Psihologie socială

- Suport de curs-
Anul II

Titular de curs: Conf. univ. dr. Georgiana CORCACI

1
 CAP. 1 OBIECTUL PSIHOLOGIEI SOCIALE

1. Scurt istoric

Psihologia socială este ramura psihologiei, având ca obiect fenomenele psihice legate de
relaţiile şi interacţiunile indivizilor, comportamentele lor în câmp social, influenţele acestuia
asupra indivizilor şi reacţiile acestora, în genere fenomenele de psihism colectiv.
Preocupări şi analize privind fenomenul care constituie obiect de studiu pentru
Psihologia socială datează din antichitate şi s-au amplificat începând cu Renaşterea. Însă numai
la sfârşitul secolului XIX şi în primii ani ai secolului XX a început închegarea Psihologiei
sociale ca ştiinţă de sine stătătoare. Psihologia socială s-a înscris pe linia unei dezvoltări rapide
ca arie tematică şi extensie, ca toate ştiinţele care se ocupă de fenomenele aflate la intersecţia
între diverse domenii ale realităţii.

Psihologia socială s-a născut la intersecţia dintre psihologie şi sociologie, fiind iniţial o
ştiinţă de graniţă. Există o clasă întreagă de fenomene care sunt simultan şi indivizibil psihice şi
sociale. De exemplu: prietenia, ca relaţie între două sau mai multe persoane, include viaţa lor
psihică (atitudini, sentimente, valori), desfăşurată în planul asociaţiei, al afilierii, deci într-un
plan social, dincolo de un singur individ. Cercetări de Psihologie socială care să se înscrie în
paradigmele ştiinţei vor apare pe un front mai larg abia în deceniul al 3-lea al secolului XX, o
dată cu primele studii experimentale referitoare la influenţa grupului asupra performanţei
individuale.
Într-o formulare sintetică am putea spune că obiectul psihologiei sociale l-ar constitui
fenomenele subsumate relaţiei interumane. Pentru o delimitare mai precisă a obiectului acestei
ştiinţe este indispensabilă diferenţierea ce trebuie s-o facem între „relaţia socială” şi „relaţia
interumană”.
Din perspectivă sociologică relaţia socială este privită şi analizată ca „substanţă” a
totalităţii sociale, făcându-se abstracţie de purtătorii concreţi ai acestei relaţii. Socialul, ca obiect
al sociologiei, nu poate fi conceput în afara unui larg evantai de relaţii sociale. La rândul lor,
aceste relaţii sociale, se ierarhizează pe diferite paliere, imprimând o anume logică devenirii
sociale, în ansamblul său. Sociologia are în vedere tocmai asemenea paliere, dacă ne gândim la
diversele ei ramuri, cât şi ceea ce este comun şi definitoriu, pentru toate aceste paliere.
Relaţia interumană, ca obiect al psihologiei sociale, presupune în mod necesar includerea
în demersul teoretico-investigativ a încărcăturii psihologice pe care o generează şi o întreţin polii
relaţiei care sunt fiinţe umane concrete. Relaţia interumană reclamă raportarea continuă la
comportamentele agenţilor ei. Ca disciplină psihologică, psihologia socială are în vedere
comportamentul uman, privit însă ca expresie a relaţiei interumane, aşa cum se manifestă într-
un context microsocial concret.

2
 Dacă obiectul sociologiei are în vedere macrosocialul sau „totalitatea socială”, obiectul
psihologiei sociale se înscrie în limitele microsocialului, a realităţii pe care o generează
convieţuirea interumană, relaţiile interpersonale cu încărcătura lor psihologică şi culturală.
De fiecare dată, aceste interrelaţii sunt pentru psihologia socială acţiuni ale unor persoane
concrete care se manifestă într-o unitate socială delimitată în spaţiu şi timp.

2. Problematica psihologiei sociale

Aşezată iniţial pe frontierele dintre ştiinţe ca psihologia, sociologia şi antropologia
culturală, psihologia socială va începe să opereze între limite tot mai largi, constituindu-şi o
bogată tematică autonomă şi unitară.
Dintre domeniile care constituie obiectul (problematica) psihologiei sociale menţionăm:
- comunicarea între persoane;
- studierea comportamentului individual în context social;
- relaţiile interpersonale şi grupul mic;
- fenomene social-psihologice în grupurile mari: psihologia popoarelor sau
etnopsihologia, mulţimi şi episoade de masă, informarea colectivă şi opinia publică, difuziunea
zvonurilor, reprezentările colective, psihologia colectivă ş.a.
- cercetări interculturale.
Cunoştinţele de psihologie socială au şi o semnificaţie umană mai largă. Omul zilelor
noastre simte nevoia de a fi ajutat să înţeleagă mai bine ceea ce se petrece în psihicul uman şi în
ambianţa sa micro şi macrosocială, pentru a-şi valorifica în mod just capacităţile sale, pentru a-şi
înscrie în chip optim eforturile sale de integrare socială şi profesională. Dacă psihologia generală
îi oferă omului categoriile înţelegerii lumii sale interioare, psihologia socială îi propune o
versiune ştiinţifică asupra ambianţei imediate cu relaţiile şi fenomenele sale specifice, iar
sociologia schiţează o imagine de ansamblu despre macrostructura socială.

CAP. 2 IMAGINEA DE SINE ŞI PERCEPŢIA

EI SOCIALĂ

1. Ce este „eul”
Am reuşit la un examen dificil, am câştigat un premiu, eseul meu a fost apreciat de
profesor, observ că o colegă îmi împărtăşeşte simpatia, când vorbesc sunt ascultat cu atenţie:
Imaginea mea despre calităţile mele cunoaşte o curbă ascendentă. Am căzut la un examen,
răspunsurile mele la matematică sunt constant evaluate negativ, colegii pe care îi preţuiesc nu mă
simpatizează, glumele mele n-au nici un ecou: Imaginea pe care o am despre mine se înscrie pe
o curbă descendentă. Ce e de făcut? Cum trebuie să procedez pentru a creşte în ochii celorlalţi şi
pentru a câştiga stima lor faţă de mine?

3
 Trăim într-o epocă ce încurajează cunoaşterea de sine. Pentru a deveni aşa cum ne-am visat
întotdeauna, o persoană care şi-a realizat toate posibilităţile, trebuie să ne cunoaştem. Trebuie
să ne explorăm propriul eu şi să dobândim o imagine de sine cât mai exactă.
Imaginea de sine joacă un rol important în viaţa noastră: influenţează tonusul trăirilor noastre
afective, ne îndrumă să ne (auto)cunoaştem prin raportare la alţii, ne ajută să ne organizăm
această cunoaştere într-o schemă de sine şi ne conduce spre obţinerea stimei de sine.
Psihologul american William James considera că imaginea de sine poate fi abordată din
două perspective: din perspectiva conţinutului şi ca proces. El susţinea că atunci când ne
orientăm atenţia spre analiza interiorului nostru, putem intra în contact cu personalitatea, cu
corpul, cu „eul” nostru. Aceasta este imaginea de conţinut a eului. Dacă această entitate – eul
nostru – este percepută de altul, cu care intrăm în contact, acest altul ne influenţează, este
„încorporat”, ajunge să facă parte din noi înşine. Asistăm atunci la un proces de evaluare de sine,
ne organizăm prezentarea de sine, ne preocupă binele altora. Aceste două faţete ale persoanei nu
pot fi însă separate. Conţinutul eului se prezintă ca o istorie a devenirii, ca o sinteză a
evenimentelor care ne-au marcat, ca o autobiografie. Fiecare nouă informaţie este asimilată şi ne
îmbogăţeşte. Dar noi primim informaţiile selectiv: reţinem unele, respingem altele, înregistrăm,
organizăm. Acest proces de prelucrare ne orientează spre mediul social, constituie un prilej de a
confrunta conţinutul nostru cu alte conţinuturi.
Imaginea de sine este o construcţie socială: ne formăm prin apartenenţa la un grup social,
prin compararea cu alţii; suntem influenţaţi de o situaţie socială sau de unele personalităţi din
mediul social. Ne construim eul nostru reunind, într-un ansamblu, relaţiile cu alţii, judecăţile
altora asupra noastră şi ale noastre faţă de alţii, aparenţa noastră fizică, sentimentele noastre
morale. Dar şi posesiunile materiale, în fapt tot ceea ce posedăm. Imaginea de sine conţine
cunoştinţe despre trăsăturile noastre de personalitate, despre abilităţi şi priceperi, despre valori,
credinţe, motivaţii, evenimente de viaţă, relaţii cu alţii care exercită o influenţă semnificativă.
Pentru a descrie imaginea de sine a individului, psihologii mai folosesc termenul de eu sau de
concept de sine.
Termenul de eu se referă la capacitatea fiinţei umane de a acţiona şi de a reflecta asupra
propriilor acţiuni, de a fi cunoscător şi cunoscut totodată, de a construi imaginea de sine. În viaţa
de zi cu zi, avem tendinţa de a înţelege eul ca pe o persoană în interiorul nostru care dirijează
persoana exterioară, aşa cum şoferul conduce automobilul. Totuşi, această concepţie generează o
dilemă: dacă eul interior conduce persoana exterioară, cine conduce eul interior? Un eu interior
eului interior? Şi pe acesta cine îl conduce?
William James a făcut distincţia între trei aspecte ale eului: eul material, eul social şi eul
spiritual.
Eul material – este constituit din corpul persoanei, dar şi din îmbrăcămintea, casa şi
celelalte posesiuni ale ei. Individul vede toate acestea ca fiind intim legate de el însuşi. Dacă, de
exemplu, cineva îi laudă colecţia de timbre sau maşina, se simte foarte mândru. Când pierde un
obiect la care ţine, resimte acest lucru ca pe pierderea unei părţi din sine.

4
 Eul social – este constituit din totalitatea impresiilor pe care individul le face asupra
celorlalţi. Este aspectul central al eului, o sinteză a imaginii pe care o proiectăm asupra altora şi a
rolurilor pe care le jucăm în faţa celorlalţi. Psihologii sociali cred că avem, fiecare dintre noi, mai
multe euri sociale. Potrivit lui William James, avem atâtea euri sociale câţi oameni ne cunosc şi
şi-au format o imagine despre noi.
Eul spiritual – se referă la capacitatea noastră de auto-reflecţie. El trimite la experienţele
noastre interioare, la valorile şi idealurile care reprezintă aspecte relativ stabile ale existenţei
noastre. Eul spiritual este contemplativ şi include idei despre sensul vieţii, despre divinitate,
despre originea universului etc.
Conţinutul eului nostru este alcătuit din trei aspecte ale eului pe care le-am menţionat: eul
material, eul social şi eul spiritual. James a numit aspectul de conţinut al eului ca eu cunoscut.
Acesta este permanent şi autobiografic (în sensul că el conţine informaţii despre evoluţia noastră
ca persoană). James a susţinut că eul are o natură duală: un eu cunoscut şi un eu cunoscător,
acesta din urmă fiind entitatea ce percepe conţinutul eului. Eul care cunoaşte mai este numit
astăzi şi eul ca proces.

2. Componentele eului
Există diverse modalităţi de a aborda structura eului. Una dintre ele se orientează după
principalele coordonate ale conduitei. Astfel, conceptul de sine este componenta cognitivă, stima
de sine – cea evaluativ-motivaţională, iar auto-prezentarea – cea comportamentală.

a) Conceptul de sine

Am expus deja concepţia lui William James şi am stabilit deosebirile dintre eul cunoscut
şi eul cunoscător. În continuare, vom descrie trei componente ale eului cunoscut, aşa cum
sunt înţelese de psihologii contemporani. Astăzi există tendinţa de a înţelege eul ca o
structură de informaţii despre persoană. Conceptul de sine reprezintă totalitatea percepţiile şi
cunoştinţelor pe care oamenii le au despre calităţile şi caracteristicile lor.
b) Stima de sine

Componenta evaluativă a eului, care se referă la auto-evaluările pozitive sau negative ale
persoanei, se numeşte stimă de sine. Atunci când individul are o bună impresie despre sine, se
respectă, se acceptă şi se evaluează pozitiv spunem că el are o stimă de sine înaltă, pozitivă. Dacă
o persoană se depreciază, se consideră respinsă de ceilalţi şi se evaluează negativ, spunem că are
o stimă de sine slabă sau negativă. Indivizii cu stimă de sine pozitivă sunt mai adaptaţi, mai
fericiţi şi au de obicei relaţii pozitive cu ceilalţi.

c) Auto-prezentarea
Imaginea de sine ne susţine sau ne blochează în acţiunile noastre sociale, în relaţiile cu
ceilalţi, în construirea stimei de sine. De aceea, pentru a obţine aprecieri pozitive şi susţinere din
partea celor din jur, fiecare dintre noi doreşte să facă o impresie bună, să fie acceptat şi evaluat
favorabil. Aceasta înseamnă că suntem preocupaţi de ceea ce gândesc alţii despre noi. Şi atunci
5
încercăm să îi facem să ne preţuiască, ne străduim să îi „cucerim”. Termenul de auto-prezentare
se referă la strategiile pe care le foloseşte individul pentru a modela impresiile celorlalţi despre
el. Modul nostru de viaţă se bazează pe această dorinţă de a influenţa încercările celorlalţi de a ne
cunoaşte. Acest lucru este posibil dacă ne armonizăm comportamentele cu ale celorlalţi, dacă
înţelegem situaţiile şi ne preocupăm să ne comportăm „cum se cere” sau „cum se cade”. Facem
eforturi să ne auto-supraveghem comportamentul, să ne adaptăm la noi roluri sociale şi la noi
relaţii interpersonale.

3. Formarea eului
a) Socializarea
Eul nostru se formează prin participarea la viaţa socială a colectivităţii în care ne
desfăşurăm existenţa (familia, grădiniţa, şcoala grupurile de prieteni), prin interacţiune cu alţii.
Socializarea este procesul prin care persoana învaţă modul de viaţă al societăţii în care
trăieşte şi îşi dezvoltă capacităţile de a funcţiona ca un individ şi ca membru al unor grupuri.
Socializarea începe la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi.
b) Auto-recunoaşterea
Animalele nu-şi recunosc imaginea în oglindă. Pisica îşi priveşte imaginea în oglindă ca
şi cum ar avea a face cu o altă pisică Un câine poate chiar să latre la imaginea sa în oglindă.
Singurele animale ce au capacitate de auto-recunoaştere ca şi omul par să fie cimpanzeii. Dar
nici omul nu se naşte cu această capacitate, ci o dobândeşte treptat. Sugarul de câteva luni nu
distinge corpul său de componentele mediului înconjurător. Abia copiii de 21-25 luni învaţă să se
recunoască pe ei înşişi. Fiinţa umană ajunge numai treptat să-şi distingă propriul eu de mediul în
care trăieşte. Capacitatea de a recunoaşte un eu material reprezintă o etapă necesară în formarea
eului. Oamenii învaţă să-şi recunoască întâi figura, apoi expresia şi sentimentele apelând la
opiniile celorlalţi.
c) Compararea socială
Potrivit psihologului american Leon Festinger, eul nu este o realitate fizică, ci o realitate
care se construieşte în mintea fiecăruia dintre noi.Festinger a susţinut că ne formăm opiniile şi
atitudinile faţă de eul nostru prin compararea cu ceilalţi. Comparaţiile le facem raportându-ne la
alţii care ne sunt similari. De obicei, indivizii foarte ambiţioşi, care vor să reuşească în mod
strălucit, se compară cu alţii care sunt mai dotaţi decât ei.
d) Percepţia de sine
Pentru a ajunge la o bună cunoaştere de sine trebuie să acţionăm, să ne implicăm în
evenimente şi să ne observăm comportamentul propriu. Privirea „din exterior” ne dă indicii
despre atitudinile, credinţele, despre efectul actelor noastre. Teoria percepţiei de sine (propusă de
Daryl Bem, în 1972) presupune că noi putem face deducţii asupra noastră mai ales atunci când
nu suntem siguri asupra atitudinilor pe care le avem, examinându-ne comportamentele în diferite
circumstanţe. Să presupunem că am ratat un examen, că am luat o notă slabă la un examen.
Putem găsi „vinovaţi” pentru acest eşec în exterior: profesorul, care a dat un subiect dificil,

6
colegii, care nu ne-au ajutat, materia neinteresantă. Suntem tentaţi să găsim argumente care să
explice prestaţia slabă. Această atitudine a fost numită efect de justificare excesivă.

4. Identitatea psihosocială
Identitatea psihosocială este rezultatul intersecţiei socialului (reprezentat de grupuri,
instituţii, colectivităţi) cu individualul, reunind reprezentarea de sine şi de alţii. Este o sinteză
între esenţa individuală şi caracteristicile unei culturi comune, între aptitudinile personale şi
rolurile sociale ale individului. In realitate, indivizii nu sunt unităţi izolate, dar nici doar produsul
unor influenţe sau presiuni sociale. Oamenii nu trăiesc separat, ci într-un context social,
aparţinând unor grupuri, categorii sociale şi profesionale. Când studiem persoana şi concepţia de
sine, noi studiem şi mediul social în care este plasat individul, evenimentele pe care le-a
traversat. Identitatea este nodul central al personalităţii aflate în interacţiune cu alte personalităţi,
cu contextul social. Ea se formează printr-un proces de socializare şi comparare sociala.
Afirmarea identităţii presupune următoarele dimensiuni:
• Continuitatea dă sentimentul stabilităţii, integrării în context şi capacităţii de a elabora
proiecte de viaţă.
• Unitatea sau coerenţa internă permite subiectului social să găsească elemente de
legătură între diversele activităţi şi evenimente pe care le traversează, să dea sens istoriei sale
personale.
• Diversitatea: articularea unor identităţi multiple (fizice, etnice, naţionale, juridice,
culturale), confruntarea acestora pe un „teritoriu” comun.
• Autonomia şi afirmarea: pentru a se forma, individul se opune adesea presiunii
exterioare, se diferenţiază, se distinge de alţii. Diferenţierea cognitivă poate lua forma
opoziţiei afective. Opusul acestei atitudini este conformarea la aşteptările grupului,
asimilarea pasivă.
• Originalitatea: afirmă singularitatea, tendinţa individului de a-şi afirma unitatea.
• Acţiunea este urmarea asumării responsabilităţii. Identitatea se afirmă şi se
consolidează prin producerea unei „opere”, prin creaţia individuală.
• Valorizarea: prin acţiune şi depăşirea unor situaţii dificile, individul se valorizează în
ochii altora şi în proprii săi ochi. El are nevoie şi face eforturi să fie recunoscut, iubit,
admirat, acceptat, confirmat. Orice om nutreşte dorinţa să se afirme în context social,
raportându-se la persoanele pe care le admiră. Dorinţa de schimbare, efortul pentru progres
îşi au originea în aceeaşi nevoie de valorizare.

7
 CAP III. PERCEPŢIA SOCIALĂ

MOTTO : Tot ceea ce auzim este o opinie, si nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o
perspectiva, si nu adevarul (Marcus Aurelius, in “Catre sine insusi”)

Perceptia sociala se refera la procesele prin care oamenii ajung sa se înteleaga unii
pe ceilalti privindu-se ca entităţi distincte faţă de observatori şi unii faţă de ceilalţi.
Întelegerea celorlalti poate fi dificila, dar constituie o parte vitala a vietii de zi cu zi. Cum
se realizeaza? Pe ce fel de indicii ne bazam? Nimeni nu poate ‘vedea’ starile de spirit
launtrice ale altcuiva, gândurile, sentimentele si intentiile sale elementele perceptiei
sociale. Acestea provin din trei surse: persoanele observate, situatiile în care se afla si
comportamentul lor.
Elementele perceptiei sociale

I. Observatia
a. Persoanele observate
În viata cotidiana suntem influentati de înfatisarea exterioara a diferitelor
personae cu care avem de -a face; conteaza talia, culoarea tenului, a parului, alura
corporala, îmbracamintea etc.
Îndeosebi figura atrage atentia. În orice caz, încrederea noastra în aparentele
chipului omenesc este atât de mare, încât suntem socati ori de câte ori aparentele sunt
contrazise de fapte.
b. Situatiile: scenarii de viata
Fiecare dintre noi poseda notiuni prestabilite despre anumite tipuri de situatii – adevarate
‘scenarii‘ care ne permit sa anticipam scopurile, comportamentele si rezultatele probabile ale
unei situatii particulare. Scenariile influenteaza perceptia sociala în doua modalitati:
-Uneori vedem ceea ce ne asteptam sa vedem.
-Oamenii folosesc ceea ce stiu despre situatiile sociale ca sa explice cauzele
comportamentului celorlalti; un comportament atipic ne spune mai multe despre
cineva decât un comportament standard.
c. Indicii comportamentali :
- multe lucruri putem afla observând anumite gesturi, mersul, postura, ritmul si fluenta
diferitelor miscari ale cuiva. Exista si gesturi conversationale, care înlocuiesc schimbul
de cuvinte prin limbajul corporal: pumnul ridicat, fluturarea mâinii, degetele aratate în
diferite pozitii.
d. Transparenta si disimulare

Perceptia sociala este dificila pentru ca oamenii încearca adeseori sa îsi ascunda
ori sa îsi disimuleze adevaratele sentimente. Corpul este mai revelator decât fata (miscari

8
involuntare ale membrelor, postura corporala etc.). Cel mai mult ne tradeaza vocea: tonul
se ridica, iar numarul ezitarilor în vorbire creste.
e. Scheme, scenarii si prototipuri
Culegerea de informatii despre ceilalti nu este niciodata pasiva si pur receptiva.
Subiectul perceptiei sociale poseda întotdeauna o experienta sociala anterioara,
structurata într-un ansamblu de scheme si categorii ale persoanelor si situatiilor de tot
felul, care permit aprecierea rapida pe baza unui set limitat de informatii.
Schemele:
- Schemele de persoane sunt structuri cognitive individualizate, referitoare la anumite
categorii de persoane. Fiecare dintre noi avem câte o schema de politician, de actor, de
fotbalist etc.
- Schemele de roluri sunt structuri cognitive despre ocupantii unui rol social; de exemplu,
un „pilot de avion“ conduce avionul si nu consumă bauturi alcoolice în timpul zborului.
- Schemele abstracte nu contin informatii despre o categorie specifica, ci anumite reguli
de prelucrare a informatiei; de exemplu, daca îti este simpatic X si lui X îi place de Y,
pentru a pastra echilibrul si o buna relatie cu X ar trebui sa îl placi si tu pe Y.
Scenariile sunt succesiuni de scheme. De exemplu recunoaştrea unui anumit
scenariu in momentul in care intram intr-un restaurant.
Prototipul este un set de scheme legate de o persoană sau un grup de persoană .
De exemplu, încadrarea în acelaşi set de scheme a unor persoane cu aceeaşi profesie.
Schemele, scenariile şi prototipurile sunt forme ale memoriei sau cadre ale
memoriei care ajută la procesarea rapidă a informaţiilor despre ceilalţi.

II. Atribuirea

Teoria atribuirii este o teorie mai veche, care a fost revitalizată în cursul anilor ‘70 și ‘80.
Aceasta a fost propusă pentru prima dată într-o carte numită Psihologia relațiilor interpersonale,
scrisă de Fritz Heider, în 1958.
Heider a spus că noi toți ne comportăm ca nişte savanţi amatori în diverse situaţii sociale. Noi
încercăm să-i înțelegem pe ceilalţi, inventând teorii pentru a le explica comportamentul. Cel mai
adesea, noi susţinem că o persoană acționează în baza predispozițiilor sale interne sau a forțelor
externe... dar nu a ambelor. În ce mod acționează oamenii asemenea savanţilor amatori, în
conformitate cu Heider? Care sunt atribuirile la "persoană" versus cele la "situație"?
O atribuire este o desemnare a responsabilităţii. Este în esență o analiză cauză-efect a
comportamentului. După cum a subliniat Heider , de obicei, vom explica comportamentul într-
unul din cele două două moduri. Noi atribuim comportamentul persoanei sau situației.
De exemplu, să presupunem că un prieten a fost eliminat din școală. Heider ar spune că
sunteți susceptibili să construiţi o teorie cu privire la ceea ce a cauzat acest eveniment. În
construirea acestei teorii, sunteţi susceptibili să faceţi o alegere: aţi putea învinui persoana sau aţi
putea da vina pe situație pentru eveniment. Dacă daţi vina pe persoană, veţi simţi, probabil, că

9
este vina prietenului vostru pentru eliminarea sa din școală. Dacă daţi vina pe situație, aţi putea
simți că circumstanțele au fost copleșitoare, iar evenimentele nu sunt din vina prietenului vostru.
Acest lucru ilustrează diferența dintre a atribui un comportament unei persoane sau unei situații.

Teorii ale atribuirii :

1. Teoria lui Heider
Principiile de baza ale teoriei lui Heider sunt urma toarele:
1. Deoarece noi simtim ca mare parte din comportamentul nostru este motivat, tindem sa cautam
cauzele si temeiurile comportamentului celorlalti oameni, ca sa le descoperim motivele.
Explicatia cauzala este un pattern adânc înradacinat în gândirea noastra, fapt evidentiat si prin
inflatia limbajului cauzal si motivational.
2. Deoarece construim teorii cauzale pentru a fi capabili sa anticipam si sa controlam mediul
social, avem tendinta de a cauta proprietati stabile ale lumii înconjuratoare; particularizând,
încercam sa descoperim trasaturi de personalitate si capacitati durabile ale persoanelor sau
caracteristici stabile ale situatiilor în care se produc diferite comportamente.
3. Heider distinge doua categorii de explicatii:
- Atribuirea interna sau dispozitionala pune comportamentul observat pe seama unor
caracteristici interne ale unui ‘actor’, precum capacitatea, îndemânarea, tipul de personalitate,
starea de spirit sau efortul depus.
- Atribuirea externa sau situationala pune comportamentul observat pe seama unor factori
exteriori actorului, precum: natura si dificultatea sarcinii care trebuie îndeplinita, influenta
celorlalti, sansa ori ghinionul etc.

2. Teoria inferentei corespondente

În 1965, Edward Jones si Keith Davis pleaca de la premisa ca oamenii urmaresc
întotdeauna sa infereze daca o actiune observata izvoraste dintr-o anumita trasatura stabila a
actorului, încercând sa raspunda la întrebari de genul: Este persoana care comite un act de
agresiune o bestie? Este acela care doneaza bani altruist? Pentru a raspunde la astfel de întrebari,
oamenii fac inferente bazându-se pe trei factori:
1. Observatorii au în vedere în primul rând gradul de libertate a actorului sau, mai precis, masura
în care acesta are posibilitatea alegerii dintr-un set de alternative comportamentale. Un
comportament liber ales ne spune mai multe despre actor decât unul impus.
2. Conteaza si previzibilitatea comportamentului observat. O actiune ne spune mai multe despre
autorul ei daca este atipica, nefiind doar un rol social, jucat de toata lumea dupa acelasi canon. E
mai semnificativ un student care vine la cursuri în costum cu vesta decât unul care poarta blue
geans sau, dimpotriva, un professor care vine la catedra în sandale.
3. În sfârsit, sunt vizate si efectele sau consecintele intentionale ale comportamentului observat.
Actele care produc mai multe consecinte dezirabile nu dezvaluie motivele actorului pe cât o fac
actele care nu se soldeaza decât cu o singura consecinta dezirabila.

10
3. Teoria covariatiei

Ca si Fritz Heider, în 1967, Harold Kelley considera ca oamenii procedeaza în mare masura ca
si savantii. Ei nu îi studiaza pe ceilalti în laborator, însa fac unele comparatii si gândesc în
termeni experimentali, bazându-se pe principiul covariantei: pentru ca un factor sa fie cauza unui
comportament este necesar ca acel factor sa fie prezent ori de câte ori are loc comportamentul
respectiv si absent ori de câte ori comportamentul nu se produce. Deosebit de utile sunt
informatiile furnizate de urmatoarele trei tipuri de covarianta: consensul, caracterul distinctiv si
consecventa.
-consensul - cum reactioneaza diferite personaje la acelasi stimul.
-caracterul distinct al unui comportament pentru a vedea cum reactioneaza aceeasi
persoana la stimuli diferiti.
-consecventa - urmarind ce se întâmpla în alte ocazii, în care persoana si stimulul ramân
aceleasi.

Tendinte deformatoare in atribuire

1. Euristici cognitive

De regula, în viata cotidiana, oamenii fac rationamente prescurtate, care prezinta

avantajul rapiditatii, dar si riscurile lipsei de acuratete. Aceste operatii rapide si destul de
neglijente de descifrare a cauzelor comportamentului celorlalti se numesc euristici si prezinta în
mod tipic anumite tendinte deformatoare (bias ante). Biases = erori
În 1973, Daniel Kahneman si Amos Tverski constata ca deseori facem atribuiri si alte
tipuri de judecati sociale pe baza unor euristici cognitive: reguli empirice de prelucrare a
informatiei, care ne fac capabili sa gândim repede si usor, dar foarte adesea eronat.
- Euristica accesibilitatii se manifesta prin tendinta de a estima sansele producerii unui
eveniment în functie de cât de usor ne vin în minte diferite ipostaze ale sale.
Euristica accesibilitatii ne poate deruta în doua feluri:
1. Efectul falsului consens se manifesta prin tendinta oamenilor de a supraevalua masura
în care ceilalti le împartasesc opiniile, atributele si comportamentele. Exagerarea este cu atât mai
mare cu cât procentul real al celor care au aceleasi preferinte este mai scazut. Motivul? Avem
tendinta de a ne asocia cu alti oameni cu care ne asemanam în anumite privinte importante, astfel
încât ne este mai usor sa remarcam si sa ne amintim ocazii în care ceilalti judeca la fel ca si noi.
Acest efect nu se manifesta atunci când oamenilor li se cere parerea despre comportamentul
indivizilor din alte grupuri sociale.
2. Eroarea statistica se manifesta prin faptul ca oamenii sunt mult mai putin influentati
de informatia statistica, furnizoare de probabilitati obiective, decât de imaginea vie a unui caz
singular, de multe ori atipic. Ne temem mai mult de un zbor cu avionul decât sa mergem cu
masina, desi statisticile arata ca numa rul accidentelor aviatice este mult mai mic.
- Gândirea contrafactuala se produce frecvent deoarece ne este mai usor sa ne imaginam
„ce-ar fi fost daca...?“, mai ales atunci când evenimetele reale nu ne satisfac pe deplin sau daca

11
ne-am gasit la un pas de o izbânda sau de un esec. Daca ceea ce ne închipuim ca ar fi fost posibil
ne ofera o imagine mai buna decât realitatea, ne simtim dezamagiti, frustrati si furiosi; daca,
dimpotriva, închipuirea ne furnizeaza o posibila situatie mult mai rea decât cea reala, ne simtim
usurati.

2. Eroarea fundamentala de atribuire

Psihosociologia demonstreaza ca oamenii sunt puternic influentati de contextual
situational al comportamentului lor. Atunci când încearca sa explice comportamentul cuiva,
oamenii au tendinta sa supraestimeze rolul factorilor personali si sa treaca cu vederea impactul
situatiei. Întrucât aceasta tendinta este foarte raspândita, i s-a spus eroarea fundamentala de
atribuire. Perceptia sociala este un proces în doua etape: întâi identificam comportamentul si
facem de îndata o atribuire personala; abia dupa aceea ne corectam sau ne nuantam atribuirea,
luând în consideratie si factorii situationali. Primul pas este automat si reflex; al doilea necesita
atentie, gândire si efort. Eroarea fundamentala de atribuire se produce mai putin daca observatorii
sunt atenti, nu se grabesc si daca sunt motivati sa emita o apreciere cât mai obiectiva.

III. Integrarea impresiilor

- Teorii implicite ale personalitatii
Stiind despre cineva ca poseda o anumita trasatura, suntem tentati sa inferam ca poseda si
anumite alte trasaturi. De pilda, putem presupune ca un ins imprevizibil este totodata si periculos
sau ca un alt individ care vorbeste rar este si încet la minte. Ordinea în care sunt cunoscute
diferitele trasaturi ale cuiva poate influenta de asemenea impactul lor asupra impresiei generale.
Adesea o informatie are un impact mai puternic daca este cunoscuta mai devreme, înaintea
altora: acesta este asa-numitul primacy effect, sau efectul informatiei primare.
Explicaţii: odata ce observatorul considera ca si-a format o impresie adecvata, nu mai
acorda atentie informatiilor ulterioare. Efectul îsi pierde intensitatea daca observatorul este
odihnit, atent si motivat sa nu se pripeasca.
O alta explicatie se bazeaza pe ipoteza schimbarii de sens: odata ce oamenii îsi formeaza
o prima impresie, tind sa interpreteze informatiile inconsistente în lumina primei impresii. Când
se spune ca un ins blând este calm, se infereaza ca este vorba de cineva amabil, pasnic, linistit si
senin; daca se spune ca un ins crud este calm, se interpreteaza ca e vorba de o persoana rece,
vicleana si calculata.
Mai rar se produce efectul informatiei recente (recency effect), atunci când informatia
cea mai recenta influenteaza decisiv formarea impresiilor.

IV. Tendinte confirmationiste – de la impresii la realitate

Oamenii sunt predispusi sa manifeste tendinte confirmationiste, adica sunt înclinati sa
interpreteze, sa caute si chiar sa nascoceasca informa tii de natura sa le sustina convingerile pe
care si le -au format.
Profetia autorealizatoare

12
 În 1948, Robert Merton lanseaza o idee profunda, relatând cazul ipotetic al unei banci
care da faliment din cauza unui simplu zvon, potrivit caruia banca ar fi devenit insolvabila:
alertati de zvon, primii clienti îsi retrag în graba depunerile, ceea ce întareste si raspândeste
zvonul, astfel încât numarul deponentilor care îsi lichideaza conturile sporeste, banca intra în
criza de lichiditati si chiar da faliment. Profetia se îndeplineste.
Procesul profetiei autorealizatoare (self -fulfilling prophecy) parcurge trei etape:
- subiectul perceptiei sociale îsi formeaza o prima impresie despre o persoana tinta,
bazându-se pe interactiunea directa sau pe alte surse de informatii.
- subiectul se comporta în conformitate cu prima impresie.
- persoana tinta adopta un comportament corespunzator actiunilor subiectului, ale carui
expectatii initiale se confirma.

CAP 4. STEREOTIPURI SI PREJUDECATI

1. Stereotipurile: definire si formare.

Comportamentul oamenilor fata de grupurile din societate se bazeaza în mare masura pe

stereotipurile lor privind grupurile respective.
Un stereotip este o anumita convingere (credinta, opinie) care asociaza un întreg grup de
oameni cu anumite trasaturi. Exista o multime de asemenea credinte stereotipe: „Toti tiganii sunt
smecheri, lenesi si hoti“; „Toti ungurii sunt sovini, înfumurati si iredentisti“; „Toti rusii sunt
betivi, cruzi si sentimentali“.
Formarea stereotipurilor se poate explica din perspective diferite:
- istoric : de exemplu, sclavia explica inferioritatea atribuita de catre albi negrilor (sau tiganilor);
anul 1042.
- politic : stereotipurile sunt folosite de grupurile dominante pentru a se justifica razboaiele,
opresiunea politica, intoleranta religioasa;
- cultural: diferentele reale dintre comunitatile spirituale stau la baza deosebirilor percepute
dintre ele;
- psihosociologic: indiferent cum apar stereotipurile într-un context cultural, cum se dezvolta si
opereaza ele în mintile indivizilor?
Formarea stereotipurilor presupune doua procese intercorelate: categorizarea sociala si
perceptia diferentiata a grupului de apartenenta a individului fata de grupurile din care acesta
nu face parte.
În general, perceptia tinde sa sesizeze obiectele individuale nu atât ca pe niste entitati
singulare, cât mai ales ca pe niste multimi sau cla se de obiecte. Oamenii se clasifica unii pe

13
ceilalti dupa sex, rasa profesie si alte atribute comune, într-un proces numit categorizare sociala
(proces natural si adaptativ).
Exista însa si un neajuns al stereotipurilor: categorizarea oamenilor ne face sa
supraestimam deosebirile dintre grupuri si sa subestimam diferentele individuale din cadrul
fiecarui grup, pâna acolo încât nici nu mai sesizam informatiile despre indivizi care nu sunt
conforme cu stereotipurile noastre asupra grupului din care fac parte acestia.

2. Mecanisme de conservare a stereotipurilor

- Corelatii iluzorii - una dintre cauze trebuie cautata în usurinta cu care stabilim o serie de
corelatii iluzorii: supraestimari ale asocierilor dintre variabile ce sunt numai superficial sau de
loc correlate.
- Atribuirea tendentioasa - eroarea fundamentala de atribuire poate contribui si ea la perpe
tuarea stereotipurilor. Tendinta de a ignora sau de a subestima rolul factorilor situationali si de a
supraevalua factorii dispozitionali ne face sa punem comportamentele celor care fac parte din
grupuri stereotipizate pe seama trasaturilor ce intra în alcatuirea stereotipului.
- Subtipizarea - câteodata ne pastram opiniile profund nefavorabile despre anumite grupuri, desi
cunoastem indivizi din acele grupuri care ne sunt foarte agreabili si despre care avem opinii
favorabile. În pofida cazurilor contradictorii, stereotipurile ramân intacte. (ex: Indivizii atipici ne
determina totusi sa ne revizuim opiniile stereotipe despre un grup).

3. Stereotipurile - procese automate si intentionale

În 1989, Patricia Devine considera ca, în formarea stereotipurilor, survin deopotriva atât
procese automate, cât si procese autocontrolate. Activarea stereotipurilor este inevitabila, datorita
efectului de antecedenta inertiala (priming): în pofida bunelor noastre intentii, actionam fara sa
ne dam seama în conformitate cu opiniile stereotipe.

4. Efecte paradoxale ale încercarilor de depasire a stereotipurilor

Trei factori ne fac capabili sa depasim stereotipurile, judecându-i pe ceilalti în mai mare
masura ca indivizi si nu doar ca exponenti impersonali ai unor grupuri stereotipizate.
- cantitatea de informatii personale pe care le avem despre cineva: cu cât acestea sunt mai
abundente si mai relevante, probabilitatea activarii stereotipurilor scade;
- capacitatea cognitiva a subiectului de a se concentra asupra unui membru individual al
unui grup stereotipizat: recurgerea la simplificari stereotipe este mai probabila atunci când
ni se distrage atentia, când suntem obositi, când bem alcool sau atunci când suntem într-o
dispozitie afectiva proasta;
- motivatia: atunci când subiectii sunt motivati sa judece obiectiv (în stabilirea unor relatii
de parteneriat sau de competitie; când se face o comparatie relevanta asupra sinelui etc.)
depasirea stereotipurilor este mai probabila.
Ce se întâmpla daca vrem pur si simplu sa abandonam judecatile stereotipe? Uneori,
straduinta în acest sens are efecte contrare: stereotipul este si mai puternic. S-ar parea ca singura
14
solutie de a ne curata gândirea si comportamentul de clisee simplificatoare nu este suprimarea
stereotipului, ci efortul de concentrare asupra indivizilor ca indivizi si nu ca membri ai unor
grupuri.

5. Formarea si manifestarea prejudecatilor

Stereotipurile rezulta ca urmare a categorizarii si a împartirii oamenilor în ingrupuri si
outgrupuri. Acestea sunt procese cognitive, care tin de modul în care ne formam o viziune, mai
mult sau mai putin rationala, despre realitatea sociala. Daca discriminarea ar fi exclusiv urmarea
unei gândiri stereotipe, ea ar putea fi combatuta numai prin revizuirea modului nostru de a-i
judeca mental pe ceilalti. Dar nu e numai atât. Pe lânga felul în care gândesc despre ceilalti,
trebuie sa ne intereseze si sentimentele lor fata de diferitele grupuri sociale. O a doua cale ce
duce la discriminare este pavata cu prejudecati: sentimente negative fata de anumite persoane,
bazate pe apartenenta lor la anumite grupuri (vezi exemple).

Prejudecati deformatoare
Teoria conflictului
Conform acestei teorii, expusa de Levine si Campbell în 1972, ostilitatea dintre grupuri
este provocata de competitia directa pentru obtinerea si împartirea unor resurse limitate.
Exista doua surse de nemultumire:
- deposedarea egoista este resimtita în legatura cu interesele individuale,
- deprivarea fraternala este legata de grija fata de interesele ingrupului. Aceasta
distinctie este foarte importanta în teoria care sustine ca orice compe titie genereaza prejudecati.
Resentimentul fata de aceia care ameninta ingrupul explica, pe de alta parte, ostilitatea negrilor
americani fata de albi, a canadienilor francofoni fata de vecinii lor anglofoni sau aceea a
musulmanilor fata de hindusi în nord-estul Indiei.
Teoria identitatii sociale
Pentru explicarea acestui fenomen, Tajfel (în 1982) şi John Turner (în 1987) propun
teoria identităţii sociale. În definiţia lui Tajfel, identitatea socială este „partea din conceptul de
sine a individului ce derivă din calitatea sa de membru al unui grup social, împreună cu valoarea
şi semnificaţia emoţională ataşată acestei calităţi“. Fiecare individ caută să îşi amplifice
respectul de sine, ce are două componente: identitatea personală şi diferite identităţi colective
sau sociale, care se bazează pe grupurile cărora le aparţinem. Oamenii îşi pot spori respectul de
sine fie prin reuşite personale, fie prin afilierea la grupuri de prestigiu şi de succes.
Predicţiile de bază ale acestei teorii :
- ameninţările faţă de respectul de sine amplifică nevoia de favoritism faţă de membrii
endogrupului ;
- expresiile acestui favoritism sporesc respectul de sine. Aşadar, o lovitură în respectul de sine
declanşează prejudecăţile, iar exprimarea lor refac imaginea de sine. În acest sens există
diferenţe situaţionale, individuale şi culturale.

15
 CAP. 5 RELAŢIILE INTERPERSONALE ŞI ROLUL LOR ÎN
FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

1. Personalitatea – o construcţie socială

Personalitatea se formează în contextul relaţiilor interpersonale şi sociale. Prin
interacţiune cu altul (alţii), omul ajunge să se cunoască mai bine, să înţeleagă atitudinile şi
comportamentele celorlaţi, să înveţe roluri de partener, interlocutor, coechipier.
În Introducere la psihologia colectivă şi analiza eului, Sigmund Freud afirmă:”Altul joacă
întotdeauna în viaţa individului rolul de model, de obiect, de asociat sau adversar, iar psihologia
individuală se prezintă chiar de la început ca fiind în acelaşi timp şi o psihologie socială, în
sensul larg, dar pe deplin justificat, al cuvântului” (după A. Neculau, 2000). Raportându-se
mereu la părinţi, fraţi, surori, prieteni de joacă, colegi, copilul învaţă să îi cunoască şi în acelaşi
timp să se cunoască. „Eu este altul”, a spus cu genialitate Arthur Rimbaud. Relaţiile cu alţii
presupun o ţesătură de ambivalenţe, pendulând între identificare şi opoziţie. Învăţarea prin
interacţiune cu alţii, trăirile colective favorizează socializarea. Relaţiile interpersonale instituie
valori, norme de conduită, modele de comportare, stiluri de interacţiune.
Personalitatea este deci o „construcţie socială” în care intră trei componente esenţiale:
• comportamentul pe care actorul, ca individ biologic distinct, îl aduce pe scena socială;
• semnificaţiile pe care actorul însuşi le dă comportamentului său, modului său de a fi;
• semnificaţiile pe care ceilalţi le ataşează comportamentului actorului social.
Mai întâi actorul: cu înzestrarea lui biologică, cu calităţile şi limitele sale, cu diferenţele
individuale faţă de ceilalţi. Apoi actorul ca auto-observator: capacitatea sa de a se vedea cu ochii
altora, de a se autoevalua şi situa în context, în raport cu ceilalţi. În sfârşit, actorul observat:
actorul îşi asumă roluri, participă, vrea să devină „personaj”, să fie recunoscut ca personalitate.
În centrul concepţiei despre personalitate ca o construcţie socială stă „competenţa”
omului de a se vedea aşa cum îl văd alţii. Iar primul pas e capacitatea de a se întoarce spre sine,
de a se observa. Al doilea pas e recunoaşterea acestei competenţe la ceilalţi, conştientizarea
conştiinţei de sine a celuilalt. În felul acesta putem să ne facem o impresie despre imaginea
noastră în conştiinţa celorlalţi.

2. Motivaţia de afiliere
a) Nevoia de afiliere
Oamenii nu pot trăi izolaţi unul de altul. Nevoia de afiliere se referă la nevoia oamenilor
de a avea contacte relativ frecvente cu ceilalţi. Ea stă la baza formării relaţiilor interpresonale.
Cei mai mulţi dintre noi au nevoie să fie şi să interacţioneze cu ceilalţi. Această nevoie de afiliere
este atestată de cazurile de izolare socială prelungită. În 1938, un amiral american s-a oferit
voluntar să petreacă singur şase luni la o staţie meteorologică din Antarctica. Deşi menţinea
legătura radio cu lumea, după 20 de zile a început să se simt singur şi părăsit. După două luni a
ajuns să se preocupe foarte serios de chestiunile religioase. Starea lui a evoluat repede spre
16
depresie accentuată şi apatie. Echipa care a mers să-l recupereze după 90 de zile l-a găsit
halucinând.
b) Nevoia de intimitate
O distincţie utilă pentru studiul relaţiilor interpersonale este aceea dintre nevoia de
afiliere şi nevoia de intimitate. Prima se referă la dorinţa de a stabili cât mai multe contacte
sociale. Cea de-a doua, la preferinţa pentru relaţiile calde şi apropiate. Indivizii cu o mare nevoie
de intimitate se preocupă de calitatea relaţiilor lor cu ceilalţi. Ei au mai multă încredere în
partenerii lor şi sunt mai satisfăcuţi de relaţiile lor sociale.
c) Singurătatea
În viaţa de zi cu zi suntem înclinaţi să considerăm că singurătatea înseamnă lipsa
relaţiilor sociale. Suntem singuri atunci când relaţiile noastre cu ceilalţi sunt foarte puţin
numeroase şi inadecvate.
Din punctul de vedere al ştiinţei psihologice, singurătatea este o stare emoţională a
persoanei. Psihologii fac distincţia între a fi solitar şi a se simţi singur. Solititudinea este un
termen obiectiv. Ea este definită ca absenţa altora din mediul persoanei şi poate sau nu să fie
resimţită ca neplăcută. Pe de altă parte, singurătatea este subiectivă: termenul se referă la
insatisfacţia persoanei faţă de caracteristicile relaţiilor ei cu alţii.
Oamenii se simt singuri atunci când există o discrepanţă între relaţiile interpersonale pe
care le au şi cele pe care ar dori să le aibă. Deficitul în relaţiile interpersonale ale celor ce se simt
singuri poate fi cantitativ ori calitativ. Persoanele care au foarte puţini prieteni apropiaţi se pot
simţi singure pentru că-şi doresc mai mulţi prieteni; acest tip de singurătate se numeşte
singurătate socială. Pe de altă parte, o persoană care are foarte mulţi prieteni poate resimţi
singurătatea din cauză că are impresia că relaţiile ei cu ceilalţi sunt superficiale; în acest caz,
avem de-a face cu singurătatea emoţională. Indivizii singuri sunt de obicei timizi şi au o stimă
de sine scăzută. Ei sunt, foarte adesea, depresivi, au opinii negative despre ceilalţi şi sunt
prudenţi din punct de vedere social: evită situaţiile interpersonale în care ar putea fi respinşi de
ceilalţi.

3. Atracţia interpersonală
Termenul de atracţie se referă la o stare motivaţională: dorinţa de a interacţiona, de a
avea relaţii cu o anumită persoană. Este opusul termenului de respingere (dorinţa de a nu iniţia o
relaţie sau de a pune capăt unei relaţii) şi diferit de indiferenţă. Avem in vedere trei factori:

a) Proximitatea
Unul dintre predictorii cei mai puternici ai atracţiei interpersonale este apropierea în
spaţiu a celor doi parteneri – proximitatea. Sociologii au constatat de multă vreme că majoritatea
căsătoriilor leagă vecini, colegi de serviciu sau colegi de clasă. Efectele proximităţii sunt
explicate prin: anticiparea interacţiunii şi simpla expunere.

17
 Anticiparea interacţiunii
Proximitatea îngăduie indivizilor să-şi descopere preocupări comune şi să schimbe
recompense. Dar simpla anticipare a interacţiunii conduce şi ea la atracţie pentru celălalt.
S-a demonstrat, de asemenea, că simpla anticipare a interacţiunii ne face să-l percepem pe
celălalt ca fiind simpatic şi compatibil, sporindu-ne şansele de a întreţine o relaţie
recompensatoare. Acest fenomen are o valoare adaptivă.
Simpla expunere
În mod obişnuit, considerăm că expunerea repetată la un obiect ne plictiseşte şi ne face în
cele din urmă să-l detestăm. Psihologii au demonstrat însă ca lucrurile nu stau deloc aşa. Astăzi
există multe studii care dovedesc proprietatea simplei expuneri la un anume obiect ori persoană
de a amplifica atracţia faţă de obiectul sau persoana în cauză. Aceeaşi simplă expunere este
responsabilă pentru faptul că indivizii au tendinţa de a prefera iniţiala numelui lor altor litere ale
alfabetului. Aşadar, efectele proximităţii asupra atracţiei interpersonale pot fi explicate şi prin
simpla expunere: suntem expuşi mereu la persoanele care trăiesc în apropierea noastră, încât ele
nu ne plictisesc, ci ne devin tot mai dragi pe măsura trecerii timpului.

b) Similaritatea
Pe măsură ce indivizii se cunosc unii pe alţii, apar anumiţi factori care decid dacă relaţia lor se va
transforma sau nu într-una solidă. Unul din aceşti factori este similaritatea. Prietenii, perechile
de îndrăgostiţi, soţii au atitudini, credinţe şi valori comune.

c) Reciprocitatea
Adesea, atracţia interpersonală urmează principiul reciprocităţii: îi simpatizăm pe cei care ne
simpatizează şi îi antipatizăm pe cei care ne antipatizează. Un experiment al unor autori
americani atestă aceste observaţii. În cadrul unor discuţii de grup, cei doi autori îi fac pe subiecţi,
prin intermediul unor evaluări scrise, să creadă că ceilalţi membrii ai grupului îi simpatizează ori
îi antipatizează. Aşa cum se prezisese, cei ce aveau convingerea că sunt agreaţi de grup se
simţeau mai atraşi de acesta decât cei ce se ştiau respinşi.

CAP. 6 STATUTUL ŞI ROLUL PERSOANEI

Poziţia şi relaţiile individului în cadrul grupurilor din care face parte se pot descrie şi
explica - sub aspect psihosociologic - cu ajutorul conceptelor de status şi rol. Aceste noţiuni,
devenite familiare în terminologia de specialitate, au fost promovate de Ralph Linton (1969).

1. Noţiunea de statut

Statutul exprimă faptul că, în cadrul grupurilor şi colectivităţilor, comportamentele

persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor, funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în
18
cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. El exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura
socială, poziţie care poate fi raportată la un rang mai înalt sau mai coborât. După J. Stoetzel,
statutul reprezintă ansamblul de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim
din partea altora. Aşa este, de pildă, statutul de “profesor”, care desemnează totalitatea
comportamentelor pe care cel care ocupă această funcţie este îndreptăţit să le aştepte de la elev,
de la inspector, de la alţi profesori, adică de la persoanele în raport cu care se defineşte.
Din punct de vedere psihosocial, grupul social se prezintă ca un ansamblu de statute
(poziţii) pe care le deţin indivizii care îl compun. Fiecare individ ocupă, în orice societate, cel
puţin o poziţie; însuşi nou-născutul ocupă o poziţie, şi anume, aceea de sugar. Majoritatea
indivizilor care au depăşit vârsta leagănului ocupă mai multe poziţii: aceeaşi adolescentă este
fiică, soră, responsabilă de clasă; acelaşi bărbat poate fi soţ, tată, inginer, membru într-un
comitet. În acelaşi timp, nimeni nu ocupă toate poziţiile recunoscute în cadrul unui grup sau al
unei societăţi şi nici un individ nu participă, practic, la totalitatea culturii dintr-o societate.
2. Notiunea de rol
Noţiunea de rol este strâns legată de aceea de statut şi exprimă, într-un fel, reversul
statutului: ansamblul comportamentelor pe care alţii le aşteaptă în mod legitim de la noi. De
pildă, comportamentele pe care le aşteaptă elevul de la profesor, bolnavul de la medic,
cumpărătorul de la vânzător alcătuiesc rolul profesorului, al medicului, al vânzătorului.
Relaţiile de rol vizează comportamentele şi atitudinile membrilor grupului. Putem
descrie, de pildă, un grup militar format din 9-10 subordonaţi şi un comandant în termenii relaţiei
de egalitate dintre subordonaţi şi de “emitere-receptare” de ordine între comandant şi subaltern.
Termenul de rol poate avea un sens larg, vizând normele generale ale contribuţiei pe care trebuie
s-o aducă un individ la o relaţie comportamentală.
3. Relaţia dintre statut, rol şi comportamentul persoanei
După cum s-a mai arătat, statutul exprimă poziţia socială a persoanei. Rolul reprezintă
îndeplinirea statutului, intrarea persoanei într-o activitate prin care se asigură realizarea
funcţiilor statutului. Desigur, ocupând o anumită poziţie, persoana este influenţată de solicitările,
prescripţiile şi obligaţiile asociate poziţiei respective, însă interpretarea rolului decurgând din
statut se face în funcţie de complexul însuşirilor psihice subiective ale persoanei. Cineva
ocupând, să zicem, poziţia de medic (statutul său), se poate raporta formal la obligaţiile sale (o
modalitate de îndeplinire a statutului), sau poate vedea în aceasta tot sensul vieţii sale (o altă
modalitate de îndeplinire a statutului). Activismul persoanei se desfăşoară în jurul statutului şi
include rolul.
Rolul – după aprecierea lui Ralf Linton – reprezintă aspectul dinamic al statutului. Rolul
însă este legat nu numai de statut, ci şi de calităţile psihice ale persoanei. Din punctul de vedere
al rolului, persoana apare ca o organizare de acţiuni, în care este inclusă o organizare de calităţi.
Desfăşurându-se atât în direcţia statutului (noţiune predominant sociologică) cât şi în direcţia
comportamentului persoanei, rolul apare ca o verigă de legătură între fenomenele sociale şi
fenomenele psihologice.

19
 CAP. 7 CONCEPTUL DE GRUP MIC

1. Saltul de la persoană la grup

Persoana reprezintă celula fundamentală la nivelul căreia se produce viaţa psihică în
societate. Ea este simultan un sistem „închis” şi „deschis”. Este un sistem „închis” prin aceea că
asigură identitatea proceselor psihice. Este „deschis” prin aceea că se manifestă pregnant la
nivelul actului interpersonal prin intermediul căruia se raportează la alte persoane. Aşa se
constituie fenomenele psihosociale. Aceste fenomene implică alte mecanisme necunoscute
relaţiei de tip psihofiziologic dintre persoană şi mediul fizic. Dintre aceste fenomene menţionăm:
percepţia interpersonală, imitaţia, comunicarea, interacţiunea. Saltul de la persoană la grup se
înfăptuieşte prin intermediul relaţiei interpersonale.

2. Definirea grupurilor mici

Grupul mic este o unitate socială constituită dintr-un număr de persoane, care se disting,
unele de altele printr-un statut şi printr-o relaţie de rol, care posedă un set de norme şi valori
proprii ce relevă conduita membrilor săi. Grupul mic poate fi considerat o unitate a unor
personalităţi ce se află în interacţiune.
Cele mai multe lucrări care tratează acest subiect, evidenţiază printre caracteristicile
grupului:
- existenţa unui ansamblu (număr) de persoane (minimum două);
- aflate în interrelaţii;
- în vederea atingerii unui scop;
- diferenţiindu-se după funcţii sau sarcini (constituirea unei reţele de statute şi roluri);
- existenţa unui sistem de norme şi valori comune pentru toţi membri.
Asemenea ansambluri pot fi extrem de variate, de diverse: familia, echipele sportive sau
artistice, amiciţiile afective, atelierele unei uzine, cluburile sau asociaţiile religioase, celulele
politice, clicile, găştile sau bandele – toate acestea îndeplinesc, mai mult sau mai puţin, condiţiile
enumerate mai sus. Unii autori pun accentul mai ales pe interrelaţiile ce se stabilesc între
membri, pe interacţiune, alţii pe diferenţierile funcţionale sau de status sociometric după care se
deosebesc membri, iar alţii insistă asupra scopului comun, a obiectivului ce trebuie atins. Dacă,
pentru Lewin, interdependenţa membrilor era criteriul unitar al unui grup, Cattell sugerează că
ţinând seama de interdependenţa internă a indivizilor nu vom putea defini caracteristica
fundamentală a grupului. Accentul lui, de aceea, este pus pe scop, el înţelege prin grup o colecţie
de oameni în care existenţa tuturor este utilizată pentru satisfacerea anumitor necesităţi ale
fiecăruia.
Indiferent de caracteristica pe care se pune accentul, este necesar ca măcar unele dintre
caracteristicile de mai sus să existe, pentru a putea defini grupul psiho-social.

20
 Prin structura grupului mic se înţelege un ansamblu complex de modele relativ stabile şi
interdependente ale poziţiei diferitelor elemente constitutive ale grupurilor, stabilite în cursul
activităţii de realizare a sarcinilor. Principalele tipuri de modele ar fi următoarele:
- o configuraţie a statutelor (poziţiilor) şi rolurilor (funcţiilor) membrilor grupului
(structura de rol);
- anumite reţele de comunicare interpersonală (structura de comunicare);
- o anumită configuraţie a percepţiilor interpersonale formează structura cognitivă;
- o anumită specializare a sarcinilor formează strctura ocupaţională;
- o anumită dispunere a modului cum se iau deciziile (structura de putere);
- o anumită distribuţie a relaţiilor de simpatie şi antipatie (structura de afinităţi sau
structura sociometrică a grupului).
Fiecare membru al grupului ca şi grupul întreg trebuie să intre în câmpul psihologic al
fiecărui membru, adică să fie perceput şi să reacţioneze la celălalt, ca şi la grup luat în ansamblu.
Toate tipurile de structuri mai sus amintite, interferează între ele.

3. Clasificarea grupurilor
În psihologia socială se face distincţie între grupurile primare şi cele secundare. (Ch. M.
Cooley).
Grupurile primare se bazează pe relaţii intime, nemijlocite de tipul „face-to-face” (faţă-n-
faţă), cum ar fi de pildă grupul de familie, de vecini, de joc, clasa de elevi, grupa de studenţi,
echipa sau brigada de producţie.
Grupurile secundare au la bază contacte mai impersonale, mai indirecte, distanţate în
spaţiu şi timp şi mai puţin frecvente, ca de exemplu anul de studii, şcoala, facultatea, secţia,
întreprinderea.
Între cele două categorii de grupuri nu poate fi trasată o graniţă fermă. Există o suită de
trepte de trecere de la grupul primar la grupul secundar şi o împletire strânsă a elementelor
primare cu cele secundare.
O altă distincţie este aceea dintre grupurile formale (oficiale) şi cele informale
(neoficiale).
Grupul formal dispune de reguli, de obligaţii şi de locuri fixe de adunare, grupul informal
se bazează pe relaţii mai difuze, ce rezultă în mod natural din convieţuirea membrilor săi, care
însă pot să exercite o foarte mare influenţă asupra fiecărui membru.
Se mai face deosebire între grupul de apartenenţă şi cel de referinţă (H. Hyman, R.
Merton).
Grupul de apartenenţă este grupul primar căruia îi aparţine un individ în prezent (de ex.
familia, clasa de elevi, echipa de muncă, ş.a.). Aici participă la viaţa colectivă, se pătrunde treptat
de normele grupului, îşi însuşeşte clişeele acestuia, fiind ancorat în general în sistemul de valori
recunoscut de toţi membri. Apartenenţa la un grup nu este deci un fapt pur administrativ, ci
presupune asimilarea standardelor sale de conduită, precum şi a imaginii de sine, condensate în
calităţile privilegiate şi valorizate pe care grupul şi le atribuie (R. Mucchielli, 1969).

21
 Grupul de referinţă este grupul de unde îşi împrumută valorile şi care întruchipează
aspiraţiile individului respectiv. Normele şi clişeele promovate de un asemenea grup servesc
drept principii pentru opiniile, aprecierile şi acţiunile individului (R. Mucchielli, 1969).

4. Proprietăţile grupurilor mici

Grupurile diferă între ele printr-o serie de proprietăţi sau trăsături, dintre care menţionăm:

a) Mărimea grupului indică numărul de membri ce compun un grup.

Aici se face distincţie între proprietăţi statistice ale mărimii grupului şi proprietăţi de
ordin psihologic (memorie, inteligenţă, etc.). Proprietăţile statistice se dezvăluie din considerarea
grupului ca agregat, urmărindu-se efectele variaţiilor de mărime asupra unor indicatori ca media,
variabilitatea grupului, probabilitatea de a regăsi o caracteristică, etc. Resursele materiale cresc
proporţional cu mărimea, în timp ce resursele psihologice cresc proporţional până la o limită,
dincolo de care adausul nu mai dă efecte liniare. Cu cât grupul este mai mare cu atât cresc
şansele de a întâlni extreme, divergenţe de opinii şi de atitudini, amestecul de calităţi şi defecte,
de conformism şi nonconformism.
b) Compoziţia grupului este dată de totalitatea elementelor ce formează un colectiv şi de
modul lor de repartiţie în funcţie de anumite trăsături, ceea ce se traduce printr-un anumit grad de
omogenitate, prin indici de dispersie mai mari sau mai mici. Compoziţia se referă la caracteristici
cum sunt: vârsta, sexul, statutul social, gradul de instrucţie, interese, atitudini, etc. În funcţie de
sarcini, se pune problema compatibilităţii membrilor sub diverse aspecte.
Se consideră – pe baza însumării şi confruntării mai multor studii – că cel mai bun
predictor pentru conduita individului în grup este inteligenţa. Dintre combinaţiile de trăsături,
inteligenţa, extroversiunea şi capacitatea de ajustare corelează pozitiv cu activismul,
popularitatea şi funcţia de conducere.
c) Consensul şi conformitatea în psihologia de grup
În aceste două categorii corelative se exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă,
iar ideile emise de el tind să fie acceptate de membri.
Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de
acelaşi obiect.
Problema consensului şi a conformităţii ca proprietate de grup este strâns legată de
problema normelor şi a normativităţii în viaţa de grup. Norma de grup se naşte atunci când avem
de a face cu o regularitate a conduitelor care se aplică unei situaţii sau unui ansamblu de situaţii.
Tratând norma în termenii psihologiei câmpului, Festinger o defineşte drept „...un set uniform de
direcţii pe care grupul le induce în forţele care acţionează în membrii grupului”. Rommetveit
consideră norma drept o presiune sau o influenţă existentă între conduita de emitere şi conduita
de recepţie a normei. Ideea de normă este inseparabilă de aceea de regulă a cărei existenţă este
recunoscută, acceptată şi percepută de fiecare ca fiind acceptată de către toţi. Rolul ei este acela
de a prescrie anumite modele de percepere, gândire, simţire şi acţiune comune tuturor membrilor.
Conformismul reprezintă conduita de supunere, acceptare şi urmare a prescripţiilor
normei. Ceea ce este important din punct de vedere psihosocial, este fundamentul motivaţional

22
pe care se construieşte conformismul: putem întâlni o conformitate motivată extern (norma este
impusă din afară), urmată de o conduită de supunere mecanică „oarbă” faţă de normă sau,
dimpotrivă, o conformitate motivată intern, care se obţine prin interiorizarea şi individualizarea
normei şi care ia forma conduitei consensuale, liber consimţite.
Studiul experimental al fenomenelor de conformism a arătat că subiectul este cu atât mai
sensibil la influenţa celorlalţi, cu cât ceea ce i se cere să aprecieze este mai îndepărtat de
evidenţă. Influenţa creşte odată cu creşterea ambiguităţii stimulilor, a dificultăţilor problemei şi
odată cu descreşterea cantităţii de informaţie a subiectului. Într-o cercetare de acest gen (Coffin
– după P. Golu, 1974), se cere subiecţilor să evalueze o serie de stimuli sonori dintr-un triplu
punct de vedere: înălţime, volum şi ortosonoritate. Aceasta din urmă era o categorie imaginară,
inventată de autor şi definită în termeni vagi, în afara criteriilor fizice. Rezultatele se ordonează
în funcţie de gradul de ambiguitate: influenţa celorlalţi este foarte slabă în cazul judecăţilor
privind înălţimea sunetelor, mijlocie în cazul aprecierii volumului şi foarte puternică în cazul
ortosonorităţii.
Înclinaţia spre conformism este cu atât mai mare, cu cât este mai acută, la subiect, lipsa
criteriilor de decizie şi cu cât e mai coborât nivelul său de certitudine.
Ansamblul normelor care definesc viaţa de grup şi faptul că membrii grupului se conduc
şi-şi conformează conduita după anumite norme formează conţinutul conceptului de
normativitate.
d) Capacitatea de autoorganizare a grupului
Asemenea elementelor din care se compune – persoanele şi relaţiile interpersonale –
grupul reprezintă un sistem autoreglator, capabil, până la un anumit grad, să se definească şi să
se organizeze pe sine însuşi, potrivit mecanismelor şi legilor sale interne de funcţionare.
e) Gradul de coeziune a grupului este rezultanta globală a relaţiilor interne şi a succesului
comun, efectul cunoaşterii reciproce, a însuşirii ţelurilor grupului şi a normelor sale, al climatului
de încredere mutuală. Opusă coeziunii ar fi disocierea grupului.
f) Eficienţa grupului : performanţa în cadrul sarcinii, viabilitatea colectivului, gradul de
satisfacţie a membrilor, schimburile reciproce de cunoştinţe, opinii, etc.

Problema eficienţei grupului este strâns legată de problema liderului şi a conducerii în

activitatea de grup.

5. Sintalitatea grupului

Trecerea de la existenţă la coexistenţă, de la individual la psihosocial generează în mod

inevitabil o realitate nouă, cu trăsături şi manifestări proprii, realitate care nu se reduce la simpla
însumare sau alăturare a unor particularităţi individuale ale membrilor grupului. Altfel spus,
grupul este un „sistem autoreglator, capabil, până la un anumit grad, să se definească şi să se
organizeze prin sine însuşi, potrivit mecanismelor şi legilor sale interne de funcţionare (P. Golu,
1974).

23
 Această coexistenţă sau convieţuire conduce deci la constituirea unei entităţi, relativ
independente, care funcţionează în concordanţă cu anumite legi interioare şi acţionează totodată,
asupra membrilor săi prin orientarea şi direcţionarea conduitelor individuale ale acestora potrivit
unui sistem normativ care acţionează coercitiv şi persuasiv.
Desprindem din cele prezentate până aici că acest concept generic de grup este folosit în
două sensuri, unul general pentru desemnarea trăsăturilor specifice acestei unităţi sociale,
indiferent de ipostazele pe care le îmbracă în viaţa socială şi altul particular, pentru
caracterizarea unui anume grup, existent în spaţiu şi timp, cu manifestări şi caracteristici
concrete. Cele două sensuri se întregesc reciproc. Ceea ce cunoaştem despre grup în general ne
ajută să înţelegem mai bine un grup oarecare, după cum prin cunoaşterea diferitelor grupuri
particulare vom reuşi să elucidăm mai bine trăsăturile generale ale grupului.
Pentru radiografierea şi descrierea trăsăturilor şi manifestărilor unui grup particular R.B.
Cattel a introdus conceptul de „sintalitate”. Nu este acelaşi lucru, de exemplu, enumerarea
trăsăturilor generale ale unui grup industrial sau şcolar cu relevarea particularităţilor aceloraşi
trăsături într-o echipă de muncitori sau într-o clasă de elevi.
Sintalitatea surprinde deci ceea ce este propriu unui grup concret de oameni aşa cum se
manifestă în procesul viu al vieţii sociale. În realitate nu există decât grupuri particulare.
Trăsăturile generale ale grupului sunt rezultatul generalizării şi abstractizării unor manifestări
particulare. Prin analogie cu conceptul de personalitate, cel de sintalitate se concentrează asupra
manifestărilor irepetabile, specifice unui anumit grup. De aceea, transferând în acest plan o
cunoscută expresie a lui G.W. Allport, folosită pentru caracterizarea personalităţii, vom putea
spune că fiecare grup se aseamănă cu toate grupurile, se aseamănă cu unele dintre ele şi nu se
aseamănă cu nici unul. Sintalitatea se centrează pe unicitate, incluzând tot ceea ce face ca un
grup să se deosebească de toate celelalte.
Analogia dintre personalitate şi sintalitate se justifică dacă avem în vedere geneza şi
conţinutul celor două categorii. După cum personalitatea rezultă din intensitatea şi modul în care
sunt dispuse diversele componente psihice, tot aşa şi sintalitatea derivă din conţinutul şi modul în
care se manifestă diferitele trăsături generale într-un grup concret.
Sintalitatea desemnează, cu alte cuvinte, „individualitatea” unui grup, atât în ceea ce
priveşte geneza şi constituirea sa, cât şi funcţionalitatea acestuia, ca unitate relativ independentă.
Din ce se constituie de fapt conţinutul sintalităţii? S-ar părea la o privire superficială, că
este vorba de un ansamblu de trăsături particulare, diferite radical de la un grup la altul.
Cunoaşterea lor nu ar fi posibilă decât printr-un studiu, de tip biografic, al grupului respectiv. În
esenţă, conţinutul psihosocial al sintalităţii este dat de modul în care reuneşte şi exprimă diferite
trăsături generale în cazul unui anume grup, de nuanţele pe care le generează aceste trăsături în
procesul devenirii sale şi al relaţiilor pe care le întreţine cu mediul extern, cu societatea în
ansamblul său.
Întregind cele de mai sus putem spune că sintalitatea exprimă o realitate emergentă,
expresie nemijlocită a interacţiunii dintre membrii grupului, a convieţuirii lor.
Conceptul de sintalitate are atât o valoare teoretică cât şi una practică.

24
 Valoarea teoretică constă în aceea că oferă posibilitatea delimitării riguroase între
diferitele niveluri şi componente ale macrostructurii sociale, a pătrunderii, pe această bază, în
„interiorul” vieţii sociale, a surprinderii mai nuanţate a multiplelor interdependenţe dintre aceste
niveluri şi componente, a înţelegerii mai profunde, în fond, a societăţii şi a omului ca subiect şi
obiect al său.
Evident că acest lucru nu este o consecinţă iminentă a demersului investigativ, oricât de
laborios şi complicat ar fi el. Numai o înţelegere profundă a determinismului socio-uman ne
poate oferi posibilitatea desprinderii unor concluzii teoretice cu valoare explicativă evidentă.
Astfel, riscul alunecării pe panta reducţionismului sau a unei extrapolări forţate ne poate conduce
spre o viziune deformată asupra societăţii. Grupul nu reprezintă societatea în miniatură, după
cum nu este ceva care ar exista în afara ei.
Valoarea practică a acestui concept, expresie în plan real a celei teoretice, constă în aceea
că ne permite o înţelegere corespunzătoare a interdependenţei dintre grup şi personalitatea
umană. Pe de o parte, personalitatea recepţionează şi filtrează manifestările imprimându-le o
coloratură personală, pe de altă parte, ea este cauza care generează fenomenele sintalităţii şi
dinamicii ei. Personalitatea nu este deci un simplu receptor al fenomenelor grupale, ea
îndeplinind un rol activ în apariţia şi cristalizarea lor.
Pornind de la această interdependenţă complexă dintre sintalitate şi personalitate vom
putea elabora o metodologie adecvată în vederea cunoaşterii multiplelor aspecte ale acestei
interdependenţe aşa cum se manifestă ele într-un grup real şi în acelaşi timp vom putea adopta o
strategie eficientă de acţiune şi intervenţie în vederea ameliorării funcţionalităţii şi a amplificării
eficienţei sale.
În concluzie, sintalitatea este un concept operaţional şi metodologic care scoate în
evidenţă particularităţile grupului ca un tot unitar şi impune o viziune structural funcţională
asupra relaţiilor dintre grup şi membrii săi.
Acceptarea lui ne obligă totodată să intervenim diferenţiat, cu metode adecvate pentru
cunoaşterea grupului şi a personalităţii fiecărui membru al său, după cum intervenţiile
ameliorative din exterior vor fi orientate nuanţat în funcţie de cele două realităţi, individuală şi
grupală, şi a interdependenţei dintre ele.
Psihologia socială ne oferă un ansamblu de tehnici şi instrumente pentru realizarea
ambelor obiective, cunoaşterea sintalităţii grupului şi a intervenţiei în dirijarea ei în concordanţă
cu imperativele societăţii noastre, amplificarea caracterului modelator şi formativ asupra
personalităţii umane, concomitent cu creşterea eficienţei în îndeplinirea obiectivelor urmărite.

6. Sociograma

Este instrumentul care redă sub formă grafică ansamblul relaţiilor interpersonale din
interiorul grupului (fig.1). Se întocmeşte pe baza datelor cuprinse în matricea sociometrică. Mai
cunoscută este sociograma „ţintă” bazată pe trei cercuri concentrice. Pornind de la datele ce

25
figurează în partea de jos a matricei sociometrice, luând în considerare valorile extreme (maximă
şi minimă), procedăm la delimitarea a trei intervale, de amplitudine relativ identică.
Subiecţii cu valorile cele mai mari îi plasăm în cercul din interior, cei cu valorile cele mai
mici în cercul exterior, iar cei cu valorile medii în cercul din mijloc. Orientându-ne după
preferinţele exprimate, înregistrate în matrice, vom consemna, cu ajutorul săgeţilor, relaţiile
dintre membrii grupului.

Fig.1 Modelul sociogramei

unde:
→ preferinţe unilaterale (pozitive sau negative)
↔ preferinţe reciproce (pozitive sau negative)

Spre deosebire de celelalte instrumente, sociograma surprinde constelaţia structurală a

grupului, cu diferitele sale variante (de comunicare, formă, informală, etc.) cât şi poziţia
indivizilor în cadrul acestei constelaţii. Ea evidenţiază ansamblul reţelelor interacţionale, pozitive
şi negative, ce funcţionează la nivelul grupului. După modul în care sunt dispuse aceste reţele
putem delimita eventualele subgrupuri care reunesc, într-o formă specifică, doi sau mai mulţi
membrii din grup. Avem astfel prilejul să detectăm anumite disensiuni cât şi agenţii lor
declanşatori.

26
 Tot cu ajutorul acestui instrument reuşim să depistăm liderii informali ai grupului
(persoanele preferate) cât şi originea acestui statut, respectiv partenerii care îşi concentrează
opţiunile asupra lor.
Sociograma evidenţiază, de asemenea, indivizii cu tendinţă spre marginalizare sau
izolare, latentă sau manifestă. Multe aprecieri se pot face apoi despre liderii formali urmărind
modul în care concentrează relaţiile socioafective din grup şi care este ponderea acestora în
comparaţie cu cea a liderilor informali. Sociograma ne oferă toate ramificaţiile pozitive şi
negative care pornesc de la lideri şi se îndreaptă spre ei, fapt ce ne permite să facem estimări
asupra autorităţii şi influenţei ce le au asupra grupului.
Cadranele sociometrice. Virtuţile acestui procedeu constau în aceea că oferă posibilitatea
surprinderii unor aspecte ale configuraţiei interpersonale pe baza corelării diferitelor fenomene
care concură la constituirea acestei corelaţii. Şirurile de date privitoare la expansiunea socială sau
incluziunea socială, oferite de matricea sociometrică, pot fi corelate în perechi, cu ajutorul celor
două axe, pe ordonată plasându-se unul din şiruri iar pe abscisă celălalt, cu intervale
corespunzătoare. Se calculează media aritmetică a fiecărui şir. Din punctul de pe axă ce
marchează valoarea mediei se ridică o perpendiculară, obţinându-se astfel patru cadrane, fiecare
având o anume semnificaţie în funcţie de ceea ce exprimă şirurile corelate. Redăm situaţia în
figura de mai jos (fig.2):

Fig.2 Modelul cadranelor sociometrice

Pe baza datelor individuale ale ambelor şiruri vom plasa subiecţii în cele patru cadrane,
fiecare ocupând un loc ce se află la întretăierea rândului şi a coloanei.
Semnificaţia cadranelor este dată de conţinutul celor două şiruri de date supuse corelării.
Pentru modelul din figura noastră cadranul I include subiecţii cu o atitudine reţinută şi rezervată
faţă de grup în timp ce grupul îi agrează puternic; cadranul II cuprinde subiecţii cu aceeaşi

27
atitudine reţinută şi rezervată la care grupul răspunde în acelaşi fel, simpatizându-i într-o mai
mică măsură; subiecţii din cadranul III sunt expansivi, doritori de a întreţine relaţii socioafective,
grupul este însă mai puţin receptiv faţă de intenţiile lor; cadranul IV include subiecţii cu simpatie
intensă faţă de grup, acesta venind în întâmpinare printr-o receptivitate la fel de intensă.
După ponderea pe care subiecţii o ocupă în cele patru cadrane ne putem pronunţa asupra
particularităţilor structurale ale grupului cât şi la contribuţia membrilor săi la apariţia şi
menţinerea configuraţiei sale. Întocmind asemenea modele la intervale de timp avem prilejul să
urmărim modificările ce s-au produs şi implicit tendinţa de evoluţie a grupului. Deplasarea
subiecţilor dintr-un cadran în altul, apreciată prin sensul pozitiv sau negativ pe care-l poate
îmbrăca, constituie un indiciu al eficienţei dirijării grupului.
Din aceste considerente cadranele sociometrice îmbină viziunea sincronică, relevarea
stării de fapt prin distribuirea subiecţilor în cadrane prin precizarea ponderii acestora cu cea
diacronică, prin evidenţierea modificărilor intervenite în ponderea cadranelor şi în deplasările
subiecţilor dintr-un cadran în altul.

CAP. 8 ATITUDINILE

1. Definiţie, proprietati, functii

O primă definiţie riguroasă a conceptului de atitudine a fost propusă de către Allport în

1935: O atitudine este o „stare mentală şi neuropsihică de pregătire a reacţiei, organizată prin
experienţă de către subiect, exercitând o influenţă directivă sau dinamică asupra reacţiei sale
faţă de toate obiectele şi toate situaţiile la care se raportează.“ .
În comentariul Mihaelei Boza, această definiţie sugerează câteva aspecte importante: a)
atitudinea este o experienţă personală cu substrat neurobiologic şi, ca atare, nu
poate fi măsurată decât indirect, prin manifestările ei comportamentale sau psihofiziologice;
b) atitudinile constituie un ansamblu de elemente cognitive relative la un obiect cărora le
sunt asociate afecte pozitive sau negative;
c) atitudinile preced şi prefigurează comportamentul;
d) individul produce reacţii adaptate şi consistente faţă de obiectele asociate atitudinii.
Proprietăţile atitudinilor
Indiferent la care dintre cele două abordări mai sus menţionate subscriem, atitudinile prezintă o
serie de proprietăţi invariante. Cele mai importante sunt următoarele:
- Valenţa se referă la dimensiunea evaluativ afectivă a atitudinilor. O atitudine poate fi pozitivă
sau negativă, favorabilă sau defavorabilă faţă de un anumit obiect.

28
- Intensitatea reprezintă gradul în care o atitudine se apropie de polii extremi ai unor scale
bipolare de tipul „pozitiv - negativ“ sau „favorabil - nefavorabil“. Cu cât o atitudine se apropie
mai mult de o extremă sau alta a acestor scale, cu atât intensitatea ei este mai mare.
- Centralitatea se referă la poziţia unei atitudini în ansamblul de elemente identitare ale
individului – valori, apartenenţe sociale, aptitudini etc. Asocierea mai mult sau mai puţin
subliniată cu unul dintre aceste elemente determină gradul ei de centralitate.
- Accesibilitatea se raportează la forţa legăturii care uneşte atitudinea de obiectul ei. Cu cât
această legătură este mai puternică şi mai stabilă, cu atât mai mare este probabilitatea şi
rapiditatea cu care atitudinea va fi activată în prezenţa obiectului. Această proprietate este avută
în vedere în studiile privind relaţia dintre atitudini şi comportament.
Funcţiile atitudinilor
D. Katz distinge patru funcţii esenţiale ale atitudinilor:
- Funcţia cognitivă. Întrucât clasifică obiectele experienţei individuale în funcţie de valenţa lor
afectivă (pozitivă sau negativă), atitudinile ierarhizează şi ordonează percepţiile. De exemplu,
dacă indivizilor le sunt prezentate grupuri de cuvinte (în special termeni ambigui), se constată că
cel mai uşor sunt recunoscute şi percepute nu cuvintele cele mai frecvent utilizate în limbajul
curent al vieţii cotidiene, ci acelea care corespund valorilor dominante ale subiectului şi care se
raportează la acestea.
- Funcţia adaptativă. Atitudinile exercită şi o funcţie utilitară sau instrumentală. Noi elaborăm
atitudini favorabile faţă de obiectele, persoanele sau situaţiile utile, care contribuie la satisfacerea
nevoilor şi aspiraţiilor noastre, şi atitudini negative faţă de tot ceea ce ne provoacă teamă sau
frustrare. Totodată, atitudinile îndeplinesc şi o funcţie de adaptare socială. Avem tendinţa de a
exprima atitudini care, într-un context determinat, ne permit să primim aprobarea şi să evităm
dezaprobarea celorlalţi.
- Funcţia expresivă. Atitudinile ne servesc la exteriorizarea credinţelor şi valorilor pe care le
considerăm centrale şi definitorii pentru propria identitate, ceea ce ne permite să ne distingem ca
individualităţi faţă de ceilalţi.
- Funcţia de apărare a Eului. Atitudinile – îndeosebi cele centrale şi de mare intensitate – ne
ajută să ne sporim şi să ne protejăm respectul de sine împotriva ameninţărilor exterioare sau a
conflictelor interne.
Jean-Claude Abric (2002) distinge numai trei funcţii de bază ale atitudinilor, între care se
regăseşte numai funcţia cognitivă din lista prezentată de Katz. Celelalte două sunt funcţia
energetică sau tonică (atitudinile determină natura şi intensitatea motivaţiilor) şi funcţia
reglatoare: atitudinile vizează unificarea opiniilor şi a comportamentelor, apropiindu-se, prin
aceasta, de reprezentări (întrucât atitudinile, ca şi reprezentările, sunt filtre interpretative ale
realităţii).

2. Masurarea atitudinilor

29
 Louis Thurstone publica un articol intitulat „Atitudinile pot fi măsurate“. El nu bănuia
însă că măsurarea atitudinilor este o chestiune foarte complicată. În 1972, Fishbein şi Ajzen
inventariau peste cinci sute de metode diferite de măsurare a atitudinilor.

Măsurători bazate pe relatări directe

Cel mai simplu mod de determinare a atitudinii cuiva este să întrebi. Metoda relatării directe
(self-report) merge drept la ţintă. Dar atitudinile sunt câteodată mult prea complexe pentru a fi
măsurate printr-o singură întrebare. În primul capitol am menţionat că sondajele de opinie sunt
influenţate de formularea întrebărilor, de contextul chestionării şi de alţi factori.
Pentru depăşirea inconvenientelor pe care le prezintă măsurătorile bazate pe o singură întrebare,
cercetătorii utilizează frecvent chestionare cu mai multe întrebări, numite scale atitudinale – cea
mai populară fiind Scala Likert. Indiferent prin câte întrebări s-ar măsura atitudinile, rezultatele
trebuie luate cu precauţie. Toate măsurătorile bazate pe relatări directe presupun că oamenii îşi
exprimă adevăratele lor opinii. Câteodată este o presupoziţie rezonabilă şi corectă, alteori nu.
Dorind să facă o bună impresie, oamenii se feresc, în general, să-şi recunoască eşecurile, viciile,
slăbiciunile, opiniile nepopulare şi prejudecăţile. Pentru a-i face pe subiecţii chestionaţi să fie
mai sinceri, cercetătorii folosesc uneori bogus pipeline – un pretins detector de minciuni;
nedorind să li se impute lipsa de sinceritate, subiecţii îşi disimulează mai puţin adevăratele
sentimente şi atitudini, fiind mult mai frecvente cazurile în care ei admit că beau prea mult, că
uneori consumă droguri, că practică frecvent sexul oral sau că nu fac destulă mişcare.
Măsurători indirecte
O altă modalitate de depăşire a inconvenientelor inerente relatărilor directe este colectarea unor
indicii şi a unor parametri indirecţi. O posibilitate este folosirea comportamentului observabil –
expresii faciale, tonul vocii sau body language.

4. Cum se pot modifica atitudinile?

A. PERSUASIUNEA. Comunicarea persuasiva

Persuasiunea este procesul de influenţă prin care se realizează schimbarea atitudinilor.

Dacă vreţi să modificaţi atitudinea cuiva într-o anumită privinţă, veţi încerca probabil să o faceţi
prin intermediul comunicării persuasive.

Factori ce influenţează reacţia la comunicarea persuasivă :

1. Sursa mesajului

Ce anume îi face, în general, pe unii purtători de mesaje persuasive mai eficienţi decât alţii?
Un volum impresionant de cercetări arată că două sunt atributele lor principale: credibilitatea şi
atractivitatea.
Credibilitatea
Pentru ca un comunicator să fie socotit credibil, trebuie să posede două
30
caracteristici: 1. să fie competent ; 2. să fie demn de încredere.
Competenţa se referă la priceperea şi capacitatea emiţătorului de mesaj. Atunci când
judecăm credibilitatea unei surse, bunul simţ ne înarmează cu o regulă simplă de precauţie:
„Feriţi-vă de aceia care au ceva de câştigat de pe urma unei persuasiuni reuşite!“ Astfel, dacă
vorbitorul a fost plătit, dacă are de plătit vreo poliţă ori ne spune ceea ce vrem să auzim, îl
suspectăm a fi interesat.
Atractivitatea
Forţa persuasivă a mesajului mai depinde, în mare măsură, şi de capacitatea sursei de a cuceri
auditoriul, de a i se băga pe sub piele prin farmecul său. Doi dintre factorii care stârnesc simpatia
publicului sunt similitudinea şi atractivitatea fizică.
Ex : - similitudinea: doua anunturi similare despre un anumit subiect, din doua surse diferite,
facute in mass-media, a avut credibilitate cel mai bine argumentat in opinia cititorului, care a
reusit sa transmita un mesaj puternic.
- atractivitatea fizica: uneori, aspectul fizic al celui ce se adresează publicului contează mai mult
decât calitatea argumentelor sale şi a modului în care acestea sunt susţinute.
Când e mai important ceea ce spui decât ceea ce eşti ?
În primul rând, gradul de implicare a receptorului joacă un rol important. Atunci când un
mesaj este relevant în raport cu anumite aspecte esenţiale ale vieţii şi personalităţii cuiva, i se dă
atenţie şi este evaluat critic în ceea ce priveşte argumentele pe care se sprijină şi posibilele
implicaţii. Dacă mesajul este irelevant, sursa poate capta prim-planul, trecând analiza informaţiei
pe un plan secund. Influenţa sursei mai suferă şi un alt gen de limitare. Se spune că timpul
vindecă orice rană; printre altele, vindecă şi efectele unei reputaţii îndoielnice.
Impactul persuasiv întârziat al unui comunicator fără credibilitate, se numeşte sleeper effect
(literal: „efectul celui adormit“, fiind vorba de un mesaj care „doarme“ în subconştient, până ce
se trezeşte cu o vigoare sporită). O vreme, sleeper effect a fost o temă controversată. Cercetări
ulterioare au dovedit însă că efectul este cel mai adesea real, cu condiţia ca receptorii să afle care
este sursa numai după ce au primit mesajul.

2. Auditoriul
Deşi sursa şi mesajul sunt foarte importante, un comunicator dibaci trebuie să ţină seama
şi de auditoriu. Strategii de prezentare care au avut succes cu anumite categorii de oameni, pot să
dea greş cu altele. Auditoriul care urmează ruta centrală de persuasiune seamănă destul de puţin
cu acela care preferă ruta periferică. În această secţiune, vom vedea că impactul unui mesaj este
influenţat de doi factori suplimentari: personalitatea receptorului şi expectaţiile sale.

B. AUTOPERSUASIUNEA

- Teoria disonantei cognitive

Mulţi psihosociologi consideră că una dintre cele mai puternice motivaţii umane este dorinţa
indivizilor de consistenţă cognitivă – o stare de spirit în care opiniile, atitudinile şi

31
comportamentul cuiva sunt compatibile între ele. Teoria consistenţei cognitive presupune,
aşadar, că oamenii sunt, în general, nişte fiinţe raţionale, logice. Izbit de iraţionalitatea frecventă
a comportamentelor umane, Festinger a propus teoria disonanţei cognitive, potrivit căreia o
dorinţă foarte puternică de menţinere a consistenţei cognitive poate da naştere unor acte
iraţionale şi, câteodată, neadaptative
Iată ce susţine Festinger. Cu toţii avem o mulţime de reflectări cognitive referitoare la noi înşine
şi la lumea din jurul nostru. Aceste reflectări cognitive includ tot ceea ce ştim despre propriile
noastre convingeri, atitudini şi comportamente. Deşi în general toate aceste cogniţii coexistă în
bună armonie, câteodată ele intră în relaţii conflictuale. Iată câteva exemple. Spuneţi că ţineţi
regim, dar tocmai aţi devorat o ditamai prăjitură cu multă ciocolată, frişcă şi alune. Sau aţi stat la
coadă ore în şir ca să luaţi bilet la un concert de rock, după care spectacolul v-a dezamăgit .
În anumite condiţii, astfel de discrepanţe pot da naştere unei neplăcute stări de tensiune,
cunoscută sub denumirea de disonanţă cognitivă. Nu orice discrepanţă generează stări disonante.

- Teoria consistentei de fatada

Cunoscută în literatura anglo-americană drept Impression-Management Theory, teoria

consistenţei aparente despre autopersuasiune susţine că ceea ce contează nu este un motiv de a fi
realmente consistent, ci un motiv de a părea consistent. Nimeni nu doreşte să fie considerat de
către ceilalţi drept un mincinos şi un ipocrit. Astfel încât ne punem în acord atitudinile şi
comportamentele numai în public, spre a ne prezenta celorlalţi într-o anumită lumină. Sau poate
că nu ne motivează dorinţa de a părea consecvenţi, ci dorinţa de a evita să fim consideraţi
răspunzători de consecinţele neplăcute ale actelor noastre. În orice caz, teoria consistenţei de
faţadă pune accentul pe preocuparea noastră de autoprezentare cât mai favorabilă. În general,
studiile au arătat că, deşi autopersuasiunea poate fi motivată de preocuparea subiectului faţă de
imaginea sa publică, ea se poate produce şi în situaţii clar lipsite de orice grijă a individului faţă
de impresia exterioară pe care o face.

- Teoria autoafirmarii
Aceasta teorie concurentă leagă autopersuasiunea de Sine. Elliot Aronson susţine că actele care
stârnesc disonanţa creează disconfort deoarece ameninţă imaginea de sine, făcând ca o persoană
să se simtă vinovată, necinstită sau ipocrită, ceea ce motivează o schimbare de atitudine în
comportametul viitor. Teoria autoafirmării face o unică predicţie: dacă ingredientul activ într-o
situaţie de disonanţă reprezintă o ameninţare faţă de propriul Eu, atunci oamenii care au o şansă
de afirmare a sinelui în alte modalităţi nu vor suferi efectele disonanţei

C. INFLUENTA SOCIALA
Influenţa socială reprezintă modalităţile prin care oamenii sunt afectaţi de presiunea
reală sau imaginară pe care ceilalţi o exercită asupra lor. Ea se poate realiza de către o
persoană, un grup sau o instituţie. Comportamentul obţinut din partea celui influenţat poate fi :
constructiv, distructiv sau neutru. Dar, individul nu este niciodată complet lipsit de apărare şi
32
obligat să cedeze. Cedarea, se manifestă prin ; conformare, complianţă sau obedienţă. Rezistenţa
la influenţă se manifestă prin independenţă, asertivitate sau nesupunere.

D. CONFORMAREA
Atunci când vorbesc despre conformare, psihosociologii se referă la tendinţa oamenilor
de a-şi modifica percepţiile, opiniile şi comportamentul astfel încât acestea să nu contravină
normelor şi modelelor grupului.Oamenii se conformează din două motive diferite: unul de natură
cognitivă, celălalt de natură normativă.
Prin influenţa informaţională, oamenii se conformează deoarece doresc să judece corect şi
presupun că atunci când ceilalţi sunt de acord asupra unei chestiuni, ei trebuie să aibă dreptate
- Influenţa normativă îi face pe oameni să se conformeze deoarece le este teamă să pară devianţi.
Dorind să fim acceptaţi şi plăcuţi de către ceilalţi, evităm adesea un comportament care ne-ar
scoate iritant în evidenţă..
- Conformarea privată, numită şi acceptare sinceră sau convertire, se referă la situaţiile în care
ceilalţi ne fac să ne modificăm nu numai comportamentul exterior, ci şi modul de gândire. A te
conforma la acest nivel înseamnă a fi realmente convins de faptul că ceilalţi au dreptate.
- Conformarea publică se referă la o modificare superficială a comportamentului afişat. Oamenii
răspund adesea presiunilor normative prefăcându-se că sunt de acord cu ceea ce ei, în sinea lor,
dezaprobă.
- Influenta majoritatii. Sesizarea faptului că oamenii cedează adesea presiunii
este numai primul pas în efortul de înţelegere a influenţei sociale. Pasul următor
este identificarea factorilor situaţionali şi personali care îi predispun, într-o
măsură sau alta, pe oameni să se conformeze. Ştim că oamenii au tendinţa de a se
conforma atunci când presiunea socială este accentuată, iar ei nu ştiu prea bine
cum să se comporte.
- Influenta minoritatii. Rezistenţa faţă de presiunea majorităţii şi păstrarea
independenţei cuiva pot fi socialmente dificile, dar nu imposibile.
Forţa stilului
Serge Moscovici susţine că majorităţile sunt puternice prin forţa intrinsecă superiorităţii
numerice, pe când forţa nonconformiştilor se bazează pe stilul lor de comportament. Nu ceea ce
spun ei contează, ci felul în care o spun. Ca să fie influenţi, spune Moscovici, minoritarii trebuie
să fie plini de vigoare, perseverenţi şi inflexibili în susţinerea poziţiei lor. Dar, în acelaşi timp, ei
trebuie să pară flexibili şi receptivi. Confruntaţi cu un dizident consecvent şi accesibil, membrii
majorităţii îl vor băga în seamă, vor reţine mesajul lui şi îşi vor reanaliza propria poziţie. Hol-
lander afirmă că, pentru a influenţa o majoritate, minoritarii trebuie mai întâi să se conformeze,
cu scopul de a fi recunoscuţi drept membri cu statut consolidat ai comunităţii.

E. COMPLIANTA

Echivalentul cel mai potrivit în româneşte al termenului de complianţă este acela de

consimţire sau asentiment. Complianţa îmbracă foarte multe forme. Alegerea unei strategii de

33
complianţă depinde de mai mulţi factori: cât de bine cunoaştem o anumită persoană, statutul
nostru în cadrul unei relaţii, personalitatea şi cultura noastră, precum şi natura cererii pe care o
formulăm.

F. OBEDIENTA

Problema constă în faptul că simpla prezenţă a însemnelor autorităţii – titluri, uniforme, insigne
sau doar o aparenţă de figură importantă, chiar şi lipsită de atestările unei funcţii oficiale – îi pot
transforma uneori pe oameni în simpli şi umili servitori .

Forţa obedienţei distructive

Obedienţa faţă de autoritate constituie o problemă socială atât de importantă, încât

psihosociologii din întreaga lume continuă să îi evalueze şi să îi analizeze implicaţiile.
Cercetarile lui Milgram un ceea ce priveste obedienta distructiva au dus la concluzia că
obedienţa este un fenomen social constrângător, provocat de maniera docilă în care oamenii se
comportă faţă de persoanele cu autoritate – şi astăzi, ca şi pe vremea lui Milgram.
Nesupunerea: când oamenii se răzvrătesc
Aşa cum poate să încurajeze obedienţa faţă de autoritate, influenţa socială poate să genereze
rebeliunea şi răzvrătirea. Discutând despre conformare, am arătat că simpla prezenţă a unui aliat
în faţa unei majorităţi cvasiunanime, dă individului curajul de a se situa pe poziţii dizidente.
Probabil că se întâmplă ceva similar şi în cazul obedienţei În mod evident, simpla însumare
numerică este o sursă de forţă. Această forţă poate fi îndreptată fie spre scopuri distructive, fie
spre scopuri constructive. Prezenţa şi sprijinul celorlalţi oferă câteodată acel dram în plus de
curaj, de care oamenii au nevoie ca să opună rezistenţă ordinelor ce li se par inacceptabile.

- Influenta sociala ca proces continuu : teoria impactului social

Influenţa socială se exercită începând cu presiunea implicită a normelor grupului, continuând

cu diferitele capcane ale cererilor directe până la ordinele categorice ale autorităţii. În fiecare
caz, oamenii optează să răspundă prin conformare sau independenţă, prin asentiment sau
asertivitate, prin obedienţă sau nesupunere.

Teoria impactului social

Latané a formulat teoria impactului social, care susţine că orice fel de influenţă socială –
respectiv impactul global al celorlalţi asupra unei persoane ţintă – depinde de forţa, apropierea şi
numărul celorlalţi. În viziunea lui Latané, forţele sociale acţionează asupra indivizilor în acelaşi
mod în care forţele fizice acţionează asupra obiectelor.

34
 CAP. 9 PSIHOLOGIA MULŢIMILOR

1. Conceptul de mulţime umană

În sens comun mulţimea desemnează o adunare oarecare de indivizi, indiferent de sex,
profesiune, naţionalitate, reunită întâmplător, indiferent de împrejurări.
În sens psihologic numai în anumite împrejurări o anume aglomerare de oameni devine o
mulţime. Semnificativ este faptul că în mulţime personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi
ideile celor ce o compun sunt orientate în aceeaşi direcţie.
Se constituie astfel aşa-zisul suflet-colectiv. Datorită acestui suflet colectiv colectivitatea
devine o mulţime structurată, o mulţime psihologică. Deci ca trăsături ale mulţimii în sens
psihologic menţionăm:
- dispariţia personalităţii conştiente;
- orientarea sentimentelor şi gândurilor în aceeaşi direcţie.
Mulţimea psihologică este o fiinţă provizorie, alcătuită din elemente eterogene sudate
temporar.Agregatul ce constituie o mulţime nu se prezintă ca o însumare sau mediere a
elementelor ci ca o combinare care declanşează caracteristici noi.
Există o deosebire între individul mulţimii şi individul izolat. În tot ceea ce ţine de
sentiment (politică, morală, religie, simpatii, antipatii etc.) cei mai de seamă oameni nu depăşesc
decât arareori indivizii obişnuiţi (ex .între un matematician celebru şi cizmarul său poate exista o
prăpastie sub raport intelectual, dar din punct de vedere al caracterului şi credinţelor diferenţa
poate fi nulă sau foarte mică.
Or, tocmai aceste însuşiri ce ţin de sentiment şi dirijate de inconştient sunt cele care se
pun în comun în cazul mulţimilor. În sufletul colectiv, aptitudinile intelectuale ale oamenilor,
personalitatea lor, se şterg. Eterogenul se îneacă în omogen şi însuşirile inconştiente domină. Aşa
se explică faptul de ce mulţimile nu sunt capabile să îndeplinească acte care reclamă inteligenţă
superioară. Mulţimile nu cumulează inteligenţa ci mediocritatea. „Hotărârile unei mulţimi de
oameni merituoşi, dar de specialităţi diferite, nu sunt sensibil superioare hotărârilor luate de o
adunare de imbecili” (Le Bon, G., 1991).
Cauze ale apariţiei unor caracteristici proprii mulţimii:
a) individul dintr-o mulţime capătă, pur şi simplu graţie numărului, sentimentul unei puteri
invizibile ce îi permite să cedeze unor instincte, pe care izolat, ar fi nevoit să şi le înfrâneze.
Sentimentul responsabilităţii poate dispărea cu desăvârşire.
b) contagiunea mentală este o altă cauză ce imprimă caracteristici specifice unei mulţimi.
Acest fenomen poate fi analizat prin analogie cu fenomenul hipnotic. Un anume sentiment în
cazul mulţimii devine contagios aşa încât individul îşi sacrifică cu uşurinţă interesul personal
în favoarea interesului colectiv.
c) sugestibilitatea pe care o exercită mulţimea. Ea poate fi atât de puternică încât
individul comite acte cu totul contrare obiceiurilor sale.

35
 Individul ajunge într-o stare de fascinaţie asemănătoare celei pe care o trăieşte
hipnotizatul. Viaţa creierului fiind paralizată individul devine sclavul inconştientului.
Personalitatea conştientă, dispare voinţa şi discernământul sunt abolite.
Sub influenţa unei sugestii individul este în stare să se arunce cu impetuozitate în
îndeplinirea unor acte.
Deci, caracteristicile individului unei mulţimi sunt:
- dispariţia personalităţii conştiente;
- preponderenţa personalităţii inconştiente;
- orientarea sentimentelor şi gândurilor în acelaşi sens datorită contagiunii;
- tendinţa de a transforma rapid în acte ideile ce-i sunt sugerate.
Individul nu mai este el însuşi ci un automat pe care voinţa sa nu-l mai poate dirija.
Deoarece aparţine unei mulţimi omul coboară cu mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat
poate fi un individ cultivat, în mulţime devine un instinctual, un barbar. Are violenţa şi
cruzimea, entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive.
„În mulţime individul este un fir de nisip pe care vântul îl împrăştie după voie” (Le Bon,
G., 1991).
În concluzie: Mulţimea este întotdeauna inferioară, sub aspect intelectual, omului izolat. Din
punct de vedere al sentimentelor mulţimea poate fi, în funcţie de împrejurări, mai bună sau
mai rea. (mulţimi criminale şi mulţimi eroice).

2. Notele definitorii ale sufletului colectiv

a) Gândirea, inteligenţa şi raţionamentele mulţimilor
Raţionamentele mulţimii sunt din punct de vedere logic la un nivel coborât. Aici
funcţionează doar raţionamentele bazate pe asociaţii. Este vorba de legături bazate pe asemănare,
de tipul raţionamentului unui eschimoş sau primitiv. De aceea mulţimile nu pot fi influenţate
printr-un raţionament. Neputinţa mulţimilor de a judeca corect le face să fie lipsite de orice spirit
critic.Oratorul nu le poate cuceri prin raţionamente, prin argumente plauzibile.
b) Ideile mulţimilor
Oricât ar fi de elevate ideile nu sunt accesibile mulţimilor decât după ce au îmbrăcat o
formă foarte simplă; ele trebuie să sufere cele mai complexe transformări pentru a deveni
populare. Devenită simplă prin transformări ideea nu acţionează decât numai după ce pătrunde
prin diverse procedee în inconştient, devenind un sentiment.
Ideile pot fi accesibile mulţimilor numai dacă îmbracă o formă simplă şi sunt reprezentate
în mintea lor prin imagini (ideile-imagine). Nu se pot prezenta sub forma unei înlănţuiri sau
succesiuni logice, ci sub forma unor clişee. Din această cauză pot apărea situaţii contradictorii cu
schimbări bruşte de la un moment la altul. Mulţimea se va afla sub influenţa uneia sau alteia din
aceste idei-imagini şi va comite acte dintre cele mai inconsecvente. O dată încrustată în sufletul
mulţimilor ideea capătă o forţă invincibilă. De exemplu, ideilor filozofice care au avut ca
deznodământ revoluţia franceză le-a trebuit multă vreme pentru a se implanta în sufletul popular.
Alte idei abstracte: egalitatea socială, libertăţi ideale.

36
 Dacă au nevoie de mult timp pentru a se încrusta în sufletul mulţimilor le este necesar un
timp mult mai puţin pentru a-l părăsi. De aceea ideile mulţimilor sunt cu mai multe generaţii în
întârziere faţă de savanţi şi filozofi. Cuvintele al căror sens este cel mai prost definit acţionează
uneori cel mai puternic (de exemplu, democraţie, egalitate, libertate etc.).
c) Sentimentele mulţimilor
Aproape în exclusivitate, mulţimea este condusă de inconştient. Ea este sclava
impulsurilor. Individul izolat are aptitudinea de a-şi determina reflexele, mulţimii îi lipseşte
această aptitudine. Impulsurile pot fi generoase sau crude, eroice sau laşe, ele se manifestă însă
cu o forţă irezistibilă. Nici simţul de conservare nu li se poate opune. Aceste impulsuri sunt
întotdeauna sugestionate de diverşi stimuli. Diversitatea acestora face ca mulţimea să treacă de la
cruzimea cea mai sângeroasă la eroismul cel mai desăvârşit. Exagerarea în sentimente se
produce, de regulă, în cele rele (relicvă atavică a instinctelor omului primitiv). Aşa se explică de
ce mulţimile se dedau cu uşurinţă la cele mai grave abuzuri. Mulţimea poate fi impresionată de
sentimente extreme. De aceea oratorul care vrea să o cucerească trebuie să facă abuz de afirmaţii
excesive. Să exagerezi, să afirmi, să repeţi, dar să nu încerci să demonstrezi raţional sunt
procedee pentru oratori în faţa mulţimilor. Pentru a impresiona mulţimile conducătorul apelează
la imagini şocante şi limpezi (de exemplu, o minune, o crimă, o izbândă etc.).
d) Imaginaţia mulţimilor
Întrucât nu intervine cu insistenţă raţionamentul, imaginaţia este extrem de fabuloasă şi
impresionantă. Un simplu personaj, eveniment, accident poate declanşa un evantai de imagini
dintre cele mai năstruşnice.
e) Convingerile mulţimilor
Convingerile se exprimă prin supunere oarbă şi adorarea unei fiinţe presupuse superioare,
prin imposibilitatea de a-i discuta dogmele, prin teama de puterea ce i se atribuie. În acelaşi timp
convingerile mulţimii se caracterizează prin intoleranţă şi fanatism.
f) Moralitatea mulţimilor
Are un caracter oscilant şi contradictoriu. Asupra individului din mulţime are efect
invocarea sentimentelor ce ţin de glorie, onoare, religie, patrie. Rareori interesul personal
constituie un mobil puternic pentru mulţimi.
g) Sugestibilitatea (credulitatea) mulţimilor
Una din caracteristicile generale ale mulţimilor este excesiva lor sugestibilitate. O
sugestie poate fi extrem de contagioasă, orientând sentimentele într-o direcţie determinată.

37
 SYLLABUS – CURS PSIHOLOGIE SOCIALA, ANUL II

CAP. 1 OBIECTUL PSIHOLOGIEI SOCIALE

1. Scurt istoric
2. Problematica psihologiei sociale
3. Subramuri ale psihologiei sociale
CAP. 2 IMAGINEA DE SINE ŞI PERCEPŢIA EI SOCIALĂ
1. Ce este „eul”
2. Componentele eului
3. Formarea eului
4. Identitatea psihosocială
CAP III. PERCEPŢIA SOCIALĂ
1. Elementele perceptiei sociale
1.1. Observatia
1.2. Atribuirea
1.3 Integrarea dispozitiilor si impresiilor
1.4 Tendinte confirmationiste – de la impresii la realitate
CAP. 4 STEREOTIPURI SI PREJUDECATI
1. Stereotipurile: definire si formare.
2. Mecanisme de conservare a stereotipurilor
3. Stereotipurile - procese automate si intentionale
4. Efecte paradoxale ale încercarilor de depasire a stereotipurilor
5. Formarea si manifestarea prejudecatilor
6. Sexism
CAP. 5 RELAŢIILE INTERPERSONALE ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA ŞI
DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
1. Personalitatea - o construcţie socială
2. Motivaţia de afiliere
3. Atracţia interpersonală
4. Auto-dezvăluirea
5. Tipuri de relaţii interpersonale
CAP. 6 STATUTUL ŞI ROLUL PERSOANEI
1. Noţiunea de statut
2. Noţiunea de rol
3. Relaţia dintre statut, rol şi comportamentul persoanei
CAP. 7 CONCEPTUL DE GRUP MIC
1. Saltul de la persoană la grup
2. Definirea grupurilor mici
3. Clasificarea grupurilor
4. Proprietăţile grupurilor mici
5. Sintalitatea grupului
6. Cunoaşterea şi dirijarea grupului social
CAP. 8 ATITUDINILE
1. Definiţie, proprietati, functii
2. Masurarea atitudinilor

38
 3. Legatura dintre atitudini si comportament
4. Modalitati de modificare a atitudinilor
4.1 Persuasiunea
4.2. Autopersuasiunea
- Teoria disonantei cognitive
- Teoria autoperceptiei
- Teoria consistentei de fatada
- Teoria autoafirmarii
4.3 Influenta sociala
4.4 Conformarea
4.5 Complianta
4.6 Obedienta
CAP. 9 PSIHOLOGIA MULŢIMILOR
1.Conceptul de mulţime umană
2. Notele definitorii ale sufletului colectiv

BIBLIOGRAFIE

1. Allport, W.G. (1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii, E.D.P., Bucureşti.

2. Archer, D . (1985). Social deviance. În G . Lindzey, E. Aronson (coord.). Handbook
of social psyhology, voI. 2 . New York: Random House Doise, W., Deschamp, J-C.,
Mugny, G., (1996), Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iaşi.
3. Bandura, A . (1986). Social foundations of thought and ar:tion: A social cognitive
theory. Englewood Cliffs : Prentice-Hall.
4. Boncu, Şt. (2002). Curs de Psihologie Socială. Curs nepublicat. Universitatea de Vest
din Timisoara.
5. Brune, F. (1996). Fericirea ca obligatie. Eseu despre standardizarea prin publicitate.
Editura Trei, Bucuresti.
6. Chelcea, S., (1998), Un secol de psihosociologie. Bucure§ti: Editura INI.
7. Hofstede, Geert 1996, Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică,
Bucureşti.
8. Le Bon, G., (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti
9. Linton, R., (1968), Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti
10. Mărgineanu, N., (1973), Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
11. Moscovici, S., (1997), Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei, Editura Polirom,
Iaşi
12. Moscovici, S., (coord.), (1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura
Polirom, Iaşi.
13. Neculau, A., (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom,
Iaşi.
14. Neculau (coord.). Manual de psihologie socială. Iasi: Editura Polirom.

39
 15. Doise, W Deschamp, Mugny, G.( l 996).Psihologie socială experimentală. Iasi:
Editura Polirom.
16. Drucker, P.F. (1999). Societatea post-capitalistă. București: Editura Image.
17. Duval, S., Wicklund, R. (1972). A theory of objective self-awareness. New York:
Academic Press.
18. Ferreol, G. (coord.). (2000). Identitatea, cetătenia si legăturile sociale. Editura
Polirom, Iasi.
19. Ficeac, B . (1996). Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucuresti.
20. Forsyth, D. (1999). Grqup dynamics. Belmont: Wadsworth Publishing Company.
21. Fukuyama, F. (1997). Trust/Încredere. Virtutile sociale in crearea prosperitătii,
Editura Antet, Bucuresti.
22. Herzberg, F. (1976). The Managerial Chain: To Be Efficient and To Be Human. D
ow Joness: Irwin Hamewood Illinois.
23. Sava, F. (2003). Eşecul de autoreglare comportamentală. Revista de Psihologie
Socială
24. Taleb, Nassim N. (2007), Lebada Neagra. Impactul foarte putin probabilului.

REVISTE DE SPECIALITATE
1. Journal of Personality and Social Psychology
2. Personality and Social Psychology Bulletin
3. Journal of Experimental Social Psychology
4. Psychological Science
5. Psychological Bulletin
6. Psychological Review
7. American Psychologist
8. Personality and Social Psychology Review
9. Health Psychology
10. Motivation & Emotion
11. Journal of Social and Clinical Psychology
12. Journal of Social Issues
13. Social Cognition
14. Journal of Applied Social Psychology
15. Self and Identity

40