CUPRINS

EECTELE PSIHOLOGICE ALE IZOLĂRII SOCIALE

INTRODUCERE.......................................................................................................….p. 4
CAPITOLUL I – ABORDĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA IZOLAREA
SOCIALĂ p. 6
1.1. Definirea izolării socialep. 6
1.2. Suportul social în cazul persoanelor care suferă de izolare socialăp. 10
1.3. Factorii specifici izolării sociale și forme de manifestare p. 12
1.4. Evaluarea izolării sociale p. 19
CAPITOLUL I – MODELE EXPLICATIVE ALE IZOLĂRII SOCIALE p. 23
2.1. Abordarea evoluționistă și cognitivă a izolării socialep. 24
2.2. Modelul factorial și neurobiologic în izolarea socialăp. 28
2.3. Modelul bio-psiho-social al izolării socialep. 30
CAPITOLUL III – OBIECTIVELE ȘI METODICA CERCETĂRII IZOLĂRII
SOCIALE31
3.1. Obiectivele cercetării...................................................................................................... 31
3.2. Scopul cercetării 31
3.3. Câmpul teoretic al cercetării 32
3.4. Ipotezele cercetării 34
3.5. Metodologia utilizată 35
3.5.1. Instrumentul utilizat pentru colectarea datelor 36
3.5.2. Procedura de lucru și design-ul cercetării 36
CAPITOLUL IV – REZULTATELE CERCETĂRII – ANALIZA ȘI
INTERPRETAREA LOR p. 39
CONCLUZIIp. 46
BIBLIOGRAFIEp. 49
ANEXEp. 51

3
 INTRODUCERE

Motivul pentru care am ales să abordez această temă este aducerea în prim-plan a
problematicii izolării sociale și efectelor psihologice ale acesteia. Lucrarea continuă cu
rezultatele unei cercetări personale, prin intermediul căreia s-a urmărit stabilirea felul în
care genul influenţează anxietatea socială. Totodată lucrarea prezintă şi rezultatele unui
studiu experimental, în care s-au manipulat expectanţele persoanelor în ceea ce priveşte o
viitoare evaluare a interacţiunilor cu ceilalţi.
Lucrarea de faţă se înscrie în domeniul psihologiei sociale, întrucât studiază
interacţiunile dintre persoane şi felul în care percep aceste interacţiuni.
Lipsa interacțiunilor sociale este dăunătoare indiferent dacă persoana se simte sau
nu singură. Când trăiești izolat, nu numai că îți lipsește compania, ci, în multe cazuri, ești
lipsit și de sfaturi și sprijin din partea altor oameni.
Oamenii care sunt singuri și nu au o rețea socială solidă, sunt mai predispuși la
boli cardiovasculare și la imunitate slabă. Este evident, sănătatea noastră psihică este
condiționată de viața noastră socială.
Cercetătorii susțin că izolarea socială și sentimentul de singurătate sunt cauzele ce
pot mări riscul apariției bolilor, iar lipsa contactelor sociale afectează calitatea vieții, chiar
dacă persoana nu suferă de pe urma singurătății.
Izolarea socială apare când oamenii nu au sprijinul sau nu se simt parte a unei
reţele sociale formate din membri ai familiei, prieteni sau membri ai comunităţii.
Studii sociale, psihologice şi medicale au demonstrat concludent că există o
corelaţie directă între gradul în care o persoană se simte conectată cu altele şi starea ei de
sănătate fizică şi mintală.
Există acum dovezi clare că izolarea socială şi sentimentul de singurătate asociat
cresc semnificativ riscul unei morţi premature, iar acest risc este mai mare decât în cazul
multor indicatori de sănătate.
Ca urmare, având în vedere creşterea ponderii populaţiei în vârstă, în cadrul căreia
riscul de apariţie a izolarii sociale e cel mai crescut, specialiştii sunt îngrijoraţi de
impactul acestui fenomen asupra sănătăţii publice. În multe ţări dezvoltate din lume,
precum SUA, unde un sfert din populaţia adultă locuieşte singură, sau Japonia, unde se
raportează o creştere importantă a fenomenului de izolare socială, se vorbeşte deja despre
o epidemie a singurătăţii.

4
 Printre efectele comune ale izolării sociale asupra stării de sănătate fizică şi
mintală regăsim, în primul rând, oboseala cronică şi riscul crescut de apariţie a unor boli
cronice.
De asemenea, persoanele de vârstă medie şi ridicată care se simt singure
raportează mai mult stres cronic şi sentimente de neajutorare. Izolarea socială poate duce
şi la mai multe episoade de boală şi la un timp mai lung de recuperare, după boală sau
traumatisme. Ea creşte, de asemenea, şi riscul de depresie, în timp ce apariţia bolii
Alzheimer este de două ori mai probabilă în cazul persoanelor care suferă de singurătate
Lucrarea este organizată în patru capitole. Primele două capitole abordează o serie
de probleme teoretice, legate de: descrierea acestei tulburări din mai multe perspective,
distincţia dintre anxietatea văzută ca stare şi anxietatea văzută ca trăsătură şi anxietatea la
copii. Am făcut o încercare scurtă a terapiilor celor mai cunoscute incluzînd teoriile
etiologice şi terapeutice, privind problema ce mă interesează. În continuare am încercat o
prezentare a teoriilor explicative privind anxietatea socială.
În cea de-a doua parte a lucrării, am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia
utilizată, precum şi rezultatele unei cercetări privind anxietatea socială printre elevii de
liceu.

5
 CAPITOLUL I
ABORDĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA IZOLAREA SOCIALĂ

1.1. Definirea izolării sociale

Izolarea socială este definită ca fiind „o tulburare psihologică care se manifestă

prin disfuncții cognitive de ordin social și se caracterizează printr-o lipsă acute de
contacte sociale” (J. Postel, 1998, p. 125).
Aceastǎ tulburare poate fi determinatǎ de diverse cauze, atât biologice, cât şi
psihologice, cele mai frecvente fiind tulburǎrile la nivelul neurotransmiţǎtorilor, travaliul
doliului, lipsa afecţiunii în copilǎrie, eşecul profesional, viaţa de cuplu nesatisfăcǎtoare
sau lipsa unei relaţii de cuplu, absenţa unui suport social, tulburǎri depresive sau
alcoolism în familie, lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc.
Toate acestea conduc la un comportament dezadaptativ – sentimentul de
însingurare, lipsa interesului şi a sentimentului plǎcerii, slaba capacitate de concentrare,
indecizie, autocriticǎ, tendinţǎ de retragere, culpabilitate, tulburarea somnului –, implicit
la degradarea personalitǎţii.
Conceptul de izolare socială este întâlnit într-o varietate de domenii cum ar fi:
psihiatrie, farmacologie, neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-
comportamentalǎ.
Cognitiviştii Layton și Seeman înţeleg izolarea socială ca fiind o perturbare a
proceselor cognitive (stilistic, semantic şi logic) spunând cǎ acestea sunt inadecvate şi
afecteazǎ trei domenii: Eul, lumea exterioarǎ şi viitorul, care, la rândul lor perturbǎ
reprezentǎrile legate de ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare:
inferenţe arbitrare (eliminǎ explicaţiile plauzibile), abstracţii selective (concentreazǎ
atenţia asupra unui detaliu luat din afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau
subestimǎri şi denumiri inadecvate. Pacientul trebuie sǎ îşi corecteze concepţiile eronate,
distorsiunile şi ipotezele dezadaptative cu scopul de a corecta viziunea inadecvatǎ a
evenimentelor şi a Eului (I. Holdevici, 2005, p. 97).
Fiecare din aceste abordǎri contribuie la eficienţa tratamentului pacientului
depresiv, şi în funcţie de acesta trebuie aleasǎ metoda propice pentru vindecarea sa.
Izolarea socială este însoțită în cele mai multe cazuri de depresie care este o
problemă de sănătate frecventă, afectându-ne într-o măsură mai mare sau mai mică pe

6
toţi, indiferent de gen, vârstă sau etnie, cel puţin o dată în viaţă. Ea ocupă locul doi pe
lista celor mai des întâlnite afecţiuni medicale, fiind depăşită doar de hipertensiunea
arterială. Se estimează că cel puţin unul din zece pacienţi care se prezintă la medic suferă
de depresie și anxietate. Din nefericire, majoritatea cazurilor trec neobservate.
Impactul izolării sociale asupra sistemului nervos este unul foarte mare. Explicațiile
acestui fenomen dăunător pentru sănătatea individului au la bază afectarea axelor
neuroendocrine ca răspuns la stres: axa sistemului simpatic/adrenomedular și axa
sistemului hipotalamo-hipofizo-adrenocortical. Pe scurt, în cazul unei amenințări, se
declanșează o cascadă de semnale transmise între diferite structuri nervoase specializate și
glandele suprarenale. Rolul acestui sistem de alertă este de a mobiliza resursele
disponibile și de a elibera diverși compuși destinați să stimuleze sistemul cardio-vascular,
respirator, renal și muscular, astfel încât individul să fie pregătit să facă față unui asalt.
Activarea acestor circuite influențează de asemenea atenția, memoria de lucru și
capacitatea de integrare rapidă a informațiilor din jur, inclusiv cele de natură socială,
reglarea emoțiilor și a comportamentului (https://www.neuroaxis.ro/izolare-sociala/,
accesat la data de 15.12.2020).
Investigații efectuate în condiții experimentale de izolare socială au demonstrat o
activare suplimentară și susținută a axei hipotolamo-hipofizo-adrenorticală. Rezultatul
acestei activări susținute alterează lent sistemele de reglare a glicemiei, a tensiunii
arteriale, a sistemului imunitar, precum și procesele legate de replicarea și reînnoirea
celulelor din corp. Sistemele fiziologice de autoreglare a acestor mecanisme sunt depășite,
astfel problema devine cronică ducând la modificări pe termen lung și alterarea bunei
funcționări a corpului și, implicit, a creierului.
Izolarea socială poate genera efecte nefaste asupra organismului și psihicului
uman, atunci când continuă pe perioade lungi de timp.
În ciuda atenției sporite acordate izolării sociale în cercetarea și practica clinică a
ultimilor douăzeci de ani, există lacune în înțelegerea fenomenului de izolare socială și
singurătate, cât și în capacitatea asistenței sociale de a interveni eficient.
Izolare socială și singurătatea sunt constructe distincte și separate. Cu toate
acestea, se știu puține lucruri despre modalitățile prin care intervențiile specifice afectează
fie unul, fie ambele constructe.
Persoanele izolate social se confruntă cu o serie de probleme de natură psihologică
și socială. Sentimentul de frustrare în raport cu colegii, cunoscuții și rudele care au
propriile familii, sentimentul de culpabilitate față de sine și față de societate, sentimentul

7
izolării și abandonului, al egoismului și individualismului sunt doar câteva din trăirile
cărora trebuie să le facă față. Mai mult, cu cât înaintează în vârstă, cu atât întâmpină mai
multe dificultăți, sentimentul abandonului accentuându-se și adăugându-se sentimentul de
insecurizare socială (John T. Cacioppo, William Patrick, 2009, p. 133).
Oamenii rămân sau trăiesc singuri atât din motive de ordin obiectiv, cât și
subiectiv. Din prima categorie fac parte cauze de ordin psiho-relațional (stări depresive,
complexe de inferioritate, socio-fobie), cauze de ordin material (constrângeri economice,
lipsa locuinței). Cele de natură subiectivă sunt de obicei existența unor imagini deformate
asupra familiei și sa sarcinilor ei, lipsa de curaj în asumarea responsabilităților familiale și
parentale psihotraume datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine1.
Jeffrey Joung diferențiază trei tipuri de singurătate ( Ion Dafinoiu, Ștefan Boncu,
2014, p. 157):
- singurătate tranzitorie, care durează câteva minute sau ore și care de cele mai
multe ori nu este serioasă;
- singurătate situațională, cauzată de un eveniment specific (divorț, moarte,
mutarea într-o altă zonă geografică), care poate dura până la un an;
- singurătate cronică specifică persoanelor cu dificultăți în realizarea contactelor
sociale și stabilirea relațiilor intime, având o durată de peste doi ani.
Ca simptome comune ale izolării sociale, putem distinge ( Ion Dafinoiu, Ștefan
Boncu, 2014, pp. 160-161):
- a fi într-un grup și, cu toate acestea, să te simți ca și cum nu ai fi o parte a
grupului respectiv;
- timiditatea și frica față de ceilalți;
- o stimă de sine scăzută;
- starea de nervozitate, atitudinea critică și defensivă;
- sentimentul de alienare;
- sentimentul de anxietate și tristețe datorate credinței că nimeni nu știe cât de
izolat te simți;
- pierderea capacității de a fi asertiv, ceea ce duce la un sentiment
deinvizibilitate;
- sceptic la schimbări;
- sentimente de tristețe, depresie și chiar gânduri suicidare.

8
 Sentimentul de izolare socială este mai dureros și costisitor psihic din cauza
faptului că individul are numeroase frustrări pe care nu le poate comunica, simțind că
celălalt îl obligă să se restrângă la propria persoană. Eșecurile și erorile provin, în cele
mai multe cazuri, ori din percepția incorectă a sinelui (subevaluare sau supraevaluare), fie
din percepţia incorectă a celuilalt.
Mai mult chiar, izolarea socială este o caracteristică din ce în ce mai evidentă în
vremurilor contemporane. Indivizii reacționează mult mai puternic atunci când este vorba
despre interacțiuni directe, de tipul face-to-face, chiar și atunci când lipsește în totalitate
orice formă de contact fizic, în comparație cu tipul abstract de comunicare prezent în
relațiile la distanță. Ființele umane sunt, în mod natural, dependente de comunicare și
interacțiune socială.
Sentimentul de izolare socială este comun, fiind experimentat de fiecare individ în parte
în anumite perioade și situații, și tocmai de aceea nu ar trebui privit ca o boală sau un
defect personal, ci mai degrabă ca pe o etapă ce poate fi depășită, fie prin intermediul
terapiei, fie a resurselor și capacităților proprii (Alina Duduciuc, Loredana Ivan, 2013, p.
122).

1.2. Suportul social în cazul persoanelor care suferă de izolare socială

Suportul social adecvat s-a demonstrat a fi un semnificativ factor în scăderea,

ameliorarea simptomelor depresiei în rândul adulţilor ce trăiesc în comunităţi mai dense
din punct de vedere locativ, la pacienţii cu tulburări cardio vasculare şi în rândul
vârstnicilor.
Suportul social este mai puternic legat de anxietatea socială la cei de vârste medii
decât la vârstnici şi este asociată cu sănătatea în general la cei de vârsta a treia. Pacienţii
cu anxietate socială p tind să se simtă mai bine dacă au un suport social de nivel mai
ridicat, iar simptomatologia depresivă este corelată puternic dar în sens negativ cu factorii
specifici ai suportului social (Hawkins, & Hawkins, Smith & Ryan, 1999). Cei cu suport
social bun au o rată mai scăzută de depresie.
De asemenea s-a arătat de fiecare dată că interacţiunea socială este cel mai adesea
compromisă la cei cu traumatisme cerebrale severe (Horton & Wehrnan, 1995).
Într-o serie de lucrări (Mark R. Leary, Robin M. Kowalski, 1997, p. 128), se poate
evidenţia o schimbare de accent care se îndepărtează de la orientarea asupra acţiunilor

9
negative ale evenimentelor de viaţă spre focalizarea asupra relaţiei dintre suportul social
deficitar şi sănătate. Au fost formulate două ipoteze:
1. Ipoteza efectului principal susţine că împovărările sociale, precum şi condiţiile
deficitare ale suportului social funcţionează ca stresori şi influenţează sănătatea psihică
direct şi independent sau interacţionează împreună.
2. Ipoteza tamponului implică faptul că suportul social reduce stresul social. În
consecinţă, persoanele cu suport social mai amplu au o tendinţă mai scăzută spre
decompensare psihică la apariţia unor greutăţi existenţiale comparativ cu persoanele cu un
grad mai redus al integrării sociale şi suportului social.
Din numeroasele teme de cercetare consacrate izolării sociale desprinde patru
domenii:
1) stresul social şi suportul social ca antecedente ale tulburărilor anxioase;
2) stresul social şi suportul social ca urmare a tulburărilor psihice anxioase;
3) efectul moderator, protectiv al resurselor personale şi comportamentul de
coping;
4) semnificaţia moderatoare a variabilelor personale.
Dar, după cum afirmă Schwartzer & Leppin (1989), în urma unei meta-analize a 70 de
studii empirice, interdependenţele susţinute între valorile unor tulburări apreciate ca
consecinţe ale SP şi variabilele suportului social pot fi numai parţial întrevăzute deoarece
ele apar ca inconsistente (D.A. Hope, R.G. Heimberg, H.R. Juster, & C.L. Turk,, 2000, p.
78).

De diferenţiat de constructul suport social este reţeaua socială. Aceasta ar fi

înţeleasă ca un model al relaţiilor sociale şi poate fi descrisă mai exact cu trăsături precum
mărime, densitate, durabilitate sau omogenitate, fiind apreciat ca concept mai mult
orientat sociologic. Suportul social este mai degrabă orientat psihologic şi el ar fi
rezultatul interacţiunilor sociale şi prelucrarea lor de către individ. Se reunesc aici
trăsăturile structurale ale reţelei sociale, trăsăturile interacţiunilor sociale ca şi
caracteristicile persoanei. Pentru unii autori, componentele de conţinut ale suportului
social sunt: suportul emoţional (de exemplu, apropiere, încredere, acceptare); suportul
informaţional (de exemplu, informaţiile relevante pentru acţiune); suportul practic şi/sau
material (suport financiar, sprijin material, etc.); integrarea socială (inserţie în reţeaua
interacţiunilor sociale, acord asupra valorilor şi concepţiilor).

10
 Barrera (1986) propune o altă analiză a perspectivei suportului social: structural –
persoane care într-o anumită situaţie ajută sau ar ajuta; cognitiv – percepţia suportului ca
şi a certitudinii sau a conştiinţei sprijinului social (suportul social perceput ca şi cogniţie
socială); interactiv – suportul acţiune.
Deficitele indivizilor obiectivate şi reflectate în reţeaua socială pot fi mai degrabă
clarificate prin semnificaţia lor ideografică, prin prelucrările cognitive şi strategiile de
coping ale subiectului sau perceperea subiectivă de către acesta a suportului social.

1.3. Factorii specifici izolării sociale și forme de manifestare

Izolarea socială este asociată cu o combinație a unor factori precum (Bret A. Moore 2016,
pp. 133-134):
- factori biologici – schimbările la nivelul neurotransmițătorilor;
- factori ce țin de mediu;
- factori psihologici și sociali.
Această stare de izolare socială poate fi determinată de diverse cauze, atât
biologice, cât și psihologice, cele mai frecvente fiind tulburările la nivelul
neurontrasmițătorilor, eșecul profesional, lipsa afecțiunii în copilăriei, absența unui suport
social, tulburări depresive sau alcoolism în familiei, lipsa stimei de sine pe o perioadă
lungă de timp, etc.
Izolarea socială însoțită de anxietate poate fi ameliorată sau chiar vindecată cu ajutorul
psihoterapiilor, fiind necesare şi medicamente ca anxioliticele (care reduc panica şi
anxietatea), antidepresivele (care sunt utile pentru controlul reacţiilor de panică) şi
benzodiazepine. Cel mai eficace tratament este terapia comportamentală prin care
pacientul descrie obiectul sau situaţia ce îi provoacă fobie. Apoi i se aplică următoarele
tehnici: desensibilizarea sistematică şi/sau imersia. Prima este o formă de terapie cu
expunere progresivă, în care pacientul învaţă mai întâi relaxarea şi controlul reacţiilor
fizice; apoi el îşi imaginează obiectul de care îi este frică şi cu timpul se obişnuieşte cu
prezenţa acestuia în preajma sa. În ultimii ani s-a dezvoltat terapia realitate-virtuală prin
care pacientul ia contact cu obiectul anxiogen în casca de realitate virtuală. Cu ajutorul
imersiei pacientul este expus „in vivo” direct şi imediat celui mai puternic stimul

11
declanşator al fobiei. Rămâne în această stare până când anxietatea i se reduce la nivelul
anterior2 (Bret A. Moore, București, 2016, p. 135).
Se poate folosi şi terapia cognitivă care, prin tehnicile ei, schimbă gândurile
distorsionate care duc la anxietate cu gânduri mai realiste.
Izolarea socială este denumită de americani „tulburare anxioasă socialǎ” şi este
caracterizată prin frica excesivă de a fi umilit sau de a se simţi jenat în diverse situaţii
sociale cum ar fi: vorbitul în public, urinatul în toaletele publice, mersul la o întâlnire,
mâncatul în locuri publice. În cazul în care această fobie se extinde la toate situaţiile
sociale, ea devine generalizată cu un grad extrem de disfuncţionalitate şi este foarte dificil
de diferenţiat de tulburarea anxioasă generalizată.
Conform I.C.D.-10 diagnosticul de izolare socială este dat celor care prezintă
următoarele manifestări (I.C.D. 1994, pp. 171-172).
- frică marcată sau evitare marcată de a fi în centrul atenţiei sau de a se comporta
într-un mod jenant sau umilitor în siuaţii sociale;
- cel puţin două simptome de anxietate şi un simptom dintre: roşeaţă, tremurături,
frica de a vomita, senzaţii de micţiune/defecaţie imperioasă în situaţiile de care îi este
teamă;
- există un disconfort semnificativ cauzat de simptome sau de comportamentul de
evitare pe care individul le recunoaşte ca fiind iraţionale şi exagerate;
- simptomele sunt restrânse sau predominante în situaţiile fobice sau în aşteptarea
lor;
- simptomele nu sunt secundare unei alte boli psihice şi sunt adecvate culturii în
care trăieşte individul.
Izolarea socială se complică prin apariţia tulburării depresive, altor tulburări
anxioase, abuzului şi dependenţei de alcool şi/sau droguri.
Factorii implicaţi în apariţia izolării sociale sunt (I. Dafinoiu, J.L. Vargha, 2005, p. 144):
-factori genetici;
-experienţele învăţate;
-inhibiţia comportamentală;
-rolul părinţilor, a relaţiilor parentale şi a relaţiilor dintre fraţi;
-factori biologici.

12
 Tulburarea socială duce la un comportament dezadaptativ al individului, deoarece
evitarea situaţiilor sociale neplăcute devine o rutină zilnică în timp, iar funcţionarea
normală a subiectului pe plan social, profesional, familial este periclitată.
Tratamentul izolării sociale implică intervenţii psihoterapeutice, în cazurile grave
fiind asociate cu medicaţia.
De cele mai multe ori pacienţii cu izolare socială îşi subestimează capacităţile de a
înfrunta o situaţie şi supraestimează severitatea reacţiilor celorlalţi. Unii izolați sociali
tind să interpreteze negativ consecinţele situaţiilor fobogene chiar dacă acestea se pot
interpreta pozitiv. În situaţiile temute, aceştia, tind să fie egocentrici ceea ce duce la
amplificarea anxietăţii şi la credinţa că propriile percepţii reflectă ceea ce cred alţii despre
acţiunile lor. În terapia cognitiv-comportamentală exerciţiile de observare a reacţiilor
celorlalţi pot ajuta la reorientarea atenţiei mai mult către mediul înconjurător şi mai puţin
către sine, încurajând astfel o evaluare mai obiectivă a situaţiilor.
Agorafobia este teama de a trece sau de a traversa anumite străzi sau pieţe publice
(Westphal) sau teama de a ieşi în locurile publice cum ar fi străzi, magazine, mijloace de
transport (Marks). Conform D.S.M.-IV, agorafobia reprezintă anxietatea resimţită de
subiect atunci când se află în locuri sau situaţii din care ar fi dificil sau jenant să iasă sau
în care nu dispune de un ajutor din exterior în cazul producerii unui atac de panică
situaţional sau neaşteptat.
Subiectul agorafobic evită străzile circulate, teatrele, bisericile, uneori refuzând să
îşi părăsească casa (domiciliul). Majoritatea agorafobiilor survin în urma unuia sau mai
multor atacuri de panică care aparent sunt spontane, în situaţii fără pericole, astfel încât
nu li se cunoaşte factorul declanşator. De aceea, pacienţii se tem de un nou atac de panică
în mod anticipativ (anxietate anticipatorie) şi evită locurile sau situaţiile anxiogene (unde
ei ştiu că a avut loc un atac de panică). Agorafobia se poate grefa pe o personalitate
anxiofobică, pasivă şi dependentă, sau poate apărea reacţional, factorii declanşatori
putând fi decelaţi. Subiecţii cu agorafobie dezvoltă adesea şi depresie, oboseală, tensiune,
obsesii, iar evoluţia acestei boli este mai severă atunci când este asociatǎ cu abuzul de
alcool sau/şi droguri.
Tratamentul medicamentos pentru vindecarea agorafobiei constă în
benzodiazepine asociate cu antidepresive, iar în ce priveşte psihoterapia, cea cu cele mai
rapide şi eficiente rezultate este cea cognitiv-comportamentală.

13
 Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin prezenţa unor simptome
obsesive şi compulsive, precum şi a unor grade diferite de anxietate, depresie sau
depersonalizare.
Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau reprezentări şi persistente intruzive.
Subiectul recunoaşte că acestea sunt un produs al propriei minţi, că nu-i sunt impuse din
exterior, încearcă să le înlăture, dar nu poate şi devine anxios.
Compulsiile sunt comportamente repetitive care se suprapun unui scop şi care au
un caracter stereotip din acest motiv fiind numite şi ritualuri compulsive. Scopul acestor
ritualuri este de a neutraliza, de a suprima obsesiile şi de a preveni sau reduce anxietatea.
Subiectul obsesiv-compulsiv încearcă să scape de obsesiile sale prin aceste rtualuri,
reprezentând o formă de apărare strategică conştientă, dar insuficientă şi rezultată de fapt
dintr-o gândire deficitară (I. Holdevici, 2000, p. 119.)
Principalele teme obsesive sunt: contaminarea, îndoiala obsesivă, ordinea şi
simetria, imagini cu conţinut agresiv, terifiant, imagini cu temă sexuală şi obsesii pe teme
religioase, morale. Aceste teme se pot modifica în timp uneori obsesiile vechi fiind
complet înlocuite de unele noi, alteori adăugând noi obsesii la cele deja existente.
Cele mai frecvente ritualuri compulsive sunt cele de igienă, de numărare, de
verificare şi reverificare exagerată, de colectare a unor lucruri inutile, de solicitare de
asigurări, de ordonare a obiectelor, perfecţionismul, de repetare şi de evitare compulsivă.
Superstiţiile şi comportamentele de verificare repetitive sunt întâlnite frecvent în
viaţa de zi cu zi, ele putând fi considerate patologice doar dacă afectează funcţionarea
individului în societate.
Teoriile biologice s-au dezvoltat în urma studiilor preclinice asupra modelelor de
anxietate la animale şi în urma cercetǎrilor fundamentale neurochimice şi ale acţiunii
medicaţiei psihotrope. Principalii factori implicaţi în etiopatogenia tulburǎrii anxioase
sunt reprezentaţi de reactivitatea sistemului nervos central care precede manifestǎrile
periferice, de intervenţia neurotransmiţǎtorilor (noradrenalina şi serotonina). În cadrul
conceptului biologic despre anxietate existǎ douǎ tendinţe: modificǎrile biologice reflectǎ
conflicte psihologice şi modificǎrile biologice preced şi determinǎ conflicte psihologice
(C. Enăchescu, București, 2001, p. 98).
Teoriile psihanalitice. Conform concepţiilor definitivate de S. Freud, izolarea
socială însoțită de un semnal pentru pericolul penetrǎrii în inconştient a dorinţelor
infantile inacceptabile, reprimate, de naturǎ sexualǎ. Dacǎ mecanismele de apǎrare nu
reuşesc sǎ neutralizeze pericolul apare anxietate simptomaticǎ. Teoria psihanaliticǎ afirmǎ

14
cǎ, prin percepţia anxietǎţii ca o tulburare, se pierde din vedere semnificaţia de semnal şi
existǎ pericolul ignorǎrii cauzelor subiacente. Astfel, scopul intervenţiei psihanalitice, nu
e în primul rând eliminarea anxietǎţii, ci creştere toleranţei la aceasta, pentru a putea
percepe adecvat semnalul şi conflictul subiacent.
Teoria existenţialǎ. Conceptul central al acestei teorii se referǎ la faptul cǎ o
persoanǎ poate deveni conştientǎ la un moment dat de un sentiment de inutilitate al vieţii
sale; acesta poate deveni atât de profund încât sǎ depǎşeascǎ ideea unei morţi inevitabile.
Anxietatea reprezintǎ rǎspunsul persoanei la acest vid al existenţei.
Teoria comportamentalǎ. Conform acestei teorii, anxietatea reprezintǎ un rǎspuns
condiţionat la stimuli specifici de mediu sau un rǎspuns de imitare a reacţiilor anxioase
ale pǎrinţilor (teoria învǎţǎrii sociale). Comportamentaliştii au încercat sǎ explice apariţia
anxietǎţii prin mai multe modele ( C. Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică,
București, 2001, pp. 101-102)
- modelul condiţionǎrii clasice care implicǎ asocierea unui stimul nociv
(necondiţionat), cu un stimul iniţial neutru (o situaţie socialǎ, un obiect). Dupǎ apariţia
acestei condiţionǎri apare comportamentul de evitare a stimulului pentru a preveni
apariţia anxietǎţii. Lipsa majorǎ a acestui model este cǎ la majoritatea pacienţilor nu se
poate determina stimulul nociv;
- „frica de fricǎ” reprezintǎ frica de apariţie a anxietǎţii şi condiţionarea
interoceptivǎ. Cel mai temut lucru pentru individul cu tulburare anxioasǎ este apariţia
anxietǎţii şi nu situaţia fobicǎ în sine. S-a sugerat cǎ apariţia anxietǎţii este rezultatul unui
proces de condiţionare internǎ. Astfel, stimulii interni iniţial indiferenţi (ameţealǎ uşoarǎ)
pot prin condiţionare sǎ devinǎ factorii declanşatori pentru anxietate. Ca rezultat,
individul îşi va supraveghea atent reacţiile interne, în cǎutarea unor indicii ale apariţiei
posibilei anxietǎţi. Modelul nu poate însǎ explica identitatea dintre stimulii condiţionaţi şi
simptomele rǎspunsului condiţionat;
- interpretarea catastroficǎ: anxietatea este produsǎ de interpretarea greşitǎ a
senzaţiilor corporale. Astfel palpitaţiile pot fi interpretate ca un infarct miocardic.
Modelul nu justificǎ însǎ apariţia anxietǎţii la indivizii care nu au raportat anterior
anxietǎţii nici un simptom fizic sau psihic;
- sensibilitatea la anxietate. Acest model postuleazǎ cǎ indivizii care prezintǎ o
mare sensibilitate la anxietate sunt predispuşi la a interpreta eronat propriile senzaţii. Se
pare cǎ sensibilitatea la anxietate reprezintǎ o trǎsǎturǎ ce reflectǎ credinţe eronate despre
simptomele anxioase. Aceasta apare înaintea anxietǎţii şi predispune la anxietate.

15
 Teoriile cognitive au o mare importanţǎ, depǎşind teoria învǎţǎrii prin introducerea
modelului de pattern cognitiv. Conform acestei teorii un pacient care suferǎ de o tulburare
anxioasǎ are tendinţa de a supraestima gradul de pericol al unei anumite situaţii şi în
acelaşi timp de a-şi subaprecia abilitatea şi capacitatea de a face faţǎ acelei ameninţǎri
fizice sau psihice percepute de el.
Dupǎ cum se observǎ, aceste teorii nu sunt contradictorii, ci sunt complementare şi
fiecare dintre ele are ca obiectiv principal gǎsirea unei metode cât mai eficace de
tratament.
Particularitate principalǎ a tulburǎrii anxioase constǎ în teama şi îngrijorarea
excesivǎ a pacientului, care se manifestǎ aproape tot timpul şi dureazǎ mai mult de şase
luni. Subiectul afirmǎ cǎ nu-şi poate controla anxietatea şi prezintǎ cel puţin trei din
urmǎtoarele simptome: senzaţia cǎ se aflǎ la capǎtul puterilor, nelinişte, fatigabilitate,
senzaţia de vid mental, tulburǎri de somn, dificultǎţi de concentrare a atenţiei şi încordare
muscularǎ. Conţinutul temerilor şi îngrijorǎrilor nu este direcţionat precis ca în cazul
fobiilor sau al tulburǎrilor obsesiv-compulsive (L. Filimon, 2002, p. 133)
D.S.M.-IV postuleazǎ cǎ incidenţa acestei tulburǎri în cadrul populaţiei este de
aproximativ 3%, iar 12% din pacienţii care se prezintǎ la clinicǎ pentru tulburǎri anxioase
sunt afectaţi de aceastǎ boalǎ.
Anxietatea este o componentă importantă a tulburării obsesiv-compulsive; unele
ritualuri sunt urmate de o reducere a anxietăţii, în timp ce altele duc la o creştere a
acestora.
Tulburarea obsesiv-compulsivă se poate asocia cu tulburarea depresivă majoră, cu
fobiile, cu tulburarea de somn, cu tulburări ale comportamentului alimentar şi cu
consumul de droguri.
Pentru tratarea acestei tulburări există: tratament medical (antidepresive,
anxiolitice, benzodiazepine) şi psihoterapii (familială, cognitiv-comportamentală,
desensibilizarea sistematică, prevenirea răspunsului).
Reacţia acutǎ la stres este o stare acutǎ de anxietate pe care individul o trǎieşte în
confruntarea cu un eveniment stresant, copleşitor, care depǎşeşte capacitatea sa de
adaptare. Astfel, ea survine în urma unui eveniment traumatic unde rǎspunsul persoanei a
implicat fricǎ intensǎ, neajutorare sau oroare. Persoana care suferǎ de tulburare acutǎ la
stress prezintǎ de regulǎ urmǎtoarele simptome (L. Filimon, Experiența depresivă:
perspective socio-culturale, Editura Dacia, București, 2002, p. 134):

16
 - o senzaţie subiectivǎ de amorţealǎ, detaşare sau absenţa responsivitǎţii
emoţionale;
- diminuarea conştientizǎrii mediului înconjurǎtor;
- derealizare, depersonalizare;
- amnezie disociativǎ;
- evenimentul traumatic este retrǎit persistent;
- evitarea persistentǎ a stimulilor care produc rememorǎri ale traumei;
- alterarea funcţionǎrii sociale, ocupaţionale sau în alte domenii importante de
activitate.
Tulburarea persistǎ minim douǎ zile şi maximum patru sǎptǎmâni şi apare în
intervalul de patru sǎptǎmâni de la producerea evenimentului traumatic. Dacǎ simptomele
se prelungesc peste o lunǎ, aceasta se transformǎ în tulburare de stress posttraumatic.
Tulburarea de stress postraumatic este o suferinţǎ care se instaleazǎ de obicei
insidios, în aparenta sǎnǎtate a individului, fiind însoţitǎ de modificǎri biologice
(Ornstein, 2000), intens studiate în ultimii ani la veteranii diferitelor conflicte militare şi
la victimele actelor de violenţǎ interpersonalǎ. Cei care suferǎ de aceastǎ tulburare
prezintǎ halucinaţii (flash-back-uri care dau senzaţia pacientului cǎ retrǎieşte trauma),
hiperreactivitate în sistemul vegetativ, comportament de evitare a oricǎrei situaţii care ar
putea readuce trauma în memorie, iritabilitate crescutǎ, dificultatea inducerii somnului,
izbucniri de furie, dificultǎţi de concentrare, hipervigilitate.
Evoluţia tulburǎrii de stres posttraumatic poate fi acutǎ, cronicǎ, tardivǎ,
intermitentǎ sau rezidualǎ. Pentru o parte din pacienţi cel mai eficient tratament este
timpul. Cei care nu reuşesc sǎ treacǎ peste evenimentul posttraumatic au nevoie de un
tratament psihoterapeutic, preferabil cognitiv-comportamental, dublat de farmacoterapie.

1.4. Evaluarea izolării sociale

Izolarea socială percepută în timpul pandemiei COVID-19 a avut un impact global

imens, cu consecințe psihologice semnificative. Schimbările din viața noastră de zi cu zi,
sentimentul de singurătate, pierderile locurilor de muncă, dificultățile financiare și
durerea resimțită în urma morții celor dragi au potențialul de a afecta sănătatea mintală a
multora. Într-o atmosferă de incertitudine, este esențial să se ofere informații clare și
precise despre problemă și despre modul de gestionare a acesteia.

17
 Consecințele asupra sănătății mintale ale COVID-19 sunt deja vizibile. Cele mai
frecvente tulburări psihologice care apar sunt anxietatea și panica, tulburarea obsesiv-
compulsivă, insomnia, problemele digestive, precum și simptomele depresive și stresul
post-traumatic. Acestea nu sunt doar o consecință directă a pandemiei, ci sunt determinate
în mare măsură de efectele izolării sociale prelungite – adică lipsa interacțiunilor cu
ceilalțI (https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2020.02177/full, accesat la data de
10.01.2021).
Deși se impune distanțarea socială în scopul limitări răspândirii epidemiei,
„ființele umane” nu sunt „concepute” pentru a gestiona izolarea mult timp. După cum
afirmă filosoful grec Aristotel, omul este un „animal social”, incapabil să trăiască izolat
de ceilalți, deoarece absența relațiilor înlătură condițiile esențiale pentru dezvoltarea
identității personale și exercitarea rațiunii.
Mai mult, în conformitate cu reglementările actuale, am început să ne comportăm
ca și cum „alte persoane” ar putea fi periculoase pentru sănătatea noastră și a celor dragi.
Această transformare a evenimentelor a cultivat o nouă credință universală bazată pe
vulnerabilitatea la rău, prin care apropierea de semenii umani reprezintă o amenințare
directă. Până în prezent, tot mai mulți oameni evită relațiile sociale, decizie inițial mutată
de frica de un dușman invizibil și de incertitudinea totală cu privire la ceea ce este bine să
faci / să nu faci, să spui / să nu spui, să gândești / să nu gândești, derivată din informații –
ambigue și conflictuale – pe care le-am primit. La rândul său, acest lucru determină un
comportament care va înlocui treptat vechea noastră viziune asupra lumii și a relațiilor
interumane.
În timp ce nivelurile de stres continuă să crească, asistăm la deteriorarea relațiilor.
În loc ca oamenii să se conecteze oamenii, măsurile restrictive creează rivalități și
stârnesc discordii între oameni. Așa cum este transmis de expresia latină „Divide et
impera” (literalmente divide și conquer), o autoritate care exercită niveluri ridicate de
control și diviziune în guvernarea unei populații, tinde să le fragmenteze ( C. Case, J.
Maner, (2014). Amploarea și impactul fragmentării pot fi influențate substanțial de stilul
de conducere. Conducerea grandioasă, de exemplu, poate crea iluzia seducătoare a
siguranței, cu pretenții de invincibilitate și omnipotență, oferind în același timp o ieșire
pentru o serie de nemulțumiri asociate inegalităților și sărăciei prin paranoia și vina
„dușmanilor percepuți”. Aceste procese oferă combustibil pentru xenofobie și diviziuni
mai profunde în cadrul societății.

18
 Izolarea socială și singurătatea sunt concepte legate și adesea coexistă –
singurătatea ducând la izolare și invers. Singurătatea a fost o problemă emergentă în
societate în ultimii ani și a fost legată de depresie, iritabilitate și preocupare cu gânduri
negative legate de sine, alături de o creștere de 26% a riscului de deces prematur.
Cercetările sugerează că aceasta a fost o problemă din ce în ce mai mare în țările
industrializate, aproximativ o treime din populație fiind afectată și una din 12 persoane
afectate la un nivel sever. Mai mult, se pare că venitul și statutul socio-economic nu
reprezintă o barieră în calea singurătății – toată lumea fiind în mod egal în pericol
(Cacioppo, J.T., Hawkley, L. C., 2003).
Petrecerea unei perioade neobișnuite de timp împreună în spații închise – adesea
nepotrivite scopului în sine – crește riscul conflictelor și violenței domestice. China a
cunoscut o creștere semnificativă a separărilor și divorțurilor, în special evenimente
stresante, care pot acționa ca un declanșator – în special printre cele mai sensibile –
pentru dezvoltarea problemelor de sănătate mintală, în primul rând depresia.
Pe de altă parte, izolarea socială prelungită, caracterizată prin reducerea
contactelor sociale, generează o deconectare profundă în rândul celor care trăiesc singuri
sau nu se pot baza pe o rețea socială adecvată, crescând astfel probabilitatea apariției
simptomelor depresive. Izolarea socială este un factor declanșator al tulburărilor
cognitive, imunității reduse, riscului crescut de boli cardiovasculare și, în cele din urmă,
mortalității. Asocierea dintre fragilitatea fizică și izolarea socială este legată de o
activitate inflamatorie sporită, indicată de nivelurile crescute de proteină reactivă C și
fibrinogen (Cacioppo, J.T., Hawkley, L. C. 2003).
Pe măsură ce realitatea izolării sociale persistă pe toată durata pandemiei,
singurătatea și deconectarea interpersonală vor apărea, în special pentru cei mai
vulnerabili din punct de vedere social. Epuizarea psihofizică, anxietatea, frica și durerea,
durerea, trauma și furia – aceste emoții alternează, se amestecă și cresc în intensitate până
la punctul de copleșire, ducând la tulburări psihologice semnificative clinic, cum ar fi
„depresia reactivă”.
În timp ce criza COVID-19 crește riscul de depresie, depresia afectează
capacitatea individului de a rezolva probleme, de a stabili și atinge obiectivele, de a
funcționa în mod eficient, la locul de muncă și în relații. De fapt, chiar dacă se manifestă
în moduri diferite, la baza depresiei există întotdeauna o atitudine de renunțare. Oamenii
pierd treptat orice formă de reactivitate activă în fața dificultăților vieții: există o tendință

19
din ce în ce mai mare de a se plânge și de a se baza complet pe ceilalți în gestionarea
problemelor lor.
Sentimentul de siguranță este o nevoie primară a ființei umane de a se putea mișca
liber în lumea înconjurătoare, precum și sentimentul de a avea control asupra
evenimentelor din propria noastră viață. Când toate acestea eșuează, când credința că
orice vom face nu va îmbunătăți lucrurile, începe să se dezvolte un sentiment de
„neputință învățată” care preia controlul, blocând orice posibilitate de eliberare sau
schimbare.
„Această pandemie va duce inevitabil la redefinirea stilurilor noastre de relație,
care nu se vor mai baza pe proximitate, ci pe distanță. Contactul fizic va fi înlocuit de
partajarea negociată, în timp ce digitalizarea, începută odată cu apariția social media, a
tehnologiei și a realității virtuale, va fi accentuată în continuare, datorită legitimității
medico-științifice” (J. Holt-Lunstad, T.B. Smith, pp. 987–988).

Abandonarea ideii că „lucrurile vor reveni la normal” și confruntarea cu

schimbările care au loc, atenuează debutul psihopatologiei.
Opțiunile de tratament specifice sunt disponibile deoarece profesioniștii din
domeniul sănătății mintale – chiar și cei mai rezistenți – oferă – în mod flexibil – asistență
și sfaturi online.
În primul rând, însă, este nevoie de schimbări la nivel înalt: măsurile de sprijin
economic sunt răspunsuri cruciale atât la recesiunea economică, cât și la depresia
psihologică. Instituțiile trebuie să se asigure că această experiență este cât se poate de
tolerabilă pentru oameni. Mesaje alarmante, cum ar fi accentul pus pe aspectele negative
ale pandemiei (număr de oameni grav bolnavi sau morți), mai degrabă decât pe cele
pozitive (număr de vindecați), abuzul de expresii alarmiste („moarte chiar și în rândul
tinerilor”), și povești bogate în detalii personale despre victime, sunt la fel de
contraproductivă ca și trimiterile excesive la pozitivitate si optimism, care, pe de altă
parte, produce un efect paradoxal: caracterul nerealist al mesajelor poate duce la o mai
mare neîncredere și, probabil, disperarea („ei nu-i spune ca este”). Chiar și mesajele vagi
sau ambigue („dacă suntem uniți, totul va fi bine”, „fiți responsabili”, „rămâneți în
alertă”, „controlați virusul” ) diluează efectele dorite.
Reziliența umană este strâns legată de profunzimea și puterea conexiunilor noastre
interpersonale, inclusiv implicarea noastră în grupuri și comunități. În schimb,
singurătatea pare să fie una dintre cele mai mari amenințări la adresa sănătății,

20
supraviețuirii și bunăstării noastre. Într-o atmosferă de incertitudine și frică, este esențial
să se furnizeze informații clare și precise cu privire la problemă și la gestionarea situației
de urgență. Prin urmare, vor trebui să apară investiții culturale și economice mai eficiente
pentru a sprijini programe de prevenire, tratament și reabilitare în domeniul sănătății
mintale, deoarece „nu există sănătate fără sănătate mintală” (R.C. Thurston, L.D.
Kubzansky, 2009, pp. 836–842).

21
 CAPITOLUL II
MODELE EXPLICATIVE ALE IZOLĂRII SOCIALE

Studiul izolării sociale implică o problemă majoră, cea a identificării rolului

diferenţelor individuale, pe baza unui complex de paradigme în scopul relevării esenţei
personalităţii.
În analiza izolării sociale, sunt utilizate o serie de modele explicative, de metode
ce aduc la lumină anumite date privind complexitatea fenomenului explorat. Astfel,
investigaţiile experimentale efectuate asupra sistemului limbic la animale prin intermediul
stimulării, al leziunilor, al administrării unor produse farmacologice au facilitate definirea
sistemelor cerebral-funcţionale ce stau la baza emoţiilor, inclusiv a stărilor de izolare la
om.
Munca de cercetare depusă de Eysenck, Cattel, Spielberger, Gray, Zuckerman,
Tellegen, Cloninger, Snaith, Kagan şi Goleman a favorizat progresul psihiatriei şi al
psihologiei în ceea ce priveşte dezvoltarea unei baze ştiinţifice cu privire la natura izolării
şi a mecanismelor ei.
Studiile efectuate cu privire la modificările biochimice produse în organism
atunci când subiectul este invadat de trăiri afective negative au condus la focalizarea
atenţiei specialiştilor asupra rolului mecanismelor biologice pentru comportamentul
uman3. (Zuckerman, 1995).
Williams şi colab. a constatat la subiecţii izolați tendinţa de a procesa de
preferinţă stimuli cu semnificare emoţională negativă, ameninţătoare. El a denumit
această predilecţie de procesare a stimulilor tendinţă atenţională în izolare. Aceste
tendinţe atenţionale sunt caracterizate prin: desfăşurare automată şi suprapunerea
(interferenţa) cu alte sarcini în care este implicat subiectul; implicarea lor în sarcini ce
suprasolicită subiectul, adică în sarcinile ce impun competiţia semnalelor senzoriale
pentru accesul la circuitele mediate conştient. Din această incursiune rezultă că pentru a
explica complexitatea conduitelor umane sunt necesare studii transdiciplinare, de
psihologia dezvoltării şi de psihologie comparată.

22
2.1. Abordarea evoluționistă și cognitivă a izolării sociale

În opinia lui Mielu Zlate, „psihologia evoluţionistă încearcă să stabilească

rădăcinile comune ale comportamentului nostru ancestral, modalitatea în care se
manifestă azi aceste rădăcini comportamentale comune” ( Mielu Zlate, Editura Polirom, Iași,
2017, p. 157). Astfel, Panksepp (apud Sir Martin Roth, 1990) aduce argumente în favoarea
opiniei conform căreia comportamentul de teamă şi anxietate la om, apare din structurile
arhaice pe care omul le împarte cu mamiferele şi cu celelalte specii, structuri ce au
evoluat pe parcursul a sute de milioane de ani.
Jeffrey A. Gray (1998) afirmă că izolarea socială şi sistemul ei neural trebuie să
fie vechi din punct de vedere filogenetic, avînd în vedere complexitatea lor. Concluzia la
care ajunge J.A. Gray este în concordanţă cu cercetările privind aportul filogenezei la
specializarea neuroreceptorilor. Aceste proprietăţi ale creierului au apărut ca rezultat al
selecţiei naturale avînd în vedere funcţia lor adaptativă. Circuitele neuronale considerate a
fi în relaţie cu frica şi anxietatea protejează oamenii şi animalele de vătămături fizice, iar
circuitele neuronale, pentru mânie şi agresiune, servesc la învingerea opoziţiei şi a
frustrării. Această opoziţie poate fi întâlnită şi la Seligman (1971), la Leahy & Holland
(2000). În efortul lor de a explica izolarea socială, aceşti autori arată că speciile sunt
genetic predispuse să achiziţioneze frică faţă de stimulii implicaţi în pericolele
supravieţuirii din trecutul lor evolutiv.
Cercetările ultimelor decenii au adus dovezi privind perspectiva evoluţionistă
asupra fricii şi izolării, arătând că tulburările emoţionale sunt însoţite de modificări
funcţionale în circuitele primare (John P.J. Pinel, Steven J. Barnes, Biopscyhology, Global
Edition, 2017, p. 494).
În viziune evoluţionistă, izolarea socială este un răspuns la un pericol, iar scopul ei
este de a proteja organismul. Adrenalina şi noradrenalina reglează metabolismul energetic
şi determină adaptarea organismului la stres, la situaţii noi. Astfel, hipersecreţia de
adrenalină, ca rezultat al factorilor stresanţi, determină creşterea frecvenţei cardiace,
hiperglicemia, etc. Acest ansamblu de reacţii de protecţie este denumit Sindromul de
luptă / de fugă (fight or flight), deoarece conţine răspunsuri care pregătesc individul
pentru a răspunde mai bine situaţiei periculoase, situaţiei neaşteptate care a intervenit.
Sociobiologii Henry & Stephens au dovedit specificitatea răspunsului endocrin la stres.
Prin experimente realizate pe animale, cei doi autori arată că o anumită categorie de

23
animale, de tip dominant, optează pentru răspunsuri de tip luptă /fugă însoţit de descărcări
catecolaminice. Animalele care aleg un comportament pasiv sunt expuse unor consecinţe
mai nocive decât prima grupă, datorită activării sistemului hipofizo-corticoadrenal şi a
secreţiei de corticosteroizi (https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/food.19790230239,
accesat la data de 15.01.2021).
Damasio şi colab. emit ipoteza evoluţiei creierului uman (a cortexului prefrontal)
în asemenea manieră încît să ofere organismului posibilităţi de adaptare, indiferent de
complexitatea mediului social în care acesta trăieşte. S-a constatat că sistemul neuronal
primitiv ce stă la baza învăţării aversive, a controlului pericolelor, este supraactivat la
subiecţii anxioși și izolați (https://journals.openedition.org/philosophiascientiae/1015, accesat la
data de 15.01.2021).
Cercetările actuale de psihologie cognitivă sunt focalizate pe relaţia dintre
memorie şi procesele afective, pe efectul emoţiilor asupra eficienţei procesării
informaţiei. Emoţiile sunt considerate, de către unii autori, antecedente ale procesării
informaţiei, punînd accent pe importanţa contextului în care este prelucrată informaţia.
Alţi autori analizează emoţiile ca rezultat al evaluării cognitive. Acelaşi stimul
poate produce reacţii emoţionale diferite, în funcţie de codarea şi interpretarea stimulului
de către subiect.
Mircea Miclea susţine că „din punct de vedere cognitiv, sistemele mnezice
(episodic şi semantic), diferă prin modul de organizare a informaţiei şi tipul de procesare”
(Mircea, Miclea, Psihologie cognitivă: modele teoretico-experimentale, 1994, p. 305). Similar
lui Bower (1981), autorul susţine că informaţiile din memoria episodică ar fi asociate cu
reacţii emoţionale, fiind organizate în jurul unui nod emoţional.
Conform teoriei reţelelor asociative a lui Gordon H. Bower (1981), fiecare stare
emoţională are un nod specific, o unitate specifică ce există în memorie şi care colectează
alte aspecte ale acestei emoţii pe baza unor indici asociativi. Fiecare unitate emoţională
este conectată la propoziţii care descriu evenimentul din viaţa persoanei, eveniment care a
declanşat emoţia. Cînd starea de activare a acestor noduri atinge un nivel-prag, aceasta se
propagă şi activează acele noduri, care produc un comportament aferent.
Din perspectiva clasică, cotele ridicate de activare neuropsihică generală sunt
dezorganizatoare, perturbînd activitatea de procesare a informaţiei. Abordarea cognitivă
este focalizată pe efectele congruenţei dintre trăirea afectivă a subiectului şi calităţile
afective ale informaţiei.

24
 Legea Yerkes-Dodson are la bază relaţia dintre nivelul de performanţă şi cel al
arousal-ului (al activării neuropsihice generale) în funcţie de tipul sarcinii. Din
perspectiva cognitivă, s-a emis ipoteza că fenomenele descrise de această lege sunt
emergenţe ale relaţiilor dintre memoria de lucru şi atenţia în sarcinile dificile (Miclea,
1994; Georgieff, 1996). Supraactivarea unor unităţi cognitive în sarcinile complexe
generează, pe baza mecanismului inhibiţiei laterale, subactivarea altor informaţii din
memoria de lucru. Astfel, aceste informaţii necesare rezolvării sarcinii (din memoria de
lucru) nu sunt disponibile, iar performanţa scade.
John P.J. Pinel spune că „nu există o structură a creierului responsabilă pentru
selectivitatea atenţiei, aceasta fiind produsul competiţiei dintre semnalele senzoriale
pentru acces la circuitele mediate conştient. Aşadar, creierul nostru are o capacitate
limitată pentru procesare conştientă” (John P.J. Pinel, Steven J. Barnes, 2017, p. 496).
Majoritatea cercetărilor arată că izolarea socială alterează îndeosebi sarcinile care
depind de atenţie prin (J.T. Cacioppo, L.C. Hawkley, 2003):
- reducerea globală a capacităţii de lucru a subiectului, a resurselor disponibile
pentru operaţiile cognitive necesare rezolvării sarcinii;
- hipervigilenţa însoţită de distractibilitate excesivă (hipervigilenţă anxioasă
ineficace);
- diminuarea capacităţii memoriei de lucru și a memoriei operatorii.
Adepţii psihologiei cognitive ne învaţă să analizăm izolarea într-o manieră funcţională şi
să nu limităm studiul ei la patologie. Izolarea trebuie privită ca un răspuns normal la
noutate, la necunoscut, având un rol major în dezvoltarea cognitivă a individului (J. Holt-
Lunstad, T.B. Smith, J.B. Layton, 2010).
În acord cu concepţia lui Goergieff, autorii preocupaţi de motivaţia umană văd, la
rîndul lor, în anxietate o sursă de mobilizare a personalităţii copilului şi adolescentului.
Influenţa izolării asupra cogniţiei trebuie să ne clarifice blocajele trăite de copil pe
parcursul şcolarităţii, stările lui de inhibiţie secundară ca rezultat al fenomenului de
interferenţă. Gradul de dificultate al sarcinii, în viziunea cognitivă, este generator al
fenomenului de interferenţă prin deteriorarea performanţei, datorită competiţiei sale cu o
altă activitate care reclamă aceleaşi mecansme de procesare, interferenţa fiind foarte
ridicată în interiorul aceleaşi modalităţi senzoriale.
Lazarus arată că stresul şi izolarea socială sunt emergenţe ale evaluării cognitive a
situaţiei şi a resurselor de a face faţă. Alţi autori pun accent pe stilul şi schema cognitivă a
persoanei, adică pe maniera (şi preferinţa) în care informaţia este stocată, organizată şi

25
activată, pe acordarea de semnificaţii personale situaţiilor de viaţă. Astfel, Eysenck &
Keane arată că în rezolvarea unei situaţii problematice sunt implicate abilităţile cognitive
ale subiectului, dar şi schemele cognitive ale acestuia, scheme care sunt mult mai
importante în elaborarea răspunsurilor decît nivelul activării fiziologice a organismului.
Schemele cognitive implică cogniţii despre sine, ambianţă socială, posibilităţile viitoare
ale subiectului. Cei doi autori susţin că un anumit conţinut al schemelor cognitive nu
poate fi monitorizat prin metacogniţie, cu toate că o parte a acestora (a schemelor de
cogniţie) este accesibilă conştiiţei.
Beck şi colab., susţin că cea mai acută problemă a subiecţilor izolați este
dezvoltarea acestor pattern-uri cognitive exagerate în relaţie cu pericolul, ca urmare a
interpretării experienţelor trăite ca ameninţătoare. Izolarea socială se instalează datorită
faptului că modelul cognitiv al izolaților conţine o serie de reguli care etichetează
evenimentele relativ inofensive ca periculoase. Strategiile izolatului social sunt
disfuncţionale datorită vulnerabilităţii sale. Literatura izolatului citează tendinţa
anxiosului la inferenţe arbitrare, prezenţa unor pattern-uri de percepţii distorsionate în
relaţia cu ceilalţi şi o asimetrie cognitivă (este vorba de balanţa între cogniţiile pozitive şi
cele negative), incapacitatea izolatului de a anticipa comportamente eficiente ca răspuns
la stimulii anxiogeni. Unii autori vorbesc despre sentimentul ineficacităţii personale la
singuratici, sentiment ce amplifică în cascadă cogniţiile negative şi senzaţiile vegetative,
cu proiectare în viitor a eşecului lor în relaţie cu ceilaţi.
Dacă analizăm cu atenţie abordarea cognitivistă a izolării sociale constatăm o
limitare a acestor autori la vulnerabilitatea psihologică a persoanei izolate, în detrimentul
vulnerabilităţii biologice. În literatura de orientare cognitivistă, vulnerabilitatea biologică
a persoanei privind apariţia tulburărilor depresive este neglijată, fapt ce atrage după sine o
serie de critici la adresa orientărilor cognitiviste. Este doctrina care supralicitează rolul
cogniţiei în dezvoltarea personalităţii, nivelul biologic, emoţional şi întrepătrunderea
acestora cu nivelul cognitiv şi comportamental fiind neglijată.

2.2. Modelul factorial și neurobiologic în izolarea socială

Eysenck este primul autor care pune în discuţie natura factorială a izolării şi
încearcă să situeze izolarea socială în paradigma personalităţii. Astfel, el defineşte stările
clinice de izolare socială prin introversiune şi un nivel ridicat de neuroticism.

26
Instabilitatea emoţională, la rândul său, rezultă din întrepătrunderea trăsăturilor de izolare,
depresie, subapreciere şi timiditate
(https://www.sciencedirect.com/topics/psychology/eysenck, accesat la data de 21.01.2021).
Jeffrey A. Gray este preocupat de lucrările privind analiza izolării scrise de H. J.
Eysenck şi dezvoltă un nou model al însingurării, ce are la bază un sistem neuronal unitat
alcătuit dintr-o serie de componente corelate între ele.
Spre deosebire de abordarea cognitivistă axată pe analogia creier-computer, în
studiul gîndirii umane, social-cognitiviştii aduc în prim plan rolul modelării sociale a
cogniţiilor centrate pe sine, lume şi viitor. În concepţia lor, scopurile, speranţele,
anxietăţile sunt factori ce motivează comportamentul uman. Proiectarea acţiunilor noastre
viitoare îşi pune amprenta asupra comportamentului nostru.Astfel, un subiect anxios, dacă
este susţinut de terapeutul său prin sugestii pozitive, va depăşi situaţiile anxiogene.
Un studiu efectuat de Barlow arată că persoanele izolate social experimentează stresul ca
imprevizibil şi incontrolabil, iar faza de elaborare a coping-ului este dominată de
hipervigilenţă şi anxietate. Lazarus şi colab., prin cercetările lor, ajung la concluzia că
„oamenii, în confruntarea lor cu evenimentele existenţiale, depun eforturi cognitive şi
comportamentale pentru a stăpâni solicitările care exced resursele personale. Ajustarea
(coping-ul) reprezintă un repertoriu de comportamente învăţate, iar în derularea
proceselor de coping sunt implicate mecanismele defensive”
(https://psycnet.apa.org/record/1966-35050-000, accesat la data de 21.01.2021).
Autorii preocupaţi de stabilitatea diferenţelor individuale în coping arată că
subiecţii cu scoruri mari la depresie și izolare recurg cu predilecţie la coping-ul focalizat
pe emoţie în situaţii de stres. Concluzia noastră este că aici se află originea eşecului, atât
de frecvent la persoanele izolate. Faptul că eforturile lor congnitive şi comportamentale
nu sunt focalizate pe problema cu care se confruntă, arată că sunt dominate de
ameninţarea ce rezultă din evaluarea situaţională, de subiectivitatea acestei evaluări.
Persoanele izolate au tendinţa de a evalua evenimentele relativ inofensive ca
periculoase, deci sunt dominate de cogniţii disfuncţionale. Faptul că persoanele izolate nu
pot anticipa comportamente eficiente în situaţii critice şi conştientizează ineficacitatea
personală, favorizează amplificarea cogniţiilor catastrofice şi a senzaţiilor vegetative.
Practic stilul personal de evaluare a evenimentelor de viață se întrepătrunde cu evaluarea
situațională.

27
 În viziunea social-cognitivă a personalității, autoeficacitatea (self-efficacy)
reprezintă încrederea persoanei în capacitățile sale de a îndeplini cu succes o sarcină
specifică, de a menține sub control evenimentele care îi afectează viața.
Cercetările lui Albert Bandura privind terapia focalizată pe creşterea autoeficienţei
la subiecţii cu conduite fobice sugerează că stările depresive nu provin numai din
evaluarea unei situaţii ca fiind ameninţătoare, ci din conştientizarea ineficienţei resurselor
de coping.
Teoria tranzactională elaborată de Lazarus consideră stresul izolării ca o
subcategorie a emoţiei, iar studiul emoţiei privind rolul său în adaptarea umană îl
consideră fundamental. Autorul sugerează că utilitatea investigării trăirilor noastre
(anxietatea, furia, tristeţea, culpabilitatea) este mult mai mare în comparație cu studiul
stresului. Conform teoriei sale, stresul este o relaţie particulară între subiect şi mediul
ambient, iar efortul său de evaluare a situaţiilor cu care se confruntă persoana dezvoltă
acţiuni de căutare şi monitorizare a informaţiilor. Dacă informaţiile culese conturează
situaţia ca fiind ameninţătoare pentru subiect, atunci acesta este invadat de izolare și
anxietate. Atunci când nici o alternativă de răspuns nu rezolvă pozitiv relaţia subiect-
mediu, semnificaţia ameninţării câştigă în intensitate, iar cotele de stres cresc
considerabil.

2.3. Modelul bio-psiho-social al izolării sociale

David Barlow susţine că izolarea socială trebuie raportată la vulnerabilitatea la

stres a persoanei. Anumite persoane prezintă o vulnerabilitate biologică crescută la stres
datorită aportului eredităţii. O serie de studii efectuate în scopul identificării rolului
factorilor genetici şi de mediu în etiologia tulburărilor anxioase au dus la identificarea
unui grup de gene ce provoacă o vulnerabilitate pentru aceste tulburări (David H. Barlow,
2016, p. 144).
Dincolo de vulnerabilitatea biologică, anumite persoane prezintă de asemenea o
vulnerabilitate psihologică la stres. Aceşti indivizi percep ca stresante evenimentele
neprevăzute, deoarece ei nu deţin un control asupra acestor evenimente, nu le pot stopa şi
nici înțelege.
Atât Barlow cât şi Wilson şi colab., susţin concepţia potrivit căreia la baza
tulburărilor de izolare socială se află nu numai vulnerabilitatea biologică la stres a
persoanei, ci şi vulnerabilitatea psihologică. Se presupune că femeile sunt mult mai

28
predispuse la stres și izolare decât bărbaţii, fapt constatat pe baza studiilor la om şi la
celelalte primate. Se pare că femeile sunt biologic predispuse la frică, iar această
predispoziţie interacționează cu influenţele sociale şi culturale, dar şi cu statusul socio-
economic scăzut.
Modelul dezvoltat de Barlow explică de ce o mulţime de persoane au răspunsuri
izolate de izolare, frică sau atacuri de panică, fără a dezvolta niciodată tulburarea de
panică.

29
 CAPITOLUL III
OBIECTIVELE ȘI METODICA CERCETĂRII IZOLĂRII SOCIALE

3.1. Obiectivele cercetării

Izolarea socială, ca dimensiune a conduitei emoţionale, ca particularitate a

subiectului uman poate fi abordată prin următoarele obiective:
1. Evidenţierea diferenţei de gen în ceea ce priveşte izolarea socială. Se presupune
că există o diferenţă în ceea ce priveşte anxietatea socială şi felul în care aceasta este
percepută de subiecţii de gen feminin şi de subiecţii de gen masculin.
2. Surprinderea unei schimbări atunci când persoanele sunt puse în situaţia de a
face faţă unor interacţiuni sociale. Atunci când ar exista posibilitatea ca în viitor subiecţii
să fie evaluaţii în privinţa interacţiunilor sociale, se presupune că sentimentul de izolare
socială a acestora va creşte.
3. Identificarea unei legături între genul subiecţilor şi tipul de manipulare
experimentală.
4. Identificarea unor instrumente valide prin care să se evalueze izolarea socială.
5. Administrarea instrumentului pe patru loturi de subiecţi: cele două nivele ale
manipulării având fiecare un număr aproximativ egal de subiecţi de gen feminin şi
subiecţi de gen masculin.

3.2. Scopul cercetării

Cercetarea de faţă prezintă atât un studiu corelaţional, cât şi un studiu

experimental. Studiul corelaţional constă în evidenţierea diferenţei de gen în ceea ce
priveşte izolarea socială. Studiul experimental vizează o manipulare experimentală a
izolării sociale a subiecţilor.
Scopul acestei cercetări este de a arăta cum se prezintă izolării socială în rândul
elevilor de gen feminin, în comparaţie cu cei de gen masculin. De asemenea această
cercetare mai arată felul în care o manipulare experimentală a izolării sociale duce la o
creştere a acesteia.

30
 Aşa cum am văzut în partea teoretică a acestei lucrări există mai mulţi factori care
duc la creşterea izolării persoanei.
De asemenea, criza mondială creată de pandemia Covid 19 a generat distanțarea
socială și izolarea la domiciliu. Suntem ființe sociale programate prin mecanisme
biologice și comportamentale să avem și să susținem interacțiuni cu ceilalți. Privând
organismul de această nevoie de bază, impactul negativ asupra sănătății fizice și mentale
poate fi semnificativ.
Efectele izolarii pot fi la fel de riscante ca hipertensiunea arterială, fumatul sau
obezitatea.
De ce este dificilă izolarea? Suntem obișnuiți să trăim în comunitate și să avem
legături de diverse tipuri cu cei din jur.
Izolarea are impact atât asupra sănătății mentale, cât și a celei fizice, de la
reducerea capacității de a gestiona situațiile stresante, la dificultăți de a lua decizii, de a
memora și prelucra informațiile până la instalarea depresiei, a anxietății, atacurilor de
panica și creșterea riscului de îmbolnăvire, deoarece sistemul imunitar al unei persoane
singure raspunde diferit în lupta contra virusurilor.
Izolarea socială mai este asociată frecvent cu anxietatea socială și tulburarea de
stres post-traumatic, descoperindu-se de cercetători că aceasta provoacă acumularea unei
substanțe chimice la nivel cerebral, dar și faptul că blocarea acesteia printr-un tratament
adecvat ar putea combate efectele negative ale izolării.

3.3. Câmpul teoretic al cercetării

În martie 2020, Organizația Mondială a Sănătății a declarat focarul COVID-19 o

pandemie globală, determinând majoritatea guvernelor mondiale să emită ordine de
izolare la domiciliu, în efortul de a minimiza răspândirea COVID-19. Ca urmare, a apărut
o situație unică, în care cea mai mare parte a populației lumii a fost limitată la să se
izoleze la casele lor, numai personalul medical și alți lucrători esențiali fiind lăsați să-și
părăsească casele în mod regulat. Pentru multe familii, acest stres de a sta izolat la
domiciliu este amplificat de provocarea de a lucra de acasă, în timp școlile au fost închise
în efortul de a încetini răspândirea bolii.
Școala online a început să lase amprente asupra copiilor. Părinții sunt și ei afectați.
Mamele sunt și ele „victimele” școlii online. Este vizibil deja, că cei mici au un alt

31
comportament, sunt mult mai agitați, nesiguri pe ei, iar cel mai grav este că majoritatea
dintre ei încep să vorbească greșit din punct de vedere gramatical.
Totul din cauza lipsei de socializare și lipsa educației primită în școală. O altă
problemă este că elevii petrec ore-n șir în fața ecranelor și interacționează mai puțin.
Din păcate, mulți copii se confruntă deja și cu izolarea socială și anxietatea, sau
mai grav de atât, chiar cu depresia. Așadar, în urma acestei perioade, în care socializarea a
lipsit cu desăvârșire,  trei efecte negative a școlii online, cele mai des întâlnite în rândul
elevilor sunt: izolarea socială, depresia sau probleme de vedere.
Părinții au fost și ei foarte afectați în această perioadă, unii dintre ei prezentând
semne de izolare socială, depresie, nervozitate.
Există studii pe termen lung care arată că, după o perioadă de carantină, oamenii
se confruntă mai frecvent cu probleme cum ar fi izolarea socială, anxietatea, insomnia sau
dificultăţi în a face faţă stresului. S-a mai constatat că nu există diferenţe în acest sens
între persoane tinere sau vârstnice, între bărbaţi şi femei. Cu toţii putem fi afectaţi de
consecinţele izolării. De aceea este şi indicat ca astfel de măsuri să fie aplicate doar atunci
când sunt neapărat necesare.  
O atenție specială trebuie acordată adolescenților, care pot resimți această perioadă
mult mai intens și, prin urmare, suferi mai mult. Apartenența și interacțiunea socială sunt
două aspecte esențiale ale adolescenței, de care tinerii sunt, acum, privați, iar acest lucru
își poate spune cuvântul în parcursul lor de dezvoltare.   
Trebuie să ținem cont că interacțiunea adolescenților cu persoane din afara
cercului familial îi ajută să își contureze identitatea, gândirea logică, principiile morale și
aspirațiile de viitor. Feedback-ul primit strict din partea familiei, în coconul căminului, nu
este suficient pentru dezvoltarea uniformă a identității adolescentului, iar, din acest punct
de vedere, el are de suferit în această perioadă. 
Adolescența nu se încheie la 18 ani, ci în jurul vârstei de 23. Cât timp merg la
școală, tinerii se pot distanța de părinți și pot învăța să se bazeze pe forțele proprii pentru
a rezolva  diverse situații. În prezent, ei nu se bucură de acest context, ceea ce le poate
afecta spiritul întreprinzător și puterea de discernământ. 
Pentru a depăși cu brio această perioadă, adolescenților li se recomandă conectarea
frecventă cu prietenii și colegii, prin canalele social media sau apeluri video, dar și
hrănirea spiritului civic, prin întreprinderea de acțiuni umanitare și de voluntariat, în
limita siguranței personale.

32
3.4. Ipotezele cercetării

În contextul pandemiei, tinerii au fost o categorie vulnerabilă și expusă gradului

de izolare socială. În demersul cercetării, am pornit de la premisa faptului că genul este un
criteriu de diferențiere al gradului de izolare socială.
Cercetarea noastră privind influenţa genului asupra izolării sociale şi manipularea
experimentală a izolării sociale a pornit de la următoarele ipoteze, care au fost clasificate
în următoarele categorii: ipoteze generale şi ipoteze specifice (de lucru).

Ipoteza generală nr.1

Genul subiecţilor influenţează izolarea socială.
În raport cu această ipoteză am anticipat că:
a. Subiecţii de gen feminin vor avea o izolare socială semnificativ mai mare decât
subiecţii de gen masculin.
b. Subiecţii de gen feminin vor obţine scoruri semnificativ mai mari la
chestionarul destinat evaluării izolării sociale.
c. Subiecţii de gen masculin vor obţine scoruri semnificativ mai mici la
chestionarul destinat evaluării izolării sociale.

Ipoteza generală nr. 2

Manipularea experimentală influenţează izolarea socială.
Această ipoteză generală a determinat emiterea a 3 ipoteze specifice:
a. Subiecţii care au fost sub tratamentul experimental vor avea o izolare
semnificativ mai mare decât cei care nu au fost.
b. Subiecţii care au fost sub tratamentul experimental vor obţine scoruri
semnificativ mai mari la chestionarul destinat evaluării izolării sociale.
c. Subiecţii care nu au fost sub tratamentul experimental vor obţine scoruri
semnificativ mai mici la chestionarul destinat evaluării izolării sociale.
Pe baza acestor două ipoteze generale am stabilit 2 ipoteze specifice:
a. Subiecţii de gen feminin care au fost sub tratamentul experimental vor avea o
izolare socială semnificativ mai mare decât subiecţii de gen feminin care nu au fost.

33
 b. Subiecţii de gen masculin care au fost sub tratament experimental vor avea o
izolare mult mai mare decît subiecţii de gen masculin care nu au fost sub acest tratament.

Ipoteza generală nr. 3

Există diferenţe semnificative între cele două dimensiuni ale instrumentului
care masoară izolarea socială.
De la ipoteza aceasta au fost formulate o ipoteză specifică:
a. Subiecţii vor obţine scoruri semnificativ mai mari la dimensiunea evitare la
chestionarul destinat evaluării izolării sociale.
b. Există diferenţe semnificative între subiecţii de gen feminin şi cei de gen
masculin la ambele dimensiuni ale instrumentului.
c. Există diferenţe semnificative între subiecţii din grupul experimental şi cei din
grupul de control la ambele dimensiuni ale instrumentului.

3.5. Metodologia utilizată

3.5.1. Instrumentul utilizat pentru colectarea datelor
Pentru colectarea datelor referitoare la izolarea socială s-a aplicat un singur
chestionar – Scala de Anxietate Socială Liebowitz (LIAS), chestionar aplicabil și
situațiilor de izolare socială.
Scala de Anxietate Socială Liebowitz (LIAS) este un chestionar dezvoltat de către
Michael R. Liebowitz, psiholog şi cercetător. Chestionarul cuprinde 24 de situaţii, fiecare
item fiind evaluat pe două dimensiuni, una pe dimensiunea „frică” şi cealaltă pe
dimensiunea „evitare”. Fiecare situaţie este evaluată pe o scală în 4 puncte, unde la
dimensiunea „frică”, 0 înseamnă deloc, 1 – puţin, 2 – mediu, 3 – foarte mult; la
dimensiunea „evitare”, 0 înseamnă niciodată, 1 – câteodată, 2 – deseori, 3 – întotdeauna.
Există mai multe studii în care este folosit acest chestionar. Unul dintre studii
urmăreşte să stabilească fidelitatea acestui chestionar. Au fost evaluaţi 382 de de pacienţi
provenind din alte studii care vizau tratamentul fobiei sociale. În urma administrării
chestionarului împreună cu alte instrumente s-a demonstrat că acest chestionar are o
consistenţă internă foarte bună. Fidelitatea la dimensiunea frică a fost de 0,92, iar la
dimensiunea evitare s- găsit un coeficient de fidelitate tot de 0,92.
Există mai multe versiuni ale scalei, una de autoevaluare a subiectului (LASA-
Self-Reported), o versiune pentru clinician (LASA – Clinician-Administered) şi o alta
pentru copii şi adolescenţi (LSAS – Children and Adolescents). Există puţine diferenţe

34
între cele două versiuni pentru adulţi. Ambele versiuni au o foarte bună consistenţă
internă (coeficient Cronbach peste 0,90) şi corelaţia dintre cele două versiuni ale scalei
este foarte bună; la fel, studiile arată o validitate convergentă şi discriminativă puternică
(Balon,2005). Scala furnizează 6 scoruri: unul pentru frica de interacţiune socială, altul
pentru frica de acţiune în context social, un scor pentru evitarea interacţiunii sociale, un
scor pentru evitarea acţiunii, un scor subtotal pentru acţiune şi un scor subtotal pentru
evitare. Foarte interesant este că la o analiză factorială scala Liebowitz nu răspunde la
soluţia cu doi factori, frica de acţiune şi interacţiune, aşa cum ne-am fi aşteptat (Safren şi
colab. 1999), ci evidenţiază existenţa a patru factori: frica de interacţiune socială, frica de
a vorbi în public, frica de a fi observaţi în public şi frica de a manca şi bea în public care
ar putea reprezenta forme distincte de izolare socială.
În studiul nostru chestionarul a fost tradus, şi s-a modificat scala de masură, fiind
folosită una în 5 puncte, unde pentru dimensiunea „frică” 1 înseamnă deloc. 2 – puţin, 3 –
mediu, 4 – destul de mult, 5 – foarte mult; la dimensiunea „evitare” 1 înseamnă niciodată,
2 – câteodată, 3 – mediu, 4 – deseori, 5 – întotdeauna. Subiectul trebuie să răspundă la o
situaţie atât pentru dimensiunea „frică”, cât şi pentru dimensiunea „evitare”.
La finalul chestionarului au fost adăugate întrebări ce vizau ce vizau aspecte
personale şi demografice (ANEXA 1).

3.5.2. Procedura de lucru și design-ul cercetării

La acest studiu au fost solicitaţi să participe elevi de clasa a XII-a, cu vârstele
cuprinse între 18-19 ani, din unităţile şcolare Colegiul Național „Zinca Golescu” Pitești şi
Colegiul Național „Alexandru Odobescu”, Pitești. Participarea s-a facut pe bază de
voluntariat. Subiecţii au fost informaţi că participarea la această cercetare presupune
completarea unui chestionar care cuprinde situaţii pe care le întâlnesc în viaţa de zi cu zi.
Ei au fost asiguraţi de confidenţialitatea demersului şi a rezultatelor obţinute la acest
chestionar.
Prima etapă a cercetării a presupus pretestarea chestionarului în vederea obţinerii
coeficientului de fidelitate. La pretestare au participat 23 de elevi din clasa a XII-a,
aparţinând Colegiului Național „Zinca Golescu”, Pitești. Dintre aceşti elevi, 12 au fost
fete şi 11 au fost băieţi. În urma colectării datelor s-a obţinut la dimensiunea „frică”, un
coeficient de fidelitate de 0.90, iar la dimensiunea „ evitare”, s-a obţinut un coeficient de
fidelitate de 0.81. Pe ambele dimensiuni s-a obţinut un coeficient de fidelitate de 0.92.

35
(ANEXA 2). Deoarece s-a obţinut o consistenţă foarte bună a chestionarului s-a trecut la
etapa a doua a cercetării şi anume testarea propriu-zisă.
În cadrul testării propriu-zise au participat un lot de 122 de subiecţi. Dintre aceştia
63 au fost fete şi 59 băieţi. Subiecţii au făcut parte din unităţile școlare menţionate
anterior și anume, Colegiul Național „Zinca Golescu”, Pitești, şi Colegiul Național
„Alexandru Odobescu”, Pitești. Elevii aparţin claselor a XII-a şi au vârstele cuprinse
între 18 şi 19 ani. Etapa de testare a cuprins pe lângă variabila gen (masculin şi feminin)
şi variabila manipulare experimentală (grup de control şi grup cu manipulare
experimentală). S-au echilibrat toate grupurile experimentale asfel că, pentru fiecare grup
al variabilei manipulare experimentală au existat cîte 61 de subiecţi, grupul experimental
având 33 de fete şi 28 de băieţi, iar în grupul de control 30 au fost fete şi 31 băieţi.
Grupul de control a primit acelaşi chestionar ca şi în etapa pretestării (vezi
ANEXA 1), iar grupul care a fost manipulat a primit acelaşi chestionar numai că exista un
consemn modificat, în care li se spunea că vor primi după completarea chestionarului,
încă un chestionar care viza atitudinile lor în relaţiile cu cei din jur (ANEXA 1). Totodată
subiecţilor care aparţineau grupului care a fost manipulat li s-a spus şi verbal că vor primi
un al doilea chestionar în care se vor găsi itemi referitori la atitudinile lor în relaţiile cu
cei din jur.
După ce atât subiecţii din grupul de control au completat chestionarul, cât şi cei
care au fost manipulaţi, s-a produs debriefing-ul, în care li s-a spus celor din grupul de
control în ce constă cercetarea, iar celor din grupul manipulat li s-a spus că nu vor primi
un al doilea chestionar, iar consemnul a fost dat pentru a li se induce o stare de anxietate
socială mai mare, după care li s-a spus în ce constă cercetarea.
Culegerea datelor a fost realizată în luna mai, anul curent.
De menţionat că subiecţii care au participat la etapa pretestării nu au mai participat
la etapa de pretestare.
Pentru ca această cercetare să se desfăşoare în bune condiţii a fost cerut acordul
instituţiilor de învăţământ pentru ca aceasta să aibă loc. Chestionarele au fost aplicate la
trei clase de a XII-a de la Colegiul Național „Zinca Golescu”, Pitești şi la două clase de a
XII-a de la Colegiul Național „Alexandru Odobescu”, Piteșt i.

36
 Design-ul cercetării a fost unul de tip 2*2 mixt.
Manipulare experimentală (V.I.2)
GRUP CONTROL GRUP MANIPULAT
F I (30) II (33)
Gen B III (31) IV (28)
(V.I.1)
Design-ul cercetării (N = 122)

V.I.1 = variabila independentă 1 (genul).

V.I.2 = variabila independentă 2 (manipularea experimentală).

37
 CAPITOLUL IV
REZULTATELE CERCETĂRII
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA LOR

Distribuţia variabilei independente de gen

Analizând indicii statistici de start observăm că distribuţie este leptocurtică,
deoarece k=-2,029, ceea indică o împrăştiere relativ mică a datelor spre extreme. În ceea
ce priveşte simetria media este diferită de mediană (X= 1,51 şi Me= 2) şi pentru că media
este mai mică decât mediana distribuţia este înclinată spre stânga, adică spre valori mici,
de unde rezultă o asimetrie de dreapta. Putem spune că distribuţie este aproape normală
deoarece diferenţa dintre medie şi mediana nu este mare. La fel indicele skeweness este
pozitiv ( sk= 0.066) ceea ce indică o distribuţie înclinată spre dreapta. Distribuţia este
unimodală, deoarece există o singură valoare mod ( Mo= 2).

38
Fig. 4.1. Distribuţia variabilei independente gen

Distribuţia variabilei independente manipulare experimentală

Forma distribuţiei este platicurtică deoarece k= -2,034 ceea indică o împrăştiere
relativ mică a datelor spre extreme. Simetria este una normală deoarece media este egală
cu mediana (X= 1,5 şi Me= 1,5).Distribuţia este multimodală deoarece există mai multe
valori mod.

39
 Fig. 4.2. Distribuţia variabilei independente manipulare experimentală

Corelaţia variabilelor independente gen şi manipulare experimentală

Corelaţia este pozitivă, deoarece r= 0,049, ceea ce înseamnă că rezultatele mici la
variabila gen se asociază cu rezultate mici la variabila manipulare experimentală,
rezultatele medii la variabila gen se asociază cu rezultate medii la variabila manipulare
experimentală şi rezultatele mari la variabila gen se asociază cu rezultate mari la variabila
manipulare experimentală. Corelaţia aparţine intervalului ( 0,30; 0,50), astfel încât este o
corelaţie medie. Deoarece p>0.050 (p= 0,59), corelaţie este nesemnificativă, nu apare
nicio legătură semnificativă între rezultatele de la variabila gen şi rezultatele variabilei
manipulare experimentală.

40
 În urma analizei de varianţă ANOVA UNIVARIATE s-a constat că genul nu
influenţează izolarea socială deoarece raportul dintre varianţe este de 0,064 (F(1; 121)=
0,0464) şi p>0,050 (p= 0,801). Nu apar diferenţe între rezultatele subiecţilor de gen
feminin şi cei de gen masculin, deoarece p> 0,050 (p= 0,801).
Pentru a vedea dacă manipularea experimentală influenţează izolarea socială s-a
folosit aceeasi analiză de varianţă ANOVA UNIFACTORIAL în urma căreia s-a constatat
că manipularea experimentală influenţează anxietatea socială, deoarece p<0,050 (F(1;
121)= 371,51, p=0,001). Pentru a vedea care este diferenţa dintre grupul de control şi
grupul care a fost sub tratamentul experimental s-a analizat media diferenţei dintre cele
două medii, astfel că Xdif= 78,11. La un p< 0,050 (p= 0,001) se constată că apar diferenţe
semnificative între rezultatele grupul de control si rezultatele grupului care a fost sub
tratament experimental, în sensul că cei din grupul de control au o medie a rezultatelor
mai mică decât cei din grupul experimental (Xgr control=83,97 şi Xgr manipulat=
162,08) (ANEXA 3). Datele obţinute în vederea analizei efectului variabilei gen asupra
variabilei manipulare experimentală au arătat că nu există un efect al variabilei gen asupra
variabilei manipulare experimentală, deoarece p> 0,050 (F(1; 121)= 0,361, p= 0,549).

41
 Pentru a explica efectul variabilei gen asupra variabilei manipulare experimentală,
va trebui sa se compare subiecţii de gen masculin şi cei de gen feminin din ambele
grupuri ale manipulării experimentale, respectiv subiecţii din grupul de control şi cei din
grupul experimental ale variabilei gen. Pentru aceasta se va folosi TESTUL T pentru a
compara două eşantioane independente.

V.I.1 Manipulare experimentală

Grup control(1) Grup experimental(2)
V.I.2 Gen Masculin(1) Gr 1(84,67) Gr 2(160,35)
Feminin(2) Gr 3(83,26) Gr 4(163,81)
Tabel 1. Anxietatea socială
Tabel 4.1. Izolarea socială

Estimated Marginal Means of izolarea sociala

Fig. 4.3. Mediile celor două variabile independente la izolarea socială

42
 Pentru a vedea dacă există diferenţe semnificative între cele două dimensiuni ale
instrumentului s-a folosit TESTUL T pentru eşantioane perechi. Corelaţia a fost pozitivă
şi semnificativă (r= 0,93, p<0,001) astfel că se păstrează ierarhia subiecţilor. Media la
dimensiunea frică(Xfrică= 57,40) diferă semnificativ de media la dimensiunea
evitare(Xevitare= 65,69), în sensul că subiecţii au avut scoruri mai mari la dimensiunea
evitare faţă de dimensiunea frică (t= -11,230, p<0,001).(ANEXA 3).
Pentru a vedea diferenţele dintre subiecţi la dimensiunea „frică” s-a folosit
ANOVA UNIVARIATE. S-a găsit că la variabila gen nu există diferenţe semnificative
între subiecţii de gen masculin şi cei de gen feminin(F(1; 121)= 0,154, p> 0,695). La
variabila independentă manipulare experimentală au fost găsite diferenţe semnificative
între cele două nivele ale variabilei (F(1;121)= 331,44, p<0,001), în sensul că grupul în
care subiecţii au fost sub tratamentul experimental au obţinut rezultate semnificativ mai
mari decât cei din grupul de control la dimensiunea „frică” a chestionarului (Xdif= 38,23,
Xgr control= 38,28 şi Xgr manipulat=76, 52).
Între cele două variabile independente, şi anume genul şi manipularea
experimentală nu există un efect de interacţiune deoarece F(1;121)=0,199 şi p>0,657.

Estimated Marginal Means of izolarea sociala la dimensiunea frica

Fig.4.4. Mediile celor două variabile independente la dimensiunea „frică”

43
 V.I.1 Manipulare experimentală
Grup Grup experimental(2)
control(1)
V.I.2 Masculin(1) Gr 1(39,16) Gr 2(76,46)
Gen Feminin(2) Gr 3(37,40) Gr 4(76,57)
Tabel 4.2. Dimensiunea „frică”

După ce a fost efectuat Testul T pentru a compara două eşantioane independente,

s-a găsit că există diferenţe atât la subiecţii de gen feminin cât şi la cei de gen masculin
între grupul experimental şi cel de control la dimensiunea „frică” a chestionarului
(t= -11,44, p>0,001 şi t= -14,59, p>0,001).
La variabila manipulare experimentală nu s-au găsit diferenţe semnificative între
subiecţii de gen feminin si cei de gen masculin la dimensiunea „frică” a chestionarului.
(t=0,768, p<0,445 şi t=-0,032, p<0,975).
În privinţa dimensiunii „evitare” nu există diferenţe semnificative între subiecţii
de genul feminin şi cei de genul masculin (F(1;121)= 0,702, p<0,404). Între subiecţii din
grupul de control şi cei din grupul experimental există diferenţe semnificative (F(1;121)=
326,09, p>0,001), în sensul că cei din grupul de control au obţinut rezultate mai mici în
comparaţie cu cei din grupul experimental (Xdif= 39,87, Xgr control=45,69 şi Xgr
manipulat= 85,56).
Nu există un efect de interacţiune între cele două variabile, deoarece p<0,498.

Estimated Marginal Means of izolarea sociala la dimensiune evitare

44
 Fig. 4.5. Mediile celor două variabile independente la dimensiunea „ evitare”

V.I.1 Manipulare experimentală

Grup Grup experimental(2)
control(1)
V.I.2 Masculin(1) Gr 1(44,51) Gr 2(83,89)
Gen Feminin(2) Gr 3(45,86) Gr 4(87,24)
Tabel 4.3. Dimensiunea „evitare”

În urma efectuării Testului T pentru eşantioane independente s-a găsit că există

diferenţe atât la subiecţii de gen feminin cât şi la cei de gen masculin între grupul
experimental şi cel de control la dimensiunea „evitare” a chestionarului.(t= -10,99,
p>0,001 şi t=-15,02, p>0,001).
La variabila manipulare experimentală nu s-au găsit diferenţe semnificative între
subiecţii de gen feminin si cei de gen masculin la dimensiunea „evitare” a chestionarului.
(t= 0,122, p>0,904 şi t= -1,001, p>0,391).
În urma analizelor efectuate utilizând opţiunile aplicaţiei SPSS 19.00 for
Windows, ipotezele cercetării au fost confirmate doar în anumite aspecte. Nu s-a
confirmat ipoteza conform căreia genul influenţează gradul de izolare socială. Asfel că şi
toate celelalte ipoteze specifice au fost infirmate: nu există diferenţe semnificative între
subiecţii de gen masculin şi cei de gen feminin.
În ceea ce priveşte ipoteza care spune că manipularea experimentală influenţează,
aceasta se confirmă şi totodată se confirmă şi ipotezele specifice ce decurg din aceasta.
Astfel că subiecţii care au făcut parte din grupul experimental au avut o anxietate
semnificativ mai mare decît cei care au făcut parte din grupul de control. La fel subiecţii
din grupul experimental au avut scoruri mai mari la izolarea socială decât cei din grupul
de control.
Se infirmă ipoteza care presupun diferenţe între subiecţii de gen masculin şi
feminin la manipularea experimentală, dar se confirmă ipoteza conform căreia există
diferenţe între subiecţii de gen feminin la cele două grupuri ale manipulării
experimentale, cât şi în cazul subiecţilor aparţinând genului masculin.

45
 Se confirmă ipoteza conform căreia există diferenţe semnificative între cele două
dimensiuni ale chestionarului, şi anume subiecţii au obţinut rezultate semnificativ mai
mari la dimensiunea „evitare” decât la dimensiunea „frică”. În privinţa genului nu s-au
găsit diferenţe semnificative la niciuna dintre cee două dimensiuni, iar la variabila
manipulare experimentală au fost găsite diferenţe semnificative la ambele dimensiuni

CONCLUZII

Lucrarea aceasta şi-a propus să studieze influenţa izolării sociale printre persoane.
Lucrarea a început cu o descrierea a termenului de izolare, respectiv izolare socială, după
care a fost descrisă etiologia izolării sociale din perspectiva mai multor factori, printre
care se numără: factorii sociali, factorii psihologici, factorii cognitivi şi factorii biologici.
S-a continuat cu expunerea diferitelor modele explicative ale izolării, cum ar fi: abordarea
psihanalitică, cea evoluţionistă, cognitivă, behavioristă, modelul factorial şi
neurobiologic, modelul bio-psiho-social şi abordarea existenţialistă. Cu aceste teorii
explicative încheie partea teoretică a acestei lucrări.
În cadrul părţii practice se stabilesc obiectivele cercetării, scopul acestei, ipotezele
şi metodologia utilizată, dupa care se explică procedura de lucru. În continuare sunt

46
prezentate rezultatele cercetării, însoţite atât de interpretarea statistică, cât şi de cea
psihologică.
Principalele surse de pornire ale acestei lucrări cuprind:
- Declanșarea pandemiei COVID-19 care a intensificat starea de izolare socială și
declanșarea anxietății sociale;
- Creşterea stresului de zi cu zi pe fondul modificărilor în societate, precum şi
scăderea calităţii vieţii;
- Lipsa de informare asupra acestui simptom;
- Tratarea necorespunzător a anxietăţii sociale, interpretând-o ca timiditate.
Această cercetare s-a focalizat pe implicaţiile genului asupra izolării sociale şi pe
diferenţa dintre persoanele care au fost sub un tratament experimental si cei care nu au
fost sub acest tratament.
Cercetarea s-a efectuat pe un lot de 122 de subiecţi, dintre care 59 au fost de gen
masculin şi 63 au fost de gen feminin. Subiecţii au trebuit sa completeze un chestionar
(LSAS) destinat să măsoare nivelul de anxietate socială provocat de izolarea socială.
Subiecţii au fost împărţiţi în grupuri egale pentru a li se administra manipularea
experimentală. Celor din grupul experimental li s-a dat consemnul în cadrul
chestionarului, conform căruia după ce vor completa chestionarul vor primi un al doilea
chestionar care va cuprinde itemi referitori la interacţiunile cu cei din jur. Subiecţilor din
grupul de control li s-a dat chestionarul doar cu instrucţiunile de completare. Consemnul a
avut scopul de a-i face pe subiecţii grupului experimental să resimtă o anxietate mai mare
faţă de cei din grupul de control.
Două ipoteze au fost confirmate dintre cele trei prevăzute la la începutul
capitolului patru. Prin aplicarea manipulării experimentale s-a obţinut ceea ce s-a dorit,
astfel că subiecţii din grupul experimental au avut o izolare mult mai mare decât cei din
grupul de control. Cei din grupul experimental au obţinut scoruri mai mari la chestionarul
destinat evaluării anxietăţii sociale, în timp ce subiecţii din grupul de control au obţinut
scoruri mai mici la acelasi chestionar.
Ipoteza conform căreia genul influenţează izolarea socială a fost infirmată şi
totodată si ipotezele specifice prevăzute de aceasta.
În ceea ce priveşte existenţa diferenţei dintre cele două dimensiuni ale
chestionarului, şi anume dimensiunea „frică” şi dimensiunea „evitare”, aceasta a fost
confirmată, găsindu-se că media la dimensiunea „evitare” este mult mai mare decât la
dimensiunea „frică”.

47
 Ipotezele care au rezultat din primele două ipoteze generale, au fost şi ele
confirmate, astfel că atât subiecţii de gen masculin, cât şi cei de gen feminin au avut o
anxietate mai mare în condiţia de manipulare experimentală decât în condiţia grup de
control.
Pornind de la obiectivele fixate la începutul capitolului precedent, dintre cele cinci
obiective, patru au fost îndeplinite si anume: faptul că manipularea experimentală a dus la
creştere a anxietăţii sociale, s-a stabilit o legatură între genul subiecţilor şi manipularea
experimentală, s-a identificat un instrument valid pentru a măsura anxietatea socială şi
administrarea lui pe un lot de patru grupe de subiecţi. Obiectivul stabilirii unei legături
între genl subiecţilor şi anxietatea socială nu a fost îndeplinit, deoarece nu a fost
confirmată ipoteza care presupunea acest aspect.
În cadrul acestei lucrări s-a dorit să se evidenţieze amploarea pe care a luat şi
continuă să o ia anxietatea socială, precum şi a legăturii dintre anumite variabile cu
anxietatea socială.
Stresul de zi cu zi, cerinţele tot mai exigente fie din partea părinţilor, fie din partea
sistemului de învăţământ sau a serviciului, toate pot să ducă în timp la apariția izolării
sociale și declanșarea anxietăţii sociale. Într-o societate în care sunt apreciate dezinhibiţia,
extroversiunea, o persoană timidă poate să-şi interiorizeze sentimentele şi să trăiască cu
frica că toate gesturile si vorbele lui vor fi aspru judecate de către cei din jur, ducând în
timp dacă nu este controlată la o anxietate socială.
Tratarea izolării sociale necesită răbdare, curaj pentru a face faţă noilor provocări
şi pentru a face faţă temerilor care vin odată cu aceste provocări. Mai necesită de
asemenea si voinţă pentru a experimenta lucruri şi situaţii noi.
Pas cu pas, persoana care decide să se vindece de izolare socială poate învăţa să se
simtă mai confortabil. Fiecare pas înainte ajută la construirea încrederii pentru a face
următorul pas. Când anxietatea începe să dispară, se construiesc încrederea şi
sentimentele pozitive. Curând, persoana va începe să se gândească mai puţin la lucrurile
inconfortabile şi mai mult la cele distractive. Astfel că ea va reuşi să iasă din cercul vicios
al izolării sociale.
Această lucrare cercetează doar o parte a izolării sociale, cercetări viitoare sunt
necesare pentru a stabili influenţa genul asupra izolării sociale.
Prin intermediul acestei lucrări s-a demonstrat faptul persoanele evită situaţiile
care presupun o izolare socială, ei resimt frică față de acestea, dar într-o măsură mult mai

48
mare le evită. Acest lucru se datorează faptului că prin evitare persoanele se feresc să
simtă anxietate socială.
În concluzie instalarea izolării sociale se datorează atât factorilor genetici, dar mai
mult factorilor de mediu, deoarece aceştia au un impact major asupra dezvoltării
persoanei. Scopul final al acestei lucrări este de a vedea care sunt cauzele izolării sociale,
ce o influenţează şi în cadrul unor cercetări viitoare metode de tratament a izolării sociale.

BIBLIOGRAFIE

1) Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iași, 2005.
2) Dafinoiu, Ion, Boncu, Ștefan, Psihologie socială și dinamica personalității,
Editura Polirom, Iași, 2014.
3) Duduciuc, Alina, Ivan, Loredana, Psihologie socială, Studiul interacțiunilor
umane, Editura Comunicare, București, 2013.
4) Enăchescu, C., Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2001.
5) Filimon, L., Experiența depresivă: perspective socio-culturale, Editura Dacia,
București, 2002.
6) Holdevici, I., Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului
pentru un stil de viaţă optim, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005.

49
7) Holdevici, I., Psihoterapia tulburărilor anxioase, Editura Dual Tech, București,
2000.
8) Hope, D.A., Heimberg, R. G., Juster, H.R. & Turk, C.L., Managing social
anxiety: A cognitive-behavioral therapy approach, San Antonio, TX7
Psychological Corporation, 2000.
9) I.C.D. 10, Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament, Editura ALL,
București, 1994.
10) Leary, Mark R., Kowalski, Robin M., Social anxiety, Editura Guilford
Publications, București, 1997.
11) Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă: modele teoretico-experimentale, Editura
Polirom, Iași, 1994.
12) Moore, Bret. A., Cum să-ți controlezi anxietatea, Editura Trei, București, 2016.
13) Postel, J., Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică, traducere de
Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
14) https://www.neuroaxis.ro/izolare-sociala/
15) https://www.wsj.com/articles/SB122773240294660733
16) https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2020.02177/full
17) Case, C., Maner, J., (2014). Divide and conquer: when and why leaders
undermine the cohesive fabric of their group, J. Pers. Soc. Psychol. 107, 1033–
1050. doi: 10.1037/a0038201, articol disponibil pe site-ul
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/14563073/.
18) Cacioppo, J.T., Hawkley, L. C. (2003). Social isolation and health, with an
emphasis on underlying mechanisms. Perspect. Biol. Med. 46, S39–S52. doi:
10.1353/pbm.2003.0049, articol disponibil pe site-ul
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/14563073/,
19) https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/food.19790230239
20) https://journals.openedition.org/philosophiascientiae/1015
21) Thurston, R.C., Kubzansky, L.D. (2009), Women, loneliness, and incident
coronary heart disease. Psychosom. Med. 71, pp. 836–842, articol disponibil pe
site-ul https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/14563073/

50
 ANEXE

L.L.A.S.

Instrucţiuni:
Mai jos sunt date mai multe situaţii pe care le întâlniţi în viaţa de zi cu zi. Citiţi fiecare
situaţie şi apoi marcaţi cu un X măsura în care vă este frică de aceste situaţii și vă izolați
şi apoi măsura în care evitaţi aceste situaţii. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu
pierdeţi prea mult timp sa răspundeţi, marcaţi primul răspuns care vă vine in minte.

Frică 1- deloc 2- puţin 3- mediu 4- destul de mult 5-foarte mult

Evitare 1- niciodată 2- câteodată 3- mediu 4-deseori 5-întotdeauna

51
Nr.crt Frică Evitare
. Situaţia
1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
1. A vorbi la telefon în public
2. A participa la o activitate într-un
grup restrâns
3. A mînca în public
4. A bea cu alte persoane în locuri
publice
5. A vorbi cu cineva care a re
autoritate
6. A interpreta un rol, a interpreta un
cântec, a ţine un discurs în faţa
unui public
7. A merge la o petrecere
8. A lucra în timp ce eşti observat
9. A scrie în timp ce eşti observat
10. A suna pe cineva pe care nu îl
cunoşti foarte bine
11. A vorbi faţă în faţă cu cineva pe
care nu îl cunoşti foarte bine
12. A cunoşte persoane noi
13. A folosi o baie publică
14. A intra într-o cameră în care alţii
au fost deja
15. A fi în centrul atenţiei
16. A lua cuvântul la o întrunire

Frică Evitare
1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
17. A da un test în legătură cu
abilităţile, îndemînările sau
cunoştinţele tale
18. A-ţi exprima dezacordul sau
dezaprobarea faţă de cineva pe care
nu îl cunoşti foarte bine
19. A privi pe cineva pe care nu îl
cunoşti foarte bine în ochi
20. A prezenta oral un material pregatit
în faţa unui grup
21. A încerca să cunoşti pe cineva în
vederea unei relaţii
romantice/sexuale
22. A returna cumpărăturile unui
magazin pentru a primi banii inapoi
23. A da o petrecere
24. A rezista la presiunea foarte mare a
unui vînzător

52
Sexul
M F
Vîrsta ...........
Ocupaţia ..................
Clasa (numai dacă sunteţi elev) ...............

Vă mulţumesc!

53