Criza de identitate

Societatea contemporană definită prin consumerism, globalizare, explozia mijloacelor de

comunicare în masă, tehnologie avansată, atrag după sine puternice transformări socioculturale,
ce se reflectă și la nivelul adolescenților atât în plan comportamental cât și atitudinal. Diversitatea
alternativelor puse la dispoziția adolescenților și nivelul ridicat al expectanțelor din partea
mediului social determină incertitudini, neliniști, angoase, apariția unor complexe ce pot culmina
cu incapacitatea de a-şi defini propria identitate și/sau incapacitatea de a trece peste criza de
identitate specifică acestei vârste. Întrebările: “Cine sunt eu? Ce caut în această lume? Încotro mă
îndrept?” şi răspunsurile aferente, creează fundamentul existenţial in viitor. Chiar dacă pe
parcursul vieţii există o continuă definire şi redefinire a sinelui, încheierea acestei etape cu o
identitate asumată, înseamnă trecerea cu succes la alt nivel, la altă etapă de vârstă.

Această identitate se formează pe fondul unor modificări pubertale, dezvoltări cognitive şi

schimbări sociale, ce pot dezvolta un sens coerent al existenţei, dacă aceasta nu se formează are
loc confuzia identităţii sau criza.

Referitor la criza de identitate, un procent semnificativ din rândul adolescenţilor susţin că au

rezolvat această problemă. Cei care nu au reuşit să treacă peste această criză provin din familii cu
probleme şi/sau cu părinţi autoritari.

Criza de identitate, ca moment de răscruce, poate avea ca sursă: intrarea într-un nou grup,
presiunea şi influenţa negativă a acestuia, crize legate de identitatea religioasă, decesul unui
părinte, depresia, divorţul, sarcina nedorită, boala incurabilă, mobilitatea părinţilor în altă ţară,
experienţe marcante legate de şcoală (nu iau bac-ul, nu intră la facultate), decepţii în dragoste sau
comportamene anti-sociale: fuga de acasă, tentativele de suicid, consumul de alcool.

Dat fiind faptul că se află într-o perioadă de schimbări rapide biologice, psihologice şi sociale şi
că trebuie să ia decizii majore în aproape toate ariile vieţii (de exemplu, alegerea carierei), se
dovedeşte uneori extrem de dificil pentru adolescenţi să atingă un sentiment plenar al identităţii.
Ca urmare, adolescentul trăieşte o aşa numită criză de identitate deoarece nu ştie foate bine cine
este sau încotro se îndreaptă. Erikson arată că adolescentul tipic gândeşte în modul următor
despre sine însuşi: „Nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt
ceea ce am fost”1 .

Ideile prezentate aici se bazează în principal pe observaţii clinice realizate de Erickson atât pe
adolescenţii normali, cât şi în cazul celor cu diverse tipuri de tulburări. El a observat că presiunile
puternice din partea părinţilor şi a altor adulţi pot conduce la sentimente de dezorientare şi
disperare, rezultatul fiind înstrăinarea fizică şi mentală de mediile normale. În cazuri extreme de
confuzie de rol, identitatea adolescentului poate dobândi trăsături negative: convins că nu poate
trăi cu cerinţele impuse de părinţi, adolescentul se răzvrăteşte şi se comportă de multe ori într-o
manieră inacceptabilă faţă de persoanele care îl ocrotesc.

Şi totuşi, în opinia lui Erikson „ ...adolescenţa nu este o suferinţă ci o criză normativă,

adică o fază normală de creştere a conflictului … Ceea ce la prima vedere poate să pară
instalarea unei nevroze, este de fapt adesea doar o criză agravată care se va autodizolva la un
moment dat, contribuind astfel la procesul de formare a identităţii”.

Astfel, Erikson susţine practic ideea că este aproape esenţial pentru adolescent să treacă
printr-o criză de identitate pentru a rezolva problema identităţii şi a ajunge la formarea unei
identităţi adulte stabile. Adolescenţa durează mai mulţi ani şi o criză de identitate se poate
dezvolta în orice moment al acestei perioade. Totuşi, bazându-se pe observaţiile sale, Erikson
(1968) arată că este mult mai probabil ca o criză de identitate să apară în adolescenţa târzie (şi nu
în perioada de debut a adolescenţei).

În context social, acest conflict, în bună parte inconştient, are şi dimensiuni conştiente şi
sociale ceea ce introduce posibilitea unei interacţiuni complete între social şi psihologic, între
istoria individului şi dezvoltarea sa. Identitatea este constituită din roluri sau atitudini şi elemente
inconştiente care se influeţează reciproc, în permanenţă, continuu (perspectiva istorică). Erikson
definea identitatea ca fiind „sentimentul subiectiv şi tonic al unităţii personale şi al
continuităţii temporale”. Faptul că adolescentul trece prin propria sa criză de identitate poate
reflecta două lucruri : o problemă de identitate, de exemplu definiţia negativă a propriei identităţi;
la întrebarea „cine eşti tu”, el va răpunde „ceea ce tu nu eşti, nici ceea ce tu îmi spui că noi
suntem şi că noi facem” ; o problemă socială: o problemă de mediere între generaţii; psihologia şi

1
I ain’t what I ought to be, I ain’t what I’m gonna be, but I ain’t what I was.
creşterea influenţează atât socialul cât şi aspectul istoric. Formarea unei identităţi noi trece prin
nevoia de a renunţa la ceea ce este vechi, la valorile sale tradiţionale, înscriindu-se identitatea
unei istorii a dezvoltării şi a caracteristicilor unui mediu social şi cultural.

Cele mai spectaculoase schimbări referitoare la personalitatea adolescentului se produc în sfera

caracterului. Unele însușiri caracteriale, chiar dacă s-au format anterior, tind să se amplifice, să-și
modifice influența și structura de ansamblu a personalității. Între acestea se identifică autonomia
și independența, care se dezvoltă și cărora li se alatură responsabilitatea, conformismul sau
nonconformismul, disciplina sau indisciplina, îndrăzneala justificată sau exagerată, tendința către
criticism, agresivitate, teribilism, nesocotirea normelor și modelelor morale, bravarea ca
modalitate de a protesta față de constrângeri.

La alți adolescenți se formează și se manifestă trăsături pozitive : încrederea în sine, demnitatea

personală, respectul față de sine și față de altul, responsabilitatea față de alegerile și deciziile
proprii.

Multe dintre aceste trăsături încep sa se cristalizeze în contextul crizei de originalitate cum a
numit-o M. Debesse. Modul în care se desfășoară în realitate criza are în vedere următoarele
criterii:

1. Intensitatea manifestării crizei

2. Momentul începerii crizei încă din preadolescență

3. Durata crizei, care poate fi de un an și jumătate sau de 4-5 ani în cazuri mai speciale.

4. Apartenența la sex, criza fiind mai intensă la baieți.

5. Apartenența la un anumit tip temperamental, colericii făcând o criza puternică,

explozivă, exteriorizată, iar melancolicii manifestându-se puțin în exterior.

6. Apartenența la mediul urban sau rural, primii făcând-o mai puternic.

7. Prefacerile de ordin psihic pe care le produce.

M. Debasse a deosebit doua faze ale crizei : prima fază între 14 și 16 ani – cea de afirmare
exterioară prin comportamente neașteptate și uneori paradoxale și a doua fazș între 16 și 17 ani
este faza de interiorizări, în care afirmarea eului nu mai este ostentativă, ci intimă și calmă,
asigurând descoperirea bogației psihice interioare și proiectarea valorificării lor.

J. Rousselet distinge trei faze : prima este aceea a revoltei, când adolescentul se opune
subordonării față de adult, exprimand-o mai întai prin protest ascuns (bombănind), apoi deschis,
adeseori scandalos ; a doua este a închiderii în sine, dominată de examenul de conștiință, iar a
treia este aceea exaltării și afirmării, adică a manifestării depline a laturii pozitive a crizei.

În fața acestui fenomen părinții pot adopta mai multe atitudini :

- Nemulțumirea față de copilul care este altul în comparație cu cel care a fost și cred că
acest fapt se datorează slăbiciunilor educației și se hotărasc să pună ordine.
- Se simt jigniți și se retrag răniți moral
- Indiferenți și lasă lucrurile să se desfășoare de la sine
- Nu știu cum să procedeze, pentru că nu au comportamente potrivite pentru adolescenți
- O parte reușesc să depășească dificultățile păstrand legătura cu școala și specialiștii.

Nu în ultimul rând, criza de identitate își are locul bine definit în cristalizarea identității
unui adolescent, rolul ei fiind acela de a crea o stabilitate a propriei identități care-l va defini la
vârsta adultă. Prin acest conflict cu sinele, adolescentul își pune întrebări despre cine este el atât
ca ființă individuală, cât și ca individ într-o societate, sau în lume în general. Totodată el poate
ajunge la o bună cunoașterea propriului sine, cunoaștere care cu siguranță îl va ajuta la un
moment dat să ia cele mai bune decizii pentru propria persoană. În același timp, aceasta criză
poate fi, pentru unii, o experiență de viață, adolescentul devenit adult va putea, la rândul său, să
reprezinte un exemplu pentru alți adolescenți care trec prin aceleași încercări.

Prin urmare, criza de identitate este o stare de tensiune conflictuală, atât cu propriul sine cât și cu
lumea din jur. Ea nu se manifestă obligatoriu la fiecare adolescent, iar cei care trec prin această
etapă trebuie ajutați de către părinți, profesori sau consilierul școlar, pentru a nu rămâne cu
anumite traume sau idei preconcepute.
https://krispsychology.files.wordpress.com/2011/03/psihologia-adolescentei-si-a-varstei-
adulte_id.pdf

Adams G.R., Berzonsky M, 2009, Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell, Polirom, Iaşi

Creţu Tinca,2001, Psihologia vârstelor, Ed. CREDIS-Bucuresti

IluţP., (2004), Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi