UNIVERSITATEA DIN PETROSANI

FACULTATEA DE STIINTE

AS21

CUCU OANA ROXANA (CRISAN)

DIAGNOZA SI SOLUTIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE

PROBLEME SOCIALE IN ROMANIA.CAUZE SI SOLUTII LA

PROBLEMELE SOCIALE

1
 INTRODUCERE
Diagnoza poate fi definită ca:
a)proces de identificare şi analiză, efectuat de către actorii implicaţi, a cauzelor
determinante dar şi a oportunităţilor sau impedimentelor realizării planurilor de acţiune;
b)raţionament a unui anumit context sau a unor circumstanţe.
Diagnoza vizează nu numai rezultatul unui process ci şi procesul în sine.
Scopul diagnozei NU este unul singular, de analiză-concluzie
.Accentul cade atât pe identificarea cât şi pe înţelegerea realităţii problemelor sociale.Altfel
spus, diagnoza se regăseşte ca etapă în proiectele de acţiune/intervenţie.
Problema socială
(Teodorescu,1998:446) reprezintă “situaţia apărută în dinamica unui sistem social, situaţie
ce afectează funcţionarea acestuia”.
În 1961,K.R.Merton definea problema socială ca “o discrepanţă
semnificativă între normele sociale şi realitatea socială”(Merton
apud.Teodorescu,1998:446).
Merton şi Nisbet în 1971(apud.Dan,2007:18) susţin ideea că o problem socială prezintă anumite
caracteristici :

De la debutul sau, anii '60, calitatea vietii s-a dovedit a fi un concept

complex, studiat în cadrul multor discipline (statistica, sociologie, econ
18518c22s omie, psihologie sociala), care descrie fenomene eterogene, dintre
care unele sunt mai apropiate de conditiile obiective de viata (factori de mediu,
starea demografica, venituri, stil de viata etc.) si altele corespund aspectelor
subiective ale vietii (trebuinte, aspiratii, ideal de viata etc.).

Dezvoltarea sociala se refera la orientarea unei comunitati / institutii spre

realizarea unei stari dezirabile, puse ca obiectiv de atins printr-un proces
planificat în timp, rezultat al unui set de actiuni conjugate.

Conceptul de dezvoltare sociala, astfel definit, include doua componente

structurale:

O stare - obiectiv pusa de realizat de catre o comunitate (actor social)

Un set de actiuni desfasurate în timp pentru realizarea respectivului

obiectiv: strategii, planuri, programe.

În sociologie, dar si în limbajul curent, "dezvoltarea sociala" a aparut ca

un concept cheie, relativ târziu, cunoscând o tematica aflata înca în
cristalizare. Sociologia a fost, cu rare exceptii, o
stiinta descriptiva si explicativa a realitatii sociale. Ea a fost în mult mai mica
masura o stiinta constructiva, un instrument al schimbarii sociale.

Evolutia societatilor a fost mai degraba caracetrizata de schimbarea prin

crize, decât cea a dezvoltarii sociale proiectata si planificata.

2
 Probleme sociale

Definiţie:

Reprezintă un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un

subsistem al ei consideră că trebuie schimbat. O problemă există dacă întruneşte 2 elemente:
-un obiect real care este sursa dificultăţilor: poate fi un aspect negativ (de eliminate, de
redus) sau pozitiv (ceva ce trebuie realizat);
-conştientizarea dificultăţii: aspectul este pus ca problemă, acceptat de membrii sistemului
ca trebuind să fie schimbat (o problemă devine problemă doar prin conştientizare).

O problemă socială trebuie să fie caracterizată de următoarele trei elemente:

 este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca sursa de dificultăți;
 este cauzată de acțiunea sau inacțiunea oamenilor sau a societății;
 afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane.

Factori importanți în definirea unei probleme sociale:

1.Perceptia publică. Pentru a fi considerată ca indezirabilă, situatia trebuie sa fie

conștientizată de către populație. Dacă oamenii nu cunosc nimic despre acea problemă, ea va
rămâne în stare de latentă. Un rol important în definirea unei probleme sociale îl joaca valorile. O
valoare este o credința personală despre ceea ce este bun sau rău, drept sau greșit, este o preferință
personală, nu este o ilustrare a realității.
2.Conștiința publică. Un cataclism natural nu poate fi considerat ca fiind o problemă socială,
deoarece nu a fost cauzat de acțiunea sau inacțiunea. Ca urmare a faptului că afectează un numar
mare de oameni, problemele sociale sunt definite în funcție de consecințele lor sociale.
3. Trebuie facută distincția între probleme sociale și probleme individuale. Un divorț în
familie nu reprezintă o problemă socială, însa dacă într-o societate avem o rată foarte mare a
divorțurilor, cauzele nu mai sunt numai de ordin personal ci au în mare parte origini societale.

Caracteristici principale ale unei probleme sociale:

1. Apariția unei probleme sociale este indisolubil legată de manifestarea unei neconcordante
între ceea ce ar trebui sa fie oamenii si ceea ce sunt în realitate (neconcordante între situatia sociala
existenta si normele sociale);
2. O problema sociala poate fi în multe cazuri consecinta neanticipata, nedorita si indirecta a
modelelor institutionalizate ale comportamentului social;
3. Diferite structuri au probleme distincte în funcție de caracteristicile, valorile si
scopurile/interesele lor distincte;
4. În funcție de particularitățile structurilor sociale, soluțiile date acestor probleme sunt
diferite;
3
 5. Deoarece elementele componente ale unei structuri sociale se află în relație de
interdependență, acțiunile întreprinse pentru rezolvarea unei probleme sociale particulare cu care se
confunta sistemul, vor genera apariția unor noi probleme ce trebuiesc soluționate și drept urmare,
soluțiile găsite vor fi dificil de concretizat în politici efective.

Tipuri de definire a problemelor sociale:

1 – conservatoare: formele sociale existente sunt ireproşabile iar soluţiile sunt de tip moral-
compensatoriu sau represiv;
2 – melioriste: problemele sunt dependente de formele sociale existente; dacă acestea sunt
schimbate treptat, vor fi rezolvate şi aspectele problematice;
3 – revoluţionare: consideră că principiile fundamentale ale organizării sociale sunt
responsabile de existenţa problemelor; sunt necesate transformări structurale.
Soluţiile la probleme depind şi de tipul de cunoştinţe pe care sistemul le dezvoltă: cunoştinţe
de stabilitate (conservatoare) sau cunoştinţe de transformare
Cele mai frecvente probleme sociale cu care se confrunta omenirea sunt: sărăcia, corupția,
criminalitatea, prejudecta, discriminarea etc..

Sărăcia
Sărăcia poate fi privită din numeroase unghiuri, fațeta principală a acestui termen își are
rădăcinile adânc înfipte în relațiile bio-psiho-sociale ale individului.

Din punct de vedere social sărăcia o putem definii ca fiind acel fenomen în care individul
sau grupul din care face parte (familia) nu are potența necesară atât intelectuală cât și economică de
a-și satisface nevoile primare astfel situandu-se pe o scară socială inferioară. Fiecare individ este
înzestrat de natură cu un bagaj genetic, cu un potențial intelectual. Încă de la naștere acest bagaj
începe să se manifeste în diferite moduri reactionand diferit in functie de context. Pe parcursul vieții
capacitatea intelectuală și aptitudinile încep să schimbe și să modeleze ființa umană dându-i o
personalitate cu care să interacționeze cu mediul schimbându-l și modelându-l dupa propriile nevoi.
Capacitatea lui de adaptare la mediu, interferențele care au loc la nivel social poate crea un tablou
care să reflecte poziția socială a individului, relații pe care individul prin abilitățile sale le
sintetizează, le ierarhizează în funcție de nevoi, principii si primordialitate.

Sărăcia este un fenomen des întalnit peste tot in lume, există țări sărace care au bogați dar și
țări bogate care își au săracii lor, astfel nu putem avea un etalon al sărăciei și nici nu există un
termen de comparație în interiorul ei, în esență putem însă afirma că socialul este principala
componentă pe care o putem compara, astfel nivelul de sărăcie (în cazuri particulare) dintr-o țară
bogată, probabil că s-ar afla pe un alt nivel social-ierarhic față de o țară săracă, cu alte cuvinte tările
sărace au săraci autentici. Sărăcia ca și bogăția sunt fenomene instabile și greu de definit în studiile
longitudinale, fiecare individ având suișuri și coborâșuri, succese și insuccese, fenomene care
nuanțează viața de zi cu zi a individului, în funcție de cum percepe realitatea, în funcție de relațiile
cu ceilalți, de abilități, inteligență și creativitate, idividul poate găsi breșe și căi care să-i asigure
condițiile necesare de a duce un trai decent atât pentru propria persoană cât și a familiei din care
face parte. Sărăcia metaforic putem spune că se ‘’învață’’, depinde de educația care ți se da, de
nivelul de socializare a grupului din care faci parte, de condițiile de trai care ți le oferă grupul în
procesul propriu de educație și dezvoltare, în acest caz chiar dacă potențialitățile tale biologice nu
4
sunt foarte înalte aceasta diferență se poate compensa cu o bună educație și cu ajutor din partea
familiei, familia fiind primul factor extern care poate intervenii si care poate oferi modele de viață,
privind din cealaltă latură si creionând un tablou virtual putem afirma că chiar dacă potențialul este
ridicat iar procesul de educabilitate este precar se poate ajunge în cazuri extreme până la genii
ratate, deoarece nu se găseste acel mediu propice în care individului să i se valorifice potențialul
propriu astfel acel potențial să rămână latent și să nu se mai manifeste iar individul să urmeze
modele greșite și să ajungă în acea situație în care în mod paradoxal ar putea să răzbească în viață
dar nu va putea deoarece i sa cristalizat o mentalitate urmând acele modele. Forțând lucrurile si
asumându-ne propriile afirmați, putem spune că bogăția și sărăcia sunt fenomene create de om, se
crează un dezechilibru la nivel social în care nenumarate fenomene joacă roluri esențiale.
Motivațiile puternice a unora și lentoarea altora pot crea acele dezechilibre profunde în care oamenii
în toata splendoarea lor se împart în bogați și săraci. Din păcate în orice societate oricât de avansată
sau decazuta ar fi manifestarile comportamentale sunt preponderent aceleași .

Trebuie să recunoaștem că sărăcia este un promotor al deligvenței, în rândurile celor săraci

se nasc vise de îmbogățire peste noapte, de aici derivând majoritatea deligvențelor începând de la
furturi de tot felul și culminând chiar cu crima. Judecând și analizând aspectul social în care acești
deligvenți își duc existența, putem deduce că în marea majoritate a cazurilor, societatea ia condus
spre aceste fapte abominabile, lipsa protecției sociale și desconsiderarea celor din jur face ca cei
fără posibilități să încerce să echilibreze balanța socială prin astfel de fapte.

Corupția
Cu o istorie de mii de ani începând încă din antichitate,corupția reprezintă unul dintre
modelele comportamentale dintre cele mai rare, dar în același timp foarte răspândite în cadrul
funcționarilor oficiali sau reprezentanților aceleiași comunități. Pentru prima oară, în 1975 prin
rezoluția 3514, Adunarea generala a Natiunilor Unite, a abordat chestiunea practicilor corupte în
tranzacțiile comerciale internaționale și ca urmare au fost adoptate o serie de alte măsuri de către
organismele internaționale în legătură cu acest subiect.

Corupția poate fi definită în mai multe moduri :

- stare de abatere de la normalitate, de la datorie;
- înseamnă folosirea abuzivă de catre o persoană a funcției de intermediar sau de decizie pe care o
indeplinește, pentru a-i acorda celui care corupe sau comunității de interese pe care acesta o
reprezintă, un
avantaj economic sau administrativ, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor
deplasări, excursii, concedii, distracții sau a primirii unor proprietăți;
- folosirea de către o persoană a funcției sau poziției sale publice pentru a evita îndeplinirea unor
norme, baremuri sau proceduri legale, la obținerea în folosul ei a unor avantaje materiale sau funcții
profesionale ori administrative.

Forme ale corupției:

 “Corupţia troc” – schimb direct de favoruri politice sau administrative pentru plata imediată
şi directă a unor servicii
5
  “corupţia de schimb social” – este indirectă şi imprecisă, implicând gesturi generoase ale
unui donator cu speranţa că primitorul îi va oferi un serviciu implicit
 Corupţia individuală – sistematică – sistemică
 Corupţia politică (marea corupţie) – când persoanele corupte sunt responsabile cu elaborarea
şi aplicarea legislaţiei (finanţarea campaniilor electorale, subvenţii pentru diverse grupări,
manipularea consilierilor, politizarea funcţiilor administrative, promovarea pe criterii
politice
 Corupţia birocratică (mica corupţie) – în administraţia publică (îndeplinirea preferenţială a
atribuţiilor de serviciu)
 Corupţia economică : înşelăciune, contrafacere de mărfuri, fals în evidenţe
 Corupţia funcţională – “unge mecanismele greoaie ale birocraţiei”
 Corupţia disfuncţională – îngreunează desfăşurarea activităţii economice

Criminalitatea
Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr-o serie de
trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative și anume :
a) reprezinta o fapta , o actiune (inactiune) cu caracter ilicit , imoral , ilegitim , ilegal , prin
care sunt violate si prejudiciate anumite valori si relatii sociale ;
b) aceasta fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat , constient si
responsabil (cu alte cuvinte , are raspundere penala) ;
c) fapta respectiva este incriminata si sactionata de legea penala .

Reprezentând o instituție de baza a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită,
care lezează o serie de valori și relații sociale, faptă imputabilă anumitor persoane si constitutivă de
efecte juridice, adică de raspundere penala .Pentru acest motiv, numai în prezența unei anumite
fapte, considerată ilicita sau ilegala, norma prevede sacționarea persoanei vinovate. Pentru a exista
deci, raspunderea penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârsită de o
anumita persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie încriminată de
legea penală. Inexistența uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăția,
incriminarea) conduce, practic la inexistența delictului sau crimei ca atare. Principiul legalității
delictului și sancțiunii este înscris la loc de frunte în marea majoritate a legislațiilor penale moderne,
reprezentând suprema garanție a respectării drepturilor și libertăților individuale . Din nefericire,
acest principiu a fost neglijat sau ignorat de unele sisteme penale totalitariste și înlocuit cu
principiul “analogiei” delictului, ceea ce a condus la comiterea unor abuzuri judiciare împotriva
unor persoane nevinovate .
Definirea și circumscrierea delictului prin cele trei trăsături menționate au nu numai o
importanță teoritică generală, cât și una practica, permitând :
a) includerea, în categoria delictelor și crimelor, numai acelor acțiuni și fapte care întrunesc
cumulativ aceste trăsături (de pildă, nu reprezintă delict fapta comisă de un individ, care este lipsit
de discernământ sau de raspundere penală, sau savârsirea unei fapte care, deși este imorală, nu este
încriminată de legea penala);
b) delimitarea delictelor și crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de drept, care
nu afectează însa ordinea socială și normativă și nu periclitează viața și securitatea indivizilor,
grupurilor, instituțiilor (cum sunt, de pildă, contravențiile, delictele civile, abaterile disciplinare sau
administrative, față de care sunt adoptate sanctiuni civile, disciplinare, financiare, contravenționale
etc.).

Spre deosebire de alte sisteme penale, Codul penal român elaborat în 1969 și aflat încă în
vigoare, cu unele modificări făcute în special după 1990, nu utilizează noțiunea de delict sau crima,

6
ci pe cea de infracțiune. .
Clasificarea faptelor antisociale în delicte și crime se face în funcție de două criterii:
a) cel al gravității, ținându-se cont de valoarea pagubei produse, valoarea obiectului lezat,
felul și modalitatea de comitere a faptei etc.;
b) cel al sancțiunii aplicate. Pe această baza, în unele sisteme penale, acțiunile ilicite
îndreptate împotriva siguranței statului, vieții persoanelor, sau împotriva unor bunuri si valori
deosebite, care au produs efecte grave sau sunt comise prin violentă , cruzime, fraudă și corupție
sunt considerate crime, în timp ce faptele comise împotriva unor valori și bunuri mai putin
importante, din neglijență sau culpă sunt încriminate ca delicte.
Prin utilizarea celui de-al doilea criteriu, cel al sancțiunii (pedepsei), faptele pentru care se
aplică pedepse criminale sunt crime, în timp ce cele sancționate corecțional sunt delicte.
Tot în funcție de gravitatea și intensitatea sancțiunii aplicate, într-o serie de sisteme penale
se face distinctie intre :
a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care violează
ordinea socială, siguranța statului și instituțiilor sale fundamentale ;
b) delicte sau crime de drept comun, îndreptate contra proprietății, familiei, bunelor
moravuri etc.
Recunoașterea unor diferențe între cele două tipuri de delicte - politice si de drept comun -
se concretizează în existența, în mai multe legislații, a unui sistem special de sancțiuni pentru
delicte politice (așa numitele pedepse politice), teoretic, mai blând decât sistemul sancțiunilor
aplicate delictelor de drept comun.

Prejudecata
Reprezintă atitudinea ce trădează sentimente de profundă antipatie și dispreț față de membrii
unui alt grup sau ai unei categorii de persoane. Se bazează pe zvonuri și nu pe cunoșterea directă a
persoanelor față de care există stereotipuri.

Forme ale prejudecăților:

- rasismul (atitudine de inegalitate fata de rasele umane);
- naționalismul (tendinta de a aprecia exclusiv si exagerat tot ceea ce apartine propriei
natiuni);
- xenofobia (teama de indivizi “străini” care aparțin altor culturi sau grupuri etnice);
- antisemitismul (atitudine ostila fata de evrei);
- sexismul (ansamblul mișcărilor de emancipare feminine pentru a desemna atitudinea și
poziția sociala dominatoare a bărbaților în societate );
- gerontofobia (ostilitatea față de batrâni).

Discriminarea
Termenul din punct de vedere etimologic înseamnă a face deosebire, iar din punct de vedere
social se referă la categoria de oameni care sunt izolați și dezavantajați pe motive religioase,
naționale, de rasă, convingeri politice, de gen (femei de barbați) sau alte criterii subiective.
Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea
apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social.
Cercetările efectuate au identificat existenta mai multor tipuri de discriminare.
In general, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă. Primul tip
apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, în timp ce al doilea tip
apare atunci când acest tratament are la baza o decizie inechitabilă luată anterior.

7
 O alta clasificare are la bază distincția între discriminarea intenționată (conștientă) și cea
neintenționată, precum și între discriminarea practicată de indivizi și grupuri și cea practicată de
instituții.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure
egalitatea de şanse. În România, Consiliu National pentru Combaterea Discriminarii are ca obiectiv
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Noua legislație interzice discriminarea la angajare și în cazul instruirii profesionale pe baza
rasei sau originii etnice, orientării sexuale, religiei sau convingerilor, vârstei sau dizabilităților.
Regulamentele cu privire la discriminarea rasială se referă de asemenea și la alte domenii cum ar fi:
învătământul, securitatea socială, serviciile medicale, accesul la bunuri şi locuințe.