Avantaje:

• Durata scurta a terapiei, costul redus si concentrarea pe simptome sau rezolvarea de

probleme sunt trei atribute ale terapiei cognitiv-comportamentale care raspund foarte bine
cerintelor contemporane de rezolvare rapida si pragmatica, cu minim de efort, a
problemelor cu care se confrunta indivizii;

• Grad ridicat de structurare a continutului sedintelor, generat de claritatea si simplitatea

teoriei subiacente, ceea ce inseamna:

a) relativa usurinta in deprindere tehnicilor specifice de catre cei interesati a practica

acest tip de psihoterapie;

b) un suport important pentru consilier, mai ales cand se afla la inceput si nu are o vasta
experienta personala. Structurarea terapiei in etape si pasi clari diminueaza in mod
considerabil disconfortul incepatorului de a nu sti exact ce si cum trebuie facut.

c) posibilitatea standardizarii sau manualizarii terapiilor oferite in cadrul unor studii de

cercetare in care factorul „terapie” trebuie sa fie pe cat posibil invariabil, adica terapiile
oferite participantilor la studiu sa fie cat mai asemanatoare. CBT este terapia care se
preteaza cel mai bine studiilor de cercetare privind eficienta sau eficicacitatea unei
interventii terapeutice intr-o anumita conditie.

d) receptivitate si interes crescut din partea unei anumite categorii de populatie,

caracterizata prin pragmatism, gandire concret-categoriala, mono-cauzal liniara.

• Relatia inegala, de tip profesor-elev, este bine primita de persoanele cu o autonomie

redusa, care prefera mai degraba sa fie indrumate, invatate sau ghidate decat sa isi
formuleze in termeni proprii demers de autocunoastere, schimbare si dezvoltare.

• Concentrarea pe un numar limitat de simptome sau probleme bine precizate permite o

evaluare facila a rezultatelor terapiei, prin identificarea problemelor sau simptomelor
eliminate, ameliorate si neinfluentate.

Dezavantaje: (daca cer avantajele trebuie sa ne raportam si la dezavantaje pentru a le

putea evalua corect)

• Teoria (si, implicit, si practica) cognitiv-comportamentala ignora inconstientul. Nu e

vorba ca terapeutii de orientare cognitiv-comportamentala i-ar nega existenta, dar nu
considera necesar (sau nu stiu cum) sa tina cont de aceasta realitate psihica. Ori
inconstientul individual reprezinta o parte substantiala a psihismului uman, a carui
ignorare nu poate duce decat la o viziune ingusta, limitata si limitativa privind
dezvoltarea, structurarea si functionarea mintii umane. Din dorinta de a raspunde unor
nevoi urgente, punctuale, bine delimitate, de dragul pragmatismului si a eficientei, terapia
cognitiv-comportamentala a trebuit sa sacrifice aceasta parte.
• Gradul ridicat de structurare a continutului sedintelor duce la:

a) limitarea libertatii pacientului de a se explora pe sine. Obiectivele clare, bine

delimitate, obliga la o concentrare a discutiilor, la organizarea logica a acestora
(asociatiile libere de idei nefiind incurajate). In felul acesta, TCC nu raspunde unor nevoi
mai complexe legate de autocunoasterea si dezvoltarea individului, actualizate sub forma
libertatii de a explora pe sine dincolo de limitele care definesc problemele prezentate. E
adevarat ca TCC nici nu isi propune acest lucru.

b) limitarea libertatii psihoterapeutului de a se aduce pe sine, in mod creativ, in procesul

terapeutic. Ceea ce poate constitui un avantaj pentru terapeutul incepator, si anume
existenta unei „retete” dupa care trebuie condus demersul terapeutic, poate constitui un
handicap pentru terapeutul a carui experienta ii permite si ii cere sa fie mai autentic in
terapie.

• Receptivitate si interes scazut din partea persoanelor cu un grad crescut de sofisticare

psihologica, aplecate catre introspectie, cu o gandire nuantat simbolica, de tip pluri-
cauzalitate liniar/circulara.

• Relatia inegala, de tip profesor-elev, nu raspunde nevoilor de autodeterminare a multor

pacienti.

• In psihiatrie se accepta faptul ca exista doua mari categorii de tulburari psihotice:

tulburarile de gandire, al carui prototip de boala este schizofrenia, si tulburarile afective,
reprezentate de psihoza maniaco-depresiva. Aceste categorii sunt astfel delimitate nu
numai in functie de predominanta simptomelor de tip cognitiv sau afectiv in intregul
tabloului clinic, ci si primatul disfunctiei de un tip sau altul. Astfel, in schizofrenie, ca si
in tulburarile delirante de tip paranoia, disfunctia primara este una cognitiva, pe cand in
tulburarile afective, modificarile cognitive sunt secundare tulburarii afective primare.
Daca tinem cont de teoria din spatele sau, este paradoxal faptul ca terapia cognitiv-
comportamentala are rezultate mai bune in tulburarile afective decat in cele cognitive. Cu
alte cuvinte, terapia cognitiv-comportamentala este relativ neputincioasa in tratarea
tulburarilor cognitive majore, desi domeniul cognitiv pare a-i fi propriu si la indemana. Si
asta pentru ca, asa cum stie orice psihiatru, ideile delirante care caracterizeaza aceste
tulburari sunt prin definitie impermeabile la interventiile de genul „ce dovezi ai?”; in
schimb, tulburarile afective, in special cele de tip depresiv, par a raspunde mai bine la
interventiile cognitiv-comportamentale, desi, inca o data, defectul original este in plan
afectiv si nu cognitiv, cum sustine teoria TCC. Explicatia probabila tine de raportul strans
dintre gandire si afectivitate si mai ales de aspectul bidirectional al modului in care cele
doua domenii se influenteaza. Cu alte cuvinte, nu numai gandirea influenteaza
afectivitatea, ci si viceversa. In concluzie, teoria TCC nu poate explica geneza
tulburarilor afective, in ciuda faptului ca teoria sa pare a se confirma in demersul
terapeutic de abordare a tulburarilor afective, dupa cum nu poate explica lipsa de
eficacitate a interventiilor sale in tulburarile de tip cognitiv, gen schizofrenie si paranoia.
Adica, atunci cand vine vorba de terapia marilor psihoze, TCC merge acolo unde nu ai
crede si da gres acolo unde ar fi trebuit sa mearga. Concluzia concluziei: piatra de temelie
a teoriei TCC, ideea ca modul in care ne simtim este determinat de modul in care gandim,
pare a fi limitata la zona normal-nevrotica.

• Exista o realitate clinica pe care, personal, nu stiu cum o poate acoperi teoria TCC (e
posibil sa existe o explicatie pe care insa eu nu o cunosc). Si anume situatia acelor
persoane care, solicitand ajutorul, spun „Ma simt asa si pe dincolo, desi imi dau seama ca
nu am nici un motiv sa ma simt asa, e ilogic, imi tot spun si eu ca totul e in regula si ar
trebui sa ma simt bine, dar asta nu ma ajuta.” sau „Da, aveti dreptate, nu am nici un motiv
sa ma simt asa, stiu asta, nici eu nu am gasit nici un motiv, dar...” Probabil e vorba de
modificari ale dispozitiei determinate de factori inconstienti, pe care pacientul nu ii
cunoaste si la care terapeutul nu are acces daca se limiteaza la o abordare rationala.

Avantajele si dezavantajele terapiei cognitiv-comportamentale sunt urmatoarele.

Avantaje:

• Durata scurta a terapiei, costul redus si concentrarea pe simptome sau rezolvarea de

probleme sunt trei atribute ale terapiei cognitiv-comportamentale care raspund foarte bine
cerintelor contemporane de rezolvare rapida si pragmatica, cu minim de efort, a
problemelor cu care se confrunta indivizii;

• Grad ridicat de structurare a continutului sedintelor, generat de claritatea si simplitatea

teoriei subiacente, ceea ce inseamna:

a) relativa usurinta in deprindere tehnicilor specifice de catre cei interesati a practica

acest tip de psihoterapie;

b) un suport important pentru consilier, mai ales cand se afla la inceput si nu are o vasta
experienta personala. Structurarea terapiei in etape si pasi clari diminueaza in mod
considerabil disconfortul incepatorului de a nu sti exact ce si cum trebuie facut.

c) posibilitatea standardizarii sau manualizarii terapiilor oferite in cadrul unor studii de

cercetare in care factorul „terapie” trebuie sa fie pe cat posibil invariabil, adica terapiile
oferite participantilor la studiu sa fie cat mai asemanatoare. CBT este terapia care se
preteaza cel mai bine studiilor de cercetare privind eficienta sau eficicacitatea unei
interventii terapeutice intr-o anumita conditie.

d) receptivitate si interes crescut din partea unei anumite categorii de populatie,

caracterizata prin pragmatism, gandire concret-categoriala, mono-cauzal liniara.

• Relatia inegala, de tip profesor-elev, este bine primita de persoanele cu o autonomie

redusa, care prefera mai degraba sa fie indrumate, invatate sau ghidate decat sa isi
formuleze in termeni proprii demers de autocunoastere, schimbare si dezvoltare.

• Concentrarea pe un numar limitat de simptome sau probleme bine precizate permite o

evaluare facila a rezultatelor terapiei, prin identificarea problemelor sau simptomelor
eliminate, ameliorate si neinfluentate.
Dezavantaje:

• Teoria (si, implicit, si practica) cognitiv-comportamentala ignora inconstientul. Nu e

vorba ca terapeutii de orientare cognitiv-comportamentala i-ar nega existenta, dar nu
considera necesar (sau nu stiu cum) sa tina cont de aceasta realitate psihica. Ori
inconstientul individual reprezinta o parte substantiala a psihismului uman, a carui
ignorare nu poate duce decat la o viziune ingusta, limitata si limitativa privind
dezvoltarea, structurarea si functionarea mintii umane. Din dorinta de a raspunde unor
nevoi urgente, punctuale, bine delimitate, de dragul pragmatismului si a eficientei, terapia
cognitiv-comportamentala a trebuit sa sacrifice aceasta parte.

• Gradul ridicat de structurare a continutului sedintelor duce la:

a) limitarea libertatii pacientului de a se explora pe sine. Obiectivele clare, bine

delimitate, obliga la o concentrare a discutiilor, la organizarea logica a acestora
(asociatiile libere de idei nefiind incurajate). In felul acesta, TCC nu raspunde unor nevoi
mai complexe legate de autocunoasterea si dezvoltarea individului, actualizate sub forma
libertatii de a explora pe sine dincolo de limitele care definesc problemele prezentate. E
adevarat ca TCC nici nu isi propune acest lucru.

b) limitarea libertatii psihoterapeutului de a se aduce pe sine, in mod creativ, in procesul

terapeutic. Ceea ce poate constitui un avantaj pentru terapeutul incepator, si anume
existenta unei „retete” dupa care trebuie condus demersul terapeutic, poate constitui un
handicap pentru terapeutul a carui experienta ii permite si ii cere sa fie mai autentic in
terapie.

• Receptivitate si interes scazut din partea persoanelor cu un grad crescut de sofisticare

psihologica, aplecate catre introspectie, cu o gandire nuantat simbolica, de tip pluri-
cauzalitate liniar/circulara.

• Relatia inegala, de tip profesor-elev, nu raspunde nevoilor de autodeterminare a multor

pacienti.

• In psihiatrie se accepta faptul ca exista doua mari categorii de tulburari psihotice:

tulburarile de gandire, al carui prototip de boala este schizofrenia, si tulburarile afective,
reprezentate de psihoza maniaco-depresiva. Aceste categorii sunt astfel delimitate nu
numai in functie de predominanta simptomelor de tip cognitiv sau afectiv in intregul
tabloului clinic, ci si primatul disfunctiei de un tip sau altul. Astfel, in schizofrenie, ca si
in tulburarile delirante de tip paranoia, disfunctia primara este una cognitiva, pe cand in
tulburarile afective, modificarile cognitive sunt secundare tulburarii afective primare.
Daca tinem cont de teoria din spatele sau, este paradoxal faptul ca terapia cognitiv-
comportamentala are rezultate mai bune in tulburarile afective decat in cele cognitive. Cu
alte cuvinte, terapia cognitiv-comportamentala este relativ neputincioasa in tratarea
tulburarilor cognitive majore, desi domeniul cognitiv pare a-i fi propriu si la indemana. Si
asta pentru ca, asa cum stie orice psihiatru, ideile delirante care caracterizeaza aceste
tulburari sunt prin definitie impermeabile la interventiile de genul „ce dovezi ai?”; in
schimb, tulburarile afective, in special cele de tip depresiv, par a raspunde mai bine la
interventiile cognitiv-comportamentale, desi, inca o data, defectul original este in plan
afectiv si nu cognitiv, cum sustine teoria TCC. Explicatia probabila tine de raportul strans
dintre gandire si afectivitate si mai ales de aspectul bidirectional al modului in care cele
doua domenii se influenteaza. Cu alte cuvinte, nu numai gandirea influenteaza
afectivitatea, ci si viceversa. In concluzie, teoria TCC nu poate explica geneza
tulburarilor afective, in ciuda faptului ca teoria sa pare a se confirma in demersul
terapeutic de abordare a tulburarilor afective, dupa cum nu poate explica lipsa de
eficacitate a interventiilor sale in tulburarile de tip cognitiv, gen schizofrenie si paranoia.
Adica, atunci cand vine vorba de terapia marilor psihoze, TCC merge acolo unde nu ai
crede si da gres acolo unde ar fi trebuit sa mearga. Concluzia concluziei: piatra de temelie
a teoriei TCC, ideea ca modul in care ne simtim este determinat de modul in care gandim,
pare a fi limitata la zona normal-nevrotica.

• Exista o realitate clinica pe care, personal, nu stiu cum o poate acoperi teoria TCC (e
posibil sa existe o explicatie pe care insa eu nu o cunosc). Si anume situatia acelor
persoane care, solicitand ajutorul, spun „Ma simt asa si pe dincolo, desi imi dau seama ca
nu am nici un motiv sa ma simt asa, e ilogic, imi tot spun si eu ca totul e in regula si ar
trebui sa ma simt bine, dar asta nu ma ajuta.” sau „Da, aveti dreptate, nu am nici un motiv
sa ma simt asa, stiu asta, nici eu nu am gasit nici un motiv, dar...” Probabil e vorba de
modificari ale dispozitiei determinate de factori inconstienti, pe care pacientul nu ii
cunoaste si la care terapeutul nu are acces daca se limiteaza la o abordare rationala.