Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Colegul și prietenul lui Jones, Joseph Wolpe, este creditat cu operaționalizarea metodei în
1958. El și-a bazat cercetările pe ideea simplă că, dacă o persoană ar putea ajunge la o stare de
relaxare care este antagonică anxietății sau fricii, și apoi să experimenteze acea frică într-un fel,
impactul general al fricii ar fi redus. Wolpe a constatat că relaxarea în fața unor situații care
anterior evocaseră anxietate tindeau să reducă frica atașată stimulilor. Cu alte cuvinte, Wolpe a
reușit să substituie un răspuns de relaxare la un obicei nevrotic dezadaptativ.
Studiul lui Jones s-a concentrat pe un băiețel de trei ani pe nume Peter care dezvoltase o
teamă patologică față de un iepure alb. Jones l-a angajat să mănânce - o practică plăcută pentru el
- și, în timp, l-a apropiat pe iepuraș de el, deși întotdeauna la o distanță suficientă pentru a nu
interfera cu mâncarea lui. În cele din urmă, Peter a reușit să mângâie iepurele.
Wolpe și-a bazat studiul pe experimentele reflexe condiționate ale psihologului Jules
Masserman, pe care le-a produs nevroze experimentale la pisici și apoi le-a vindecat folosind
desensibilizarea. Ceea ce a făcut Wolpe a fost să elaboreze alte metode pentru tratarea pisicilor,
într-o manieră pe care a numit-o „inhibare reciprocă”. La fel ca Jones, el a oferit mâncării
pisicilor atunci când a prezentat stimulul de frică condiționat. Apoi a aplicat aceste teorii
pacienților clinici. El a concluzionat că forțarea oamenilor de a-și înfrunta temerile a dus deseori
la frustrare, în timp ce combinarea relaxării cu expunerea treptată la diferite niveluri ale temerilor
lor (denumită „ierarhie a anxietății”) i-a îndepărtat cu succes de fobiile lor.
Wolpe a raportat o rată de vindecare de 90% sau o îmbunătățire semnificativă într-o serie
de 210 cazuri. El a raportat, de asemenea că, cazurile sale nu au recidivat și nu au dezvoltat noi
tipuri de simptome nevrotice.
Desensibilizarea sistematică se bazează pe trei ipoteze care stau la baza multor terapii
comportamentale:
Răspunsul existent sau comportamentul nevrotic, a spus Wolpe, este rezultatul învățării
unui răspuns dezadaptativ la o situație de stimul, o frică condiționată. Desensibilizarea
sistematică definește acea frică ca o adevărată reacție emoțională condiționată, astfel încât un
tratament de succes implică pacientul „dezvățând” răspunsul.
Rata de succes pare să fie legată de gradul de boală prezentat de pacient. La fel ca în toată
psihologia, cei mai puțin bolnavi pacienți sunt cei mai ușor de vindecat. Acele lucruri care nu
răspund bine la tratament sunt stări nespecifice sau generalizate pe scară largă de frică sau
anxietate. De exemplu, agorafobia („frica de piață” în limba greacă, referindu-se la o anxietate
generalizată în jurul publicului), s-a dovedit a fi comparativ mai rezistentă la desensibilizare.
Spre deosebire de psihanaliză, desensibilizarea se poate face cu succes în grupuri mici (6-
12 persoane, de exemplu). Nu este necesar un echipament elaborat, ci doar o cameră liniștită, iar
tehnicile sunt ușor învățate de consilierii școlari și de alții în rolurile de consiliere.
În plus, desensibilizarea este aplicabilă unei largi varietăți de oameni, oricui are puteri
bune de imagini vizuale. Nu trebuie să poată verbaliza și conceptualiza performanța lor: Peter, în
vârstă de trei ani, a reușit să învețe să-l mângâie pe iepuraș.
Există în mod clar o rată de succes ridicată - deși studii mai recente sugerează că rata de
succes pe termen lung este probabil în jur de 60 la sută, mai degrabă decât 90% din Wolpe. Dar
unii cercetători, precum psihologul Joseph B. Furst, consideră desensibilizarea sistematică ca o
metodă care simplifică în exces complexitatea nevrozelor, fricii și anxietății. Acesta ignoră
mediul social și practicile pacientului, care probabil au cauzat inițial și mențin în prezent
comportamentele nevrotice.
Bibliografie
Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici – Ion Dafinoiu, Editura Polirom, 2011