TEMA: Realizați diagnoza unei probleme sociale plecând de la una din perspectivele

învățate și utilizând teoremele dinamicii problemelor sociale propuneți soluții.

NOTĂ:
 Trimiterile bibliografice sunt obligatorii
 Tema va avea max 5 pg.
 Predarea proiectului se face în ziua stabilită pentru examen.

Persoanele vârstnice dependente

- o perspectivă
- teroremele dinamicii problemelor
- SOLUȚII?

Pentru început vom încerca să stabilim ce este o problemă socială pentru a avea clar ce
anume trebuie abordat în demersul nostru. Printr-o problemă socială se poate înțelege
caracteristica, situația apărută în dinamica unui sistem social care afectează negativ funcționarea
sa și necesită intervenția pentru corectarea, modificarea sau eliminarea sa. Dacă ne vom referi la
omenire, putem afirma despre probleme sociale că sunt tipice epocii respective: sărăcia,
criminalitatea, creșterea demografică, revoltele muncitorești, morbiditatea infantilă, etc.
Definirea problemelor sociale depinde de un număr mare de condiții teoretice și și metodologice.
Astfel că problema socială este definită ca fiind o „discrepanță semnificativă între normele
sociale și realitatea socială de fapt“ (Merton&Nisbet, 2006). Anumiți autori separă probleme
sociale pozitive de problemele sociale negative. Problemele sociale pozitive reprezintă „stări,
caracteristici dezirabile pentru a căror realizare sistemul face un efort, rezultatul fiind
perfecționarea, dezvoltarea“ (Zamfir&Vlăsceanu, 1993, 453). Dacă este să aducem câteva
exemple de probleme sociale pozitive vom aminti: industrializarea unei regiuni, informatizarea
învățământului, dezvoltarea și modernizarea culturală, etc.
Cauzele problemelor sociale sunt de mai multe tipuri:
1) problemele sociale care, derivă în principal, din procesele de dezorganizare socială,
criză, schimbare sau dezvoltare;
2) problemele sociale care, derivă în principal, din devianța personală, fiind generate de
proporția normală de indivizi devianți prezentă într-o societate;
3) problemele sociale sunt procese, situații, structuri sociale pentru care nu există în
sociatate mijloace eficiente de control sau care depășesc aceste mijloace;
4) probleme sociale apar ca urmare a existenței valorilor conflictuale în societățile
contemporane, valori imanente și în ultimă instanță dezirabile și care, în anumite
condiții, obțin adeziunea unor mase mari de oameni creindu-se astfel o problemă
socială, prima fază a unui conflict social direct.
Printre problemele sociale clasice se găsesc: criminalitatea, devianța juvenilă, tulburările
psihice de masă, drogurile, sinuciderile, prostituția, creșterea demografică excesivă, tensiuni
interetnice, dezorganizarea familiei, conflicte la locul de muncă, marile migrații internaționale,
inegalitatea economică și socială între regiuni, formele noi de violență (civilă, organizată,
terorismul), etc.
În cazul problemelor sociale tradiționale (sărăcia, alcoolismul, drogurile, etc.) există un
sistem instituțional de prevenire, combatere, control și măsurare a nivelurilor și costurilor sociale
respective.
În rezolvarea problemelor sociale în societățile noastre se apelează, în mod frecvent, la
acțiunile combinate (instituționale și particulare, preventive și/sau punitive).
Din punct de vedere genetic problemele sociale pot fi:
1) funcționale – problemele sociale care apar în virtutea funcționării evolutive a unui
sistem social: industrializarea generează un exod care produce supraaglomerare
urbană, ceea ce duce la o problemă socială a locuințelor;
2) structurale – probleme sociale care apar ca urmare a declinului unei structuri, forme,
configurații sociale determinate: declinul modelului familial de fertilitate înaltă (cu
mulți copii) este ireversibil, dar scăderea populației poate fi contracarată prin scăderea
mortalității și prin creșterea imigrației;
3) accidentale – problemele sociale care apar ca urmare a unor dezastre economice
(șomajul în perioadele de criză) sau naturale (epidemiile, foametea, poluarea, etc.).
În evoluțiile unei probleme sociale se pot pune în evidență următoarele face:
1) faza de incubație;

2
 2) faza de conștientizare;
3) faza de conflict și încercare de soluționare;
4) declinul problemei respective.
Ca problemă socială voi aborda problema persoanelor vârstnice dependente. În zilele
noastre, „din ce în ce mai numeroși și în afara sectorului productiv, bătrânii sunt respinși, iar la
vârste foarte înaintate dispariția lor poate părea o eliberare“ (Boudon&Besnard&Cherkaoui
&Lécuyer, 1996, 313-314). Vârstnicul este o „persoană ale cărui rezerve funcționale uriașe din
timpul dezvoltării și maturității sunt înmare măsură pierdute“ (Bucur&Bucur, 2011, 1052). Dacă
vom defini dependența putem spune că aceasta presupune „existența unor leziuni care corespund
unei pierderi de substanță, unei alterări de structură sau de funcție anatomică, fiziologică sau
psihologică. Ea este uneori evidentă (hemiplegie, amputație, etc.), dar mai adesea insidioasă
(surditate, diabet, insuficiență cardiacă)“ (Bucur&Bucur, 2011, 1055). În fapt dependența poate
fi provizorie sau definitivă, în funcție de potențialul evolutiv al fiecărei afecțiuni diagnosticate.
Este importantă recunoașterea situațiilor de risc cu implicații în evaluarea și luarea în considerare
a prevenției la persoanele respective, în funcție de potențialul evolutiv al patologiei lor. Indicii
situației de risc pot fi identificați la nivel de: persoană, comportament și nivelul locuinței.
Evaluarea trebuie să permită definirea obiectivelor de ingrijiri și stabilirea ajutoarelor
necesare. Ea trebuie să țină seama de posibilitățile persoanei, de cele ale anturajului, ale
structurilor sociosanitare ocale, dar mmai ales de voința persoanei. Evaluarea trebuie să fie
medicală și socială: cea medicală, pluridisciplinară, trebuie să facă bilanțul deficiențelor și al
leziunilor responsabile, iar cea socială, bilanțul situației funcționale a persoanei și adaptarea sa la
mediul înconjurător. După ce evaluarea dependenței vârstnicului a condus la un diagnostic,
deciziile terapeutice ulterioare, precum și mijloacele puse în aplicare presupun obligatoriu o bună
cunoaștere a dispozitivelor instituționale ce intervin în jurul persoanei vârstnice, și de asemenea,
ca orice obiectiv al îngrijirii să fie definit în prealabil, cu pacientul. Se dorește ca vârstnicii să fie
„apreciați și respectați, să rămână independenți și să poată participa la toate aspectele vieții în
calitate de cetățeni activi, precum și să se bucure de o calitate ridicată a vieții într-o comunitate
sigură“1 pentru a reduce presiunea pe comunitatea unde aceștia locuiesc.

Teorii şi delimitări conceptuale

Referitor la problema noastră și anume aceea a persoanelor vârstinice dependente și
semidependente, singure, ca urmare a plecării copiilor la muncă în strinătate, a decesului
urmașului sau a partenerului de cuplu, problema socială văzută ca patologie socială, presupune
că, persoanele vârstnice care determină această apariție sunt bolnave și datorită acestei cauze nu
pot avea grijă singure de ele însele, ceea ce implică ca asitentul social din cadrul SPAS/UAT prin
îngrijitorii personali la domiciliul să monitorizeze și să acorde ajutorul de specialitate
persoanelor vârstinice dependente și semidependente. O soluluție, posibilă, la problema abordată
din perspectiva patologiei sociale, ar fi, credem, educarea și creșterea moralității, schimbarea
nivelului valorilor care să se reflecte și în comportamentul individului, și chiar dacă este plecat la
muncă peste hotare să înțeleagă că este obligat, cel puțin moral, să aibă grijă de părintele lăsat
acasă singur. Totodată, moral, și membrii din familia extinsă, pot avea grijă de fratele, sora,
verișorul, etc. aflat în stare de dependență sau semidependență, sau poate, de ce nu, să se

1
Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020, anexa nr.1, p.8
3
consemneze aceste aspecte și în legislația națională, pentru a înlesni munca asistentului social,
care de cele mai multe ori, în mediul rural, se luptă cu morile de vânt, iar mâinile îi sunt legate,
neputând face mare lucru, deoarece legislația nu îi permite să acționeze.
Dacă vom aborda problema persoanelor vârstnice dependente sau semidependente prin
prisma perspectivei dezorganizării sociale vom spune că acesta a apărut de la nivelul indivizilor
la nivelul societăți ca urmare a migrație, datorată restructurării economiei naționale, iar mulți
dintre români au ales să muncească peste hotare pentru un venit mai consistent, care să răspundă
așteptărilor acestora. Mulți dintre cei plecați peste horate, fac parte din ceea ce am denumit
generația sandwich, deoarece trebuie să aibă grijă și de părinții lor, care au de ce mai multe ori o
pensie insuficientă nevoilor și mai trebuie să aibă grijă și de propria lor familie (soție,
copil/copii). Uneori, acolo printre străini, mai sunt și cazuri care nu reușesc să câștige sufiecient,
iar acest fapt îi poate determina pe unii să se apuce de consumul de alcool, prostituție, trafic de
substanțe interzise, doar să obțină suficienți bani pentru a duce un trai mai bun. Anumite
nereușite pot avea și cauze, cum ar fi șocul cultural al valorilor de la noi din țară cu cele din țara
unde pleacă să muncească, sistemul valorilor individuale, dar și al sistemului în general, al țării
unde merg, comparativ cu cel din România și cel al lui înainte de a pleca peste hotare. Ca o
posibilă soluție la cele prezentate mai sus, cred că ar putea fi ca sistemul să fie viabil, iar în
anumite situații de criză să se depună eforturi consistente, individual și general, pentru o
echilibrare cât mai rapidă pentru a diminua sau elimina efectele nedorite.
Analizând problema persoanelor vârstnice dependente sau semidependente prin prisma
perspectivei conflictului de valori vom putea spune că acestă problemă este cauzată de conflictul
la nivelul valorilor sau al intereselor individuale sau sociale. Astfel în societatea românească, cel
puțin în ultimii zece ani, anumite voci spun că bătrânii doar consumă, că sunt o povară pentru
ceilalți, uitându-se de fapt ca societatea noastră, cea din zilele noastre este ceea ce este datorită
eforturilor bunilor și străbunilor noștri, că societate actuală a cunoscut progresul actual și datorită
lor. Deși se spune despre conflict, în sensul său pozitiv, este cale spre progres, atunci când apare
ca fiind antagonic între generații este ceva ce este cu totul negativ, petru societate în ansamblu.
Acest conflict între generații apar și ca urmare a valorilor și intereselor diferite dintre unii și
ceilalți, o societății actuale care este într-o continuă competiție și unde doar a fi cel mai bun
contează și unde se minimizează rolul celuilalt, iar faptul că unii fără ceilalți nu mai contează. Ca
o posibilă soluționarea a conflictelor din societatea actuală, ar putea fi, consensul, ceea ce în
societatea anului 2019, este din ce în ce mai imposibil de găsit. O altă posibilă rezolvare pentru
problemele sociale apărute ar putea fi și o mai bună negociere între generații, între părinți și
copii, între noi ca entități, deoarece fiecare suntem o personalitate unică, care are propriile
principii și valori și nu ne putem raporta unii la ceilalți ca fiind buni sau răi, că totul este doar alb
și negru, ci putem rezolva, sau găsi soluții la problemele apărute găsind calea de mijloc, care
presupune pierd și eu, pierzi și tu, dar pe termen lung, câștigi și tu, câștig și eu.
O altă abordarea a problemei persoanelor vârstnice mai poate fi făcută și din perspectiva
comportamentului deviant, care trebuie să rezolve această situație apărută prin analiza cât mai
obiectivă, dacă vârstnicii nu au ajuns în această situație și ca urmare a indiferenței, neimplicării
sau ignorării cu bună știință a urmașilor acestora, a rudelor, a comunității în ansamblul ei, ca
urmare a unor fenomene care ar avea o influență negativă asupra acțiunilor acestora din urmă. O
cale de a rezolva aceste probleme este educația pernamentă, prin care persoanele își vor dezvolta
cunoștințele despre cum ar trebui să ne comportăm normal într-o societate normală și totodată

4
reducerea modelelor deviante sau înterzicerea publicității acestora prin diferitele căi de
comunicare.
Dacă vom aborda problema persoanelor vârstnice dependente și semidependente din
perspectiva etichetării sociale vom spune că este imperios necesar „îmbunătățirea ofertei de
servicii sociale pentru vârstnicii dependenți de îngrijire personală“2, iar cauza apariției acestei
probleme, este datorată în mod deosebit modului în care publicul acordă atenție, dar și a modului
în care se exercită controlul social. Cum etichetăm faptul că o persoană sau o situație este
problematică sau deviantă se referă în mod special la relațiile de putere și influență. Cel care
etichetează se află în situația de a câștiga prin aplicarea unei asemenea etichete. Soluțiile pentru
abordarea problemelor din această perspectivă ar putea fi conștientizarea faptului că toleranța,
înțelegerea pot rezolva multiple probleme și că persoanele aflate, temporar, în această situație se
poat reabilita doar cu ajutorul nostru al tuturor, dacă vom fi interesați de ce se petrece în jurul
nostru.
Perspectiva critică a problemei persoanelor vârstnice, dependente sau semidependente,
trebuie să se raporteze la faptul că omenirea a fost mereu divizată în cei care conduc și cei
conduși. Cei care conduc trebuie, în primul rând, să conștientizeze și să perceapă problema
vârstnicilor dependenți si semidependenți; apoi trebuie să fie transmise către vârstnici reacțiile
oficiale asupra problemelor avute de către ei. Un alt pas care trebuie făcut de vârstnici ar fi
modul în care aceștia reacționează la răspunsul persoanelor oficiale și nu în ultimul rând,
acțiunile concrete ale factorilor de decizie, care se manifestă la nivelul reformelor și politicilor
sociale și legislative, care ulterior duc la crearea unor instituții specializate pentru rezolvarea
problemelor sociale.

Prima teoremă se referă la centralitatea problemelor sociale:

TEOREMA 1.”De regulă, în poziţia de centralitate este plasată la un moment dat o
singură problemă şi mai rar câteva în acelaşi timp.”(2006:19)

O problemă socială poate avea o anumită dinamică în funcţie de stadiile pe care le ocupă.
Astfel, poate avea o ascendenţă de la potenţialitate/latenţă spre centralitate dar şi o descendenţă
spre stadiile latente.Nici una din variante nu poate clasifica dacă o problemă socială este negativă
sau pozitivă, ci se pot interpreta factorii care determină această dinamică a problemelor sociale.
Factori ce determină ascendenţa problemelor sociale.

a) schimbarea importanţei unor valori ceea ce determină agravarea problemei şi implicit

creşterea stării de îngrijorare din partea comunităţii;
b) apariţia resurselor şi a oportunităţilor pentru soluţionarea problemei sociale;
c) creşterea tensiunilor asociate prin explozii ale efectelor de regulă negative ale problemei
sociale; Această asociere determină creşterea voinţei de acţiona ceea ce favorizează ascensiunea
problemei potenţiale la stadiul de manifest şi chiar de centralitate.
d) stimularea creşterii presiunilor interne prin mass-media, sindicate, culte etc.

2
Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană 2014-2020, Municipiul Bacău, , p. 51
5
e) blocajele de sistem, ceea ce favorizează oportunitatea unor opozanţi de a redefini problema
dar şi implicit soluţiile.

TEOREMA 2:”Trecerea unei probleme dintr-un stadiu preliminar în unul superior se

produce datorită accentuării unor efecte adverse, creşterea presiunilor interne/externe,
apariţia unor noi oportunităţi de acţiune pentru soluţionarea respectivei probleme.”(2006:21)

Factori ce determină descendenţa problemelor sociale:

În ceea ce priveşte evoluţia descendentă a unei probleme sociale este determinată de faptul că
centralitatea problemei nu este de durată, aceasta involuînd spre stări inferioare de manifest şi
latenţă.
Factori care determină involuţia unei probleme sociale, ar fi:
a) problema este soluţionată în totalitate, motiv pentru care problema poate dispare, sau parţial
ceea ce-i scade din prioritate ;
b) soluţionarea problemei întâmpină rezistenţe pentru soluţionare din partea instituţiilor
sistemului;
c) soluţionarea problemelor contravine valorilor unor grupuri mai puternice;
d) rezistenţe provenite pe parcursul soluţionării problemelor sociale;
e) o altă problemă devine iminent prioritară şi ocupă locul central în defavoarea problemei
iniţiale.

TEOREMA 3:”Ascensiunea unei probleme sociale în poziţia de centralitate impinge pe cea

care ocupa această poziţie în poziţii inferioare”(2006:21)
a) soluţiile pentru rezolvarea problemei sunt nesatisfăcătoare, motiv pentru care problema scade
ca prioritate şi trece spre latenţă.

TEOREMA 4:”O problemă socială plasată în centralitate/manifestă, după ce îşi epuizează

capacitatea de a fi redusă semnificativ prin efort, este trecută spre latenţă.”(2006:22)
Astfel, poziţia de centralitate are tendinţa de a nu rămâne niciodată neocupată.

TEOREMA 5: “Legea –Golul atrage plinul-:scoaterea unei probleme din poziţie de

centralitate tinde să atragă în această poziţie o altă problemă.”(2006:22)
Faţă de identificarea problemelor sociale apare o altă întrebare:în ce măsură o colectivitate
este capabilă să realizeze o diagnoză corectă a problemelor sociale.
Pot fi identificate două tipuri de probleme sociale:
 Probleme-stare, (căderea economiei, război , cataclisme, conflicte la nivelul comunităţii
sau care afectează comunitatea, etc.)care sunt conştientizate de regulă adecvat la nivelul
populaţiei;
 Probleme-cauză, care se referă la factorii care determină apariţia problemelor respective.

6
 De la nivelul problemelor cauză pot apărea distorsiuni în identificarea adecvată a problemelor
sociale .Aceste distorsiuni apar şi sunt alimentate de menţinerea situaţiei de criză.
Este identificată o funcţie compensatorie pentru că oferă o relaxare a stresului social prin
identificarea unor cauze iluzorii, false, pentru colectivitatea necunoscătoare.
Pe acest fond, al lipsei de cunoaştere şi înţelegere a problemelor sociale, populaţia poate fi
lesne manipulată.Astfel, formularea distorsionată a problemelor sociale poate deveni
instrumentul manipulării unor actori sociali.

TEOREMA 6:”Pe un deficit de cunoaştere a cauzelor problemă-stare, formularea

problemelor cauză poate deveni instrument al manipulării de către actorii sociali, un
instrument de luptă politică, dar şi un mecanism de absorbţie a incertitiudinii , în jurul
profundelor frustrări şi temeri colective”.(2006:24)

Metode de analiză a problemelor sociale:

După analiza nivelurilor pe care le pot ocupa problemele sociale, apare necesitatea stabilirii
unei metodologii pentru analiza problemelor sociale .Această metodologie este necesară pentru
stabilirea unui diagnostic corect dar şi a unor soluţii adecvate.
Nu există o metodologie standard ,unică pentru analiza problemelor sociale dar se impune o
structurare a metodelor deja existente.
C.Zamfir(2006:25-26) propune câteva paliere pentru metodologia cercetării problemelor
sociale:
a) Diagnoza problemei potenţiale/actuale, în care trebuie luate în considerare mai multe
niveluri de analiză:
 Identificarea problemei, prin delimitarea fenomenului/procesului care afectează la
momentul acela viaţa colectivităţii respective.
 Determinarea magnitudinii problemei, pentru care sunt utilizaţi indicatori necesari pentru
imaginea completă a problemei-stare(indicatori pentru sănătate, economie, delicvenţă,
poluare, mortalitate, satisfacţie/insatisfacţie etc.;
 Factori determinanţi ai dinamicii problemei sociale.
Acest tip de analiză reprezintă instrumentul predicţiei apariţiei problemelor sociale dar şi a
dinamicii lor.
b) Diagnoza conştientizării problemelor sociale, reprezintă o parte importantă în dinamica
socială, prin faptul că poate poziţiona problema socială la diferite niveluri, în funcţie de poziţia
ocupată în sistemul de priorităţi.Trebuie identificate şi stările subiective asociate de la nivelul
colectivităţii dar şi diversitatea conştientizării problemelor sociale, deoarece unele grupuri o pot
considera ca o problemă în timp ce altele au alte priorităţi .Putem conchide că, importanţa sau
nivelul de centralitate al problemei sociale variază în funcţie de conştiinţa diferitelor grupuri.
Pentru analiza prezenţei în conştiinţa colectivă a problemelor sociale se pot utilize:sondajul de
opinie, scalele de atitudine, focus-grupurile,dar se pretează foarte bine şi analizele de conţinut.
c) Analiza activităţii colectivităţii de a face faţă problemelor sociale, prin studierea
activităţilor/soluţiilor practicate de obicei în acea colectivitate dar şi a eficienţei soluţiilor
practicate.

7
 d) Identificarea unor noi soluţii la problemele sociale , prin adoptarea unor orientări
constructive.Astfel sociologia îşi adduce aportul la producerea unor noi soluţii dar şi la selectarea
lor pentru implementarea şi corectarea lor.Toate acestea contribuie la creşterea capacităţii
colectivităţilor în înţelegerea şi problemelor sociale dar şi de evaluare a soluţiilor adoptate.

Diagnoza sistemicǎ a problemelor sociale

Criteriile de alegere a unui model de diagnozǎ

Aşa cum demonstreazǎ teoriile din capitolele anterioare, nu existǎ un model clasic de diagnozǎ
socialǎ. Diagnoza se realizeazǎ fie la nivel individual fie la nivel comunitar/de grup. Pentru
fiecare dintre cele douǎ direcţii sunt construite câteva modele de diagnozǎ, în funcţie de criteriile
fiecǎrui tip de beneficiar , fie ai serviciilor sociale fie ai altor instituţii. Cercetǎrile şi analizele au
delimitat câteva criterii pentru diagnozǎ în asistenţa socialǎ.În acest sens, Silke Vlecken
(2007:399), reuşeşte sǎ stabileascǎ o serie de criterii pentru asistenţa socialǎ:
 Asistenţii sociali trebuie sǎ deţinǎ cunoştinţe şi teorii care sǎ permit înţelegerea
problemelor apǎrute;
 Sǎ poatǎ recunoaşte şi sǎ interpreteze aspectele fiziologice, sociale, economice şi psihice
ale indivizilor precum şi sǎ realizeze corelaţii între acestea;
 Sǎ poatǎ identifica atât situaaţiile problematice apǎrute dar şi resursele beneficiarilor;
 Sǎ implice şi sǎ conştientizeze toţi beneficiarii atât în procesul de analizǎ cât şi în cel de
intervenţie;
 Sǎ recunoascǎ şi sǎ respecte atât metodologia specificǎ domeniului asistenţei sociale cât
şi legislaţia în vigoare;
 Intervenţia sǎ fie sistemicǎ, axatǎ atât pe individ cât şi pe mediul acestuia;
 Sǎ gestioneze comunicarea între instituţiile implicate în procesul de ajutor;
 Sǎ respecte principiile deontologice ale asistenţei sociale ;
Pe baza acestor criterii s-a stabilit un model de analizǎ a problemelor şi resurselor ,care
presupune:
 Evaluarea sistematicǎ a capacitǎţilor indivizilor;
 Realizarea unei priviri de ansamblu asupra situaţiei iniţiale ;
 Stabilirea prioritǎţilor;
 Descoperirea factorilor activi implicaţi ;
 Stabilirea tipului de relaţii în cazul relaţiilor de schimb şi de putere;
 Cooptarea tuturor celor implicaţi în procesul de ajutor;
 Identificarea tuturor resurselor potenţiale şi a celor disponibile;
 Formularea obiectivelor în concordanţǎ cu principiile etice ale asistenţei sociale;
 Sǎ fie stimulate relaţiile între toţi profesioniştii de caz implicaţi;

În ceea ce priveşte diagnoza problemelor sociale pentru situaţii specifice, trebuie sǎ avem în
vedere pentru stabilirea problemei descrierea şi evaluarea sistematicǎ a situaţiei pe de o parte şi
analiza resurselor existente sau potenţiale pe de altǎ parte.Pentru realizarea unei diagnoze corecte

8
avem nevoie de construirea unui context real, pentru care vom utilize un set de întrebǎri utile la
clarificarea situaţiei. Acestea întrebǎri sunt specific unor direcţii:
 Spre ce?(vizeazǎ scopurile acţiunii);
 Cum?(vizeazǎ metodele alese);
 Cu ce?(vizeazǎ mijloacele utilizate);
 Încotro?(vizeazǎ scopul final al intervenţiei).
Toate aceste întrebǎri au rolul de a structura şi contura planul de intervenţie pentru
rezolvarea problemei, împreunǎ cu beneficiarii.
Pentru întrebarea Ce? Se utilizeazǎ un instrument central al diagnozei problemelor sociale,
numit Figura Gândirii Sistemice (FGS). Acest model este folosit la analiza sistemicǎ şi
diferenţiatǎ a indivizilor precum şi la descrierea contextualǎ a problemei resimţite. Pentru
sitemul asistenţei sociale ne referim la respectarea managementului de caz dar mai ales la
participanţii incluşi în procesul de ajutor(echipa pluridisciplinarǎ).Metoda FGS are douǎ etape:
 Identificarea tuturor factorilor(persoane, instituţii) relevanţi în situaţia datǎ;
 Descrierea resurselor existente considerate utile pentru procesul de ajutor.
Coroborarea celor douǎ etape ajutǎ la identificarea problemelor, explicarea situaţiei dar şi
conturarea planului de intervenţie(vezi fig. în Practici în Asistenţa Socialǎ, 2007, p.402).
Geiser(2004), detaliazǎ şi argumenteazǎ importanţa utilizǎrii tipurilor de întrebǎri specifice
diagnozei sociale sistemice:
 CE?
Se referǎ la descrierea situaţiei vǎzutǎ de clienţi şi de factorii/persoanele implicate. Sunt
combinate resursele individuale cu analiza diferenţiatǎ a relaţiilor, iar asistentul social va realiza
pe baza rǎspunsurilor obţinute de la beneficiar o primǎ imagine a situaţiei .
 DE UNDE?
Acest tip de întrebare va face o introspecţie în antecedentele faptice actuale respective ale
problemei şi resurselor. Se vor obţine de la beneficiar informaţii complete referitoare la timpul
/momentul când a început respectiva situaţie sǎ fie o problemǎ.În acelaşi timp se poate afla sau
dacǎ au fost şi alte situaţii problematice sau dacǎ exista o anumitǎ frecvenţǎ cu care se repetau
cauzele.
 (DE CE?)CARE AR FI MOTIVUL?
Aceastǎ întrebare este menitǎ a contura ipoteze referitoare la situaţia beneficiarului, vǎzutǎ prin
explicaţiile specialistului. Pe baza rǎspunsurilor la acest tip de întrebare se va contura o imagine
a datelor cu legǎturi între ele, iar asistentul social va putea formula scopul şi obiectivele de lucru.
 ÎNCOTRO?
Este un tip de întrebare care apare atunci cînd nu este susţinutǎ eligibilitatea unui caz pentru
intervenţie, iar asistenţa socialǎ poate prognoza cum va arǎta problema mai târziu, dacǎ nu se ia
mǎsura prevenţiei.
 CE NU ESTE BINE?
Prin aceste întrebǎri se stabilesc condiţiile concrete de restabilire a situaţiilor prin identificarea
încǎlcǎrii normelor/valorilor sociale sau cultural. În acelaşi timp sunt evaluate şi formulate
competenţele, atitudinile şi resursele eficiente pentru corectarea situaţiei problematice.
 CUM AR TREBUI SǍ FIE?
Rǎspunsurile la aceastǎ întrebare se referǎ la evaluarea condiţiilor concrete care vor fi raportate
la resursele individuale şi la relaţiile sociale ale celor implicaţi. Prin aceste raportǎri se poate
stabili dacǎ situaţia va fi problematic sau neproblematicǎ.
 CE ESTE DE AJUTOR?

9
La aceastǎ întrebare rǎspunsurile ne vor comunica cele mai importante resurse pentru depǎşirea
problemei, resurse care vor fi incluse în planificarea pentru ajutor.
 REZUMAT:
Rezumatul se referǎ la prezentarea pe scurt a faptelor, la definirea problemelor dar şi a resurselor
existente care vor fi incluse în planurile de intervenţie. Va fi întocmitǎ o listǎ a prioritǎţilor pe
baza urgenţelor şi a posibilitǎţilor de rezolvare a problemelor.

Diagnoza, oportunităţi şi riscuri

Procesul de diagnosticare este văzut cu mai mult interes de iniţiatorii de proiecte .Diagnoza
apare ca o etapă iniţială în cadrul proiectelor, dar şi ca parte integrantă a acestora, ce combină
analiza cu acţiunea.
În orice proiect de diagnosticare sunt urmărite obiective ce conduc la diminuarea problemelor
sociale.Aceste obiective se referă la identificarea şi înţelegerea reală aproblemei, la stabilirea
contactului cu actorii implicaţi/interesaţi, dar şi la analiza ideilor şi ipotezelor ce trebuie
dezvoltate prin acţiuni.
Etapa de dignosticare se referă la centralizarea, clasificarea, analizarea obiectivă a
informaţiilor, dar şi la definirea necesităţilor, a resurselor şi a priorităţilor.
Diagnoza nu se referă doar la înţelegerea realităţii problemelor ci şi la acţiunea care urmează
a fi intreprinsă.(www.ilo.org/ciaris.ro)
Important pentru procesul de diagnosticare sunt următoarele elemente:
 Păstrarea independenţei faţă de instituţiile politice, administrative sau financiare prin
influenţa sau constrângerea pe care acestea o pot exercita;
 Deţinerea mijloacelor pentru efectuarea diagnozei, ca investiţii materiale sau resurse
umane;
 Formarea echipelor pluridisciplinare pentru urmărirea întregului proces
 de diagnosticare prin legitimitate , competenţă şi responsabilitate;
 Parteneriatul pentru preîntâmpinarea rezistenţei/opoziţiei unor instituţii/persoane.

Diagnoza, oportunităţi şi riscuri.

Procesul de diagnosticare nu poate lipsi din obiectivele unui proiect ce are la bază o acţiune
socială.Procesul de diagnoză permite identificarea şi înţelegerea problemelor sociale, prin
stabilirea contactului cu oamenii şi actorii sociali interesaţi , testând apoi ideile care trebuie
dezvoltate prin acţiuni .
Prin diagnosticarea problemei sociale se poate realiza centralizarea , clasificarea şi analizarea
obiectivă a informaţiilor.Tot din această etapă putem culege informaţii şi elemente utile în
ghidarea proiectului prin definirea necesităţilor, a posibelelor obstacole dar şi a priorităţilor.
Principalul obiectiv al diagnozei sociale nu este numai unul de analiză sau concluzie ci
constituie o etapă operaţională a unui proiect..
Ca metode de aplicare pentru diagnoza socială, ca şi în cazul problemelor sociale este
sugerată analiza unor factori ce trebuie avuţi în vedere:
 Conştientizarea unei probleme sociale, reprezintă chiar o funcţie cheie a diagnozei.Unii
actori interesaţi ar putea influenţa prin subestimare sau supraestimare a problemei

10
 sociale.Prin diagnoză se confirmă tuturor părţilor implicate existenţa unei probleme
sociale şi reprezintă baza angajamentului de trecere la acţiune.
 Identificarea cauzelor apariţiei problemelor sociale care nu sunt totdeauna vizibile şi care
presupune înţelegerea problemelor sociale care au generat apariţia problemei sociale.
 Examinarea principalelor individualităţi/instituţii afectate şi direct implicate în problema
socială.
Indetificarea indivizilor/instituţiilor afectate reprezintă o componentă majoră a procesului de
diagnoză deoarece acestea nu alcătuiesc un grup uniform.Cu toate aceste diversităţi se pot stabili
caracteristici commune, pentru a putea deveni un grup ţintă în vederea implementării unor
acţiuni.
Pe lângă aceasta, este necesară stabilirea a cât mai multor determinanţi ai problemei sociale
predominante în contexte diverse dar şi dimensiunile teritoriului pe care se manifestă.
 Identificarea actorilor interesaţi şi rolul acestora.
Prin procesul de diagnoză se pot identifica actorii ce vor avea roluri în activităţile viitoare,
având în vedere potenţialele resurse dar şi selecţia viitorilor parteneri.Pot fi :administraţii
publice, asociaţii, actori active în comunitate, reţele de solidaritate etc.
Ca urmare, diagnoza este o acţiune/activitate desfăşurată în timp şi studiază posibilitatea
interconectării unor etape pentru obţinerea unor finalităţi optime.
 Apare întrebarea: cât durează etapa de diagnosticare?
Nu este stabilită o regulă pentru realizarea diagnozei ci doar condiţia determinării începerii
procesului.Astfel, e nevoie de acţiunea unor actori şi de dorinţa/voinţa lor de a intervene în
diminuarea/eradicarea unei probleme sociale sau în elaborarea unui proiect cu acest scop.
Timpul necesar procesului de diagnoză este dat de:
a) cantitatea de informaţii care trebuie adunate dar şi de dificultatea /uşurinţa cu care acestea pot
fi adunate, de clasificarea datelor şi revederea tuturor informaţiilor;
b) numărul de participanţi la obţinerea datelor/informaţiilor;
c) scopul şi obiectivele proiectului.
Dacă etapa de diagnosticare este prea scurtă există riscul ca informaţiile să fie superficiale şi
actorii să nu poată fi implicaţi corespunzător.
Dacă timpul acordat diagnosticării este prea amplu , poate apărea descurajarea participanţilor
dar şi posibilitatea obstrucţionării unui proiect.
Nu se urmăreşte în procesul de diagnoză perfecţiunea care ar duce la prelungirea duratei de
analiză şi ar fi inutilă în condiţiile în care în orice moment pot apărea.
 Definirea etapelor şi activităţilor ce urmează a fi desfăşurate.
Unele activităţi sunt interconectate –nu se pot realize până nu sunt finalizate cele anterioare-
unele sunt simultane (ex.realizarea interviului şi analiza statistică), iar altele sunt succesive
(ex.elaborarea ghidului de interviu şi realizarea interviului).
Toate aceste activităţi trebuie să se regăsească în planificarea diagnozei.
Concluziile etapelor şi activităţilor procesului de diagnoză trebuie comparate cu situaţia şi
situaţia iniţială procesului.
Se poate analiza în ce măsură diagnoza a clasificat problema şi cum anume, în ce direcţie se
poate interveni.
 Cine participă la procesul de diagnoză
S-a stabilit existenţa a trei tipuri de actori interesaţi de procesul diagnozei:
a) organisme şi instituţii care încurajează şi sprijină diagnoza

11
 b) persoanele /echipa care implementează;
c) oamenii şi instituţiile care participă la etapele/activităţile concrete ale proiectului.
Selecţia persoanelor se face în funcţie de legitimitatea echipei.Constituirea echipei pentru
diagnoza socială va ţine cont de :
 cunoştinţele fiecărui membru al echipei;
 gradul de implicare personală;
 competenţa în luarea deciziilor;
 sprijinul financiar;
 parteneriat.
Echipele de diagnoză sunt de obicei pluridisciplinare iar activităţile interdisciplinare.
Pentru demonstrarea caracterului pluridisciplinar şi a funcţionalităţii interdisciplinarităţii, trebuie
luată în considerare o activitate iniţială care să stabilească:
-coordonarea specialiştilor şi a activităţilor pentru evitarea unor suprapuneri;
-stabilirea unor strategii collective de comunicare şi de lucru precum şi elemente commune
pentru evaluarea rezultatelor.

Metode de lucru
Selectarea metodelor de diagnosticare depend de echipa care realizează diagnoza.Echipa poate
fi:
a. internă;
b. externă;
c. mixtă.
Metodele de lucru trebuie să fie suficient de flexibile, să poată fi adaptate competenţelor
participanţilor.Important este ca participanţii la proiect să aibă roluri bine definite şi să ştie ce se
aşteaptă de la ei.Pe parcursul realizării diagnozei se pot alătura şi alţi participanţi în funcţie de
necesităţile momentelor respective.

 Grupul ţintă şi obiectivele diagnosticării

Obiectivele şi grupul ţintă depend de context şi de tipul de proiect dar şi de situaţiile
beneficiarilor.În stabilirea obiectivelor dar şi a grupului ţintă se ţine seama de:
 contextual local, naţional şi internaţional dar şi de dimensiunea acestuia psiho-socio-
economică dar şi culturală precum şi de politicile sociale/globale care pot influenţa un
teritoriu.;
 problema socială;
 persoanele implicate/afectate;
 alte personae ce ar putea avea legătură cu problema socială;
 servicii, acţiuni, poziţii: - puncte tari - cauze ale succesului şi puncte slabe - cauze ale
eşecului;
 posibile resurse disponibile/obstacole;
 caracterul organic(alte experienţe similare);
 punctele centrale şi direcţiile strategice de acţiune.

Oportunităţi şi riscuri
12
 Teoriile demonstrează că un proces de diagnoză poate identifica unele oportunităţi strategice
de dezvoltare pentru rezolvarea unor probleme sociale dar pot apărea şi unele situaţii de risc.
Ca oportunităţi în procesul de diagnosticare se pot enumera:
 Diagnoza ca o carte de vizită;
 Un proces de planificare sporit dar şi un proces strategic pentru luarea deciziilor;
 Facilitarea schimburilor de informaţii între cei implicaţi pentru înţelegerea reciprocă;
 perspectivă globală asupra condiţiilor şi resurselor pentru o utilizare optimă a acestora;
 conştientizare crescută a problemelor sociale;
 evaluare comună, negociată a situaţiei;
 Utilizarea unui sistem de date , instrumente de lucru şi informative care să contribuie cât
mai bine la implementarea acţiunii, la monitorizare şi evaluare.
 participare mai mare a persoanelor implicate.
Ca riscuri:
 analiza superficială ce poate duce la concluzii superficiale, pripite;
 perioadă prea extinsă pentru implementare;
 haos şi confuzie la nivelul organizării strategiilor de lucru şi a stabilirii rolurilor actorilor
implicaţi;
 neglijarea factorilor individuali şi obiectivi;
 căutarea unui consens artificial fără a oferi oportunitatea punctelor de vedere diferite;
 limitarea la nivel local fără a ţinecont de influenţele exterioare globale sau perspective
este pe cât de largă pe atât de superficială şi ambiguă încât să poată fi aplicată fiecărui
teritoriu;
 riscul de a ţine cont de o singură perspectivă.

13
 BIBLIOGRAFIE

 R.K. Merton, R.A. Nisbet, Contemporary Social Problems, 2006.

 Cătălin Zamfir&Lazăr Vlăsceanu (ccord.) Dicționar de socilogie (1993). Editura Babel,
București.
 Venera Bucur&Eugen Bucur. Vârsta a treia. Probleme medico-sociale în George
Neamțu (coord.), Ediția a II-a, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2011.


14