Tema nr.

1
Se dau două teze fundamentale: 1. nimic nu există în psihologia umană care să nu fie
influențat și condiționat social; 2. nimic nu există în societate care să nu aibă corespondențe,
componente și implicații psihologice. Aveti in vedere teoriile clasice ale psihologiei sociale și
argumentați răspunsurile.

1. Primul teorie se referă la faptul că socialul participă la construcţia, funcţionarea şi

dezvoltarea proceselor psihice umane. Acest postulat presupune o analiză dinspre social spre
individual. Omul este o sinteză bio-psiho-socială. În acest context ne putem întreba care este
ponderea acestor variabile, cum se ierarhizează şi cum interacţionează în procesul condiţionării a
ceea ce este general, particular si individual în om.
a) Planul general-uman (omul ca specie). Pe acest se gasesc elementele de fond, comune tuturor
oamenilor. Este vorba despre aptitudinile generale (de a gândi, a memora, a anticipa etc.). Putem
spune că exista o psihologie de specie, care nu este o zoopsihologie, pentru că achiziţiile psihice
de factură general - umană nu se realizează nici în cadrul biologic, nici în cadrul psihologic, ci în
cadrul psihosocial. De aici, deducem că la construcţia şi proiectarea acestui plan participă de la
început socialul. Ştiinţa care se ocupă de acest plan este psihologia generală.
b)Planul particular. Capacităţile general - umane se impregnează cu conţinuturi concrete de
cultură, vârstă, profesie, grup de apartenentă, care constituie planul particular. Planul particular
social are un conţinut mai bogat. El se referă la omul care trăieşte într-un anumit loc, timp,
mediu, cultură. Acestea dau naştere unor psihologii particulare (de clasă, de vârstă, culturale,
profesionale) de care se ocupă psihologia socială.
c) Planul individual studiază diferenţele dintre indivizi care îşi pun amprenta asupra
comportamentelor. El este influenţat tot de modele sociale, dar ineditul său provine din
îmbinarea psihologiei generale cu cea particulară. De acest plan se ocup psihologia diferenţială
care conferă fiecărui om un profil unic si irepetabil. Această analiză dinspre social spre
psihologic demonstrează că întreaga psihologie este influenţată şi condiţionatã social.
2. A doua teorie arată că omul nu este doar un ecou al influenţei sociale ci şi subiect activ
care contribuie la producerea fenomenelor sociale. El este cel ce dă naştere şi pune în mişcare
structurile şi suprastructurile sociale. Omul si procesele sale psihologice apar sub un dublu aspect
din perspectiva psihosocială:1. omul apare ca membru al unei epoci, clase, naţiuni, culturi,
profesii. Procesele sale psihologice apar ca depozitare şi transformatoare ale experienţei pe care
o furnizează toate aceste cadre social - particulare. Din această perspectivă, sarcina cercetătorilor
din cadrul psihologiei sociale este una de reconstituire; 2. omul apare ca un subiect activ, cu
experienţă şi psihologie individuală, care acţionează şi se confruntă cu altii. Procesele sale
psihologice sunt puse efectiv în funcţiune, suportând influenţe si influenţând la rândul lor. Din
această perspectivă, sarcina cercetătorilor din cadrul psihologiei sociale este de a urmări
dinamica reacţiilor omului în interacţiune.

Tema nr. 2
Izolarea socială şi marginalizarea indivizilor/ grupurilor/ comunităţilor se petrece în
general, în condiţiile în care aceştia sunt lipsiţi de puterea de a negocia. Realizați un eseu
pornind de la această idee.

Marginalizarea presupune ruperea sau îngustarea câmpului relaţiilor sociale ale unui
individ/ familii/ comunitate/ grup social, putându-se manifesta atât ca separare (parţială sau
totală) spaţial-geografică/ rezidenţială, cât şi în termenii comunicării, interacţiunii cooperative,
implicării sociale reciproce.
Izolarea socială implică o funcţionare deficitară a reţelelor sociale. putem distinge între
două grupuri mari de izolare socială/ marginalizare:
(1) cea determinată de către sistemul social însuşi, prin proasta funcţionare a reţelelor
sociale. Indivizii/ grupurile sunt marginalizate şi împinse la izolare socială de către alte grupuri şi
forţe sociale, fără ca ele să dorească sau să accepte această situaţie. Cu alte cuvinte forţe externe
şi independente de voinţa lor (factori exogeni) le împing la periferia societăţii, într-o poziţie
dezavantajată comparativ cu restul sistemului social respectiv.
(2) auto-izolarea unor indivizi/ comunităţi/ grupuri sociale, fie ca urmare a unor scopuri
bine determinate (de exemplu autarhia satului românesc tradiţional), fie ca urmare a unor
patternuri de comportament deviante (factori endogeni) care duc la marginalizare (auto-
marginalizare).
În multe situaţii însă întâlnim un mix al celor două forme de izolare/ marginalizare
deoarece ele se pot genera reciproc: marginalizarea/ izolarea unui grup social determină reacţii şi
comportamente de auto-marginalizare şi auto-izolare a acestuia, şi viceversa.
 Izolarea socială şi marginalizarea unor indivizi/ grupuri/ comunităţi se petrece în general
în condiţiile în care aceştia fie sunt lipsiţi de puterea de a negocia şi lupta pentru drepturi şi
libertăţi egale (în general ca urmare a unui status economic, educaţional-profesional inferior –
aşa numita underclass), fie actele lor de comportament sunt privite ca fiind deviante şi puternic
incriminate şi dezaprobate de către masa dominantă a societăţii respective (de exemplu curentul
hippie din anii ’60).
Auto-izolarea se petrece în general în situaţiile în care este întrevăzută posibilitatea unui
câştig potenţial derivat din comportamente auto-izolaţioniste/ auto-marginalizatoare. Săracii de
exemplu, pot adopta asemenea comportamente, un potenţial beneficiu putând consta şi în simplul
fapt că vor fi lăsaţi în pace fiind etichetaţi ca săraci (grefat însă pe o atitudine de resemnare şi
fatalism a acestora).
Grupurile marginale şi deci izolate social sunt de regulă compuse din săraci, şomeri,
minorităţi etnice puternic discriminate, persoane cu handicap, bolnavi psihic, delincvenţi,
persoane inadaptate. În marea majoritate a situaţiilor izolarea socială şi discriminarea au ca efect
imediat împingerea în sărăcie a celor supuşi acestor acte. Marea masă a săracilor este grav
afectată de procesele de autoizolare socială şi de marginalizare, deoarece prin astfel de
comportamente câmpul posibilităţilor de a ieşi din situaţia de sărăcie se îngustează, în special
datorită diminuării programelor destinate să-i ajute cât şi eficienţei scăzute a acestora ca urmare a
unui suport economic, dar mai ales social, insuficient.
Dincolo de sursele generatoare ale proceselor de izolare şi marginalizare socială, un
element negativ, de amploare şi greu de evaluat la adevărata lui dimensiune se referă la costurile
sociale negative implicate de aceste procese. Spre deosebire de indivizii ne-integraţi în reţelele
sociale datorită unor acte şi tendinţe episodice de izolare (singurătatea socială) în cazul cărora
diferite metode de intervenţie comunitară pot contribui în mare măsură şi rapid la reintegrarea
lor, în cazul săracilor metodele de reintegrare a acestora în circuitul social normal sunt mult mai
complexe, implicând atât eforturi financiare materializate în politici şi programe sociale anti-
sărăcie, cât şi conştientizarea membrilor societăţii asupra pericolului generat de atitudinile de
marginalizare ale acesteia, concretizat într-o funcţionare deficitară a sistemului social, cu
consecinţe negative de lung termen pentru întreaga societate respectivă.
 Originea conceptului de marginalizare se gaseşte în sociologia formală. La începutul
secolului XX aceasta sociologie se afla în căutarea structurilor centrale precum prietenie, iubire,
modă, bani, comunitate, care apar în toate epocile istorice.
În ciuda caracterului trans-istoric al fenomenului marginalizarii, importanţa sa nu a fost
recunoscută decât tarziu, iar conceptul de marginalizare e relativ nou. Poate fi urmarit în timp
până la G. Simmel şi R. Park. Conceptul de marginalitate a fost creat în anii ’20 de R. Park, care
a studiat subculturile diferiritelor grupuri etnice.
Deşi întelegerea fenomenului marginalizării datează de la începutul secolului douăzeci,
perioada în care a avut loc naşterea sociologiei formale, marginalizarea a fost considerată pentru
mult timp, până în anii ’80, o forma conceptualizată a devianţei. În nici o lucrare de pana la
sfarşitul anilor 80, nu se gasea termenul de marginalizare. Cum s-a putut întampla aşa ceva?
Pentru a raspunde la aceasta întrebare este necesar sa ne uitam la dezvoltarea democraţiei
moderne în urma elaborarii Declaraţiei Drepturilor Omului si Cetăţeanului, din 1789, în urma
Revoluţiei Franceze. Declaraţia de Independenţă Americană din 1776, care a reprezentat baza de
inspiraţie pentru declaraţia Drepturilor din 1789, accentuează drepturile omului la securitate şi
fericire. Revoluţia Franceză a adus ca valori de bază ale societăţii libertatea, egalitatea şi
solidaritatea. Stabilind securitatea, fericirea, libertatea, egalitatea şi fraternitatea ca cele cinci
valori de bază în agenda modernităţii, nu înseamnă acelaşi lucru cu respectarea acestor valori în
viaţa de zi cu zi, si lupta pentru implemetarea lor continuă şi în ziua de azi.
Esenta diferenţei dintre devianţă şi marginalizare este datorată faptului că devianţa este în
primul rând o problemă a lipsei unui fundament legislativ pentru îndeplinirea îndatoririlor în
mod egal, care în schimb are un impact asupra lipsei acceptarii sociale. În schimb marginalizarea
este în primul rând o problemă legată fie de o deplasare nedorită de pe o pozitie legitimă sau
pierderea unei poziţii de aceptare datorită unei legi noi sau a unei noi situaţii sociale în to (ex.
procesul marginalizării din Germania începând cu 1933, când evreii şi alte grupuri şi-au pierdut
treptat drepturile civile şi economice).
Marginalizarea a înlocuit treptat devianţa, prin faptul că numeroase practici au fost
legalizate şi, într-o mai mică sau mai mare masură, acceptate în societate. Această tendinţă a fost
accelerată dupa 1945, când lumea a declarat: niciodată nu va mai exista o negare atât de brutală a
drepturilor civile, ca aceea ce a avut loc în inima Europei în timpul anilor 30, şi dupa 1939, în
zonele ocupate ale Europei; niciodată nu vor mai exista astfel de consecinţe (referitoare la
genocid) genocidoidale ale marginalizarii şi ale excluziunii totale a milioane de oameni, precum
cele la care lumea a fost martoră între anii 1933 si 1945. Drepturile umane au servit drept temelie
pentru o gama largă de libertăţi şi egalităţi şi au accelerat tendinţa de legalizare a unor paractici
ce în trecut au fost abandonate social şi legal.
Oamenii marginali sunt acei indivizi ce sunt împinşi spre periferia grupului lor social,
datorită unor schimbări rapide şi negative, ce sunt privite în acest caz ca fiind nedorite şi impuse
din afară, fară consultarea sau acceptul persoanelor implicate. Instabilitatea poziţiei lor sociale,
în cele mai multe cazuri, privează indivizii de oportunitatea de a-şi îndeplini rolurile lor sociale,
separându-i astfel de mediul lor obişnuit de munca şi viaţă. Termenul de marginalizare este
folosit prin referire la indivizii si grupurile sociale aflaţi în circumstanţe de instabilitate. În
căutarea unei noi identităţi de grup, marginalilor le lipseşte o direcţie stabilă, la fel şi echilibrele
mentale necesare. Datorită tendinţei fundamentale umane de a vedea cauzele negative în alţii şi
nu în propria persoană, distanţele dintre normele vechi şi cele noi în diverse culturi se măresc şi
în cele din urma ajung să se întoarcă împotriva mediului social.
Acesta ar fi primul pas pe calea transformării activismului personal în agresivitate.
Colapsul sistemului de valori creează oportunitatea individului de a justifica în faţa propriei
persoane violenţa ca stil de comportament. Acest fapt se manifestă în special în cazul ţărilor
balcanice din Europa de Est, unde sunt prezente diverse interese internaţionale, economice şi
politice. Cănd marginalizarea în societăţile tulburate de criza economică şi socială se manifestă
într-un ritm accelerat, în care mecanismele şi instituţiile chemate să controleze agresivitatea
socială nu funcţionează normal, structurile sociale fac obiectul unei eroziuni, iar rezultatele sunt
evidente.
Exista trei tipuri de marginalitate:
În primul rand, avem marginalizarea culturală unde grupul minoritar împartăşeşte unele
aspecte culturale ale grupului dominant, dar de asemenea împărtăşeşte şi alte aspecte culturale
ale unuia sau mai multor grupuri minoritare. Prin urmare, persoana marginalizată este
îndepartată, înstrăinată de unele caracteristici culturale ale societăţii dominante.
In al doilea rând, marginalizarea socială se referă la situaţia în care unui grup minoritar
nu îi este permis să participe în întragime în instituţiile societăţii dominante, prin prejudecăţi şi
discriminare. În acest caz, marginalitate lor este simţită în structurile ocupaţionale. A fi
marginalizat înseamnă a fi limitat în scopuri, spaţiu, libertate de acţiune si în dreptul de auto-
determinare. În experienţa din viaţa de zi cu zi, marginalizarea adesea implică excludere,
discriminare, respingere, evitare si izolare. Marginalizarea este un proces ce neagă oportunităţile
şi rezultatele celor ce traiesc la margini şi sporeşte oportunităţile şi rezultatele celor ce se află în
centru. Marginalizarea îmbină discriminarea şi excluziunea socială, insultă demnitatea umană şi
neagă drepturile omului, în special dreptul de a trai efectiv ca cetăţeni egali. Excluderea ţine
segmente ale populaţiei în afara interacţiunii sociale, sau îi aruncă în afara ei. Cei ce se află în
centru au beneficiat de pe urma globalizării, dar cei ce sunt deja marginalizaţi sunt adesea lăsaţi
mai mult în urmă.
În al treilea rând, avem marginalizarea politică unde prejudecăţile şi discriminarea au o
baza legala pentru a nu permite participarea totală în societatea dominantă.

Tema nr. 3
Syntalitatea grupului– cauze, efecte, manifestări. Exemplificați.

În calitatea sa de grup social, colectivul de elevi se prezintă şi funcţionează ca o unitate

microsocială de sine stătătoare. Sintalitatea desemnează tocmai totalitatea trăsăturilor ce
caracterizează un colectiv concret privit ca un tot, ca un întreg prin care se deosebeşte de alte
colective. Colectivele a două clase paralele, de exemplu, nu sunt identice, fiecare având anumite
particularităţi care, la un loc, circumscriu sintalitatea fiecăruia dintre ele.
Deducem de aici că în timp ce pentru descrierea fenomenelor psihice individuale
apelăm la noţiunea de personalitate, pentru descrierea celor sociale, de grup, apelăm la aceea de
sintalitate.
Cunoaşterea unui colectiv de elevi nu se reduce la cunoaşterea fiecărui membru al său.
Dar aceasta nu înseamnă că învăţătorul şi profesorul trebuie să facă abstracţie, în acţiunea de
cunoaştere a colectivului, de personalitatea copiilor.Ca atare, cunoaşterea sintalităţii colectivului
de elevi şi a personalităţii fiecăruia din ei sunt două acţiuni care se completează reciproc, fără să
se confunde însă din acest punct de vedere al obiectivelor urmărite din punct de vedere al
metodelor folosite.
În privinţa dirijării colectivului de elevi de către educator menţionăm că toate acţiunile
exercitate din partea lui vor avea efect educativ numai în măsura în care sunt preluate şi asimilate
de către sintalitate. O dată preluate de către acestea, ele se vor proiecta, la rândul lor asupra
constiinei şi conduitei fiecărui elev prin condiţiile sale interne, respectiv ale personalităţii sale.
Dirijarea se face prin intermediul normelor şcolare impuse cu ajutorul educatorului şi al
colectivului de elevi, în ipostaza sa de subiect al educaţiei. Evident că, acesta din urmă, preia,
transmite şi consolidează diferite norme, îmbogăţindu-le în conţinut şi adaptându-le la o situaţie
concretă în funcţie de scopurile şi nevoile sale. În acelaşi timp colectivul poate genera şi impune
el însuşi anumite norme emanate de la colectiv să fie în concordanţă cu solicitările membrilor
săi. Important este, din punct de vedere pedagogic, ca asemenea norme emanate de la colectiv să
fie în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional. Prin mijloace adecvate, educatorul poate
sugera şi stimula adoptarea unor asemenea norme, intervenind atunci când ele contravin sensului
dorit.Cu timpul, unele din aceste norme pot deveni tradiţii, cu puternice valente educative asupra
dirijării colectivului de elevi.
Profesorul poate lua decizii cu privire la tot ceea ce se întâmplă în procesul instrucvtiv-
educativ, îşi exercită puterea asupra principalelor fenomene ce au loc în grup, supraveghează şi
îndruma întreaga activitate a clasei.
Pentru a-şi putea exercita atribuţiile de conducere, profesorul este investit cu putere şi
autoritate. Înţelegând prin autoritate capacitatea profesorului de a se impune, de a-i determina pe
elevi să-i se subordoneze, fie prin superioritate morală, fie prin cea oficială, precum şi
capacitatea de a lua toate măsurile pe care le considera oportune şi necesare, dar legale,
considerăm că autoritatea trebuie să fie atributul principal al profesorului. Pe lângă autoritatea
formală, bazată pe legitimitate, pe poziţia şi puterea de a sancţiona a celui ce o deţine, profesorul
deţine şi autoriatatea funcţională bazată pe competența profesională, inteligența şi contacte
sociale, de experienţă de conducere.
Împlinirea rolului de conducere de către profesor a elevilor se realizează într-un context
social complex în care reacţiile elevilor la cerinţele profesorului nu sunt unilaterale şi direct
determinate, ci sunt influenţate de o mulţime de condiţii. Dintre acestea considerăm mai
importante personalitatea elevului, modelul oferit de profesor, cadrul afectiv în care se
desfăşoară acţiunea educativă, folosirea puterii de către profesor prin recompense şi pedepse,
stilul său de conducere, capacitatea de persuasiune şi cea empatică şi gradul de atragere a elevilor
la activitate în general, la cea de rezolvare a problemelor proprii şi ale grupului în special.
Tema nr. 4
Realizati un eseu cu tema ”Demența digitală”

Demenţa înseamnă pur şi simplu, degradarea minţii. Termenul vine din latină: dementia,
dementiae şi înseamnă deranjarea minţii, declinul minţii. În acest caz nu ne referim la boli
degenerative care cauzează demenţa (de ex. Alzheimer). Cu cât creierul este mai educat cu atât
se ajunge mai târziu la demenţă. Educarea creierului se realizează începând din copilărie.
În cartea sa Demenţa digitală, Manfred Spitzer foloseşte această expresie cu sensul său
propriu, nu cu sens metaforic. Afirmă despre creier că acesta trebuie educat în primii 25 de ani
din viaţă, altfel începe declinul acestuia
Demenţa nu înseamnă doar pierderi de memorie. În cazul demenţei digitale este forba de
faptul că tinerii, în special, par să devină din ce în ce mai uituci, după cum au atras atenţie pentru
prima dată cercetătorii sud-coreeni în 2007. Aceştia au analizat cazuri de bărbaţi, între două
vârste, care au jucat pe calculator jocuri şi s-a observat că aceştia sufereau de pierderi de
memorie, depresie, lipsă de concentrare şi alte lucruri asociate.
Aceste probleme care duc la demenţă digitală apar în momentul în care tehnologia ne
scuteşte de efortul mintal, oferindu-ne mijloace care se ocupă de treburile mintale. De exemplu:
dacă trebuie să facem calcule matematice, folosim calculatorul, smartphone-ul. În momentul în
vare transferăm activitatea mintală spre aşa ceva, creierul nostru nu mai este antrenat, folosit, iar
acesta se atrofiază. Creierul trebuie folosit şi antrenat pentru a ajunge la potenţial maxim. În
momentul în care în evoluţia creierului tânăr intervine mediul digital, dezvoltarea ulterioară a
acestuia va fi afectată. Creierul este afectat în special de jocurile de pe telefon. Smartphone-ul nu
ar trebui sa fie dat copiilor. Multi dintre copii primesc prima dată telefonul să se joace între 2-4
ani şi s-a observat că aceştia vor vorbi mult mai greu. La cei cu vârste cuprinse între 7-9 ani pot
apărea probleme de atenţie, deoarece telefonul le distrage atenţia.
Calitatea cititului de pe un ecran are de suferit, deoarece există tendinţa ca textul să fie
lecturat în fugă. În schimb cartea asigură o lectură profundă. În momentul în care o citim, ne
gândim la ceea ce am citit.
Folosirea cu preponderenţă a computerelor în scoli nu este benefică deoarece
influenţează în mod negativ învăţarea prin faptul că elevii încep să manifeste deficit de atenţie.
Adolescenţii pot avea chiar probleme de empatizare cu semenii. Noul trend al selfie-urilor pot
provoca tulburări narcisiste, deoarece persoana se focusează pe el însuşi. Numărul dependenților
de telefoane mobile crește alarmant, mai ales în rândul elevilor, studenților și a părinților tineri.
Un astfel de „dependent” va folosi diverse aplicații mai mult de 60 de ori pe zi, de 6 ori mai mult
decât un utilizator obișnuit. De asemenea, numărul dependenților de telefoane mobile a crescut
cu 123% față de anul trecut. Efectele negative ale folosirii gadget-urilor pot fi mici, în sensul că
putem ignora un prieten la masă ca să postăm un status pe Facebook în care să menționăm cât de
mult ne bucurăm de prânz cu prietenul respectiv. În același timp, aceste efecte pot deveni
serioase. Putem ajunge să ignorăm pe oricine, oricând, doar pentru a verifica emailul sau
notificările de pe rețelele de socializare. Unii cercetători văd aceste lucruri ca pe niște semne ale
disfuncției sociale, alții ca pe o adictie.

Tema nr.5
Realizați un eseu cu tema ”Efecte ale mass-media asupra comportamentului social,
emoțiilor și cognițiilor”.

Înainte chiar de a fi deschis bine ochii şi de a părăsi culcuşul, milioane de oameni întind
mâna, apasă butonul, şi muzica sau glasul moderatorului inundă încăperea. Acesta este primul
gest al zilei care va începe şi de foarte multe ori al zilei care s-a sfârşit. Un gest pe care repetarea
l-a golit de semnificaţie şi care marchează, ca o bornă, cele două capete ale zilei – ale zilelor
epocii noastre.
În ultimul secol, civilizaţia noastră a produs mai multă ştiinţă decât în tot trecutul de
cercetare ştiinţifică a omenirii – din epoca de piatră şi până azi. Caracterizând acest fenomen,
mulţi specialişti l-au denumit explozie informaţională, alţii formulând însă rezerve substanţiale
faţă de această caracterizare. În orice caz, cert este că o multitudine de comunicări asaltează
zilnic conştiinţa oamenilor. Viziunea asupra lumii, facultatea emoţiei sau a indiferenţei,
curiozităţile şi inhibările, până şi vocabularul nostru sunt modelate de această influenţă ale cărei
principale însuşiri sunt cantitatea şi continuitatea. Într-un stat democratic, mass-media este
considerată centrul vital al vieţii publice.
Fluxul continuu de informaţii din întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele ştiri
(informaţii locale, naţionale, administrative, politice, sociale, culturale), care pot să le influenţeze
viaţa, să le coordoneze afacerile, să ştie în ce zone se produc sau se vor produce catastrofe
naturale sau conflicte, pentru a le putea evita sau pentru a contacta diverse persoane, cum să se
îmbrace în funcţie de vreme, care sunt noutăţile în domeniul culturii şi al artei, ce schimbări la
nivelul infrastructurii locale se produc etc.
Mass-media răspunde cel mai bine nevoilor oamenilor de deconectare, de loisir sau de
catharsis; ea poate oferi spectacole de toate tipurile: de la cele sportive la cele coregrafice, de la
cele specifice cinematografiei la cele electorale, de la emisiuni de actualitate la talk-show-uri.
Mass-media devine astfel nu numai cel mai ieftin, comod, accesibil şi divers mijloc de
informare, dar şi principalul mijloc de divertisment din toate cele existente. Ea oferă trăiri prin
procură, creând o lume în care receptorul poate evada, eliberându-se temporar de frustrările şi
neîmplinirile din viaţa reală.
Iniţial, studiile realizate în domeniul comunicării de masă erau legate de eficienţa
comunicării, însă mai târziu, cercetătorii au început să caute un răspuns la întrebarea: Ce face
media oamenilor?. În desfăşurarea studiilor legate de problema efectelor pe care procesul
comunicării le are asupra societăţii, s-a încercat găsirea unor motivaţii atât pentru utilizarea
mijloacelor de comunicare în masă, cât şi pentru schimbările (de opinie sau de atitudine) care se
pot produce în urma consumului media.
Mass-media acţionează asupra indivizilor, grupurilor, instituţiilor, afectând personalitatea
umană în dimensiunea sa cognitivă (schimbarea imaginii despre lume), afectivă (modificarea
unor sentimente şi atitudini) şi comportamentală. Această influenţă se exercită prin intermediul a
trei mecanisme:
1. acordul – reprezintă acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj. Această adeziune nu este
profundă, ci conjuncturală şi critică, putând să dispară în momentul în care se ivesc discrepanţe
mari între mesaj şi starea reală a lucrurilor.
2. identificarea – presupune asumarea modelelor de comportament promovate prin mass-media
şi determină fidelizarea consumatorilor într-o manieră mai puţin critică, dar mai durabilă.
3. interiorizarea (internalizarea) – presupune nu numai asumarea pe termen mediu şi lung a unor
valori şi comportamente, ci integrarea lor în propria viziune despre viaţă. Aceasta este
modalitatea prin care influenţa mass-media asupra individului atinge eficacitatea maximă.
Cu ajutorul investigaţiilor sociologice, cercetătorii au încercat să măsoare influenţa
mass-media asupra indivizilor şi au ajuns la următoarele concluzii:
1. Mijloacele de comunicare în masă ne afectează profund, deoarece ele sunt prezente în flux
continuu şi constant în vieţile noastre. Majoritatea indivizilor îşi ocupă timpul liber prin activităţi
precum vizionarea programelor de televiziune, urmărirea emisiunilor radiofonice sau lectura
presei scrise.
2. Influenţa mass-media este complexă, şi reprezintă un element esenţial în relaţia dintre om şi
mediul înconjurător. Pe lângă rolul principal, acela al transmiterii de informaţii, comunicarea de
masă impune valori, atitudini, şi chiar modele comportamentale. Efectul deosebit al mijloacelor
de comunicare în masă reiese din modul plăcut, accesibil, uneori captivant, în care acestea ne
oferă informaţii din întreaga lume. Astfel, poate fi explicată atracţia puternică pe care indivizii o
au faţă de acestea. Predilecţia pentru mass-media se exteriorizează uneori, mai ales la tineri, sub
forme extreme de obişnuinţă, care se poate transforma în dependenţă.
3. Mass-media concură alături de familie, şcoală, grupuri de prieteni şi de muncă, de loisir,
relaţiile de vecinătate (cu ponderi variabile), la constituirea trăsăturilor de personalitate ale
indivizilor.
4. Prin faptul că oferă informaţii, idei şi subiecte comune de dialog, mass-media leagă oamenii
printr-un capital colectiv de informaţii, inclusiv pe cei depărtaţi spaţial şi diferiţi din punct de
vedere al culturii sau religiei. Altfel spus, presa poate crea reţele sociale, ea unifică şi dă coerenţă
colectivităţilor din lumea modernă

.
Bibliografie:
1. Berry, B & Tischler H.L., Race & ethnic relations,  Houghton Mifflin, Boston, 1978;
2. Chelcea, S., Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Ed.
Economică, Bucuresti, 2001;
3. Câmpeanu, P., Radio, televiziune, public, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
4. Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom, Bucuresti, 1999;
5. Galicki,L., Typology of marginalization phenomenon, RUC, Roskilde, 2002;
6. Golu, P., Probleme teoretico-metodologice ale psihologiei sociale în P. Golu, Fundamentele
psihologiei sociale, Constanta, 2000;
7. Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;
8. Rădulescu, S., Marginalitate, în Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.), Dicţionar de sociologie,
Ed. Babel, Bucureşti, 1993;
9. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
10. https://www.cnbc.com/2014/04/24/mobile-addiction-growing-at-an-alarming-rate.html#.