţenilor
în general să facă alegeri informate şi pentru a obţine imunitate faţă de
manipulările politice cu efecte negative în plan economic).

Banca Mondială a susţinut că elementul fundamental în politica pensiilor este

combinaţia dintre diferitele obiective ale sistemului şi adecvarea rolului guvernului la
diferitele obiective. Combinarea multiplelor obiective într-o singură componentă publică,
finanţată prin mecanismul „pas cu pas”, aşa cum se întâmplă în majoritatea ţărilor
europene, a creat dificultăţi importante atât din punct de vedere al eficienţei cât şi al
redistribuţiei. Schemele care redistribuie în favoarea persoanelor cu venituri mici şi
asigură în acelaşi timp înlocuirea corespunzătoare pentru cei cu venituri mari au nevoie
de rate înalte de contribuţie pentru a funcţiona adecvat atunci când se maturizează şi când
populaţia îmbătrâneşte. În plus, formula „prestaţiilor definite” nu stabileşte o relaţie de tip
actuarial între prestaţii şi contribuţiile ridicate, deci contribuţiile plătite în prima parte a
perioadei active sau după atingerea nivelului maxim al dreptului la pensie vor fi
compensate sub nivelul pieţei. În general, aplicarea unor rate de contribuţii mari are
consecinţe defavorabile pentru economie. Efectele acestei politici diferă de la ţară la ţară,
dar tind sa fie foarte accentuat negative în economiile în curs de dezvoltare sau în
tranziţie. Ele se caracterizează prin randament fiscal redus, pieţe de muncă imperfecte şi

45
economii subterane de proporţii importante, elemente care măresc vulnerabilitatea
sistemelor de pensii (World Bank, 1994). Acest raţionament explică insistenţa cu care a
fost promovată reforma structurală în ţările postsocialiste.
Soluţia recomandată de Banca Mondială constă în crearea unui sistem complex cu
două componente obligatorii distincte, prin care se realizează separarea funcţiei de
economisire de cea redistributivă. Prima componentă ar urma să fie administrată public şi
finanţată prin taxe, iar a doua va fi administrată şi finanţată privat. Acestora li se poate
adăuga o treia componentă voluntară, destinată celor care pot şi doresc să economisească
suplimentar. Un sistem diversificat ar trebui să realizeze redistribuiri mai bine orientate,
să facă productive economiile personale, să reducă riscurile şi costurile sociale. Raportul
recomandă ca statul să faciliteze prin politici adecvate programele de pensii bazate pe
economii personale (World Bank, 1994). Caracteristicile celor trei piloni ai unui sistem
complex de pensii sunt următoarele:

Componenta publică obligatorie. Rolul ei se limitează la prevenirea sau reducerea

sărăciei persoanelor vârstnice şi la co-asigurarea împotriva unor multiple riscuri.
Depinzând în principal de capacitatea de impozitare a guvernului, această componentă
este singura care poate plăti prestaţii persoanelor care înaintează în vârstă la scurt timp de
la înfiinţare. Ea redistribuie veniturile către cei săraci şi co-asigură în situaţii de recesiune
sau prestaţii scăzute din celelalte componente. Datorită obiectivelor sale limitate,
componenta publică ar trebui să facă posibilă reducerea ratei de contribuţie şi să evite
consecinţele negative ale presiunilor de creştere a cheltuielilor şi de realizare a unor
transferuri inechitabile inter- şi intrageneraţionale.
În Cărţile albe ale guvernelor est-europene ca şi în măsurile adoptate se regăsesc
principiile formulate de instituţia internaţională pentru reformarea parametrilor
componentei publice şi anume:
o Evitarea perioadelor de pensionare excesiv de lungi.
o Reducerea nivelului pensiei pe criterii strict actuariale în cazul persoanelor care se
pensionează anticipat, cu excepţia celor cu handicap real.
o Evitarea penalizării persoanelor care continuă activitatea după vârsta legală de
pensionare.
o Egalizarea vârstelor de pensionare pentru bărbaţi şi femei.
o Eliminarea condiţiilor speciale care permit pensionarea anticipată pentru grupuri
privilegiate.
o Evitarea folosirii pensionării anticipate ca remediu contra şomajului.
o Creşterea vârstei de pensionare pe măsura creşterii speranţei de viaţă (Banca
Mondială, 1994: 213).
Componenta obligatorie finanţată privat. Ea poate exista sub forma unor conturi de
economii personale sau ca schemă ocupaţională. Deşi se recomandă să fie complet
finanţată şi administrată privat, această componentă trebuie să fie reglementată public.
Funcţia sa este una de economisire şi prestaţiile vor depinde de costuri. Prin trăsăturile
sale, a doua componentă obligatorie ar trebui să stimuleze acumularea capitalului,
dezvoltarea pieţei financiare, contribuind în acest fel la creşterea economică şi indirect la
finanţarea componentei publice.

46
Programele facultative de economisire reprezintă a treia componentă. Este finanţată şi
administrată privat şi asigură venituri suplimentare celor care au contribuit în perioada
activă (Banca Mondială, 1994, p.154).

Sinteză asupra sistemului de pensii în România

Actualul sistem de pensii este reglementat prin Legea 19/2000 care abrogă toate
reglementările anterioare în domeniul pensiilor. Sistemul de pensii cuprinde următoarele
prestaţii: pensia pentru limită de vârstă, pensia de invaliditate, pensia de urmaş, pensia
anticipată. Textul de lege actual modifică modalitatea de calcul a cuantumului pensiilor şi
de asemenea condiţiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă. Astfel, vârsta
standard de pensionare este de 60 ani la femei şi 65 de ani la bărbaţi şi stagiul minim de
cotizare realizat în sistemul public este de 15 ani, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.
Stagiul complet de cotizare prevăzut este de 30 de ani pentru femei şi 35 de ani pentru
bărbaţi . Modul de calcul pentru pensiile de bătrâneţe se realizează pe baza sistemului de
puncte, raportând venitul asigurat la salariul mediu pe economie. Noua lege păstrează
posibilitatea reducerii vârstei standard de pensionare pentru cei care au prestat activitate
în locuri de muncă cu condiţii speciale (unităţi miniere, activitate de cercetare,
exploatare, ecplorare a materiilor nucleare din zonele I şi II de expunere la radiaţii,
aviaţia civilă, profesii artistice prevăzute de lege), dacă au realizat stagiul de cotizare
prevăzut pentru fiecare categorie ocupaţională. De asemenea beneficiază de reducerea
stagiilor de cotizare şi a vârstei de pensionare persoanele cu handicap, în funcţie de
gradul handicapului şi persoanele persecutate din motive politice după martie 1945, cele
private de libertate (deportate sau prizonierat) după august 1944.
Textul de lege introduce două noi prestaţii sociale pentru riscul de bătrâneţe:
pensia anticipată şi pensia anticipată parţială. Pensia anticipată poate să fie solicitată de
către persoanele care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani, cu cel
mult 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare. Cuantumul pensiei anticipate se
stabileşte identic ca şi pentru pensia pentru limită de vârstă. Pensia anticipată parţială
poate să fie solicitată de către contribuabilii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu
până la 10 ani, cu reducerea vârstei standard de pensionare cu cel mult 5 ani. Cuantumul
pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin
diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care
s-a redus vârsta standard de pensionare. La împlinirea vârstelor standard de pensionare,
pensia anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă, prin eliminarea
diminuărilor şi adăugarea eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de
anticipare.
Opţiunea iniţială pentru pensionarea anticipată a fost gândită de către decidenţi ca
o alternativă de reducere a şomajului, noua problemă socială acceptată şi inerentă în
tranziţia spre o economie de piaţă.
Recomandările Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional în ceea ce
priveşte reforma sistemului de pensii în fostele state comuniste, vizează şi constituirea de
fonduri suplimentare şi a fondurilor private de pensii. În România abia la sfârşitul anului
2004 se adoptă legea privind fondurile de pensii administrate privat (Legea nr. 411/2004).
Aplicarea acesteia s-a preconizat a fi începând cu luna ianuarie 2006, şi ar fi însemnat
trecerea spre pilonul II din cadrul reforemi pensiilor. În 2006 textul de lege s-a modificat,

47
şi opţiunea a fost spre pensiile facultative, componentă a pilonului III. Reţinem faptul, că
în prima lege a tranziţiei privind fondurile de pensii administrate privat, persoanele în
vârstă de până la 35 de ani, care devin asiguraţi în sistemul public de pensii, sunt obligate
să contribuie la un fond de pensii administrat privat. Opţiunea aderării la un astfel de fond
este facultativă pentru persoanele până la 45 de ani, care deja sunt contribuabili în
sistemul public de pensii. Contribuţia individuală este dependentă de veniturile salariale
realizate de participantul care aderă la constituirea unui fond de pensii administrat privat.
Legea 19/2000 a reglementat în forma sa iniţială şi acordarea următoarelor
prestaţii financiare, sub titlul de alte drepturi de asigurări sociale: ajutorul de deces,
indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, indemnizaţia de maternitate,
indemnizaţia pentru creşterea copilului şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav.
Dintre aceste prestaţii, cea mai frecevnt modificată, şi care este pasibilă de a suferi în
continuare modificări (pe care le vom analiza în cadrul tendinţelor actuale), este
indemnizaţia pentru creşterea copilului. În 2003 au fost adoptate două ordonanţe de
urgenţă privind cuantumul indemnizaţiei pentru creşterea copilului mic.
Creşterea decalajul dintre numărului persoanelor ocupate pe piaţa forţei de muncă
şi numărul pensionarilor pune în pericol sustenabilittea sistemului public de pensii, bazat
pe modelul PAYG (Pay-As-You-Go): un „contract între generaţii” care redistribuie
veniturile obţinute prin muncă de la generaţia activă la cea inactivă, cu capacitate redusă
de muncă. Guvernele pot adopta măsuri diferite pentru a contracara această problemă, în
funcţie de fezabilitatea lor economico-socială şi politică:
- creşterea vârstei la pensionare;
- impunerea unor condiţii mai stricte privind traseul ocupaţional: ani de muncă,
contabilizarea sau nu perioadelor de calificare profesională, reducerea perioadei de
contribuţie în cazul femeilor care au avut copii etc. De exemplu, în România, perioada
minimă de contribuţie este de 15 ani, iar pentru stagiul complet sunt necesari 30 de ani de
contribuţie la femei şi 35 la bărbaţi. Anii de studii masterale nu se contabilizează ca
perioadă de contribuţie la sistemul de pensii, dar anii de studii doctorale da. Femeile care
au născut trei copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de o reducere a
perioadei de contribuţie cu un an (deci 29 de ani în loc de 30 de ani).
- creşterea nivelul contribuţiilor datorate de angajaţi şi angajatori la sistemul
public de asigurări sociale;
- reducerea ratei de înlocuire a pensiilor (raportul dintre salariul mediu şi pensia
medie); În România anului 2008 pensia medie este de 515 lei iar salariul mediu net de
1218 lei.
- limitarea cuantumul maxim al pensiilor (de exemplu, în România iniţial pensia
maximă era stabilită drept echivalentul a 3 puncte de pensionare);
- introduce abligativitatea suplimentării asigurărilor publice de pensii cu asigurări
private, erodând treptat valoarea pensiilor publice şi reducerea lor la un nivel minim (de
subzistenţă). Varianta neoliberală a acestei politici este renunţarea integrală la sistemul
public de pensii şi acordarea de ajutor social persoanelor vârstnice care nu beneficiază de
pensii private adecvate (cunoscut ca „modelul Chile”, datorită faptului că a fost
implementat mai întâi în Chile, în 1981, sub regimul dictatorial al lui Pinochet).
Introducerea pensiilor private obligatorii (pilonl II) în cazul celor sub 35 de ani şi
cu un caracter opţional pentru cei între 35 şi 45 de ani în România, începând cu ianuarie
2008, poate fi văzut ca un răspuns la problema creşterea ratelor de dependenţă pentru

48
pensionari. În acelaşi timp, se încurajează prin oferirea unor facilităţi fiscale participarea
în scheme de asigurare private facultative (pilonul III facultativ) în plus faţă de
asigurarea privată obligatorie .

Consultaţi legislaţia privind componenta privată (de acumulare) a pensiilor:

http://www.pensii-private.eu/Legi/Legislatie.html

Referinţe

Barr, N. (ed.), (1994), Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de
Est, vol.I, Londra: Oxford University press (versiunea în limba română)
Circhon, m., Hagemeyer, C., Ruck, M.(1997), Social Protection and Pension Systems in
Central and Eastern Europe, ILO-CEET Working Paper No.21 Budapest:ILO-
CEET
Guvernul României (1993), Cartea albă a reformei asigurărilor sociale şi pensiilor,
Bucureşti: Departamentul Informaţiilor Publice
Muller K. (1999), Central Eastern european Pensions reforms, în Muller, K., Ryll, A.,
Wagener H.G. (eds), Transformation of Social Security Pensions in Central-Eastern
Europe, Heidelberg-New York: Physica-Verlag, p: 291-304
Schrooten, M., Smeeding, G., Wagner, G. (1999), Distributional and Fiscal
Consequences of Social security Reforms in Central-Eastern Europe, în Muller,
K., Ryll, A., Wagener H.G. (eds), Transformation of Social Security Pensions in
Central-Eastern Europe, Heidelberg-New York: Physica-Verlag, p: 275-290
Teşliuc, C., Pop, L., Teşliuc, E. (2001), Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Editura
Polirom, Iaşi

Tema 3:
1. Care sunt principalele condiţii de calificare pentru obţinerea pensiei pentru limită
de vârstă (perioada minimă de contribuţie, vârsta standard de pensionare etc)?
2. Care sunt cele mai mici şi respectiv cele mai mari pensii din judeţul dvs? În ce an
au ieşit la pensie respectivii pensionari?
3. Care sunt atuurile şi limitele privatizării sistemului de pensii din România?
Prezentaţi diferitele puncte de vedere exprimate în presă sau formulate de cei care
lucrează la CNPAS.
4. Prezentaţi date privind numărul de pensionari şi de contribuabili la fondul de
pensii din judeţul dvs.

49
 Unitatea IV
Componenta necontributivă a sistemului de protecţie socială
(Adina Rebeleanu)

1. Prestaţiile familiale
În perioada de după 1990, în materie de prestaţii familiale putem reţine ca fiind mai
importante următoarele aspecte:
1. universalizarea dreptului la alocaţia de stat pentru copii (1993),
2. introducerea alocaţiei suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii, de
asemenea cu caracter universal (1997).
Alocaţia suplimentară pentru familiile cu mai mulţi copii este înlocuită din ianuarie 2004
cu alocaţia familială complementară, bazată pe testarea mijloacelor financiare. Conform
Ordonanţei de urgenţă 205/2003, alocaţia complementară se acordă numai familiilor care
au un venit net pe membru de familie de maximum 1.5 milioane lei, cuantumul prestaţiei
creşte progresiv cu numărul copiilor din familie, dar creşterea se plafonează după cel de-
al treilea copil. Pentru familiile beneficiare de ajutor social, alocaţia se majorează cu
25%. Începând cu 2004, statul acordă un sprijin financiar familiilor monoparentale, dacă
acestea au venituri de până la 1.5 milioane lei pe membru de familie. Cuantumul alocaţiei
de susţinere pentru familia monoparentală depinde de numărul copiilor, creşterea
progresivă acordându-se, ca şi în cazul alocaţiei complementare, numai până la cel de-al
patrulea copil5.
De asemenea, mamele au dreptul la indemnizaţia pentru nou-născut, care constă dintr-o
sumă unică şi uniformă, aceeaşi indiferent de numărul copiilor, plătită fiecărei femei
pentru primii patru nou-născuţi. Prin limitarea la patru a naşterilor pentru care se acordă
indemnizaţia, legislaţia instituie o măsură discriminatorie faţă de grupurile de populaţie
care au o rată înaltă a natalităţii şi venituri scăzute (de exemplu romii).

Alocaţia de stat pentru copii

Reglementată prin Legea 61/19936, alocaţia de stat pentru copii este o formă de transfer
financiar universal, non-contributoriu, finanţată de la bugetul statului. Beneficiază de
această prestaţie toţi copii în vârstă de până la 18 ani. Titularul dreptului de alocaţie este
copilul. Până la 14 ani, plata prestaţiei se face în conturile personale deschise pentru copil
de către reprezentanţii legali (unul dintre părinţi, sau părintele căruia i s-a încredinţat
copilul spre creştere şi educare prin hotărâre judecătorească, în caz de divorţ, separare
etc., tutore, curator, persoana căreia i-a fost dat în plasament familial copilul). După
împlinirea de către titular a vârstei de 14 ani, alocaţia de stat poate fi plătită direct
acestuia, sau, în funcţie de opţiunea acestuia, poate fi capitalizată în continuare în contul
personal al acestuia, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
5
Plafonul de venit net pe mebru de familie de la care se poate acorda alocaţia suplimentară şi alocaţia de
susţinere monoparentală, precum şi cuantumul acestor două prestaţii se corectează prin hotărâre de guvern.
Din ianuarie 2006 limita de venituri prevăzută pentru acordarea acestor prestaţii a fost de 168 lei (RON), şi
de asemenea cuantumul a fost indexat (M.O. al României, Partea I, nr. 1.182/28.XII.2005)
6 Republicată în 2009 în M.Of. Partea I nr.300 din 7 mai 2009; Legea nr.61/1993 a fost modificată prin

OUG nr.97/2007, iar ordonanţa a fost aprobată prin Legea nr.174 din 10 octombrie 2008

50
Alocaţia de stat pentru copii se acordă şi tinerilor care au împlinit 18 ani şi urmează
cursurile învăţământului liceal sau profesional până la finalizarea acestora. Nu
beneficiază de această prestaţie tinerii care repetă studiile, dacă acest lucru nu este
justificat cu certificat medical.
Pentru copiii pentru care se instituie măsura palasamentului în servicii rezidenţiale (art.
58 alin.1, lit.c Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului)
alocaţia de stat se plăteşte numai în cont personal. Dacă pentru aceşti copii, se instituie
măsura alternativă a tutelei sau măsura specială a plasamentului la o familie, persoană sau
asistent maternal, suma capitalizată poate fi utilizată de către reprezentantul legal al
copilului în interesul acestuia numai prin hotărârea comisiei pentru protecţia copilului
(art.3 alin.9 O.U.G. nr.97/2007, aprobată prin Legea 174/2008).
Alocaţia de stat pentru copii nu este impozabilă şi nu poate fi urmărită silit decât în
vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu acest titlu.
Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii reprezintă o sumă fixă lunar şi se majorează
anual în condiţiile legii (prin hotărâre de guvern), la propunerea Ministerului Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale. În anul 2011 cuantumul alocaţiei este de 42 lei. Pentru
copiii cu disabilitate alocaţia de stat se acordă în cuantum dublu (a se vedea în acest sens
şi Legea nr.448/ 2006).
Se impune precizarea că pentru copii în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani dacă este
vorba de un copil cu dizabilitate; cuantumul acestei alocaţii este din anul 2005 de 200 lei,
respectiv 300 lei pentru copilul cu dizabilitate(a se vedea O.U.G. nr. 148/2005 cu
modificările şi completările ulterioare).

Alocaţia pentru susţinerea familiei

După 1990, pentru România, în materie de alocaţii familiale putem reţine ca fiind
importante următoarele aspecte: universalizarea dreptului la alocaţia de stat pentru copii
(1993) şi introducerea alocaţiei suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii, de
asemenea cu caracter universal (1997). Alocaţia suplimentară pentru familiile cu mai
mulţi copii este înlocuită din ianuarie 2004 cu alocaţia familială complementară, bazată
pe testarea mijloacelor financiare; cuantumul prestaţiei creşte progresiv cu numărul
copiilor din familie, dar creşterea se plafonează după cel de-al treilea copil. Începând cu
2004, statul acordă un sprijin financiar familiilor monoparentale, prestaţie bazată de
asemenea pe testarea mijloacelor. Cuantumul alocaţiei de susţinere pentru familia
monoparentală7 depindea de numărul copiilor, creşterea progresivă acordându-se, ca şi în
cazul alocaţiei complementare, numai până la cel de-al patrulea copil (OUG nr.
105/2003). Din anul 2010 cele două prestaţii sunt unificate într-una singură – alocaţia
pentru susţinerea familiei.

7 În România familiile monoparentale nu au fost percepute ca o categorie distinctă care are nevoie de
măsuri de protecţie socială până în anul 2003 când a fost emisă O.U.G. nr. 105/2003. Aceasta a
reprezentat primul act legislativ care a reglementat protecţia socială a familiilor monoparentale prin
instituirea unei alocaţii destinate acestei categorii, alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală,
alături de alocaţia familială complementară destinată familiilor care aveau venituri reduse.

51
Cadrul actual de reglementare al acestei prestaţii este Legea nr. 277/2011 modificată prin
O.U.G. nr.2/2011 şi H.G. nr. 38/2011 pentru aprobarea normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 277/2010.
Prestaţia se acordă familiilor monoparentale şi familiilor cu mai mulţi copii, care au în
creştere şi îngrijire copii până la 18 ani. Prin familie, în înţelesul legii care reglementeză
alocaţia pentru susţinerea familiei, se înţelege atât familia formată din soţ, soţie şi copii
aflaţi în întreţinerea acestora care locuiesc împreună, cât şi persoana singură şi copiii
aflaţi în întreţinerea acesteia, care locuiesc împreună. Alocaţia se acordă în funcţie de
venituri şi numărul copiilor din familie. Limita maximă veniturilor per persoană până la
care se acordă această prestaţie este de 370 lei. Se lucrează pe două tranşe de venituri
(până la 200 lei şi între 201-370 lei), iar în funcţie de tranşa în care se încadrează familia
solicitantă se va aplica un anumit cuantum al prestaţiei.
Altfel spus, este o prestaţie non-contributivă bazată pe testarea mijloaelor, finanţată de la
bugetul de stat.
Scopul declarat (art. 1 alin (2) Legea nr. 277/2010) al acordării acestei prestaţii este de a
completa veniturilor familiilor în vederea asigurării unor condiţii mai bune pentru
creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, stimularea freventării formelor de învăţământ
pentru copii de vârstă şcolară, dacă veniturile familiilor sunt reduse. În acord cu textul în
vigoare, sunt asimilate familiilor atât familia formată din soţ, soţie şi copii aflaţi în întreţi-
nerea acestora, cât şi familia formată din persoana singură (necăsătorită, văduvă,
divorţată, cu soţ/soţie arestat/ă preventiv, ori cu soţ/soţie declarat/ă dispărut/ă prin
hotărâre judecătorească) şi copii aflaţi în întreţinerea acesteia care locuiesc împreună cu
aceasta. Se impune să reţinem faptul, că sunt asimilaţi familiei şi bărbatul şi femeia
necăsătoriţi, cu copii lor şi ai fiecăruia dintre ei, care locuiesc şi se gospodăresc
împreună, dacă acest aspect se consemnează în ancheta socială (art. 2 alin 1-3, Legea
nr.277/ 2010). Au dreptul la această prestaţie şi tutorii sau persoanele cărora li s-a
încredinţat ori dat în plasament unul sau mai mulţi copii.
Copii consideraţi făcând parte din familie sunt consideraţi şi copiii încredinţaţi în vederea
adopţiei, cei aflaţi în plasament la o persoană sau familie ori pentru care s-a instituit tutela
(art. 4 alin.1). În situaţia asistenţei maternale, asistentul maternal profesionist beneficiază
de alocaţie doar pentru copii săi; nu se iau în calculul veniturilor realizate de membrii
familiei veniturile provenite din alocaţiile de plasament şi alte sume acordate asistentului
maternal pentru acoperirea cheltuielilor (art. 4 alin. 2, Legea nr.277/2010).
Considerăm că este important de reţinut faptul, că pentru familiile cu copii de vârstă
şcolară, frecventarea şcolii devine criteriu de eligibilitate pentru acordarea alocaţiei
pentru susţinerea familiei, alocaţia putând fi suspendată/ diminuată dacă copii absentează
sau întrerup şcoala fără motive întemeiate ( a se vedea în acest sens art. 29 alin 1 şi art 28
alin. 1-4 Legea nr.277/2010).
Astfel, copiii în vârstă de până la 18 ani care urmează o formă de învăţământ în
străinătate, sunt luaţi în calcul la stabilirea dreptului la alocaţie doar dacă: forma de
învăţământ este organizată în condiţiile legislaţiei statului respectiv; reprezentantul legal
prezintă în luna următoare încheierii semestrului şcolar, dovada frecventării cursurilor și
numărul absenţelor înregistrate de copil/copii eliberată de unitatea de învăţământ din
străinătate. Dacă reprezentantul legal nu prezintă dovada privind frecventarea cursurilor
şcolare, copiii nu vor fi luaţi în calcul la stabilirea venitului mediu net lunar al familiei și
nici la cuantumul alocaţiei. Copiii care finalizează cursurile învăţământului general

52
obligatoriu, dar nu au împlinit vârsta de 18 ani, nu vor fi luaţi în calcul la numărul de
copii din familia respectivă în vederea stabilirii dreptului la alocaţie, dar vor fi luaţi în
calcul ca membri ai familiei la stabilirea venitului mediu net lunar al acesteia. Dacă
beneficiarii refuză să furnizeze informaţiile necesare pentru întocmirea anchetei sociale,
se consideră că familia nu îndeplineşte condiţiile de acordare a alocaţiei.
Pentru menţinerea dreptului la alocaţie se susţinere, familiile beneficiare au îndatorirea de
a achita obligaţiile legale faţă de bugetul local pentru bunurile pe care le deţin în
proprietate. Neachitarea acestei obligaţii atrage suspendarea dreptului.

Toate aceste prestaţii – alocaţia de stat pentru copii, alocaţia de susţinere monoparentală
sunt finanţate de la bugetul de stat. Sumele sunt stabilite de guvern şi se indexează.

Indemnizaţia de maternitate şi indemnizaţia pentru creşterea copilului

Începând cu anul 2004 a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă nr.96/2003 privind

protecţia maternităţii la locurile de muncă, ale cărei prevederi corescpund directivei
Consiliului European din 1992. Pentru a garanta securitatea şi sănătatea femeilor
însărcinate, lăuzelor şi mamelor care alăptează se instituie măsuri suplimentare celor
existente în legislaţia muncii. În cazul în care angajatorii nu por reduce sau elimina
factorii de risc de la locul de muncă, angajatele aflate în situaţiile mai sus menţionate au
dreptul la concediu de risc maternal. Indemnizaţia aferentă este egală este egală cu 75%
din media veniturilor în ultimele 10 luni şi se plătea din bugetul asigurărilor sociale de
stat.
Până în 2005, atât indemnizaţia de maternitate cât şi cea acordată pentru creşterea şi
îngrijirea copilui în vârstă de până la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap) au fost
reglementate prin Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale. Acodarea celor două prestaţii era condiţionată de calitatea de asigurat în
sistemul public de pensii, iar finanţarea lor se realiza prin bugetul asigurărilor sociale.
Perioada minimă de contribuţie era de 6 luni din cele 12 luni anterioare naşterii copilului.
Ordonanţa 9/2003 ridică durata minimă de contribuţie pentru acordarea indemnizaţiei
pentru creşterea copilului la 10 luni din cele anterioare naşterii. Femeile care nu aerau
angajate puteau contribui la acest sistem şi puteau beneficia de prestaţia dacă îndeplineau
condiţia minimală. Femeile aflate în plata indemnizaţiei de şomaj au şi ele dreptul la
concediu plătit de maternitate şi pentru îngrijirea copilului. Indemnizaţia de maternitate
se acorda timp de 63 de zile pre-natale şi 63 de zile post-natale, sau un total de 126 zile.
Epuizarea acestei perioadei de acordare a acestei prestaţii era obligatorie, şi preceda
acordarea indemnizaţiei de creştere şi îngrijire. Prevederile se aplicau şi părinţilor
adoptivi, la cerere. În conformitate cu Legea 19/2000, cuantumul indemnizaţiei de
maternitate ca şi al celui pentru creşterea şi îngrijirea copilului mic depindeau de salariul
anterior al mamei/părintelui şi reprezenta 85% din media veniturilor din ultimele 6 luni.
În anul 2003, guvernul adoptă două ordonanţe de urgenţă privind cuantumul
indemnizaţiei pentru creşterea copilui mic. Prima dintre ele, plafonează idemnizaţia prin
stabilirea cuantumului maxim la nivelul a 85% din salariul mediu pe economie, măsura
reprezentând o diminuare a sumelor acordate mamelor/părinţilor cu venituri salariale
peste medie (a se vedea O.U. 9/2003). Cea de a doua modificare a legislaţiei este
favorabilă angajaţilor cu venituri salariale inferioare mediei pe economie, deoarece

53
indemnizaţie era plătită ca o sumă uniformă, egală cu 85% din salariul mediu brut utilizat
la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale, indiferent de veniturile anterioare ale
părintelui. Se remarcă în aceste schimbări atât absenţa unei opţiuni clare privind
modalităţile de sprijinire a părinţilor cu copii mici, cât şi influenţa deopsebit de mare a
unor elemente de conjuctură în deciziile familiele.
Aceeaşi lege privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale acordă
părintelui/susţinătorului legal dreptul la concediu medical plătit de maximum 14 zile pe
an pentru a îngriji copilul bolnav în vârstă de până la 7 ani. Condiţiile de contribuţie şi
cuantumul sunt asemănătoare cu cele prevăzute pentru maternitate.
În noiembrie 2005 s-au adoptat două texte noi de lege cu impact asupra întregului sistem
de protecţie socială destinat susţinerii familiei în vederea creşterii copilului: Ordonanţa de
urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi
Ordonanţa de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări
sociale de sănătate. Cele două texte de lege au impact direct asupra sistemului public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale care funcţiona în baza Legii nr. 19/2000.
Argumentele guvernaţilor, incluse în preambulul celor două ordonanţe, fac referire la
obiectivele din Programul de guvernare cu privire la ”îmbunătăţirea standardului de viaţă
al persoanelor vârstnice, pentru aceasta fiind necesară consolidarea financiară a
sistemului de pensii, prin externalizarea din bugetul asigurărilor sociale de stat a
prestaţiilor care nu au legătură directă cu asigurarea socială care priveşte pensiile, pentru
asigurarea cadrului legal necesar unor măsuri care presupun modificări pentru anul 2006
în structura bugetului asigurărilor sociale de stat şi în aceea a Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate......ţinând seama că neadoptarea de măsuri imediate de către
guvern, prin ordonanţă de urgenţă, ar consduce la grevarea, în continuare, a bugetului
asigurărilor sociale de stat, în detrimentul pensiilor, afectând interesele persoanelor
vârstnice....” (O.U. nr. 158/2005, M.O. al României, partea I, nr.1074/29 XI 2005, p: 2,
O.U. nr 148/2005, M.Of. al României, Partea I, nr. 1008/14.XI. 2005, p: 5). În plus, O.U.
148 este argumentată de necesitatea îmbunătăţirii echilibrului socio-economic al familiei
şi susţinerea acesteia în vederea creşterii copilului, în scopul stimulării natalităţii şi
diminuării abandonului copilului.
Aceste două texte de lege sunt cele cu aplicabilitate din ianuarie 2006, iar efectul acestora
poate fi evaluat în următorii ani, dpdv al impactului asupra fertilităţii şi natalităţii,
degrevării fondului de pensii, mai bunei gestionări a fondului naţional unic de asigurări
de sănătate, şi nu în ultimul rând asupra nivelului de trai al familiilor cu copii sub 2 ani.

Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului.

Această prestaţie se acordă până la împlinirea vârstei de 2 ani sau 3 ani pentru copilul cu
handicap, pentru mamele care au născut înainte de 1 ianuarie 2011, în baza prevedeilor
O.U.G. nr.148/2005 privind aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.7/2007 cu
modificările şi completările ulterioare.
Pentru cele care au născut după această dată există două opţiuni, potrivit O.U.G. nr. 1118/
din 8 decembrie 2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor:
concediu de maternitate de 1 an şi indemnizaţie cu plafon maxim de 3400 de lei sau
concediu de maternitate de doi ani şi indemnizaţie cu limita maximă de 1200 de lei.
Plafonul minim pentru indemnizaţia în ambele situaţii este de 600 de lei, iar cuantumul
8
A se vedea şi prevederile Legii 166/2012

54
reprezintă 75% din media veniturilor pe ultimul an, din ultimele 12 luni înainte de naşterea
copilului. După împlinirea de către copil a vârstei de un an, cu excepţia copilului cu
handicap, persoanele care au optat pentru acordarea concediului pentru creşterea copilului
şi indemnizaţia lunară au dreptul la concediu fără plată pentru creşterea copilului până la
vârsta de 2 ani. Cuantumul indemnizaţiei de creştere se raportează în prezent la indicatorul
social de referinţă, iar indemniţatia se stabileşte în cuantum de 85% din media veniturilor
realizate în ultimele 12 luni, nu poate fi mai mică de 1,2 ISR şi nici mai mare de 6,8 ISR.
Valoarea actuală a ISR este de 500 Ron.
Pentru copilul cu handicap concediul pentru creşterea copilului se acordă până la
împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, iar indemnizaţia aferentă se acordă în
cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai
mică de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei.

Cele 12 luni pot fi constituite integral şi din perioadele în care persoanele s-au aflat în una
sau mai multe dintre următoarele situaţii: au beneficiat de indemnizaţie de şomaj, au
realizat perioade de stagiu de cotizare în sistemul public de pensii, în condiţiile prevăzute
de actele normative cu caracter special care reglementează concedierile colective, s-au
aflat în evidenţa agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, în vederea acordării
indemnizaţiei de şomaj, au beneficiat de concedii şi de indemnizaţii de asigurări sociale
de sănătate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind
concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, au
beneficiat de concedii medicale şi de indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor
accidente de muncă sau boli profesionale, în baza Legii nr. 346/2002 privind asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale, republicată, au beneficiat de pensie de
invaliditate, au beneficiat de concediu şi indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului,
au beneficiat de concediu şi indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului cu handicap,
au beneficiat de concediu fără plată pentru creşterea copilului, se află în perioada de 3
luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată şi începerea unui alt
contract de muncă pe durată determinată, potrivit Codului muncii, cu modificările şi
completările ulterioare, au însoţit soţul/soţia trimis/trimisă în misiune permanentă în
străinătate, frecventează, fără întrerupere, cursurile de zi ale învăţământului preuniversitar
sau, după caz, universitar la nivelul studiilor universitare de licenţă ori de master, precum
şi ale învăţământului postuniversitar la nivel de masterat, organizate potrivit legii, în ţară
sau în străinătate, au calitatea de doctorand, în condiţiile prevăzute de art. 20 şi 21 din
Hotărârea Guvernului nr. 567/2005 privind organizarea şi desfăşurarea studiilor
universitare de doctorat, se află în perioada cuprinsă între încheierea unei forme de
învăţământ preuniversitar şi începerea, în acelaşi an calendaristic, a unei alte forme de
învăţământ preuniversitar, cursuri de zi, se află în perioada cuprinsă între absolvirea
cursurilor de zi ale învăţământului preuniversitar, organizat potrivit legii, şi începerea
învăţământului universitar, cursuri de zi, se află în perioada cuprinsă între încheierea unei
forme de învăţământ universitar, la nivelul studiilor universitare de licenţă sau de master,
precum şi ale învăţământului postuniversitar la nivel de masterat, cursuri de zi, şi
începerea, în acelaşi an calendaristic, a unei alte forme de învăţământ universitar la
nivelul studiilor universitare de licenţă sau de master, cursuri de zi, se află în perioada de

55
60 de zile de la finalizarea cursurilor învăţământului obligatoriu sau, după caz, de la
absolvirea cursurilor de zi ale învăţământului preuniversitar, universitar la nivelul
studiilor universitare de licenţă sau de master şi postuniversitar la nivel de masterat,
organizate potrivit legii, cu sau fără examen de absolvire, în vederea angajării ori, după
caz, trecerii în şomaj, calculate începând cu data de 1 a lunii următoare finalizării
studiilor, au beneficiat de concediu fără plată pentru a participa la cursuri de formare şi
perfecţionare profesională din iniţiativa angajatorului sau la care acesta şi-a dat acordul,
se află în perioada cuprinsă între absolvirea cursurilor de zi ale învăţământului medical
superior, organizat potrivit legii, cu examen de licenţă organizat în prima sesiune, şi
începerea primului rezidenţiat după absolvire (art. 2 alin(5) lit a-v, O.U.G. nr.111/2010).
Persoanele care în perioada în care sunt îndreptăţite să beneficieze de concediul pentru
creşterea copilului şi indemnizaţia lunară obţin venituri supuse impozitului înainte de
împlinirea de către copil a vârstei de un an, au dreptul la un stimulent de inserţie în
cuantum lunar de 500 lei pentru perioada rămasă până la împlinirea de către copil a
vârstei de 2 ani (art.7 OUG 111/2010).
De indemnizaţia lunară şi stimulentul de inserţie (valoarea lui este de 1 ISR) prevăzute de
ordonanţa de urgenţă beneficiază, opţional, oricare dintre părinţii fireşti ai copilului dacă
întrunesc condiţiile prevăzute. Beneficiază de aceleaşi drepturi şi una dintre persoanele
care a adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are
copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului
maternal profesionist care poate beneficia de aceste drepturi numai pentru copiii săi,
precum şi persoana care a fost numită tutore.
Concediul şi indemnizaţia lunară, precum şi stimulentul de inserţie se cuvin pentru
fiecare dintre primele 3 naşteri (art.9); situaţia copilului născut mort sau situaţia în care
acesta moare în perioada corespunzătoare concediului de maternitate nu se are în vedere
la stabilirea primelor 3 naşteri.
În ultimii ani legislaţia românească s- apropiat de standardele europene prin includerea
unor prevederi care implică, cel puţin la nivel principial, şi tatăl în activităţile de îngrijire.
Astfel, la naşterea copilului se acordă un concediu parental de două săptămâni, iar dreptul
la concediul pentru creşterea copilului mic se adresează ambilor părinţi.
Noi prevederi referitoare la acordarea concediului pentru îngrijirea copilului cu
dizabilităţi /indemnizaţie lunare/sprijin lunar:
Pentru copilul cu dizabilitate care a împlinit vârsta de 3 ani, se acordă oricăruia dintre
părinţii acestuia, un concediu de îngrijire până la împlinirea de către copil a vârstei de 7
ani.
Părintele care a beneficiat de concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copilului
sau, după caz, de stimulentul de inserție poate opta pentru încetarea drepturilor
menționate acordate pentru primul copil, astfel încât celălalt părinte să aibă posibilitatea
de a solicita drepturile pentru cel de-al doilea copil, în măsura în care îndeplinește
condițiile prevăzute de OUG 111/2010 şi Legea 166/212.
Şi în situaţia persoanelor aflate în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului este
necesară pentru menţinerea indemnizaţiei de creştere a plăţii impozitelor şi taxelor locale.

56
 2. Sistemul de garantare a venitului minim

Introducerea componentei de garantare a venitului minim a reprezentat o noutate pentru

România. Pe de o parte, este vorba de cuprinderea unor categorii de populaţie excluse
înainte de 1990 din sistemul de protecţie socială, ajutorul social fiind o măsură destinată
celor aflaţi în situaţia de sărăcie. Pe de altă parte, se adoptă un nou principiu de
eligibilitate – testarea mijloacelor. Această formă de protecţie socială este concepută ca
ultimă linie de apărare împotriva sărăciei. Prima reglementare privind sistemul de
garantare a venitului minim în România a fost introdusă în 1995 (Legea nr.67/1995).
Textul de lege a fost modificat în 2001 prin Legea nr.416/2001. Ultimele reglementări în
materie sunt reprezentate de Legea 276/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
416/2001 şi Hotărârea de Guvern mr.50 din 19 ian. 2011 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim
garantat.
Au dreptul la venit minim garantat, ca formă de asistenţă socială, familiile şi persoanele
singure cu sau fără cetăţenie română, cu sau fără domiciliu/reşedinţă, cu sau fără locuinţă
(a se vedea art. 1 Legea nr.416/ 2001 şi art. 1-5 H.G. nr.50/2011). În vederea asigurării
evidenţei persoanelor fără locuinţă, care trăiesc în adăposturi improvizate cu destinaţie de
locuinţă şi nu îndeplinesc exigenţele minimale pentru locuinţă (a se vedea prevederile
Legii nr.114/1996 privind locuinţele, cu modificările şi completările ulterioare), serviciile
publice locale de asistenţă socială în colaborare cu poliţia au responsabilitatea de a lua
măsurile necesare pentru identificarea acestor persoane. Unitatea domestică este
reprezentată de persoana singură sau familia (persoane căsătorite, necăsătorite, cu sau
fără copii, care locuiesc şi se gospodăresc împreună). Eligibilitatea persoanelor fără
locuinţă este una dintre schimbările pozitive aduse de Legea nr.416/2001, permiţând
includerea în sistemul de garantare a venitului minim a unei categorii de persoane (romii,
de exemplu) excluse de reglementarea anterioară (Legea nr.67/1995)
Este o prestaţia care se acordă în baza Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat
ca diferenţă între venitul minim garantat, stabilit de lege, calculat în funcţie de numărul
de membrii ai familiei şi veniturile nete lunare realizate de aceasta. Cuantumul ajutorului
social se indexează prin hotărâre de guvern, anual, dacă acest lucru este necesar. La
stabilirea venitului net lunar al familiei şi, după caz, al persoanei singure se iau în
considerare toate veniturile pe care membrii acesteia le realizează, inclusiv cele care
provin din drepturi de asigurări sociale de stat, asigurări de şomaj, obligaţii legale de
întreţinere, indemnizaţii, alocaţii şi ajutoare cu caracter permanent şi alte creanţe legale,
cu excepţia burselor de studiu şi a burselor sociale, precum şi a sprijinului financiar
prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1.488/2004 privind aprobarea criteriilor şi a
cuantumului sprijinului financiar ce se acordă elevilor în cadrul Programului naţional de
protecţie socială "Bani de liceu" (art.17 H.G. nr.50/2011). Stabilirea dreptului la ajutor
social se realizează ţănându-se seama şi de bunurile familiei (prevăzute în anexele la
H.G.nr.50/2011). Cuantumul ajutorului social se acordă diferenţiat în funcţie de
componenţa familiei, dar pentru familiile cu mai mult de 5 persoane, cuantumul acordat
se majorează prin acordarea unei sume pentru fiecare persoană peste numărul de 5
membrii (sumă constantă pentru fiecare persoană în cuantum de 31 lei).
Legiuitorul instituie obligativitatea declaraţiei pe proprie răspundere privind componenţa
familiei şi veniturile acesteia precum şi obligaţia beneficiarului de ajutor social de a

57
comunica primarului orice modificare cu privire la veniturile, numărul membrilor de
familie şi a domiciliului în termen de 15 zile de la data la care a intervenit aceasta, şi de a
redepune din 3 în 3 luni declraţia pe proprie răspundere privind componenţa familiei şi
veniturile.
Acordarea prestaţiei de ajutor social este condiţionată de o serie de măsuri destinate să
stimuleze angajarea în muncă a beneficiarului de ajutor social: majorarea cuantumului
ajutorului social cu 15 % dacă beneficiarul sau unul dintre membrii familiei se angajează
cu forme legale, obligaţia beneficiarilor de a face lunar dovada căutării active a unui loc
de muncă, că nu au refuzat un loc de muncă, sau că nu au refuzat participarea la servicii
de tip formare profesională/reconversie profesională. Reţinem de asemenea obligaţia ca
una dintre persoanele apte de muncă din familia beneficiară de ajutor social are obligaţia
să presteze lunar, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se
depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate a muncii (art. 27-
28 H.G. nr.50/2011 şi art.6alin.(2) din Legea nr. 416/2001). Regula pentru calculul orelor
de muncă este proporţionalitatea acestora cu cuantumul ajutorului social.
Drepturile asociate dreptului la ajutor social sunt dreptul la asistenţă medicală
(beneficiarii de ajutor social au statutul de asiguraţi în sistemul public al asigurărilor de
sănătate, fără plata individuală a contribuţiei, contribuţia de asigurări sociale de sănătate
fiind asigurată din bugetul de stat); ajutoarele de urgenţă (în bani sau în natură) acordate
pe baza solicitării unui membru de familie ori persoanei singure beneficiare, pe baza
anchetei sociale (art. 37-48 H.G. nr.50/2011) – ajutoare de urgenţă pentru situaţii de
necesitate datorate calamităţilor naturale, incendiilor, accidentelor, alte situaţii deosebite
stabilite prin hotărâri ale consiliului local, ajutoare de deces reprezentând cheltuieli cu
înmormântarea, în caz de deces a unei persoane din familia beneficiară de ajutor social
ori după caz a persoanei singure. De asemenea se prevede asigurarea obligatorie de
locuinţă pentru familiile/persoane singure beneficiare de ajutor social este este plătită prin
Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale (prima de asigurare se deduce din suma cuvenită
ca ajutor social). De asemenea, pentru beneficiarii de ajutor social se prevede
compensarea procentuală pentru ajutorul de încălzire în proporţie de 100% de la bugetul
de stat.
Din ianuarie 2012, pe perioada suspendării dreptului la ajutor social în condiţiile
neachitării obligaţiilor către bugetul local, beneficiarii nu au obligaţia de a efectua
acţiunile sau lucrările de interes local. La reluarea acordării dreptului, orele aferente
acţiunilor și lucrărilor de interes local se repartizează proporţional de către primar astfel
încât efectuarea lor să fie finalizată în termen de maximum 3 luni de la reluarea plăţii.
Drepturile pentru perioada de suspendare nu se mai acordă dacă beneficiarul nu a depus
în termen de 3 luni, respectiv 5 luni de la data suspendării plăţii:
- adeverinţa eliberată de AJOFM ;
- declaraţia pe propria răspundere;
- nu au fost efectuate acţiunile sau lucrările de interes local stabilite de primar;
- nu a achitat obligaţiile legale faţă de bugetul local.

HG 1291/2012 reduce o parte din restricţiile introduse prin metodologia adoptată in 2011
(HG 50-2011). Astfel, obligaţiile faţă de bugetul local se menţin, dar perioada de graţie se
prelungeşte cu 2 luni, timp în care familia îşi păstrează calitatea de beneficiară a
ajutorului social. Prin acelaşi act normativ se stabileşte că sumele aferente asigurării

58
obligatorii pentru locuinţele aflate în propiretatea beneficiarilor de ajutor social sunt
achitate integral de ANPIS, prin agenţiile teritoriale. (ANPIS, 2012).

3. Sinteză asupra redefinirii şi clasificarea prestaţiilor sociale

Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale 2011-2013 preconizează o nouă

clasificare şi definire a prestaţiilor sociale, în sensul restrângerii acestora, stabilirii unor
criterii unice de eligibilitate pentru toate prestaţiile.
Astfel, se preconizează instituirea unei singure prestaţii sociale, bazată pe testarea
mijloacelor, prin unificarea venitului minim garantat, alocaţiei pentru susţinerea familiei
şi a ajutorului pentru încălzirea locuinţei. Noua prestaţie se va numi venit minim de
inserţie. Principiul utilizat va rămâne cel utilizat pentru ajutorul social, în vigoare. Va fi
singurul sprijin pentru familiile cu venituri reduse în vederea diminuării sărăciei.
Pentru familiile cu copii se vor acorda următoarele alocaţii: alocaţia de stat pentru copii,
indemnizaţia pentru creşterea copilului, alocaţia pentru copilul dat în plasament şi alte
prestaţii de politică familială (fără a se preciza ce înseamnă “alte”).
Pentru persoanele dependente, sprijinul va fi acordat în raport cu veniturile proprii şi cu
cele ale reprezentanţilor legali. Sunt considerate persoane dependente persoanele cu
handicap şi persoanele vârstnice dependente. Pentru persoanele cu handicap se va insitui
o singură prestaţie în cuantumuri diferenţiate în funcţie de gradul de handicap şi nevoile
specifice.
Criteriile de eligibilitate se preconizează să devină aplicabile mai multor prestaţii. Acest
demers se va realiza prin introducerea unui formular unic pentru solicitarea drepturilor
bazate pe testarea mijloacelor, dar şi utilizarea sistemelor informatice existente la nivelul
autorităţilor locale, evidenţei populaţiei, administraţiilor financiare locale, agenţiei pentru
prestaţii sociale, orice alt sistem ce are ca obiect înregistrarea veniturilor şi bunurilor
persoanelor. Tendinţa este de armonizare a tuturor aceste baze de date. Se doreşte
stabilirea unei limite maxime pe care un beneficiar poate să o primească sub forma
prestaţiilor sociale, în funcţie de situaţia membrilor acesteia. Se doreşte, cu caracter de
noutate, utilizarea unor modele alternative de plată (de exemplu plata directă la furnizorul
de încălzirea locuinţei) şi utilizarea de vouchere sau a cardului social pentru acoperirea
costurilor unor bunuri indispensabile traiului zilnic.
Tendinţa este clară – reducerea prestaţiilor, plafonarea cuantumurilor, criterii de
eligibilitate ce vor restrânge numărul de beneficiari, dar probabil costuri ridicate ale
informatizării sistemului de asistenţă socială şi introducerii cardului social.
Conform art. 14 din Legea nr. 292/20119, nivelurile, respectiv cuantumurile beneficiilor
de asistenţă socială, începând cu anul 2012, se stabilesc în raport cu indicatorul social de
referinţă (ISR) prin aplicarea unui indice social de inserţie.
9
Punerea în aplicare a acestor noi prevederi necesită modificarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat
pentru copii, republicată, a Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi
completările ulterioare, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările şi
completările ulterioare, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi
indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
132/2011, şi a Legii nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, cu modificările ulterioare. A
se vedea prevederile O.U. Nr. 124 din 27 decembrie 2011 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care reglementează acordarea de beneficii de asistenţă socială

59
Indicatorul social de referinţă a fost introdus prin O.U.G.nr.126/2008 privind modificarea
şi completarea unor acte normative în vederea eliminării legăturilor dintre nivelul
drepturilor acordate din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi nivelul salariului de bază
minim brut pe ţară şi al stabilirii măsurilor de aplicare a unor regulamente comunitare. În
fapt, acest text introducea o nouă bază pentru calculul unor drepturi ce se acordă în baza
Legii nr.76/2002, care nu au la bază salariul minim btut ci indicele social de referinţă
(ISR). ISR al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de muncă este definit
ca unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează prestaţiile băneşti, cu excepţia
indemnizaţiei de şomaj, suportate din bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj, acordate
în vederea asigurării protecţiei persoanelor în cadrul asigurărilor pentru şomaj, cât şi în
vederea stimulării anumitor categorii de persoane pentru a se încadra în muncă, precum şi
a angajatorilor pentru a încadra în muncă persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.
Prin aceeaşi ordonanţă se staleşte şi valoarea ISR la 500 lei, cu precizarea că valoarea
acestuia se modifică prin hotărâre de guvern, în funcţie de indicele de creştere a preţurilor
de consum prognozat pe an sau an anterior. Până în prezent valoarea acestuia nu a fost
modificată. În Legea asistenţei sociale, ISR este definit ca unitatea exprimată în lei la
nivelul căreia se raportează beneficiile de asistenţă socială, suportate din bugetul statului,
acordate atât în vederea asigurării protecţiei persoanelor în cadrul sistemului de asistenţă
socială, cât şi în vederea stimulării persoanelor beneficiare ale sistemului de asistenţă
socială de a se încadra în muncă (art.14 alin.2). Indicele social de inserţie reprezintă
coeficientul de multiplicare aplicabil ISR şi se stabileşte în raport cu tipul de familie şi cu
scopul beneficiului de asistenţă socială. Modul de calcul al ISR încă a rămas ne-explicat,
spre deosebire de baza de calcul utilizată până la ISR, respectiv salariul nimim brut pe
ţară, ce este rezultatul negocierilor sindicate-patronat-guvern.

Modificarea condiţiilor de stabilire şi acordare a ajutorului social, a alocaţiei pentru

susţinerea familiei şi de acordare a indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului
- Pentru solicitarea dreptului la ajutor social şi la alocaţie pentru susţinerea familiei se
utilizează acelaşi formular tip de cerere şi declaraţie pe propria răspundere;
- Pentru evaluarea îndeplinirii de către solicitant a condiţiilor de acordare a dreptului la
ajutor social şi la alocaţie pentru susţinerea familiei se utilizează acelaşi formular tip
de anchetă socială.
- Pentru acordarea ajutorului social şi alocaţia pentru susţinerea familiei există aceeaşi
modalitate de stabilire a venitului net lunar al familiei/ persoanei singure, respectiv
toate veniturile realizate în luna anterioară depunerii cererii (cu excepţia burselor
sociale şi a banilor de liceu)
- Pentru stabilirea dreptului la ajutorul social şi la alocaţia pentru susţinerea familiei se
utilizează aceeaşi procedură de evaluare a veniturilor/bunurilor solicitanţilor, identică
cu procedura de evaluare a bunurilor folosită pentru acordarea ajutoarelor pentru
încălzirea locuinţei.

- Stabilirea dreptului la ajutor social şi la alocaţie pentru susţinerea familiei se

realizează pe baza Listei bunurilor ce conduc la excluderea solicitantului de la
acordarea drepturilor sus menţionat

60
Prevederi comune (ajutor social şi alocaţie pentru susţinerea familiei) -obligaţii ale
beneficiarilor:
a). Titularii ajutorului social şi/sau al alocaţiei pentru susţinerea familiei au obligaţia de a
depune din 6 în 6 luni, după stabilirea dreptului, o declaraţie pe propria răspundere
privind componenţa familiei și veniturile realizate de către membrii acesteia
b). Neîndeplinirea obligaţiei de a depune declaraţia din 6 în 6 luni duce la suspendarea
plăţii dreptului la ajutor social şi/sau alocaţia pentru susţinerea familiei;
c). Acordarea/menţinerea dreptului la ajutorul social şi/sau la alocaţia de susţinere a
familiei, precum şi a indemnizaţiei pentru creşterea copilului/stimulentul lunar sunt
condiţionate de achitarea de către beneficiar a obligaţiilor legale faţă de bugetul local
(prevăzute de art. 248 lit.a) – c) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal), respectiv
impozitul pe imobile, terenuri și autoturisme/autovehicule.
d). Neachitarea obligaţiilor legale către bugetul local duce la suspendarea/ încetarea
dreptului.
e). Achitarea obligaţiilor legale către bugetul local duce la reluarea plăţii dreptului,
inclusiv pentru perioada suspendată.
f). Beneficiarii de ajutor social şi/sau alocaţie pentru susţinerea familiei care au în
proprietate bunuri aflate în altă unitate administrativ teritorială decât cea în care s-a
stabilit dreptul, au obligaţia de a depune, până la data de 20 ianuarie a fiecărui an, la
primăria unde s-a stabilit dreptul dovada achitării obligaţiilor legale.

Referinţe:
Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2011)
Memorandum. Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale. Nr.
20/5541/D.N.A., 3 martie 2011
H.G. nr. 57 din 30 ianuarie 2012 pentru modificarea şi completarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim
garantat, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 50/2011, a Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 52/2011, şi a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.
277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, aprobate prin Hotărârea Guvernului
nr. 38/2011, Monitorul Oficial nr. 82 din 1 februarie 2012
Legea asistenţei sociale nr. 292 din 20 decembrie, Monitorul Oficial nr. 905 din 20
decembrie 2011
Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, publicată în Monitorul
Oficial al României nr.889 din 30 decembrie 2010, cu modificările şi completările
ulterioare
Ordonanţa de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări
sociale de sănătate, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074, 29 noiembrie
2005
Ordonanţa de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii
copilului, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1008, din 14 noiembrie 2005

61
Tema 4.
a. Indicaţi prestaţiile/beneficiile în bani şi serviciile la care au dreptul membrii familiei
şi, dacă este cazul, familia în ansamblul ei.
b. Clasificaţi prestaţiile familiale în funcţie de principiul care stă la baza acordării
(cetăţenia sau rezidenţa, nivelul veniturilor, contribuţia).

Unitatea V.
Protecţia persoanelor cu dizabilităţi
(Cristina Raţ, Adina Rebeleanu)

Dizabilitate sau handicap?

În documentele oficiale din România, s-a încetăţenit utilizarea termenului de „persoană

cu handicap” pentru a denumi persoanele care, în activitatea lor de zi cu zi, sunt limitate
de o infirmitate sau o problemă de sănătate persistentă, deşi organizaţiile naţionale şi
internaţionale cu preocupări în domeniu optează pentru noţiunea de „dizabilitate”.
Termenul „handicapat” are o conotaţie denigratoare10, având în vedere că ignoră
dimensiunea socială a problemei: limitarea ţine nu doar de atributele persoanei, ci şi de
configurarea mediului de viaţă. Accesibilizarea spaţiului public, oferirea de resurse
adecvate nevoilor speciale şi combaterea prejudecăţilor faţă de persoanele cu dizabilităţi
constituie elementele-cheie ale soluţionării problemelor cu care se confruntă.

Definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii:

 Dizabilitatea este reprezentată de orice restricţie sau lipsă (rezultată în urma unei
infirmităţi) a capacităţii (abilităţii) de a îndeplini o activitate în maniera sau la
nivelul considerate normale pentru o fiinţă umană.

Definiţii ce ţin seama de dimensiunea socială a dizabilităţii:

 Infirmitate- lipsa parţială sau totală a unui membru, sau o trauma a acestuia, a
unui organ sau unei funcţii a organismului.
 Deficienţa – starea fizică, senzorială, intelectuală sau comportamentală a unui
individ. (Action on Disability and Development)
 Dizabilitate- dezavantajul sau limitarea îndeplinirii unei activităţi, cauzate de
societatea în care persoana respectivă trăieşte. Societatea ţine prea puţin, sau
deloc, seama de necesităţile persoanelor cu diferite deficienţe, excluzându-le
astfel de la participarea în cadrul activităţilor sociale obişnuite.

Definiţia Organizaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi (DPI) din 1981:

10
Termenul “handicapat” provine din limba engleză şi este jignitor pentru că este asociat cu imaginea
„şapca ţinută în mână pentru cerşit": „handy”- la îndemână, de ţinut în mână; “cap”- şapcă (Sursă: ONPHR,
2005).

62
  Lipsa sau limitarea şanselor, care impiedică persoanele cu deficienţe să ia parte la
viaţa de zi cu zi a comunităţii la nivel egal cu ceilalţi, din cauza barierelor fizice şi
sociale pe care le întâmpină.

Măsurile de protecţie socială

Principiile de bază în protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu

dizabilităţi sunt: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
prevenirea şi combaterea discriminării, principiul egalităţii şanselor, principiul egalităţii
de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă,
principiul solidarităţii sociale. Accentul în materie de protecţie socială cade pe protejarea
interesului persoanei, integrarea şi incluziunea socială, responsabilizarea comunităţii şi
adaptarea societăţii la nevoile speciale ale persoanelor cu disabilităţi. De asemenea,
persoana cu disabilităţi este protejată împotriva abuzului şi neglijării.
Cadrul legislativ actual privind protecţia socială a persoanelor cu disabilităţi este dat de:
- OUG 102/1999
- Legea 448/2006: Protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
Legea 448/2008 cuprinde principalele prevederi atât în ceea ce priveşte prestaţiile în bani,
serviciile sociale şi măsurile de activare (integrare în muncă şi programe de calificare
profesională) destinate persoanelor cu dizabilităţi.
Principalele măsuri de protecţie socială sunt următoarele:
1. În cazul copiilor cu handicap:
- alocaţia universală pentru copilul mic de 200 RON se acordă până la vârsta de 3
ani
- alocaţia universală pentru copii – mărită în cuantum de 100%
- alocaţia de plasament pentru copilul cu handicap – mărită în cuantum de 50%
- prestaţii speciale pentru copiii cu handicap, mai mare în cazul în care şi părinţii
suferă de un handicap
- dreptul la un însoţitor personal plătit pentru copiii cu handicap grav
2. Prestaţii pentru adulţii cu handicap:
- Se acorda indiferent de venituri si sunt finantate de la bugetul de stat
- Indemnizatie lunara pt. plata insotitorului adultului nevazator cu handicap grav:
340 lei
- Indemnizatie lunara pt. persoanele cu handicap grav si accentuat: 179 lei (handicap
grav) si 147 lei (handicap accentuat)
- Buget personal complementar: 80 lei (handicap grav), 60 lei (handicap accentuat) si
30 lei (handicap mediu)
3. Măsuri de accesibilizarea spaţiului public: instituţii de interes public
(administraţie, sănătate, educaţie, diverse servicii, etc.)
4. Subvenţii pentru transportul interurban, gratuitate în transportul urban
pentru mijloacele de transport în comun
5. Măsuri de integrare pe piaţa forţei de muncă a persoanelor cu handicap:
- Introduse de OUG 102/1999, modificate de legea 448/2006
- Măsuri de evaluare şi orientare profesională, cursuri de formare profesională
- Legea 448/2006 Art. 77: autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice,
publice şi private, care au peste 50 de angajaţi au obligaţia de a avea cel puţin 4%

63
 dintre angajaţi persoane cu handicap. Dacă nu îndeplinesc acest lucru, atunci pot opta
între:
a. plata la Bugetul Naţional a unei sume reprezentând 50% din salariul
minim brut pe ţară înmulţit cu nr. de locuri de muncă în care nu au angajat
persoane cu handicap;
b. achiziţionarea de produse sau servicii de la unităţi protejate autorizate, pe
bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu datoria la Bugetul Naţional
descrisă la alineatul precedent
OUG 102/1999 prevedea doar plata la Bugetul Naţional, dar suma era mai
mare: echivalentul salariului minim brut pe ţară. Prevederea se aplica doar
pentru agenţii cu cel puţin 100 de angajaţi (nu 50).
Forme protejate de angajare în muncă: loc de muncă protejat şi unitate protejată
autorizată (de către Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap)
Art. 81: Drepturile unităţilor protejate:
c. scutirea de plata taxelor de autorizare la înfiinţare şi de reautorizare;
d. scutire de plata impozitului pe profit, cu condiţia ca cel puţin 75% din
fondul obţinut prin scutire să fie reinvestit pentru restructurarea unităţii
sau achiziţionarea de echipamente tehnologice
Art. 82 – Persoanele cu handicap aflate în căutarea unui lo de muncă au dreptul la:
e. Consiliere şi cursuri de calificare profesională
f. O perioadă de probă de angajare, plătită, de 45 de zile lucrătoare
g. Un preaviz plătit de min 30 de zile la desfacerea contractului din iniţiativa
angajatorului
h. Posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi
i. Scutire de plata impozitului pe profit
Art. 83 – Drepturile angajatorilor:
j. Deducerea din profitul impozabil a cheltuielilor aferente adaptării locurilor
de muncă rotejate şi/sau a cheltuielilor de transport al persoanelor cu
handicap de la domiciliu la locul de muncă
k. Decontarea din bugetul asigurărilor de şomaj a cheltuielilor cu formarea şi
orientarea profesională a pers cu handicap
l. Subvenţii de stat pentru măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă

Legea 448/2006 este în acord cu recomandările Europene privind incluziunea socială a

persoanelor cu dizabilităţi, activarea lor din punct de vedere economic ca un mijloc de
asigurare a autonomiei individuale şi bunăstării sociale. În prezent, la nivelul statelor
membre EU se implementează în Strategia pentru 2008-2009 privind integrarea
persoanelor cu dizabilităţi, cu accent pe integrarea pe piaţa forţei de muncă. Precum
arată tabelul de mai jos, comparativ cu statele din Europa de Vest, în România doar un
procent redus din rândul persoanelor cu dizabilităţi este încradat în muncă.
Strategia este accesibilă în limba română pe site-ul Comisiei Europene:
http://ec.europa.eu/employment_social/index/7003_en.html

64
În România, unul dintre organizaţiile non-guvernamentale cu activitate remarcabilă în
domeniul promovării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi este “Organizatia Nationala a
Persoanelor cu Handicap din Romania” (ONPHR). Membrii organizaţiei o definesc drept
“o federatie constituita din organizatii neguvernamentale ale persoanelor cu dizabilitati si
pentru persoanele cu dizabilitati care dezvolta programe vizand egalizarea sanselor,
integrarea si incluziunea sociala a persoanelor cu dizabilitati” (vezi
http://www.integration.ro).
În 2006, ONPHR a desfăşurat împreună cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă, în
cadrul programului “Pune-te în locul meu!” un Centru Virtual de Resurse pentru
Accesibilizare care cuprinde o serie de resurse utile pentru a înţele mai bine ce înseamnă
a trăi ca o persoană cu dizabilităţi.

Referinţe:

Raportul Fundatiei pentru o Societate Deschisa in colaborare cu Organizatia Nationala a

Persoanelor cu Handicap din Romania: Accesibilizarea spatiului public: Intentii si
realitati – decembrie 2006 http://www.integration.ro

The Situation of Disabled People in the Enlarged EU. The European Action Plan
2006-2007 http://ec.europa.eu/employment_social/index/com_2005_604_en.pdf

Strategia pentru 2008-2009 privind integrarea persoanelor cu dizabilităţi

http://ec.europa.eu/employment_social/index/7003_en.html

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap:

www.anph.ro

TEMA 5:

1. Consultaţi materialele prezentate în ghidul on-line privind situaţia

persoanelor cu dizabilităţi pregătit de ONPHR şi confruntaţi principalele
“mituri” privind persoanele cu dizabilităţi cu datele disponibile în cazul
României (sursă: www.integration.ro).
2. Prezentaţi pe scurt drepturile copiilor cu dizabilităţi în România
contemporană. Ce modificări aţi sugera? Argumentaţi răspunsul Dvs.

TEMA 6. Citiţi cu atenţie următoarele enunţuri şi răspundeţi:

Vârstele de pensionare la bărbaţi şi femei ar trebui să fie egale. Explicaţi dacă sunteţi de acord
cu această măsură şi oferiţi 2 argumente pro sau contra acestei măsuri.

Asigurările private de sănătate ar trebui să fie obligatorii. Explicaţi dacă sunteţi de acord cu
această afirmaţie şi oferiţi 2 argumente pro (pentru) sau contra (împotriva) acestei
afirmaţii.

65