ROLUL ŞI NECESITATEA CONSILIERII ÎN DEVENIREA PERSONALITĂŢII

UMANE
 
            Influenţa pe care o are familia asupra formării personalităţii copilului capătă o nouă
percepţie. Am ştiut întotdeauna că familia ne influenţează, dar descoperim că această influenţă
este mult mai mare decât ne-am imaginat. Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi,
componente şi reguli structurate. Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină
ceea ce înseamnă a fi o fiinţă umană. Modelul în care sunt crescuţi şi educaţi copiii contribuie la
formarea concepţiei fundamentale a copiilor despre ei înşişi. Toate opţiunile lor depind de
viziunea lor asupra propriei persoane.
            Nevoia  unui parteneriat educaţional în favoarea educării adecvate a copiilor devine
stringentă. În condiţiile în care viaţa socială şi provocările lumii contemporane formulează şi cer
răspunsuri la care nu s-ar fi gândit nimeni acum douăzeci de ani. Susţinem acest lucru, întrucât
continuitatea culturii şi civilizaţiei umane depinde în cea mai mare măsură de noi, de felul în care
vom creşte şi vom învăţa copiii să se adapteze schimbărilor  permanente ale lumii.
 
            Se scrie foarte mult despre copii accentuându-se aspectul miraculos al „profesiei” de
părinte. Foarte puţin se vorbeşte despre momentele în care nu poţi accepta unele lucruri făcute de
propriul copil, despre momentele în care nu ştii cum să procedezi în anumite situaţii.
            Educaţia este eficientă atunci când consideră copilul în centrul ei – ca parte activă şi
motivantă la propria devenire.
            Şcoala nu înseamnă, ci este doar o componentă a educaţiei. Ea are nevoie de familie, de
comunitate, de întreaga societate pentru a sprijini şi îndruma adecvat copilul. Rolul hotărâtor în
educarea copilului îi revine familiei – leagănul social al copilului, sprijinul acestuia pe aproape
întreaga perioadă a vieţii.
            Relaţia educaţie – vârstă are aceeaşi importanţă pe tot parcursul vieţii individului. De
obicei, adulţii care în copilărie nu s-au bucurat de educaţia convenită ajung să regrete acea vreme
încercând să o compenseze printr-un efort sporit în educaţia copiilor lor.
            Cât trăieşte, omul poate crea orice, dar lucrul său este neînsufleţit. Există însă o singură
instanţă când omul este, într-adevăr, asemenea lui Dumnezeu – ziditor de viaţă: atunci când face
un copil, când din viaţa lui, se zămisleşte altă viaţă. Şi, din toate lucrurile omului, aceasta este
cea mai minunată.
            Educaţia şi creşterea copiilor revine în principal părinţilor. Formele de suplinire
(înlocuire) a acestora, deşi apărute ca un progres în grija faţă de creşterea şi educarea copiilor, şi-
au dovedit tot mai mult limitele. Pe termen lung s-a observat că instituţia, ca şi familia substitut,
are rezultate negative asupra dezvoltării personalităţii copiilor.
            Îndeplinirea funcţiei educative ţine de esenţa familiei şi desăvârşeşte existenţa acestui
nucleu fundamental al societăţii omeneşti. Când familia de origine nu îndeplineşte condiţiile
necesare pentru a realiza îngrijirea şi educaţia copiilor este de preferat ca ea să fie sprijinită şi nu
înlocuită în aceste demersuri.
                        Una dintre orientările importante care preocupă societatea şi familiile actuale este
găsirea căilor şi a mijloacelor de rezolvare a numeroaselor probleme ivite în exercitarea de către
familie a funcţiei educative, fără a scoate copiii din microclimatul social al acesteia. În acelaşi
timp se caută soluţiile pentru a dezvolta la tot mai mulţi părinţi deprinderi de parenţialitate şi o
atitudine constructivă în faţa problemelor educative, în spiritul drepturilor pe care orice copil le
are la dezvoltare, educaţie, sănătate şi o familie echilibrată. (Convenţia cu privire la drepturile
copilului, UNICEF, 1989).
            Încurajarea familiei pentru a-şi exercita cu succes funcţia educativă se realizează atât prin
consiliere, cât şi prin educaţie. Intervenţia în ambele forme este de tip socio-educaţional.
            Intervenţia socio-educaţională constă într-un complex de măsuri care sprijină familia şi
intervine în mecanismele care favorizează relaţiile intrafamiliale, în favoarea educaţiei familiei şi
a educării copiilor.
            Între aceste forme, un loc deosebit de important îl ocupă consilierea educativă a familiei
sau consilierea familială.
                Consilierea este o achiziţie relativ recentă în domeniul profesiilor, orientată spre
serviciile umane astfel încât înţelesul termenului suportă încă modificări.
            În sensul promovat de Asociaţia Britanică de  Consiliere, consilierea include acţiuni
desfăşurate individual sau cu mai multe persoane orientată spre: dezvoltare personală, sprijin în
situaţii de criză, ajutor psihoterapeutic, rezolvarea problemelor.
           
Scopul demersului de consiliere constă în oportunitatea clientului de a explora / descoperi /
clarifica modalităţi de utilizare eficientă a resurselor. Scopurile consilierii se pot formula în
termenii unor dorinţe la care se ajunge prin metode diferite, de la intervenţie la intervenţie.
Menţionăm că demersul consilierii nu vizează în general ajutorarea oamenilor ca ei să ia decizii,
ci de a-i ajuta să ia decizii înţelepte.
Consilierea este un proces prin care o persoană ajunge da un stadiu mai înalt al competenţei
personale implicând întotdeauna schimbarea.
Consilierea implică anumite obiective specifice:
•         perspicacitatea – presupune un control raţional al acţiunilor şi al trăirilor şi al acţiunilor;
•         dezvoltarea conştiinţei de sine – urmăreşte dezvoltarea perceperii de sine prin compararea
cu ceilalţi şi fiind opusă negării;
•         autoacceptarea – presupune atitudine pozitivă faţă de sine, acceptarea criticilor şi a
respingerilor;
•         autodezvoltarea şi individualizarea – implică dezvoltarea şi împlinirea potenţialităţii;
•         rezolvarea de probleme – se realizează prin învăţarea căutării soluţiilor şi găsirea unei
soluţii adecvate;
•         educaţia psihologică – presupune achiziţionarea de tehnici pentru înţelegerea şi
controlarea comportamentului;
•         achiziţionarea de abilităţi sociale – se realizează prin: menţinerea contactului privirii
sociale, conducerea conversaţiilor, controlul furiei;
•         schimbarea cognitivă – implică modificări în înlăturarea credinţelor iraţionale;
•         modificarea comportamentelor – presupune schimbarea / înlocuirea metodelor,
comportamentelor neadaptative, distructive;
•         schimbarea sistemică – urmăreşte introducerea schimbării într-un mod în care
funcţionează sistemele sociale;
•         dezvoltarea – presupune dobândirea priceperilor, cunoştinţelor necesare în a-l ajuta pe
client să se confrunte cu inegalităţile sociale;
•         restituire / compensare – ajutarea clientului în a-şi îndrepta comportamentele distructive
anterioare.
Pornind de la scopul central, acceptat de majoritatea specialiştilor – de a-i ajuta pe oameni să se
ajute singuri, subliniem rezultatele dorite şi solicitate adesea de către clienţi:
•         creşterea înţelegerii de sine şi a celor din jur;
•         dobândirea unei schimbări în modul în care aceasta este dorită şi simţită;
•         eficientizarea procentului decizional personal;
•         oferirea unui sprijin pentru o decizie şi confirmarea acesteia;
•         capacitatea de a schimba o situaţie;
•         adaptarea la o situaţie care nu se poate schimba;
•         eliberarea sentimentelor;
•         examinarea opţiunilor şi alegerea uneia.
Domenii ale consilierii:
•         consilierea educaţională – prin aria curriculară prevăzută în planurile şi programele de
învăţământ;
•         consilierea în sfera muncii – există agenţii specializate în ajutorarea persoanelor cu
dificultăţi, dileme, anxietăţi legate de locul de muncă;
•         consilierea în sfera medicinei  – de la asistenţă şi supraveghere medicală obişnuită, până la
asistarea persoanelor cu tulburări şi traumatisme grave;
•         alte strategii de consiliere – ajutorarea persoanelor dependente de alcool, tutun, droguri;
•         consilierea persoanelor care trec prin situaţii traumatice: victime ale violenţei domestice,
violuri, divorţuri, agresiuni sociale etc.
Sintetizând afirmaţiile de până acum, putem concluziona că un demers de consiliere poate fi de
lungă sau de scurtă durată, se poate desfăşura în cadru organizat sau privat (şi în paralel cu
practica medicală), constituindu-se într-o activitate distinctă ce asigură confidenţialitate şi
disciplină, reducând stigmatizarea , beneficiind de abordări diverse care se pot adecva unor
situaţii multiple de viaţă.
Consilierea educaţională este o relaţie specială, dezvoltată între cadrul didactic şi persoana aflată
în nevoie, în scopul declarat de a-l ajuta. Consilierea este un instrument de lucru în mâna, inima
şi mintea cadrului didactic, alături de alte instrumente ce trebuie identificate pentru demersurile
educaţionale.
Consilierea, din punct de vedere al cadrului didactic, corespunde următoarelor probleme
teoretice la care ar trebui să răspundă acesta:
•         Intervenţia este necesară?
•         Se poate defini corect problema?
•         Care este momentul potrivit pentru intervenţie?
•         Ce demersuri ar trebui întreprinse?
•         Sunt necesare şi implicaţiile altor persoane în procesul de negociere?
Caracteristicile consilierii educaţionale sunt:
•         holistica – preocupă întreaga fiinţă;
•         complexă – analizează atât comportamentul normal cât şi pe cel anormal;
•         eclectică – selectează cele mai eficiente metode şi procedee, pentru un anumit caz;
•         ştiinţifică – exploatează rezultatul descoperirilor în domeniul consilierii.
Etapele consilierii:
•         Clasificarea – este faza primară în care cadrul didactic abordează persoana (elevul,
părintele etc.) fie că a fost provocat , fie că provoacă demersul de consiliere, în scopul rezolvării
unei situaţii de criză pe care o identifică. În această etapă se vor urmări:
•         iniţierea unei relaţii de încredere;
•         confidenţialitatea;
•         ascultarea activă;
•         stabilirea timpului şi duratei consilierii.
•         Formularea – presupune analiza situaţiei. Cadrul didactic defineşte problema, încercând
să o înţeleagă cu detaşare.
•         Intervenţia – coincide de foarte multe ori cu etapa de formulare, având însă şi
particularităţile ei specifice. Întrebarea firească, ivită, în calea cadrului didactic este referitoare la
limitele sale de cunoştinţe, abilitate, autoritate, timp.
•         Încheierea  – etapă în care cadrul didactic şi elevul / părintele constată finalizarea
procesului şi reluarea relaţiilor normale (S. Coney, 1994, p.2).
 
Consilierea educaţională se realizează în cadrul orelor de consiliere şi orientare, având drept
obiective:dezvoltarea personală;prevenţia.
În cadrul consilierii educaţionale se lucrează cu grupul de elevi, profesori, părinţi, temele
propuse fiind diverse şi complexe:
•         oferirea de informaţii referitoare la învăţarea eficientă;
•         dezvoltarea creativităţii;
•         dezvoltarea unor abilităţi de comunicare şi management al conflictelor;
•         dezvoltarea abilităţii sociale;
•         dezvoltarea abilităţii de prevenire a consumului de alcool, tutun, droguri, etc.;
•         dezvoltarea abilităţilor de prevenire a afectivităţii negative, etc.
Consolidarea trebuie să reprezinte pentru cadrul didactic o preocupare teoretică şi practică,
bazată pe constanţă şi seriozitate. De obicei, acesta evaluează consilierea numai dintr-o
perspectivă conexă, ca preocupare a personalului specializat din şcoli pentru intervenţii în
situaţiile de criză. Recomandăm ca această percepţie să se corecteze, în sensul formării iniţiale a
cadrului didactic şi pentru activităţi manageriale complexe, care solicită preocupări teoretice şi
practice de consiliere.
Consilierea familială se referă la un set de acţiuni preventive şi directe de sprijinire a membrilor
familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a urmaşilor.
Consilierea parentală se adresează în principal părinţilor şi prevede întărirea rolului acestora în
acţiunile ce favorizează educaţia şi păstrarea coeziunii familiei. Ea se deosebeşte de consilierea
cuplului, care se referă la păstrarea relaţiilor maritale şo rezolvarea diferitelor situaţii de criză
între parteneri.
Consilierea familiei şi consilierea parentală se adresează în principal familiilor cu copii.
Preocupările sunt cu predilecţie în sfera îndeplinirii funcţiei educative, în formarea deprinderilor,
atitudinilor, capacităţilor şi competenţelor familiale şi parentale.
Consilierea familiei şi consilierea parentală sunt acţiuni socio-educaţionale, ţintite, profesionale,
realizate de specialişti, care îşi propun să sprijine familia. Menţionăm că deşi domeniile celor
două tipuri de acţiuni se întâlnesc, nu se suprapun perfect (E. A. Vrăjmaş, 2002, p.31).
Consilierea educaţională a părinţilor este o forţă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea
educaţiei copiilor lor. Consilierea educaţională a părinţilor se poate constitui într-un set de
măsuri educative care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni:
•         înţelegerea propriilor lor nevoi;
•         cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;
•         construieşte punţi de legătură între părinţi şi copiii lor.
Consilierea educaţională a părinţilor se adresează tuturor viitorilor şi actualilor părinţi, fiind un
proces de durată, ale cărui metode şi strategii depind de stadiile diferite ale vieţii. Consilierea
educaţională îşi centrează atenţia asupra domeniului cognitiv şi a celui decizional, preocupând-se
în principal, de sarcinile şi faptele educative ale părinţilor.
Spre deosebire de alte forme ale intervenţiei asupra părinţilor consilierea educaţională se
adresează tuturor părinţilor, fără discriminări, acoperind toate răspunsurile, activităţile,
competenţele ce corelează educaţia.
Scopul ei nu vizează schimbarea de comportament particular sau schimbarea unei structuri
definite, ci ea încearcă să crească, abilităţile şi competenţele educative ale părinţilor elevilor unei
clase, unei şcoli, ai unei comunităţi. Scopul consilierii educaţionale este de a sprijini părinţii, de a
dezvolta priceperile parentale, încrederea în forţele proprii, de a îmbunătăţi capacităţile părinţilor
în îngrijirea şi sprijinirea proprii.
Evidenţiem faptul că deşi, consilierea poate fi înţeleasă ca activitate psihopedagogică, ea
antrenează şi cunoştinţe de sociologie şi din alte domenii necesare informării şi formării
părinţilor / familiei. Ca activitate formală, organizată şi planificată în urma apariţiei unor
probleme, consilierea părinţilor presupune activităţi exercitate cu precădere de profesionişti
(consilieri psihopedagogi, consilieri educaţionali, psihologi educaţionali).
Consilierea educaţională a părinţilor este:
•         educaţie a educaţiei copilului;
•         un studiu al creşterii şi educării copilului;
•         formare a abilităţii de comunicare şi de analiză a acestora;
•         un examen cognitiv al sarcinilor secvenţiale ale părinţilor în creşterea, dezvoltarea
copilului.
Consilierea familiei poate presupune şi acţiuni de informare şi implicit de transmitere şi primire a
unor cunoştinţe, idei şi teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea
intrafamilială şi în rezolvarea situaţiilor conflictuale.
Activitatea de consiliere psihopedagogică a părinţilor cuprinde şi elemente de educaţie a
părinţilor. În programele de consiliere psihopedagogică a părinţilor / familiilor există
componente de educaţie a acestora.
Educaţia familiei şi educaţia părinţilor vizează acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei
educative, spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi interacţionare în familie,
fiind considerată componentă a consilierii familiei. Literatura de specialitate nu realizează o
clarificare a diferenţelor dintre cele două tipuri de acţiuni.
Considerăm că o diferenţă majoră ar fi specificul activităţii fiecăreia:
•         consilierea vizează rezolvarea unei situaţii critice, de criză, conflictuale;
•         educaţia familiei şi a părinţilor (când nu este o componentă a consilierii) propune activităţi
menite a dezvolta aptitudinile, deprinderile, atitudinile familiale şi parentale, având şi scop
preventiv, atunci când nu se manifestă situaţii de criză.
Educaţia părinţilor se referă în general la susţinerea parenţialităţii deja manifestate. De aceea
trebuie să facem distincţie între educaţia părinţilor şi educaţia parentală.
Educaţia parentală este şi educaţia prin care pregătim tânăra generaţie în vederea preluării
modelelor de parenţialitate. Educaţia parentală este un câmp de cercetare şi acţiune
interdisciplinar şi relativ recent. Educaţia parentală, care poate fi mai bine exprimată în termenul
de formare parentală, desemnează o tentativă formală de creştere a conştiinţei părinţilor şi de
utilizare a practicilor parentale.
Considerăm ca formare parentală orice acţiune educativă de sensibilizare, învăţare, antrenare,
clarificare a valorilor, atitudinilor şi practicilor parentale de educaţie.
Educaţia familială se referă la construirea deprinderilor, valorilor, normele vieţii în familie şi îi
are în vedere pe toţi membrii acesteia, cuprinzând o sferă mai amplă decât educaţia parentală.
Duming (1990, 1994) defineşte educaţia familială ca fiind un ansamblu de practici sociale puse
în mişcare de părinţi, în cadrul grupului familial, în direcţia copiilor, prin intermediul
intervenienţilor sociali, în direcţia părinţilor – formare parentală, a copiilor – intervenţie
educativă de sprijin sau de suplinire a grupului familial.
 

Bibliografie:

•          Debesse, M. (1981), Etapele educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

•          Doise, W.,Deschamps, J. C., Mugny, G. (1999), Psihologie socială experimentală, Iaşi, Editura

Polirom

•          Dumitru, I. Al., (2008), Consilierea psihopedagogică, Iaşi, Editura Polirom.

•          Hancea, M. Muscă, A., Oprea, D. (2001), Consilierea - o şansă pentru şcoală, Suceava, CJAPP.

•          Jigău, M.(coord.), (2001), Consiliere şi orientare - ghid metodologie, Bucureşti, Consiliul Naţional

pentru Curriculum.

•          Stănciulescu, Elisabeta, (1997), Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom.

•          Vrăjmaş, Ecaterina - Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis.