Teoria şi terapia behavioristă

Behaviorismul şi terapia behavioristă au apărut din eforturile de a descrie, explica, prezice şi controla
comportamentul uman observabil. Această orientare este adesea considerată ca o reacţie la abordarea
psihanalitică neştiinţifică în psihologie.
Din unele puncte de vedere behaviorismul este opus psihanalizei, iar din altele este similar. Cea
mai mare deosebire între behaviorism şi psihanaliză este că psihanaliştii se focalizează subiectiv pe
dinamicile interioare ale unor concepte mentale, pe când behavioriştii se focalizează strict obiectiv pe
fenomene observabile sau concepte materiale. Prin definiţie, behavioriştii utilizează tehnici derivate din
cercetarea ştiinţifică, în timp ce tehnicile psihanalitice sunt derivate în general din practica clinică.
Ambele tehnici sunt totuşi puternic mecaniciste, pozitiviste şi abordează determinist înţelegerea
oamenilor.
Pentru behaviorişti întregul comportament este învăţat. Chiar şi cele mai complexe
comportamente umane sunt explicate, controlate şi modificate prin proceduri de învăţare.

Pentru a se ajunge la terapia behavioristă contemporană s-au parcurs trei etape: behaviorismul ca efort
ştiinţific; terapia behavioristă; terapia cognitiv behavioristă.
Behaviorismul a început să devină popular la începutul anilor 1900. Terapia comportamentală nu a fost
recunoscută ca abordare terapeutică specifică până în anii 1950 (Lazarus, 1958, Skinner, Solomon,
Lindsley, 1953).

Behaviorismul
Are ca reprezentanţi fondatori pe John B. Watson. Behavioriştii exclud sistematic din teoria lor
conştiinţa şi introspecţia şi cred mai curând în determinism decât în voinţa liberă. Înaintea lui Watson,
W. James, un filosof, considera că psihologia nu este o ştiinţă, ci mai curând o speranţă de ştiinţă.
Watson însă credea în ştiinţa psihologică. Behaviorismul său s-a bazat exclusiv pe date ştiinţifice
verificabile. În publicarea manifestului său behaviorist, a declarat psihologia ca ramură pur obiectivă a
ştiinţei naturale. Watson a devenit preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani în 1915 la vârsta de
35 de ani. în opoziţie deschisă cu concepţia lui James despre voinţa liberă şi autonomia umană,
psihologia lui Watson susţinea predicţia deterministă şi controlul comportamentului uman. Mare parte
din activitatea sa s-a focalizat pe comportamentul animal (similar lui Thorndike şi Pavlov).
Behavioriştii timpurii au făcut o serie de descoperiri importante pentru dezvoltarea psihologiei
ştiinţifice:
 Răspunsurile emoţionale ale animalelor şi oamenilor pot fi involuntar condiţionate prin
proceduri de condiţionare clasică (Pavlov şi Watson);
 Răspunsurile de teamă ar putea fi decondiţionate prin 1) înlocuirea răspunsului de teamă cu un
răspuns pozitiv, 2) imitare socială (Mary Cover Jones);
 Comportamentele animale şi umane sunt puternic modelate prin consecinţele lor (Thorndike şi
Skinner).

Terapia behavioristă a fost introdusă în trei ţări diferite în mod independent.

B.F. Skinner în SUA

Skinner a demonstrat puterea întăririi pozitive, a întăririi negative, a pedepsei, a controlului stimulului
în modificarea comportamentului animal. Skinner a realizat ample experimente de condiţionare
operantă. În 1953, Skinner a utilizat termenul de terapia behavioristă pentru a se referi la aplicarea
procedurilor de condiţionare operantă pentru a modifica comportamentul pacienţilor psihotici.

Joseph Wolpe, Arnold Lazarus, Stanley Rachman în Africa de Sud

Wolpe a fost interesat de aplicarea procedurilor de condiţionare operantă pentru a rezolva frica
nevrotică. În 1958 a descris procedura terapeutică numită astăzi desensibilizare sistematică în lucrarea
Psihoterapie prin inhibiţie reciprocă. Tehnica este descrisă astfel: pacientul anxios este antrenat mai
întâi prin exerciţii de relaxare musculară progresivă şi apoi este expus treptat la stimuli generatori de
teamă imaginari sau reali, în timp ce este relaxat. Abordarea lui Wolpe este foarte asemănătoare
principiului decondiţionării în răspunsul emoţional negativ condiţionat (Jones).
Lazarus a fost primul care a utilizat termenul de terapie behavioristă într-un jurnal ştiinţific, şi a
fost primul terapeut eclectic. El a pledat pentru integrarea procedurilor ştiinţifice testate în laborator cu
practicile clinice (1958).
Rachman a aplicat stimuli aversivi la tratarea comportamentului nevrotic, inclusiv a dependenţelor.

Hans Eysenk şi Grupul Maudsley în Marea Britanie

Terapeutul britanic a utilizat independent termenul de terapie comportamentală pentru a descrie
aplicarea teoriei moderne a învăţării la înţelegerea şi tratarea problemelor comportamentale şi
psihiatrice. Eysenk a contribuit la răspândirea terapiei behavioriste ca procedură prin care simptomele
de suprafaţă sunt tratate direct pentru ameliorarea funcţionării nevrotice.

Modificarea comportamentului cognitiv

Această orientare se focalizează pe gânduri, aşteptări şi emoţii, deşi ideile sale ar fi fost contrazise
radical de către fondatorii behaviorismului. Teoria behavioristă continuă să evolueze. Mai presus de
orice, în terapia comportamentală, o teorie este utilizată până când apare o teorie şi o terapie mai bună.

Principii teoretice
 Terapeuţii behavorişti utilizează tehnici bazate pe teoria modernă a învăţării;
 Terapeuţii behavorişti utilizează tehnici derivate din cercetarea ştiinţifică.
Lazarus susţine că nu se poate vorbi de o teorie modernă a învăţării, ci de teorii moderne ale învăţării.
El susţine că chiar şi formulările psihanalitice a ceea ce se întâmplă în terapie constituie ipoteze
privitoare la învăţare, multe dintre ele rămânând fără substanţă.

Modele teoretice

Analiza comportamentului aplicat

Cunoscută şi sub numele de behaviorism radical, această orientare se bazează pe principiile
condiţionării operante a lui Skinner. Poziţia behavioristă radicală este următoarea: comportamentul este
o funcţie a consecinţelor sale.
Behaviorismul radical se bazează pe teoria stimul-răspuns. Nu există variabile cognitive sau
ascunse care mediază răspunsul organismului la un stimul particular. Analiza comportamentului se
focalizează numai pe comportamente observabile. Terapia procedează în primul rând prin manipularea
variabilelor de mediu pentru a produce schimbarea comportamentală. Principalele proceduri sunt
întărirea, pedepsirea, stingerea şi controlul stimulului. Aceste proceduri sunt utilizate pentru a manipula
mediul şi contingenţele de mediu ale clientului. Scopul este de a facilita comportamentul adaptativ prin
întărire şi controlarea stimulului şi de a reduce comportamentul dezadaptativ prin pedepsire şi stingere.
Mai multe tehnici behavioriste tradiţionale, printre care formarea asertivităţii şi formarea în rezolvarea
de probleme, sunt derivate direct din analiza comportamentului aplicat.
 În laborator, Skinner (1938) a demonstrat că atunci când un comportament este urmat de o
întărire pozitivă, este întărită tendinţa acelui organism de a se angaja în tipul de comportament
respectiv, iar când un comportament este urmat de pedeapsă sau de stimuli aversivi, tendinţa de a se
angaja în acel tip de comportament este diminuată.
Din nefericire, procedurile de condiţionare operantă nu sunt întotdeauna simplu sau clar de
aplicat în viaţa reală. Persoanele de vârste diferite, de exemplu, nu reacţionează la fel la stimuli identici.

Modelul neobehaviorist al medierii Stimul-Răspuns

Modelul acesta se bazează pe principiile condiţionării clasice formulate de Pavlov, Watson, Mowrer,
Wolpe. Acestea se referă în general la învăţarea prin asociere, deoarece implică realizarea de legături
între stimuli din mediu. În termeni pavlovieni, un stimul necondiţionat este unul care produce natural
reacţii fizice-emoţionale specifice. Răspunsul fizic obţinut este mediat printr-un arc reflex muscular
constant, astfel încât, pentru a produce condiţionarea, nu sunt necesare procese cognitive de nivel înalt.
Wolpe demonstrează că frica sau anxietatea sunt condiţionate clasic.
Principiile condiţionării clasice includ de asemenea generalizarea stimulului, discriminarea
stimulului, stingerea, contracondiţionarea şi revenirea spontană.

 Generalizarea stimulului este definită ca extinderea sau generalizarea unei frici condiţionate la
noi contexte, situaţii sau obiecte. Dacă cineva care simte frică de automobile începe să simtă
frică de avioane, are loc o generalizare a stimulului.
 Discriminarea stimulului are loc când o frică condiţionată nu apare la stimuli noi sau diferiţi.
Dacă persoana căreia îi este teamă să stea aşezată în maşină nu simte frică atunci când stă într-
un scaun la cinematograf, are loc o discriminare a stimulului, în sensul că noul context este
perceput ca diferit de primul şi nu produce reacţia de frică.
 Stingerea implică eliminarea graduală a răspunsului condiţionat. Aceasta apare când un stimul
condiţionat apare în mod repetat fără a fi în asociere cu stimulul necondiţionat. Stingerea nu
este acelaşi lucru cu uitarea; dimpotrivă, ea implică reînvăţarea că stimulul condiţionat nu mai
este un semn care precede stimulul necondiţionat.
 Contra-condiţionarea sau decondiţionarea implică o nouă învăţare asociativă. Subiectul învaţă
că stimulul condiţionat aduce cu sine o experienţă emoţională pozitivă. Acelaşi principiu este
utilizat de Wolpe în desensibilizarea sistematică.
 Revenirea spontană a fost tratată iniţial de Pavlov (1927). Aceasta se întâmplă când vechiul
răspuns revine după ce a fost stins sau contra-condiţionat cu succes. Printr-o contracondiţionare
reuşită prin desensibilizare sistematică, clientul începe din nou să aibă simptome de frică.

Teoria învăţării sociale a fost dezvoltată de Albert Bandura şi colegii săi. Ca model teoretic, ea derivă
din teoria condiţionării clasice şi operante. Teoria învăţării sociale include componente ale influenţei
stimulului (condiţionarea clasică), componente ale influenţei consecinţelor (condiţionarea operantă) dar
şi puternice componente ale medierii cognitive.
Teoria învăţării sociale subliniază două principale procese cognitive:
 Observaţia şi învăţarea vicariantă ca sursă a schimbării comportamentale, proces cunoscut ca
modelare. Acesta include procese cognitive ce nu pot fi observate direct de terapeuţi.
 Interacţiunile reciproce între comportamentul individului şi mediu. Această poziţie teoretică
reprezintă o schimbare importantă faţă de teoria învăţării tradiţionale. Bandura postulează că
din cauza acestor interacţiuni reciproce, indivizii sunt capabili de schimbarea comportamentului
autodirijat. În directă opoziţie cu Skinner şi Watson, redă individului libertatea voinţei şi
autodeterminarea.
Unul dintre cele mai importante concepte în teoria învăţării sociale este autoeficienţa. Autoeficienţa
este definită ca credinţă sau aşteptare individuală că persoana poate îndeplini corespunzător o sarcină
sau să stăpânească o situaţie cu succes. Din perspectiva lui Bandura, unul dintre principalele scopuri ale
terapiei este de a ajuta clienţii să îşi amelioreze autoeficienţa. De exemplu, o persoană care vine la
terapie pentru a reuşi să renunţe la fumat, are o slabă încredere în capacitatea sa de a se lăsa de fumat.
Pentru ca terapia să reuşească este necesar să i se inducă clientului credinţa că va reuşi să renunţe la
fumat. Aceasta se poate realiza când terapeutul îl învaţă pe client proceduri de automonitorizare, de
relaxare musculară progresivă, şi strategii prin care să facă faţă sentimentelor inconfortabile asociate
abţinerii de la nicotină. Din perspectiva lui Bandura, tehnicile behavioriste pot produce schimbarea
indirect. Ele oferă clientului instrumente care au un impact pozitiv asupra credinţei sale că va reuşi să
renunţe la fumat.

Terapia cognitiv comportamentală

Mişcarea cognitiv-behavioristă în psihoterapie a început în anii 1950 şi a devenit asociată cu curentul
terapiei behavioriste în anii 1970. Iniţial, metodele cognitive pe care Albert Ellis şi alţii le-au utilizat
erau considerate în afara sferei terapiei behavioriste. Deoarece psihologia behavioristă se bazează pe
aplicarea principiilor ştiinţifice, behavioriştii au testat şi validat experimental abordările cognitive ale
schimbării emoţionale şi comportamentale. Astfel, procesele cognitive au fost incluse în domeniul
terapiei behavioriste.
Istoric, behavioriştii au avut două poziţii diferite faţă de terapia cognitivă:
 Membrii Association for Advancement in Behavior Therapy, fondată în 1967, văd toate
abordările cognitive, în măsura în care sunt fundamentate empiric, ca forme de terapie
behavioristă;
 Membrii Association for Behavior Analysis, discipolii lui Skinner, resping principiile şi
abordările cognitive sau cognitiv-behavioriste.

Teoria psihopatologiei

Pentru behaviorişti comportamentul dezadaptativ este întotdeauna învăţat şi poate întotdeauna să fie
dezvăţat sau înlocuit printr-o nouă învăţare. Conceptul că învăţarea umană este în miezul
comportamentului uman a influenţat profund modul în care behavioriştii au procedat la evaluarea şi
tratarea clienţilor. Paula Truax explica legătura dintre psihopatologie, evaluare şi tratament:
Asumpţia de bază în teoria behavioristă este că atât comportamentul adaptativ, cât şi comportamentul
dezadaptativ este dobândit, menţinut şi schimbat în acelaşi mod: prin evenimente interne şi externe care
au loc odată cu ele sau le urmează. Aceasta înseamnă că în perspectivă behavioristă evaluarea
contextului în care are lor un comportament, dezvoltarea unor ipoteze testabile despre cauze,
menţinerea factorilor şi intervenţiile de tratament au un rol foarte important.

Terapeuţii behaviorişti cred de asemenea, că patologia poate fi o funcţie a învăţării neadevate,

sau a unui deficit de deprinderi. De exemplu, o premisă a formării asertivităţii este că indivizii care se
manifestă prea pasiv sau prea agresiv au pur şi simplu un deficit de deprinderi. Ei nu au învăţat cum să
utilizeze adecvat comportamentul asertiv în situaţii sociale. În consecinţă, scopul formării asertivităţii
în accepţiune behavioristă, este de a-i învăţa pe clienţi deprinderi de comunicare asertivă prin modelare,
antrenare, repetarea comportamentului şi întărire. Rezultatele de succes în trainingul asertivităţii pot fi
explicate prin modelele condiţionării clasice şi operante.
Wolpe (1973) consideră comportamentul asertiv ca fiind incompatibil cu anxietatea; prin
urmare, anxietatea poate fi contra-condiţionată şi înlocuită printr-un răspuns adaptativ, incompatibil.
Terapeuţii contemporani care se ocupă de tratarea anxietăţii se focalizează mai mult pe contingenţe:
întăriri şi pedepse care stabilesc şi menţin comportamentul social pasiv, agresiv şi asertiv (Alberti,
Emmons, 2001).
În scopul unei mai bune înţelegeri a psihopatologiei clienţilor, behavioriştii aplică metoda
ştiinţifică în contextul clinic sau al consilierii. Behavioriştii se focalizează sistematic pe:
 Observarea şi evaluarea comportamentelor dezadaptative sau lipsite de deprinderi ale clienţilor;
 Dezvoltă ipoteze despre cauzele, menţinerea şi tratamentul adecvat pentru comportamentele
dezadaptative sau lipsite de deprinderi.
 Testează ipoteze behavioriste prin aplicarea unor intervenţii justificabile empiric;
 Observă şi evaluează rezultatele intervenţiei lor;
 Revizuiesc şi testează empiric noi ipoteze despre moduri de a modifica comportamentul
dezadaptativ sau lipsit de deprinderi.
Behavioriştii sunt preocupaţi de aplicarea unor proceduri specifice de tratament la probleme clinice
specifice. Mai mult decât orice alt grup de practicieni nemedicali, terapeuţii behaviorişti şi cognitiv –
behaviorişti se concentrează pe demonstrarea suportului empiric pentru metodele lor de tratament. În
consecinţă, aproape toate metodele de intervenţie terapeutice care au dobândit statutul de „validate
empiric” sunt behavioriste sau cognitiv-behavioriste (Chambless ş.a. 1998). Mai mult, behavioriştii
sunt cei mai importanţi în aplicarea unor metode de tratament specifice pentru probleme clinice
specifice (Hersen, 2002).

Practica terapiei behavioriste

Practicarea terapiei behavioriste necesită să gândeşti ca un om de ştiinţă. Trebuie să prevezi o agendă în

care să iei notiţe, o tablă pe care să le explici şi ilustrezi clienţilor conceptele. Mai presus de toate, ca
behaviorist eşti profesor şi educator: sarcina ta este de a-i ajuta pe clienţi să se dezveţe de
comportamente dezadaptative şi să înveţe unele noi, adaptative.

Pregătirea consilierului pentru practicarea terapiei behavioriste.

Din nefericire există mitul că terapeuţii behaviorişti ar fi rigizi, orientaţi ştiinţific cu o
sensibilitate redusă şi slabe capacităţi de relaţionare interpersonală. Uneori behavioriştii sunt priviţi
chiar ca având puţin respect faţă de libertatea individuală şi demnitatea personală (Franks şi Barbrack,
1983).
În realitate a fi consilier behaviorist nu înseamnă a fi insensibil. Pe măsură ce terapia
behavioristă a evoluat, practica a devenit din ce în ce mai flexibilă. Lazarus (1971, p. 205) spunea că
„procedurile de condiţionare pot fi aplicate într-un context noncoercitiv al demnităţii, empatiei,
autenticităţii şi căldurii umane”. Goldfried şi Davison (1976, p. 55) spuneau că orice terapeut
behaviorist care susţine că tot ceea ce trebuie să ştie pentru a determina schimbarea comportamentală
sunt principiile învăţării şi influenţei sociale a pierdut contactul cu realitatea clinică.

Pregătirea clientului pentru terapia comportamentală

Proceduri de evaluare

În mod ideal terapeuţii ar trebui să observe clienţii în mediul lor natural pentru a obţine informaţie
specifică despre ce s-a întâmplat în instalarea proceselor dezadaptative. Principalul scop al evaluării
behavioriste este de a determina stimulii din mediu şi interni (fiziologici, uneori cognitivi) care precedă
direct şi urmează răspunsurile comportamentale adaptative şi dezadaptative ale clientului.
Procedura de evaluare urmăreşte obţinerea de informaţii despre:
  Antecedentele comportamentului (orice se întâmplă înainte de a fi observat comportamentul
dezadaptativ);
 Comportamentul (problema definită specific în termeni concreţi comportamentali; în loc să
spunem că clientul are o problemă de furie, vom spune că el a ţipat de 6 ori pe zi şi a lovit cu
pumnul de două ori pe zi);
 Consecinţele comportamentului (orice se întâmplă după ce are loc comportamentul
dezadaptativ).
De exemplu, dacă un copil deranjează clasa, procedura optimă de evaluare este de a vizita clasa
pentru a observa copilul fără să deranjeze, în diferite momente pe parcursul zilei. Prin observare
directă, terapeutul culege date şi observă modele specifice. Momentele când copilul deranjează clasa
pot fi precedate de stimuli particulari (de exemplu, sarcini de lectură) sau poate terapeutul va descoperi
că copilul obţine întărire pozitivă (atenţie din partea profesorilor şi a colegilor) imediat după ce
întrerupe activităţile clasei.
Din nefericire, observaţiile directe sunt ineficiente din mai multe motive:
 Majoritatea terapeuţilor nu pot aloca timpul necesar observării directe a clienţilor în mediile lor
naturale.
 Mulţi clienţi obiectează la ideea ca terapeutul să pătrundă în casa şi în locul lor de muncă pentru
a realiza o observaţie formală.
 Chiar dacă clientul este de acord să îl accepte pe terapeut în mediul său natural de viaţă,
prezenţa terapeutului deranjează şi influenţează comportamentul clientului. Observatorul este
mai mult decât un observator, devine un participant în mediul clientului – ceea ce înseamnă că
nu poate fi realizată o observaţie obiectivă şi naturală.
Deoarece terapeuţii behavioriştii apelează rareori la observaţia directă, ei culeg datele prin proceduri
mai puţin directe.

Interviul clinic sau comportamental

Interviul clinic este cea mai comună procedură de evaluare. În contextul unui interviu, terapeutul
observă direct comportamentul clientului, cercetează antecedentele şi consecinţele comportamentale şi
operaţionalizează scopurile principale ale terapiei.
Pentru behaviorişti, definirea operaţională sau caracteristicile măsurabile, specifice ale simptomelor şi
scopurilor clientului sunt componente esenţiale ale evaluării.
Definirea problemelor clientului în termeni comportamentali precişi este primul pas într-un
interviu de evaluare behaviorist. Terapeuţii behaviorişti nu sunt satisfăcuţi când clienţii se descriu
„deprimaţi”, „anxioşi” etc. ei caută informaţie comportamentală specifică, concretă, prin întrebări
precum:
 Spune-mi tot ce se întâmplă în cursul zilei atunci când eşti deprimat. Să începem cu momentul
când te trezeşti dimineaţa şi să încheiem cu momentul când mergi la culcare seara, şi aş vrea să
ştiu ce se întâmplă chiar în timpul nopţii până dimineaţa următoare.
 Descrie senzaţiile fizice pe care le trăieşti în corpul tău când te simţi anxios.
 Mi-ai spus că reacţionezi exagerat. Spune-mi cum arată acest lucru... descrie-mi ca să pot
vedea, ca şi cum aş observa ce se întâmplă.
Behavioriştii apreciază informaţiile atât despre mediul intern (dispoziţii, fiziologie) cât şi despre mediul
extern (comportament) atât timp cât sunt specifice, clare şi măsurabile.
În ciuda multor avantaje ale interviurilor behavioriste, această procedură de evaluare are mai multe
dezavantaje:
 Slabă validitate interevaluator;
 Lipsă de obiectivitate a evaluatorului;
 Inconsistenţe frecvente între datele despre comportament obţinute prin interviu şi
comportamentul în afara terapiei.
Behavioriştii compensează lipsa de consistenţă şi obiectivitate a interviurilor în două moduri:
 Utilizarea interviurilor structurate sau diagnostice, care ajută la ameliorarea validităţii
interviului (DSM-IV);
 Utilizarea unor metode de evaluare suplimentară pentru obţinerea informaţiilor despre client.

Automonitorizarea
Deşi a observa clienţii direct în mediul lor natural nu este practic pentru terapeuţii behaviorişti, este
acceptabil să formeze clienţii să se observe şi să-şi monitorizeze propriul comportament. De exemplu,
clienţii pot observa comportamentul alimentar sau numărul de ţigări pe care le fumează. În terapia
cognitiv comportamentală, clienţii ţin frecvent jurnale ale gândurilor şi emoţiilor care includ trei
componente:
 Stările emoţionale deranjante;
 Comportamentul exact angajat în momentul stării emoţionale respective;
 Gândurile care apar când sunt trăite emoţiile.
Automonitorizarea are avantaje şi dezavantaje: pe de o parte este necostisitoare, practică şi terapeutică
de obicei, iar pe de altă parte, clientul poate colecta uşor informaţii inadecvate sau incorecte, sau rezista
la colectarea oricărei informaţii.

Chestionarele standardizate
Behavioriştii sunt faimoşi pentru preferinţa lor pentru măsurători obiective ce implică administrarea şi
scorarea standardizată, preferă instrumente care au testată reliabilitatea (consistenţa internă şi fidelitatea
în timp) şi validitatea (instrumentul măsoară ceea îşi propune să măsoare). Behavioriştii radicali, numiţi
şi analişti ai comportamentului aplicat, subliniază că măsurarea obiectivă trebuie să se focalizeze numai
asupra comportamentelor observabile şi nu asupra proceselor mentale interne.
 Behavioriştii utilizează chestionare ca singura modalitate de a determina dacă terapia
funcţionează. Măsurarea obiectivă nu este perfectă, dar măsurări repetate ale comportamentului şi
simptomelor clienţilor pot ajuta la păstrarea terapeutului şi clientului pe drumul cel bun. Această
perspectivă este în contradicţie cu atitudinea antievaluare a majorităţii terapeuţilor existenţialişti-
umanişti. Behavioriştii susţin evaluarea şi feedbackul repetat ca modalităţi de ameliorare a rezultatelor
terapiei

Alte măsurători
Şi alte modalităţi de evaluare sunt utilizate de behaviorişti pentru investiga simptomele clienţilor şi
progresul lor în terapie (Truax, 2002). Înregistrarea video şi audio, fotografia, oferă mostre directe ale
comportamentului clientului. Măsurarea ritmului cardiac, a tensiunii arteriale, a răspunsului galvanic al
pielii sunt utilizate pentru măsurarea anxietăţii sau a nivelului furiei (Gottman ş.a., 1995).

Tehnici terapeutice specifice

Terapia behavioristă include o multitudine de tehnici terapeutice. Pentru a identifica ingredientele

necesare şi suficiente ale reducerii sau ameliorării unui simptom, cercetătorii behaviorişti au combinat
tratamente, au izolat şi comparat componente specifice ale tratamentelor. Următoarele tehnici
reprezintă un set de instrumente de bază ale principalelor abordări behavioriste, deşi multe terapii
behavioriste contemporane utilizează şi proceduri cognitive.

Condiţionarea operantă şi varianţii

În tradiţia lui Skinner şi a analizei comportamentului aplicat, cea mai importantă aplicaţie la
psihoterapie este condiţionarea operantă directă. Skinner (1977, p. 10) sublinia importanţa manipulării
mediului şi nega importanţa proceselor mentale sau a cogniţiei: „nu avem dovezi ale existenţei unei
lumi interioare a vieţii mentale. Apelul la stări şi procese cognitive este o diversiune care ar putea să fie
responsabilă pentru multe dintre eşecurile noastre de a ne rezolva problemele. Avem nevoie să ne
schimbăm comportamentul şi putem să facem aceasta numai schimbând mediul nostru social şi fizic”.
Aplicarea condiţionării operante cere analiza întâmplărilor naturale care au loc în mediul fizic şi
social al clientului. Pentru a ilustra procedurile de condiţionare operantă, vom apela la exemplul
părinţilor care voiau să corecteze comportamentul nerespectuos al fetei lor de 15 ani. Utilizarea întăririi
pozitive şi a pedepsei a eşuat. Din perspectiva analizei comportamentului aplicat, aceasta s-a întâmplat
deoarece părinţii n-au utilizat condiţionarea operantă într-un mod adecvat. Aceasta implică mai mulţi
paşi sistematici.
1. Părinţii trebuie să operaţionalizeze comportamentele ţintă şi să identifice obiectivele
comportamentale; comportamentele care interesează trebuie să fie identificate precis; trebuie să
se decidă dacă se doreşte creşterea sau scăderea frecvenţei fiecărui comportament ţintă:
descreşterea frecvenţei comportamentelor urâte în casă sau faţă de părinţi; descreşterea
gesturilor sau comportamentelor nonverbale nerespectuoase (a da ochii peste cap, a ofta);
descreşterea comentariilor derogatorii despre părinţi şi ideile lor („eşti prost”, „asta e o
aiureală”, „această familie este îngrozitoare”); creşterea comportamentului de a zâmbi, de a
complimenta părinţii şi sora mai mică, creşterea complianţei faţă de sfaturile şi sugestiile
părinţilor.
2. terapeutul îi ajută pe părinţi să dezvolte un sistem de a măsura comportamentul ţintă. Li s-a dat
fiecăruia un creion şi o agendă pentru a înregistra frecvenţa comportamentelor urmărite. În plus,
ei au utilizat tehnologie audio pentru a înregistra interacţiunile verbale care au precedat şi urmat
comportamentele fiicei lor. După analizarea agendelor părinţilor şi a înregistrărilor audio,
terapeutul i-a ajutat pe părinţi să identifice întâmplările care au menţinut comportamentul
 nerespectuos. În două săptămâni părinţii au înregistrat 16 situaţii de comportament nerespectuos
şi trei situaţii în care s-a manifestat comportament dezirabil. Casa lor a devenit un mediu
aversiv pentru toţi patru membri ai familiei.
s-a determinat că reacţia părinţilor la comportamentul nerespectuos a fost de întărire pozitivă a
comportamentului problemă (răspund la solicitări, răspund emoţional prin supărare, se angajează în
certuri îndelungate); în acelaşi timp nu au reacţionat la comportamentele plăcute, ceea ce a condus la
stingerea comportamentelor care se doreau a fi încurajate. Ulterior au fost identificate o varietate de
întăriri pozitive posibile: 1. invitarea fiicei la cină în oraş, 2. oferirea permisiunii de a închiria DVD-uri,
3. înscrierea sa la cursuri de conducere auto, 4. oferirea permisiunii de a comunica prin mesaje instant
cu prietenii, utilizând calculatorul familiei, 5. a cheltui mai mulţi bani pentru ea.
Analiza a condus la stadiul al treilea: modificarea condiţiilor de mediu şi sociale:
Părinţii au fost instruiţi să utilizeze întăriri pozitive şi proceduri de stingere a unor comportamente:
 Au iniţiat un fond săptămânal de bani de buzunar de 10$ pe care fiica putea să-i cheltuiască aşa
cum dorea. Condiţia era ca ea să nu manifeste comportamente lipsite de respect. Cu fiecare
manifestare nerespectuoasă pierdea un dolar. Banii trebuiau oferiţi vinerea la ora 18.
 Ca răspuns la comportamentele indezirabile identificate, părinţii au fost instruiţi să răspundă
calm şi imediat: Ai pierdut un dolar.
 Părinţii au fost instruiţi să întărească imediat comportamentele pozitive printr-unul din cele
patru mijloace: masa în oraş, DVD, messenger, ore de conducere. Întărirea urmează nu după
fiecare comportament pozitiv, ci după un număr aleator, stabilit cu ajutorul unui zar cu şase
feţe. Utilizarea zarului se face fără ştirea fetei. Se urmăreşte ca treptat să se reducă numărul
întăririlor pozitive. La un moment dat, zarul se foloseşte o dată la două săptămâni.
După opt săptămâni de condiţionare operantă, părinţii şi terapeutul au ajuns la concluzia că nu mai este
nevoie de terapie. Părinţii au constatat surprinşi plăcut că parcă au o nouă fiică.
Principiile condiţionării operante au aplicaţii largi în medii educaţionale şi instituţionale (Maag,
2001).
Numeroase studii au arătat că întărirea pozitivă poate submina motivaţia intrinsecă (Cameron,
Pierce, 1994, Deci, 1971, Kohn, 1993). Alte studii arată că dacă întărirea pozitivă este conceptualizată
şi utilizată adecvat, aceasta poate facilita motivaţia intrinsecă (Carton, Nowicki, 1998, Maag, 2001).
Aplicarea pedepsei, a condiţionării aversive, ca procedeu terapeutic suscită şi mai multe
controverse. Thorndike (1932), Skinner (1953), Estes (1944) au arătat că pedeapsa duce la suprimarea
comportamentului, dar nu trebuie folosită ca metodă permanentă şi nu este foarte eficientă pentru
controlarea comportamentului. În acea perioadă se considera că pedeapsa nu este o metodă suficientă
pentru a elimina complet un răspuns învăţat. Mai târziu, Solomon (1964) arăta că pedeapsa singură era
capabilă de generarea unui comportament nou, învăţat. Actualmente, deşi pedeapsa este considerată un
mijloc bun de a modifica comportamente, i se atribuie şi numeroase defecte ca strategie terapeutică sau
de învăţare. În literatura despre traumă şi ataşament, pedepsirea excesivă este văzută ca determinând o
legătură între pedepsit şi cel care pedepseşte (trauma bonding). Prochaska şi Norcross (2003) au
formulat un set de reguli după care să pedeapsa poate fi aplicată eficient:
 Pedeapsa trebuie să fie imediată (întârzierea creşte anxietatea şi scade învăţarea);
 Pedeapsa trebuie să fie intensă (pedeapsa este mai eficientă dacă este mai potrivnică);
 Pedeapsa trebuie să fie salientă (trebuie să fie definită individual);
 Pedeapsa trebuie aplicată devreme în lanţul comportamental (înainte ca problema să se
intensifice);
 Pedeapsa trebuie aplicată după un program continuu (dacă pedeapsa nu are loc întotdeauna,
comportamentul pe care vrem să-l combatem va fi recompensat intermitent, ceea ce va face mai
dificilă eliminarea sa).
 Trebuie aplicată tuturor situaţiilor stimul (altfel pedeapsa va fi pur şi simplu evitată);
  Trebuie aplicată cu calm (cel ce este pedepsit trebuie să reacţioneze nu la furia )
 Trebuie să fie însoţită de învăţarea unor comportamente alternative adaptative (astfel încât cel
pedepsit să înveţe clar care este comportamentul dezirabil).
Într-o metaanaliză recentă a efectelor pedepsei corporale, (Gershoff, 2002) arată că pedeapsa corporală
are un rezultat dezirabil (complianţa comportamentală imediată) şi zece rezultate indezirabile (slaba
interiorizare a principiilor morale, abuzul potenţial, comportamentul delincvent, abuzul ulterior în
relaţiile din viaţa adultă). În ciuda incriminării clare a pedepsei corporale, mulţi părinţi, profesori şi unii
terapeuţi, păstrează credinţa că aceasta poate fi utilizată ca tehnică de disciplinare primară (Baumrind,
Larzelere, Cowan 2002). O parte din ataşamentul de pedeapsă ca instrument de învăţare este legat de
credinţele religioase. Aplicarea pedepsei oferă figurii autorităţii o întărire negativă: are loc o
complianţă imediată, ceea ce reduce tensiunea şi disconfortul figurii autorităţii (Maag, 2001).

Trainingul pentru relaxare

Edmund Jacobson (1924) a fost primul om de ştiinţă modern care a scris despre trainingul de relaxare
ca procedură de tratament. În cartea sa Progressive Relaxation, sublinia principii şi tehnici de formare a
relaxării utilizate şi în prezent. Relaxarea musculară progresivă s-a bazat iniţial pe tensiunea musculară
este o cauză a unei diversităţi de probleme mentale şi emoţionale. De fapt, el susţinea că tulburarea
nervoasă este în acelaşi timp o tulburare mentală. nevroza este în acelaşi timp o tulburare fiziologică,
fiind o formă a tulburării determinate de tensiune. Jacobson considera că oamenii se pot vindeca de
nevroză prin relaxare. Relaxarea musculară progresivă este privită ca o procedură de stingere a
anxietăţii.
Înainte de a aplica clienţilor trainingul pentru relaxare, consilierul trebuie să experimenteze el
însuşi procedura participând la sesiuni de terapie specifice, vizionând casete pe care sunt înregistrate
exemple de aplicare a procedurii sau urmărind demonstrarea procedurii de către profesor la clasă.
Se recomandă construirea propriei casete şi folosirea sa în practică. Trebuie să se identifice cel
mai potrivit ritm şi ton al vocii pentru a se induce starea de relaxare. Când se lucrează cu clienţii trebuie
să se respecte următoarele cerinţe:
 Să existe o cameră liniştită şi un scaun confortabil, o lumină blândă.
 Să se ofere clienţilor informaţii clare despre motivul pentru care se predă relaxarea musculară
progresivă, pentru a-i motiva să participe deplin.
 Să explice procedura: „vă voi instrui să creaţi tensiune şi să vă eliberaţi de tensiune în anumite
grupe musculare. Cercetarea arată că tensionarea muşchilor şi apoi relaxarea lor vă ajută să
dobândiţi o relaxare mai profundă decât dacă aţi încerca să îi relaxaţi fără să îi tensionaţi mai
întâi. Puteţi încerca aceasta prin îndoirea şi apoi relaxarea braţului şi a umerilor.” Se poate
demonstra aceasta în faţa clienţilor.
 Consilierul să stea într-o poziţie care să nu distragă clienţii. Nu se recomandă aşezarea faţă în
faţă ci într-un unghi de aproximativ 120 grade.
 Trebuie să se sublinieze că, la fel ca orice deprindere, relaxarea se învaţă cel mai bine prin
exerciţiu. Aşa cum oamenii învaţă să fie tensionaţi şi încordaţi, pot învăţa să fie şi relaxaţi şi
împăcaţi.
 Trebuie să li se spună clienţilor că ei controlează procesul de relaxare. Pentru a deveni relaxaţi,
trebuie să asculte ceea ce spune consilierul şi să urmeze ceea ce spune el. aceasta însă numai
dacă doresc.
 Trebuie să se atenţioneze clienţii că pot avea senzaţii corporale neobişnuite. „unele persoane pot
simţi furnicături, altele se pot simţi uşoare sau puţin ameţite, în timp ce altele se pot simţi grele
ca şi cum s-ar afunda în scaun. Nu ştiu exact cum vă simţiţi, dar vom petrece câteva minute
după pentru a discuta despre cum aţi simţit relaxarea.”
  Clienţilor trebuie să li se spună că pot ţine ochii deschişi sau închişi. Unor clienţi nu le place să
închidă ochii şi le vom respecta dorinţa de a ţine ochii deschişi. De obicei, dacă clienţii vor să-şi
ţină ochii deschişi, înseamnă că nu au încă destulă încredere în consilier sau în situaţia
respectivă. Trebuie să încurajăm clienţii să închidă ochii atunci când se simt pregătiţi.
 Clienţii trebuie să ştie că se pot mişca prin încăpere dacă aceasta îi face să se simtă mai
confortabil. Dacă poartă ochelari îi pot scoate. Totul este ca ei să se simtă cât mai confortabil.
 Identificaţi probleme fizice care ar putea fi agravate de tensionarea anumitor grupe musculare.
În această procedură trebuie evitate părţile dureroase ale corpului.
 Clienţii trebuie lăsaţi să se minuneze de ceea ce li se întâmplă, însă trebuie readuşi la ceea ce
consilierul spune.
 Clienţii trebuie ajutaţi să aibă aşteptări realiste, dar optimiste: „majoritatea clienţilor consideră
că relaxarea progresivă îi ajută să devină ceva mai relaxaţi, dar nu o consideră uimitoare sau
dramatică. Unii o consideră extrem de relaxantă şi minunată. Doar foarte puţini sunt mai
tensionaţi după prima încercare. Nu are prea mare importanţă cum ne simţim după prima
încercare”.

Desensibilizarea sistematică şi alte proceduri behavioriste bazate pe expunere

Joseph Wolpe (1958) a introdus desensibilizarea sistematică ca tehnică terapeutică. Desensibilizarea

sistematică este o combinare a procedurii decondiţionării a lui Jone şi a relaxării musculare progresive
a lui Jacobson. După ce sunt antrenaţi în tehnicile de relaxare musculară progresivă, clienţii construiesc
o ierarhie a fricii în colaborare cu terapeutul. Desensibilizarea sistematică procedează de regulă în
modul următor:
 Clientul identifică o serie de obiecte şi situaţii ce induc frica;
 Cu ajutorul unei scale de la 0 la 100, şi cu suportul consilierului, clientul îşi apreciază frica faţă
de fiecare dintre obiectele şi situaţiile menţionate.
 De la începutul sesiunii, clientul se angajează în relaxarea musculară progresivă.
 În timp ce este profund relaxat, clientul este expus pe viu sau prin imagerie la cel mai puţin
înfricoşător item din ierarhia sa.
 Ulterior, clientul este expus la fiecare item înfricoşător, progresând treptat către cei mai
înfricoşători itemi din ierarhie.
 Dacă clientul trăieşte o anxietate semnificativă în orice punct al procesului de expunere pe viu
sau imaginară, acesta se reangajează în procesul de relaxare musculară progresivă până când
starea de relaxare depăşeşte anxietatea.
 Tratamentul continuă sistematic până când clientul dobândeşte competenţa de relaxare în timp
ce este expus la întreaga gamă de itemi generatori de frică.

Desensibilizarea sistematică este şi puternică dar şi complexă. Pentru practica sa este necesară mai
multă lectură şi supervizare.

Exemplu de procedură de relaxare musculară progresivă

Este benefic ca terapeutul să participe la această procedură pe măsură ce îi învaţă pe clienţi. Totuşi, aşa
cum remarcau Goldfried şi Davison (1976) consilierul nu trebuie să devină atât de relaxat încât să
adoarmă.
„Sunteţi pregătit să începem procedura de relaxare progresivă? (clientul răspunde afirmativ). Bine.
Aşezaţi-vă pe spate, relaxaţi-vă şi respiraţi uşor, profund şi lent. Acum puteţi închide ochii dacă vă
simţiţi confortabil. Tot ce aveţi de făcut este să ascultaţi ce vă spun şi să urmaţi ceea ce vă spun”.
„O parte interesantă a relaxării musculare este că poate să vă facă conştient de felul cum se simt diferite
părţi ale corpului dumneavoastră. Pentru un moment, gândiţi-vă la braţul dumneavoastră stâng. Vă
focalizaţi atenţia pe braţul dumneavoastră stâng şi sunteţi total conştient de acesta, mult mai conştient
decât sunteţi de obicei. Acum vă focalizaţi atenţia pe mâna stângă şi strângeţi lent pumnul. Aşa.
Observaţi cum simţiţi tensiunea. Simţiţi-o în mâna dumneavoastră şi în antebraţ pentru câteva
momente, (aşteptaţi cinci secunde) Acum lăsaţi tensiunea să plece. Lăsaţi mâna şi antebraţul total
relaxat, moale. Focalizaţi-vă acum atenţia pe mâna şi antebraţul dumneavoastră şi observaţi diferenţa
între cum vă simţeaţi când era tensionată şi cum vă simţiţi acum. Observaţi diferenţa.”
Procedura de relaxare musculară progresivă continuă cu fiecare dintre următoarele grupe
musculare:
 Mâna şi braţul drept, după instrucţiunile anterioare;
 Ambele mâini şi antebraţe – „cu mâinile pe braţul fotoliului, ridicaţi mâinile şi degetele în aer
astfel încât muşchii din exteriorul palmelor să fie tensionaţi. Aşa. Acum simţiţi această tensiune.
Lăsaţi acum tensiunea să plece şi lăsaţi-vă palmele şi braţele să cadă pe braţul fotoliului şi staţi
liniştit din nou. Simţiţi relaxarea.” (10 secunde)
 Braţele, bicepşii: încleştaţi-vă pumnii din nou, dar de această dată ridicaţi braţul ca un culturist,
flexând bicepşii. Aşa. Simţiţi tensiunea în muşchii dumneavoastră. Apoi relaxaţi-vă braţele şi
lăsaţi-le să cadă în poziţia de repaos. Bine. Simţiţi moliciunea. Observaţia diferenţa între
muşchii dumneavoastră când sunt tensionaţi şi când sunt relaxaţi.(10 secunde)
 Umeri şi gât: mulţi oameni simt tensiune în umeri şi gât. Acum îndreptaţi-vă atenţia asupra
umerilor şi gâtului. Bine. Ridicaţi-vă umerii astfel încât să vă atingă aproape urechile. Observaţi
încordarea şi tensiunea crescând în umeri gât şi omoplaţi. Simţiţi-o. acum lăsaţi tensiunea să
plece. Lăsaţi-vă umerii să cadă în poziţia normală şi simţiţi diferenţa. Acum umerii, gâtul şi
muşchii omoplaţilor sunt relaxaţi.
 Faţa: pute-ţi de asemenea să vă relaxaţi muşchii feţei. Pentru aceasta închideţi ochii foarte
strâns, încordaţi-vă obrajii, faceţi o grimasă ca şi cum întreaga faţă ar fi plină de tensiune.
Întreaga faţă, în jurul ochilor, obrajii, maxilarele este tensionată şi încordată. Observaţi ce
simţiţi şi acum lăsaţi tensiunea să plece. Simţiţi relaxarea înlocuind tensiunea. Faţa
dumneavoastră se simte acum caldă şi relaxată. Simţiţi sentimentul de căldură şi relaxare în
întreaga faţă.
 Pieptul şi abdomen: pe măsură ce vom înainta în aceste grupe musculare veţi respira confortabil
şi constant. Acum în timp ce sunteţi atent la respiraţia dumneavoastră, inspiraţi adânc menţineţi
aerul şi încordaţi-vă cât mai mult abdomenul astfel încât să devină solid. În timp ce vă menţineţi
respiraţia fiţi atent la tensiunea din piept şi abdomen. Observaţi cum se simt şi apoi lăsaţi să iasă
aerul din plămâni şi tensiunea din piept şi abdomen. Aşa. Lăsaţi tensiunea să plece şi observaţi
diferenţa. Este plăcut să laşi toată tensiunea să plece.
 Partea superioară a picioarelor: acum mutaţi-vă atenţia asupra părţii superioare a picioarelor.
Observaţi cum se simt. Ridicaţi picioarele astfel încât muşchii dumneavoastră să fie încordaţi.
Concentraţi-vă asupra felului în care se simte încordarea în muşchi. Lăsaţi tensiunea să plece şi
picioarele să cadă pe podea. Observaţi ce bine este să simţi această relaxare. Acum coapsele
dumneavoastră sunt relaxate, moi şi calme.
 Partea inferioară a picioarelor: acum mutaţi-vă atenţia asupra gambelor şi tălpilor. Ridicaţi-vă
tălpile de pe podea astfel încât să fie în linie dreaptă cu coapsele. Vă simţiţi tălpile încordate şi
gambele tensionate. Observaţi exact cum simţiţi tensiunea. Apoi lăsaţi tensiunea să plece,
 aceasta va fi înlocuită de relaxare. Lăsaţi-vă picioarele să coboare pe podea în poziţie
confortabilă.
 Încheiere: Bine. Am trecut prin majoritatea grupelor musculare. Înainte de a încheia să facem o
mică observaţie. Dacă există o oarecare tensiune rămasă într-una din grupele musculare, simţiţi-
vă liberi să repetaţi procesul de a tensiona şi relaxa acea grupă musculară. Aşa. Spuneţi la
revedere acelei tensiuni. Acum voi număra de la cinci la unu ca semnal că procedura de relaxare
musculară a luat sfârşit. Când termin de numărat de la cinci la unu puteţi să deschideţi ochii, să
vă întindeţi şi putem vorbi despre cum v-aţi simţit în acest exerciţiu de relaxare. Număr: cinci –
patru – trei – doi – unu. V-aţi trezit. Bine.

Principii postrelaxare
Clienţii trăiesc diferit experienţa relaxării. Majoritatea găsesc acest proces cel puţin plăcut şi relaxant.
Totuşi, trebuie văzut cum s-au simţit ei exact. Pentru aceasta li se va da o temă pentru acasă.

Expunerea şi desensibilizarea in vivo sau prin imagerie

Desensibilizarea sistematică este o formă de tratament prin expunere. Acesta se bazează pe ideea că
clienţii se tratează cel mai bine prin expunerea la factorul pe care îl evită: stimul care evocă frică
intensă, anxietate sau emoţii dureroase.
Mowrer (1947) a explicat condiţionarea evitării prin doi factori: condiţionarea clasică (asociere)
şi condiţionarea operantă (întărirea negativă, adică întărirea răspunsului comportamental prin reducerea
sau eliminarea unui stimul periculos).
Tehnica desensibilizării este propriu-zis behavioristă, deşi ideea că sănătatea mentală este
asociată confruntării clienţilor cu fricile lor şi îmbrăţişării fricii aparţine existenţialiştilor şi lui Jung.
Tradiţional există două moduri în care clienţii sunt expuşi la fricile lor prin desensibilizarea
sistematică. Prima abordare implică expunere la frici prin imagerie mentală. această abordare permite
clienţilor să fie trataţi fără să părăsească biroul consilierului. Recent, simularea pe computer a fost
utilizată cu succes ca mijloc de a expune clienţii la stimuli generatori de teamă (Emmelkamp, 2001).
A doua abordare presupune o combinaţie de relaxare şi expunere pe viu la stimuli generatori de
frică. Dacă unui client îi este teamă de dentist, este dus la cabinetul stomatologic pentru o serie de
tratamente. Cercetările sugerează că expunerea pe viu este mai eficientă decât cea prin imagerie.

Sesiunile de expunere intensivă sau gradată

Una dintre întrebările terapeuţilor este dacă frica unor clienţi poate fi stinsă mai eficient printr-o
singură expunere intensă şi de lungă durată sau progresiv, printr-o serie de expuneri scurte. Iniţial s-a
considerat că expunerea masivă este mai eficientă. Există însă o mai mare probabilitate de a reveni
frica şi clienţii trăiesc un stress mai puternic. Între cele două strategii nu există diferenţe semnificative
de eficienţă.

Expunerea la realitatea virtuală

Progresul tehnologic a condus la modificări ale procedurilor de desensibilizare sistematică. Expunerea

la realitatea virtuală presupune ca clienţii să fie cufundaţi în timp real într-un mediu virtual creat de
computer care a fost evaluat ca o alternativă la expunerea in vivo sau imaginativă în cazuri de acrofobie
(teamă de înălţimi), de teamă de zbor, teamă de păianjeni. Unele studii arată că expunerea la realitatea
virtuală este la fel de eficientă în diminuarea anxietăţilor clienţilor şi în descreşterea evitării situaţiilor
care produc frică la fel ca expunerea in vivo.

Expunerea interoceptivă
Cercetarea asupra acceselor de panică a arătat că unii clienţi care trăiesc frică puternică răspund mai
puţin la stimuli situaţionali decât la senzaţii fizice interne. În general, indivizii predispuşi la panică sunt
foarte sensibili la aspecte fizice interne (creşterea ritmului cardiac, intensificarea respiraţiei, starea de
rău) şi interpretează acele senzaţii ca semne ale răului fizic, ameninţării morţii, ameninţării pierderii
conştiinţei (şi a umilirii asociate). Deşi au fost construite tehnici cognitive specifice pentru a trata
tendinţele clienţilor de a interpreta catastrofic senzaţiile corporale, tehnica behavioristă a expunerii
interoceptive a fost construită pentru a ajuta clienţii să înveţe, prin expunere şi exerciţiu, să facă faţă
mai eficient aspectelor fizice ale panicii sau anxietăţii puternice (Beck ş.a. 1997, Taylor, 2000).

Expunerea interoceptivă este identică cu alte tehnici de expunere cu excepţia că stimulii la care se face
expunerea sunt aspecte fizice interne. Tehnicile de expunere interoceptivă cele mai cercetate sunt
hiperventilaţia, alergarea pe loc, reţinerea respiraţiei, respiraţia printr-un pai şi învârtirea uşoară în
cercuri pentru a produce stare de rău şi creşterea ritmului cardiac. Înainte de a se iniţia procedura de
expunere interoceptivă, clientul trebuie să fie instruit despre senzaţiile corporale, să înveţe tehnici de
relaxare (controlul respiraţiei) şi să-şi formeze deprinderi de restructurare cognitivă. Ulterior, prin
expuneri repetate cu succes, clientul se desensibilizează la aspecte fizice care anterior îi produceau
frică.

Prevenirea răspunsului şi prevenirea ritualului

Conform lui Mowrer (1947), când clienţii evită situaţii sau stimuli care le produc tristeţe sau
teamă, comportamentul de evitare dezadaptativ este întărit negativ (când clienţii simt o eliberare de
anxietatea negativă, frică sau supărare, comportamentul de evitare este întărit). De exemplu, clienţii cu
bulimie, care regurgitează alimentele după ce le ingeră se eliberează de anxietatea şi disconfortul pe
care-l trăiesc după ce ingeră alimentele. Comportamentul de vomă este întărit negativ. Similar, când un
client cu fobie scapă de un obiect sau de o situaţie fobică, sau când un client cu simptome obsesiv-
compulsive se angajează în mod repetat într-un comportament de spălare sau căutare, are loc o întărire
negativă a unui comportament dezadaptativ (Foa ş.a. 1986, 2001).
Pentru a fi eficient, tratamentul de desensibilizare bazat pe expunere trebuie să includă
prevenţia răspunsului. Cu ajutorul consilierului, clientul cu bulimie previne voma după ingerarea unei
prăjituri, clientul cu agorafobie este împiedicat să fugă dintr-un spaţiu public când anxietatea creşte,
clientul cu tulburări obsesiv-compulsive este împiedicat să se spele pe mâini după ce s-a expus la un
obiect contaminat. Fără prevenirea răspunsului sau a ritualului, tratamentul poate exacerba condiţiile pe
care a fost destinat să le trateze.

Modelarea participantă

Principiile învăţării sociale au fost testate experimental în tratarea anxietăţii (Bandura ş.a.
1969). Jones (1924) arăta că imitarea socială era una dintre cele mai eficiente strategii de
decondiţionare.
Asemeni majorităţii tehnicilor behavioriste, modelarea participantă trebuie aplicată într-o
manieră adecvată, cu sensibilitate, pentru a obţine rezultate pozitive. În general, indivizii cu fobie de
avion sau de zbor nu consideră că le este de ajutor când privesc alţi pasageri care au experienţe de zbor
plăcute. Astfel de observaţii pot produce creşterea sentimentelor de umilire şi disperare. A vedea pe
alţii că se confruntă mai uşor cu fricile de care ei sunt paralizaţi este descurajant pentru clienţii fobici.
Problema este că există o prea mare distanţă de stare emoţională şi deprinderi între model şi observator,
astfel încât nu poate avea loc învăţarea vicariantă. În loc să ofere clientului modele generale de
comportament fără frică, terapeutul behaviorist oferă modele de adaptare în contextul formării
deprinderii.
 Terapia de grup oferă o ocazie foarte bună de modelare a participantului şi învăţare vicariantă.
Protocoalele pentru tratamentul tulburărilor de panică recomandă utilizarea terapiei de grup pentru
beneficierea de avantajul modelării participantului.

Formarea deprinderilor

Tehnicile de formare a deprinderilor pornesc de la premisa existenţei la clienţi a unui deficit de

deprinderi. Mulţi clienţi care suferă de tulburări comportamentale nu au dobândit deprinderile necesare
pentru adaptarea într-o arie largă de domenii. În consecinţă, terapeuţii behaviorişti evaluează
deprinderile funcţionale ale clienţilor în faza de evaluare şi apoi utilizează tehnici de formare a unor
deprinderi specifice pentru a remedia deficitul existent. Ţinta tradiţională a formării deprinderilor
include asertivitatea şi rezolvarea de probleme.

Asertivitatea şi alte comportamente sociale

În tradiţia behavioristă, Wolpe, Lazarus, asertivitatea este considerată comportament învăţat. În

general, indivizii sunt evaluaţi ca având unul dintre cele trei stiluri de comportament social posibile:
pasiv, agresiv, asertiv. Indivizii pasivi se comportă supus, ei spun da când vor să spună nu. Evită să
vorbească şi să ceară instrucţiuni şi sfaturi, îi lasă pe alţii să prindă avantaj în faţa lor. Agresivii îi
domină pe ceilalţi, încearcă să îşi urmeze propria cale prin mijloace coercitive. Individul agresiv
vorbeşte, îşi exprimă sentimentele, îşi exprimă nevoile fără a domina pe ceilalţi.
În anii 1970 sesiunile de formare a asertivităţii au devenit populare în formă individuală, de
grup, de autoajutorare pentru rezolvarea unor probleme sociale. Principalele comportamente vizate de
sesiunile de formare sunt: introducerea în faţa unor străini, a face şi a primi complimente, a respinge
cererile altora, a exprima cereri pentru ceilalţi, a vorbi sau a exprima o opinie şi menţinerea unor
conversaţii sociale. În contextul consilierii, comportamentul asertiv este predat prin următoarele
strategii:
 Instruirea: clienţii sunt instruiţi în menţinerea contactului vizual, a posturii corporale, tonul
vocii şi exprimarea verbală;
 Feedback: terapeutul sau membrii grupului dau clienţilor feedback privind modul cum sunt
primite de ceilalţi eforturile lor de a-şi însuşi comportamentului asertiv.
 Exersarea comportamentului sau jocul de rol: clienţilor li se oferă ocazii să practice
comportamente asertive specifice, precum cererea ajutorului, exprimarea dezacordului fără furie
sau agresivitate.
 Antrenarea: adesea terapeuţii şoptesc clienţilor feedback sau instrucţiuni pe parcursul jocurilor
de rol.
 Modelarea: terapeutul sau membrii grupului demonstrează comportamente asertive adecvate
pentru situaţii specifice.
 Întărirea socială: terapeutul sau membrii grupului oferă feedback pozitiv şi sprijin pentru
comportamente asertive adecvate.
 Formarea deprinderilor de relaxare: pentru unii clienţi învăţarea relaxării este necesară pentru a
diminua anxietatea în situaţii sociale.
Deşi tehnicile de dezvoltare a asertivităţii sunt utile pentru unii clienţi, popularitatea acestor tehnici în
ansamblu a scăzut. Formarea asertivităţii este interesantă în special în cazul unor persoane cu o
anxietate socială deosebită, cu deficit de deprinderi sociale. Fobia socială: teama iraţională, excesivă de
a fi observat şi evaluat de ceilalţi este tratată frecvent printr-o combinare de relaxare şi deprinderi
sociale care includ majoritatea componentelor formării tradiţionale a asertivităţii (instrucţia,
feedbackul, exersarea comportamentului, întărirea socială) şi expunerea gradată sau intensivă la stimuli
sau situaţii şi interacţiuni sociale provocatoare.

Rezolvarea de probleme

Behavioriştii îi învaţă adesea pe clienţi să urmeze o abordare logică, eficientă şi sistematică, a

rezolvării de probleme, în general prin respectarea următorilor paşi:
 Definirea problemei,
 Identificarea scopului,
 Generarea opţiunilor,
 Alegerea celor mai bune soluţii,
 Evaluarea rezultatului.

Rezolvarea de probleme a fost utilizată ca tehnică de lucru cu copii şi adolescenţi. Strategia

rezolvării de probleme, este aplicată la tinerii cu tulburări de conduită în combinaţie cu formarea
părinţilor. Pe lângă predarea celor cinci paşi enumeraţi anterior, terapeutul se focalizează pe un număr
de concepte cognitive şi behavioriste, precum gândirea mijloc scop, generarea unor alternative
comportamentale, gândirea consecinţelor, gândirea în perspectivă.

Pentru tratamentul panicii Barlow şi Craske (1989, 1994) recomandă o strategie din cinci trepte:
 Instruirea despre natura anxietăţii;
 Antrenarea respiraţiei;
 Restructurarea cognitivă;
 Expunerea interoceptivă;
 Expunerea in vivo sau imaginativă.
Fiecare sesiune include patru secvenţe:
Verificarea generală, şi a temei pentru acasă;