Reziliența în contextul dezvoltării

Studiul rezilienței a apărut în cadrul studierii psihopatologiei, când cercetătorii au constat

că unii copii aflați în situații de risc se descurcau surprinzător de bine. Această observație a atras
atenția asupra aspectelor legate de funcționarea pozitivă și de menținere a competenței, în ciuda
riscului sau a adversității, spre deosebire de o perspectivă complet orientată spre probleme
(Luthar, 2006). Inițial succesul copiilor care se descurcau bine în confruntare cu riscul a fost
atribuit unui trăsături de „invulnerabilitate” (Anthony & Cohler, 1987). Ulterior, termenul de
reziliență a fost conceptulizat ca o mobilizare a resurselor externe și interne ale individului în
scopul adaptării și funcționării sale cu succes (Sroufe, 2009).
Cercetătorii sunt preocupați de înțelegerea aspectelor rezilienței. Se pare că reziliența și
riscurile sunt multi-fațetate (nu sunt unitare în originea, expresia, existența sau menținerea lor).
Masten și colab. (1995) au constatat că în copilărie rezilienţa (competenţa) are trei dimensiuni:
școlară, socială și comportamentală, în adolescență fiind identificate alte două dimensiuni
suplimentare: romantică și ocupațională. Trauma și circumstanțele adverse pot afecta competența
unui copil sau adolescent pe una sau mai multe dimensiuni menționate, celelalte rămânând
relativ neafectate. De exemplu, Luthar și colab. (1993) au constatat că deși copiii pot manifesta
un comportament rezilient într-un domeniu (de exemplu, comportamentul școlar evaluat de
profesor) fără să fie neapărat rezilienți într-un alt domeniu (cum ar fi notele școlare sau nivelul
de depresie). La rândul sau riscul este multidimensional (Work et al., 1990). Acesta poate fi
reprezentat de factori minori de stres care se acumulează în timp, factori specifici cu risc crescut
sau combinație a acestora (Luthar & Zigler, 1991). Se vorbește despre natura cumulativă a
riscului și nevoia proiectării intervențiilor (Masten & Coatsworth, 1998). O descriere corectă a
naturii riscului este crucială pentru înțelegerea modului în care acesta afectează oameni, a
modului în care funcționează reziliența și de dezvoltare a intervențiilor. Deoarece riscurile sunt
multi-fațetate prin natura lor, rezultă că si reziliența este multi-fațetată. Din acest motiv trebuie sa
vorbim de o reziliență situațională prin funcționarea sa (Luthar, 1993).
Factori de protecţie
Cercetările realizate în domeniu au indicat o serie de factori care pot fi proteja în
confruntarea cu diferite tipuri de factori adversivi, cum ar fi experiența unor probleme medicale,
factori de risc familiali (de exemplu, alcoolism sau status socio-economic scăzut, probleme
psihice, divorțul sau pierderea părinților) și probleme la școală. Literatura indică faptul că există

1
trei categorii de factori care apar atât în studiile realizate pe copii cât și pe cele realizate pe adulți
și care au rolul de a ajuta în depășirea obstacolelor și în confruntarea mediului ostil (vezi Elias,
Parker, și Rosenblatt 2005pentru review): caracteristici individuale (ex. inteligența, temperament
sau strategii de coping), familie și nivelul de suport pe care o persoană îl primește din partea
familiei (ex. dezvoltarea relațiilor de atașament) şi suportul extern primit din partea altor
persoane sau din partea instituțiilor care pot să asiste atât persoana cât și familia (ex. rețele
extinse de familie, organizațiile religioase sau alte sisteme sociale ale societății).
Luthar și Zigler (1991) disting două tipuri de factori protectivi. Unii care contra-atacă
efectele negative ale factorilor stresori, ceea ce ar presupune consilierea copiilor pe parcursul
tranziției școlare sau consilierea părinților cu privire la strategiile pe care trebuie să le folosească
pentru a face față numeroaselor teme pentru acasă ale copiilor. A doua categorie, de îmbunătățire
a rezilienţei/protecţiei, vizează îmbunătățirea competențelor copiilor pentru a face față factorilor
stresori, cum ar fi îmbunătățirea abilităților socio-cognitive. În baza acestor rezultate putem
afirma ca moștenirea genetică și mediul social interacționează pentru a produce comportamentul
observat al copiilor (Rutter, 1987, 1996). Astfel, deși cercetătorii nu s-au pus de acord cu privire
la importanța anumitor factori, există un acord cu privire la faptul că reziliența copiilor poate fi
explicată de interacțiunea între zestrea genetică și suportul pe care copilul și familia îl primesc.
Caracteristici individuale. Factorii de protecție identificați în cercetările anterioare
includ calități personale ale copiilor care le-au permis să facă față diferitelor tipuri de adversități
(Prince-Embury 2013). Calitățile personale identificate includ abilitatea intelectuală,
temperament ușor, autonomie, încredere în sine, sociabilitate, strategii eficiente de coping și
abilități de comunicare (Jacelon, 1997; Werner & Smith, 1982Werner & Smith, 1982; Wright &
Masten, 1997). Două caracteristici individuale ale copiilor rezilienți cel mai frecvent menționate,
sunt un nivel ridicat al inteligenței / sau abilităților cognitive și temperamentul agreabil (a se
vedea Condly, 2006 pentru review). O inteligență (QI) peste medie contribuie la reziliența
copiilor, permițând acestora să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, să facă distincția între ceea ce este
controlabil și ceea ce nu este, să aleagă mijloace eficiente de a face față, să aleagă și să modifice
medii mai suportive (Block & Kremen , 1996; Cederblad et al., 1995; Sameroff et al., 1987). Un
QI ridicat (indicator al inteligenței, Jensen, 1998) oferă protecție împotriva delincvenței pentru
băieți, acest efect fiind mediat de atitudini legate de școală (Hirschi și Hindelang, 1977; Kandel
și colab., 1988). Literatura sugerează că inteligența ridicată conduce la mai multe recompense în

2
școală (laudele profesorilor, recunoaștere, note mari), iar aceste recompense cresc atașamentul
elevului față de comunitatea școlară. Raportarea pozitivă la comunitatea socială școlară, reduce
la rândul său cazurile de comportament antisocial și delincvență (Kandel et al., 1988; White et
al., 1989). Un nivel ridicat de inteligența nu este însă un factor de perfect de protecție și nici nu
vine fără costurile. Copiii rezilienți cu inteligență ridicată, în comparație cu colegii lor non-
rezilienți cu risc, par să sufere mai mult distres emoțional și depresie (Luthar, 1991; Luthar et al.,
1993). Se presupune că copiii foarte inteligenți sunt mai sensibili la stimulările mediului și prin
urmare suferă simptome mai puternice de stres. Astfel, deși o inteligență ridicată poate ajuta un
copil să găsească o soluție satisfăcătoare unui eveniment traumatic, aceeași inteligență poate lăsa
copilul mai vulnerabil la răni emoționale și la internalizarea stresului. O altă caracteristică
individuală frecvent menționată în literatura de specialitate este temperamentul agreabil. Werner
(1989, 1993) afirmă că un astfel de temperament, evident din copilăria timpurie, permite
copilului să se interacționeze mai ușor și generează răspunsuri mai pozitive din partea
persoanelor care îl/o îngrijesc. Smith & Prior (1995) au idicat că evaluările profesorilor privind
temperamentul pozitiv al studenților au prezis bine reziliența la nivel academic și social (deși IQ
a fost cel mai puternic predictor a acestor indicatori).
Caracteristici ale familiei. Atunci când un copil reușește să se dezvolte, în ciuda unor
circumstanțe adverse de mediu (cum ar fi violența din cartier sau sărăcia extremă), atunci trebuie
să examinăm familia pentru a căuta explicații ale rezilienței copilului. Gribble și colab. (1993) au
descoperit că părinții copiilor rezilienți la stres au avut atitudini parentale mai pozitive, au fost
mai implicați în viața copiilor lor și au oferit îndrumare mai multă și mai bună. Rezultatul a fost
că copiii rezilienți la stres au avut un atașament mai securizant decât copiii afectați de stres.
Wyman și colab. (1991) a arătat că așteptările pozitive ale îngrijitorului cu privire la viitorul
copilului, separarea redusă a copilului de îngrijitor, disciplina inductivă, implicarea tatălui și
disciplina familială stabilă influențează reziliența copiilor.
Chiar și atunci când părinții înșiși reprezintă o sursă de stres pentru copil, relația părinte-
copil poate oferi oarecum protecție împotriva stresului. Kauffman et al. (1979) au studiat copiii
rezilienți ai mamelor psihotice și au constat că depresia maternă reprezintă un factor de risc mai
mare decât schizofrenia, însă copiii au reușit să obțină un nivel ridicat de competență socială
dacă au avut o relație caldă cu mamele lor. Se pare că, copilul rezilient a reușit să distingă între
comportamentul problemă al mamei și sentimentele sale față de copilul ei. Competența maternă a

3
fost un factor de protecție pentru copiii mamelor cu depresie unipolară, dar a fost un factor de
risc pentru copiii mamelor cu depresie bipolară. Același lucru era valabil și pentru copiii ai căror
tați erau sănătoși și prezenți în casă. Se pare că nu este suficient să se indice variabile, precum
depresia maternă sau implicarea paternă, și să fie clasificate ca factori de risc sau de protecție.
Alți factori interacționează cu aceștia și acționează simultan pentru a face un copil rezilient sau
vulnerabil la stres.
Rende și Plomin (1993) disting între factorii de risc de mediu distali și proximali. Un
părinte abuziv reprezintă un risc proximal deoarece abuzul afectează în mod direct copilul, în
timp ce lipsa de educație a părinților este un risc distal, deoarece afectează venitul familiei, tipul
și numărul lecturilor, care la rândul lor afectează copilul. În plus, autorii susțin ca sunt copii care
reușesc destul de bine, în ciuda faptului că provin din familii cu risc pentru că sunt că nu sunt
expuși riscului genetic. Specific, comportamentul fenotipic al competenței academice și sociale
înalte este direct relaționat cu un genotip care, dacă i se oferă șansa, se va exprima. Scarr și
McCartney (1983) susțin că există medii în care oamenii pot prospera și că un factor stresor slab
nu poate să condamne un copil la o viață neîmplinită. De asemenea, Scarr și McCartney susțin ca
există medii "echivalente funcțional" și că oamenii pot să-și atingă potențialul (cel puțin
competența marginală) în medii care nu sunt ideale. Astfel, din punctul de vedere al geneticii
comportamentului, un copil poate fi considerat rezilient dacă nu a prezentat anomalii
comportamentale în ciuda unei predispoziții genetice față de astfel de anomalii.

Conceptualizarea rezilienţei
Deși rezilienţa a fost în centrul multor discuții și cercetări în ultimele decenii, definiția
operațională a variat considerabil de-a lungul timpului de la optimism, competență, respect de
sine, avilitate-competenţa socială, performanţă sau absența patologiei în fața adversității (Prince-
Embury 2013). În ultimii 50 de ani, rezilienţa în confruntarea cu aversitatea a fost studiată pe
larg în cadrul psihopatologiei dezvoltării. Această abordare a definit, în general, rezilienţa ca
fiind abilitatea de a reacționa la evenimente adversive sau de a reveni din experiență negativă și
de a se concentra asupra succesului definit ca având rezultate observabile, performnaţă sau
absența simptomelor. O mare parte din cercetările asupra rezilienţei au examinat interacțiunea
factorilor de protecție și de risc în populațiile cu risc ridicat. Obiectivul principal al acestor
cercetări a fost de a identifica factorii prezenți în viața celor care au prosperat în fața adversității

4
în comparație cu cei care nu reuşit acest lucrur (Luthar, 2003; Masten, 2001).
Reziliența poate fi considerată o caracteristică persistentă a persoanei, o interacțiune
situațională sau temporală între persoană și context, un construct unitar sau multi - fațetat și
care poate fi aplicată în contexte sociale, academice sau altele (Condly 2006; Cicchetti &
Garmezy, 1993). Unele definiții includ: succesul în îndeplinirea sarcinilor și expectanțelor
(Luthar, Doernberger, & Zigler, 1993), menținerea și orientarea echilibrului și a unei adaptări
funcționale optime (Block & Block, 1980) sau abilitatea de a prospera în fața obstacolelor sau
circumstanțelor adversive (Gordon, 1996). Mulți cercetători definesc reziliența ca un proces cu
caracter dinamic (Rutter, 1996). Se vorbește despre o reziliență care funcționează atât pasiv,
printr-o creștere a capacității unei persoane de a rezista la situații traumatice, cât și activ, prin
modelarea mediului cu scopul de a minimiza interacțiunea persoanei cu trauma și, eventual, de a
înlocui mediul negativ cu unul mai pozitiv (Scarr & McCartney, 1983). Dacă reziliența este
concepută mai curând ca o capacitate care se dezvoltă ca urmare a modului în care persoana
interacționează cu mediul său, decât ca o caracteristică dată, factorii de protecție ar trebui să
diminueze doar impactul consecințelor negative. Această afirmație are suport empiric. De
exemplu, adulții care au avut convingerea că triumful lor asupra adversității inițiale i-a ajutat să
depășească situațiile ulterioare de maltratare sau stres (Cicchetti et al., 1993).
Supkoff, Puig și Sroufe (2012) suțin existența a direcţii principale care surprind modul în
care rezilienaţa trebuie conceptualizată. Primul punct de vedere (ipoteza invulnerabilității)
sugerează că reziliența este o trăsătură sau un set de trăsături care pot fi atribuite persoanei
(Anthony & Cohler, 1987). În forma modernă a abordării, reziliența este rezultatul unei serii de
caracteristici individuale, cum ar fi abilități cognitive, temperament ușor, o bună auto-reglare,
auto-eficiență și o perspectivă pozitivă (Parritz & Troy, 2010). Al doilea punct de vedere prezintă
reziliența ca un proces care poate fi descris și înțeles prin măsurarea și înțelegerea factorilor
contextuali, fără a fi nevoie să se indetifice un factor individual (Sameroff, 2000). Cel de al
treilea punct de vedere, subliniază importanța rezilienței ca proces, deși recunoaște că unele
persoane sunt mai reziliente decât altele (Ellis et al., 2009). Caracteristicile personale și
contextuale ale rezilienţei acționează în timp în cadrul procesului de dezvoltare. Astfel, unele
persoane sunt mai reziliente deoarece au achizionat atitudini, expectanțe și capacități care le
permit să facă față mai bine provocărilor suplimentare cu care se pot confrunta. Capacitățile
individuale dezvoltate pot fi considerate ca factori de risc sau de protecție pe care indivizii

5
dispun în timp în confruntarea cu noi provocări și relații. Aceast punct de vedere consideră
atribuitele personale (ex. temperament, expectanțe) ca fiind rezultate ale dezvoltării. Indivizii vor
fi mai mult sau mai puțin rezilienți în funcție de istoria lor anterioară. Istoria personală timpurie
poate fi considerată ca un context în care reziliența apare și care poate influența ulterior modul
care indivizii se angajează, reacționează și interpretează mediul. Această istorie sau experință
este cumulativă și are efecte peste timp asupra interacțiunii dintre individ și mediu.

Natura dezvoltării
Dezvoltarea este ordonată (în ceea ce privește momentul și secvențele dezvoltării),
direcțională (se îndreaptă spre creșterea complexității și organizării în timp) și cumulativă (se
bazează pe dezvoltarea anterioară, dezvoltarea anterioară rămâne critică și se transformă în
contexte ulterioare) (Sroufe, Cooper și DeHart, 1992). Conform modelului organizațional asupra
dezvoltării (Cicchetti & Sroufe, 1978; Sroufe & Waters, 1977) dezvoltarea este mai mult decât
un proces aditiv în care experiențele noi sunt suprapuse liniar peste experiențe mai vechi, ea
presupune luare în considerare a complexității interacțiunilor dinamice dintre mediu și individ.
Această abordare organizațională a dezvoltării a fost elaborată în studiul psihopatologiei
dezvoltării (Sroufe & Rutter, 1984) și ajută la înțelegerea mecanismelor, procesului și sensului
psihopatologiei. Cu timpul a crescut interesul pentru studiul rezilienței (Cicchetti & Garmezy,
1993). Neadaptarea, adaptarea și funcționarea rezilientă trebuie să fie văzute în tranzacțiile
dinamice dintre atributele individiduale și din mediu. Rolul abordării psihopatologice a
dezvoltării este acela de înțelege factorii care inhibă competența sau reziliența (Cicchetti, 1989;
Cicchetti & Garmezy, 1993). Mecanismele și procesele care conduc la reziliență ajută la
înțelegerea dezvoltării normale cât și psihopatologice (Cicchetti & Garmezy, 1993). Înțelegerea
rezilienței ca un proces de dezvoltare, în contextul dezvoltării anterioare permite predicția
funcționării actuale ca rezultat al dezvoltării anterioare și servește ca predictor al dezvoltării
viitoare. Examinarea acestui proces în timp este critică pentru înțelegerea modului în care
indivizii sunt capabili să mențină o adaptare pozitivă, în ciuda prezenței unor factori de risc sau
experienței adversității. Dacă surprindem și evaluăm adecvat o gampă largă de factori care
contribuie la funcționarea individului am putea obține rezultate semnificative prin luarea în
considerare a factorilor relevanți pentru dezvoltare.
Reziliență și inadaptare în copilărie și adolescență

6
 Reziliența și ne-adaptarea sunt produsul istoriei de dezvoltare, și ambele încep ca adaptări
la situațiile actuale/curente. Conform teoriei atașamentului (Bowlby, 1969) într-un context de
îngrijire securizant și receptiv copilul își poate organiza în mod flexibil comportamentul în jurul
unui îngrijitor, obținând un echilibru între căutarea proximității și explorarea mediului
inconjurator care susține maxim dezvoltarea. Sugarii care se confruntă cu îngrijire inconsistentă
sau respingere cronică pot obține un anumit grad de apropiere de îngrijitori (și protecție) însă în
detrimentul explorării sau exprimării directe a nevoii. Un copil cu istoric de atașament evitant ar
putea să nu apeleze la un profesor atunci când este în suferință. O istorie anterioră personală
marcată de alte experiențe pozitive poate oferi individului expectanțe care pot produce răspunsuri
adaptive la situațiile adversive actuale (Egeland et al., 1993). Istoria/experiența interacțiunilor își
pune amprenta asupra formei de adaptare comportamentală ulterioară cât și asupra reprezentării
despre propria persoană și ceialalți și influențează răspunsurile în situațiile viitoare (Sroufe,
2007).
Într- cercetare longitudinal amplă realizată în SUA (The Minnesota Longitudinal Study of
Risk and Adaptation; MLSRA) au fost colectate date la multiple niveluri de analiză,
concentrându-se asupra mai multor aspecte ale experienței copilului (temperament, limbaj și
dezvoltare cognitivă, rezolvarea problemelor, comportament social și emoțional, calitatea
îngrijirii și context familial). De asemenea, au fost luați în condiferare si o serie de facptori de
risc (nivel de educație, structura familiei, stabilitatea familiei etc.). Constructele evaluate în
perioada copilăriei și pe parcursul studiului au fost interpretate atât ca rezultate cât și ca
predictori ai competenței viitoare și a inadaptării. Unele constructe au evaluat tranzacțiile între
individ și mediu - stresul personal, relațiilor familiale în tranziție, violența în familie și
dependența chimică sunt predictori puternici al rezultatelor copilului (Pianta, Egeland și Sroufe,
1990; Sroufe et al., 2005).
De exemplu, stabilitatea familială este un factor care are putere predictivă ridicată a
inadaptării. Copiii care proveau din familii intacte au prezentat interacțiuni pozitive mamă-copil
în timpul sarcinilor de învățare, atunci când copiii aveau 42 de luni. Acești copii au fost mai
persistenți, entuziaști, și afectuoși față de mamele lor. Dimpotrivă, copiii din familii haotice au
avut o atitudine mai negativă față de mamele lor. Comportamentul mamelor față de copiii lor a
fost prezis de calitatea relațiilor cu partenerii lor. Mamele cu relații intacte aveau mai mult
respect pentru autonomia copiilor lor, structurau mai bine sarcinile și erau mai sigure în

7
interacțiunile cu copiii lor decât mamele care aveau relații haotice cu partenerul/partenerii lor.
Nivelul de suport pe care îngrijitorul îl oferă copilului pe parcursul copilărie a fost direct legat de
calitatea îngrijirii primite în primii ani de viață. Îngrijirea timpurie, alături de măsurarea
contextuală a stresului și suportul social primit de mamă pe parcursul dezvoltării copilului au
oferit confirmat perspectiva asupra rezilienței ca proces de dezvoltare (Supkoff et al., pentru
review).
Fundamenele dezvoltării rezilienței
Circumstanțele pozitive pot prezice parțial reziliența, explicând modul în care copiii pot
funcționa în confruntarea adversității cât și modul în care copiii își revin după o perioadă dificilă.
De exemplu, unii copii cu atașament anxios la vârsta de 12 luni, ulterior la 18 luni au avut un
atașament securizant, deși majoritatea au continuat să manifeste tot un atașament anxios (Vaughn
et al., 1979). Aceste două grupuri s-au distins printr-o reducere stresului de viață raportat de
mamele copiilor a atașament s-au îmbunătățit în acest interval. De asemenea, deși atașamentul
anxios de la 18 luni a prezis probleme de comportament la vârsta de 5 ani, au existat și copii cu
atașament anxios care au funcționat bine. Această schimbare spre funcționare pozitivă/ reziliență,
a fost influențată de creșterea suportului social disponibil pentru mamă în acest interval
(Erickson, Sroufe și Egeland, 1985). Alt studiu a demonstrat faptul că copiii cu probleme de
comportament în perioada preșcolară nu au mai avut probleme în clasa 1 dacă au făcut parte din
familii cu nivel mai redus de stres decât cei care au continuat să aibă probleme (Egeland et al.,
1990). Funcționarea pozitivă în copilărie și adolescența ulterioară au fost prezise și de schimbări
la nivelul stresului (Sroufe și colab., 2005). Modificări ale stresul și suportul social au corelat cu
modificări pozitive ale funcționării care pot fi surprinse de termenul de reziliență. Funcționarea
copilului se deteriorează atunci când stresul familiei crește și/ sau suportul social al familiei
scade.
Reziliența implică mai mult decât schimbarea circumstanțelor. Experiența anterioară și
adaptarea prealabilă oferă o bază în confruntarea cu adversitatea. Competență timpurie - istoricul
relațiilor copilului cât și de capacitatea de autoreglare a acestuia este un factor de protecție. Într-
un studiu, Egeland și Kreutzer (1991) au indicat că o adaptare inadecvată (probleme de adaptare
și comportament, scoruri mici la teste de cunoștințe în diverse domenii academice) a fost
asociată cu stresul ridicat al mamei la elevii din clasa I. În acest context de stres ridicat, copiii cu
fundamente pozitive timpurii au funcționat bine.

8
 Astfel, reziliența în fața adversității reprezintă apare ca o evoluție coerentă a istoriei lor
anterioare. Aceste afirmații sunt susținute de dovezi empirice. Într-un astfel de studiu au
participat două grupuri de copii care au fost create în baza calității îngrijirii și adaptării lor în
primii 2 ani (Sroufe et al., 1990). Un grup a avut constant experiențe pozitive în această perioadă,
în timp ce celălalt a avut constant experiențe negative. Datele care au fost culese longitudinal au
indicat diferente in ceea ce privește reziliență; cei cu o istorie timpurie pozitivă au fost mult mai
competenți în clasele 1-3 decât cele cu istorii negative precoce. Dacă datele ar fost culese doar
din perioada preșcolară, buna funcționare a unor copii/ reziliența ar fi fost atribuită unor
caracteristici interne ale copilului. Datele acestui studiu longitudinal indică rolul dezvoltării
timpurii pentru adaptarea ulterioară din perioadele dificile.
Alte studii au indicat că atât modificările la nivelul stresului cât și fundamentelor pozitive
timpurii din istoria de îngrijire uu contat în recuperarea adolescenților care au avut probleme de
comportamente în copilăria mijlocie (Sroufe, 1999). Analiza de regresie logistică a indicat că
combinația acestor factori de dezvoltare a prezis 80% din cazurile de copii rezilienți. Astfel,
reziliența reprezintă un exemplu despre cum experiența anterioară pozitivă facilitează
mobilizarea resurselor pentru promovarea competenței în fața adversității. Mai mult, cercetarea
oferă support empiric pentru conceptualizarea dezvoltării rezilienței ca un proces în care factorii
de protecție timpurie susțin competența ulterioară care susțin reziliența (Egeland, 2007; Yates și
colab., 2003).
Paralelă în dezvoltarea proceselor care stau la baza rezilienței și adaptării deficitare
Din punctul de vedere al dezvoltării, nu există nicio diferență fundamentală între
procesele care stau la baza rezilienței și a celor care explică alte modele/pattern-uri de
funcționare, cum ar fi o inadaptare continuă și schimbarare de la funcționarea pozitivă la
inadaptare. Comportamentul este o funcție a circumstanțelor actuale în care se gasește un individ
și întreaga sa istorie de până la acel moment (Bowlby, 1973).
O ilustrare a acestui process paralele vine din cercetarile care au vizat examinarea rolului
atașamentului timpuriu asupra comportamentului și schimbarea în funcționare din copilăria
mijlocie spre adolescență. Sroufe et al., (1999) au creat patru grupe de copii în baza istorie de
atașament. Un grup a fost evaluat ca avand atașament securinzat la 12 si 18 luni, grupul 2 a fost
evaluat cu atașament nesecurinzat la ambele varste. Copiii au fost ulterior evaluați în clasele 1-3
în termenii problemelor de comportament și a tulburărilor emoționale și compentețelor sociale în

9
relațiile cu colegii. În primul rând, s-a constat că copii cu o istorie de ataşament securizant au
avut scoruri mai scăzute la simptomele psihiatrice şi scoruri mai mari la competenţa personală la
vârsta de 19 ani decat cei cu o istorie a ataşamentului anxios, chiar au manifestat o similaritate în
ceea ce priveşte problemele de comportament în perioada copilariei mijlocii. Aceste rezultate
demostrează rolul bazei positive timpurii asupra rezilienţei. În al doilea rând, am examinat
efectele istorilor diferite de atașament asupra rezultatelor în adolescenţa târzie ale copiilor care
au funcționat bine în evaluările din perioada copilăriei medii; dacă nivelul de funcționare din
adolescență depinde atât de experiența timpurie cât și de cea ulterioară. Copiii care au
experimentat un ataşament securizant și funcționau bine în copilăria mijlocie constant au evaluări
mai bune ale competenței (Sroufe și colab., 1999). Copiii cu o istorie a ataşamentului
nesecurizant și probleme de comportament în copilăria mijlocie au avut arătat cea mai slabă
adaptare în adolescență: Grupuri cu istorii mixte (atașament securizat în copilăria mică, probleme
de comportament în copilăria mijlocie; istoric de atașament nesecuriyant, funcționare bună în
copilărie mijlocie) au arătat rezultate intermediare în adolescență. Acesată analiza asupra
riscurilor și rezistenței din MLSRA susține punctul de vedere că funcționarea unei persoane în
orice moment este un produs atât al contextului actual, cât și al istoriei anterioare. Aceste
rezultate evidențiază natura previzibilă a adaptării inadecvate și a rezilineţei atunci când este
abordată din perspective dezvoltării. În viziunea mai largă a dezvoltării rezilienţa nu mai pare a fi
un caz special.
Rezilienţa în perioada adultă
Chiar dacă traiectoriile de dezvoltare tind să se stabilizeze de-a lungul anilor, schimbarea
rămâne posibilă (Sroufe și colab., 2005). Un obiectiv important al cercetării asupra rezilienţei
este acela de a prezice o bună adaptare și stare de bine la vârsta adultă. În plus teoria dezvoltării
nu sugereze că rezilienţa este limitată la copilărie sau că adulții istorie de inadaptare nu pot face
mai bine. Adulții au o gamă largă de atitudini, motivații și credințe care le ghidează
comportamentele și care trebuie luate în considerare când examinăm diferențele individuale ale
rezilienţei. La vârsta adultă experienţele de viață sunt mai dificil de contabilizat și scheme
interioare sunt mai puțin maleabile. Mai mult, interiorizarea experienței timpurii adaugă un alt
nivel de complexitate studiului rezilienţei la vârsta adultă, deoarece sistemele care ghidează
comportamentele, cognițiile și emoțiile cuprinzând răspunsul individului la adversitate pot
funcționa la un nivel inconștient care nu poate fi măsurat prin auto-raportare. Schimbările la

10
nivelul suportului și a oportunităților la vârsta adultă au impact, însă persoanele adulte au adesea
modele mult mai stabilite de interpretare a acestor evenimente.
Datele longitudinale prospective sunt singura modalitate de a lua în considerare procesul
de dezvoltare al rezilienței la vârsta adultă, şi astfel, de a descoperi antecedentele de dezvoltare
ale factorilor de risc și de protecție care se presupune că afecteze adaptarea la vârsta adultă. Un
astfel de exemplu este cel al adulţilor care au “câștigat în securitate” şi care pot descrie coerent şi
echilibrat relația cu părinții, în ciuda faptului că experimentat o istorie a relațiilor negativ
(Pearson, Cohn, Cowan și Cowan, 1994). Sunt acele persoane care au un atașament insecurizant
față de părinții lor şi care totuşi au reprezentări securizante la vârsta adultă, ceea ce sugerează o
manifestare a rezilienței în zona relațiilor interpersonale. Roisman, Padron, Sroufe și Egeland
(2002) au descoperit că persoanele care au fost clasificate ca „câștigând în securitate” la vârsta
de 19 ani în baza relatărilor retrospective negative din copilăriei au primit îngrijire susținută și au
fost adesea ataşaţi serizant ca sugari. Aceste personae au avut relații romantice de înaltă calitate
la vârsta adultă. Astfel, deși relația părinte-copil posibil să se fi deteriorat în copilăria mijlocie,
de multe ori au avut parte de îngrijiri pozitive timpurii. Grupul persoanelor cu ataşament
insecurizant comparativ cu cel securizant au manifestat simptome de internalizare mai severe și
cu o probabilitate mai mare au avut mame deprimate, ceea ce ar putea afectat relațiile din
copilărie. Aceste persoane nu au manifestat neapărat rezlienţă în domeniul atașamentului, ci au
fost reziliente în confruntarea cu psihopatologia – datorită experienței pozitive din trecut care a
promova o bună funcționare a relațiilor actuale în ciuda nivelurilor ridicate de depresie și
anxietate.
În prezent, există un interes ridicat pentru impactul schimbărilor majore in adaptare (de
exemplu, căsătoria, nașterea unui copil). Această abordare cu privire la dezvoltare permite luarea
în considerare a variațiilor individuale în capacitatea de a valorifica astfel de oportunități, pe care
le numim „efecte de potențare”. Nu toţi oamenii manifestă o îmbunătăţirea a adaptării în
formarea de noi relații sau atunci când întâlnesc noi oportunităţi educaționale sau vocaționale;
doar unii o fac. Ne așteptăm din nou că aceste diferențe sa fie partial explicate de factori
contextuali, istoricul dezvoltării timpurii. De exemplu, Sroufe, Coffino și Carlson (2010) am
constatat că diferenţa între cei care s-au recuperat din depresie la vârsta adultă după formarea
unui cuplu romantic de cei care nu s-au recuperat în baza diferiţelor în istoria timpurie a
atașamentului.

11