CONSILIEREA PĂRINŢILOR: PRINCIPII, STILURI, DIRECȚII DE ACȚIUNE

Încurajarea familiei pentru a-şi exercita cu succes funcţia educativă se realizează atât
prin consiliere, cât şi prin educaţie. Intervenţia în ambele forme este de tip socio-educaţional.
Intervenţia socio-educaţională constă într-un complex de măsuri care sprijină familia
şi intervine în mecanismele care favorizează relaţiile intrafamiliale, în favoarea educaţiei
familiei şi a educării copiilor.
Între aceste forme, un loc deosebit de important îl ocupă consilierea educativă a
familiei sau consilierea familială.
Consilierea este o achiziţie relativ recentă în domeniul profesiilor, orientată spre
serviciile umane astfel încât înţelesul termenului suportă încă modificări.
În sensul promovat de Asociaţia Britanică de Consiliere, consilierea include acţiuni
desfăşurate individual sau cu mai multe persoane orientată spre: dezvoltare personală, sprijin
în situaţii de criză, ajutor psihoterapeutic, rezolvarea problemelor.
Consilierea include activităţi desfăşurate individual sau cu mai multe persoane,
orientate spre:

• dezvoltare personală;

• sprijin în situaţii de criză;

• ajutor psihoterapeutic;

• rezolvarea problemelor.
Scopul demersului de consiliere constă în oportunitatea clientului de a explora /
descoperi / clarifica modalităţi de utilizare eficientă a resurselor. Scopurile consilierii se pot
formula în termenii unor dorinţe la care se ajunge prin metode diferite, de la intervenţie la
intervenţie.
Menţionăm că demersul consilierii nu vizează în general ajutorarea oamenilor ca ei să
ia decizii, ci de a-i ajuta să ia decizii înţelepte.
Consilierea este un proces prin care o persoană ajunge da un stadiu mai înalt al
competenţei personale implicând întotdeauna schimbarea.
Consilierea implică anumite obiective specifice:

• perspicacitatea – presupune un control raţional al acţiunilor şi al trăirilor şi al acţiunilor;

• dezvoltarea conştiinţei de sine – urmăreşte dezvoltarea perceperii de sine prin compararea
cu ceilalţi şi fiind opusă negării;
• autoacceptarea – presupune atitudine pozitivă faţă de sine, acceptarea criticilor şi a
respingerilor;
• autodezvoltarea şi individualizarea – implică dezvoltarea şi împlinirea potenţialităţii;
• rezolvarea de probleme – se realizează prin învăţarea căutării soluţiilor şi găsirea unei
soluţii adecvate;
• educaţia psihologică – presupune achiziţionarea de tehnici pentru înţelegerea şi controlarea
comportamentului;
• achiziţionarea de abilităţi sociale – se realizează prin: menţinerea contactului privirii
sociale, conducerea conversaţiilor, controlul furiei;
• schimbarea cognitivă – implică modificări în înlăturarea credinţelor iraţionale;
• modificarea comportamentelor – presupune schimbarea / înlocuirea metodelor,
comportamentelor neadaptative, distructive;
• schimbarea sistemică – urmăreşte introducerea schimbării într-un mod în care funcţionează
sistemele sociale;
• dezvoltarea – presupune dobândirea priceperilor, cunoştinţelor necesare în a-l ajuta pe client
să se confrunte cu inegalităţile sociale;
• restituire / compensare – ajutarea clientului în a-şi îndrepta comportamentele distructive
anterioare.
Pornind de la scopul central, acceptat de majoritatea specialiştilor – de a-i ajuta pe
oameni să se ajute singuri, subliniem rezultatele dorite şi solicitate adesea de către clienţi:
• creşterea înţelegerii de sine şi a celor din nur;
• dobândirea unei schimbări în modul în care aceasta este dorită şi simţită;
• eficientizarea procentului decizional personal;
• oferirea unui sprijin pentru o decizie şi confirmarea acesteia;
• capacitatea de a schimba o situaţie;
• adaptarea la o situaţie care nu se poate schimba;
• eliberarea sentimentelor;
• examinarea opţiunilor şi alegerea uneia.

Domenii ale consilierii:

• consilierea educaţională – prin aria curriculară prevăzută în planurile şi programele de
învăţământ;
• consilierea în sfera muncii – există agenţii specializate în ajutorarea persoanelor cu
dificultăţi, dileme, anxietăţi legate de locul de muncă;
• consilierea în sfera medicinei – de la asistenţă şi supraveghere medicală obişnuită, până la
asistarea persoanelor cu tulburări şi traumatisme grave;
• alte strategii de consiliere – ajutorarea persoanelor dependente de alcool, tutun, droguri;
• consilierea persoanelor care trec prin situaţii traumatice: victime ale violenţei domestice,
violuri, divorţuri, agresiuni sociale etc.
Sintetizând afirmaţiile de până acum, putem concluziona că un demers de consiliere
poate fi de lungă sau de scurtă durată, se poate desfăşura în cadru organizat sau privat (şi în
paralel cu practica medicală), constituindu-se într-o activitate distinctă ce asigură
confidenţialitate şi disciplină, reducând stigmatizarea , beneficiind de abordări diverse care se
pot adecva unor situaţii multiple de viaţă.
Consilierea educaţională este o relaţie specială, dezvoltată între cadrul didactic şi
persoana aflată în nevoie, în scopul declarat de a-l ajuta. Consilierea este un instrument de
lucru în mâna, inima şi mintea cadrului didactic, alături de alte instrumente ce trebuie
identificate pentru demersurile educaţionale.
Consilierea, din punct de vedere al cadrului didactic, corespunde următoarelor
probleme teoretice la care ar trebui să răspundă acesta:
• Intervenţia este necesară?
• Se poate defini corect problema?
• Care este momentul potrivit pentru intervenţie?
• Ce demersuri ar trebui întreprinse?
• Sunt necesare şi implicaţiile altor persoane în procesul de negociere?

Caracteristicile consilierii educaţionale sunt:

• holistica – preocupă întreaga fiinţă;
• complexă – analizează atât comportamentul normal cât şi pe cel anormal;
• eclectică – selectează cele mai eficiente metode şi procedee, pentru un anumit caz;
• ştiinţifică – exploatează rezultatul descoperirilor în domeniul consilierii.
Etapele consilierii:
Clasificarea – este faza primară în care cadrul didactic abordează persoana (elevul,
părintele etc.) fie că a fost provocat , fie că provoacă demersul de consiliere, în scopul
rezolvării unei situaţii de criză pe care o identifică. În această etapă se vor urmări:
• iniţierea unei relaţii de încredere;
• confidenţialitatea;
• ascultarea activă;
• stabilirea timpului şi duratei consilierii.
Formularea – presupune analiza situaţiei. Cadrul didactic defineşte problema,
încercând să o înţeleagă cu detaşare.
Intervenţia – coincide de foarte multe ori cu etapa de formulare, având însă şi particularităţile
ei specifice. Întrebarea firească, ivită, în calea cadrului didactic este referitoare la limitele sale
de cunoştinţe, abilitate, autoritate, timp.
Încheierea – etapă în care cadrul didactic şi elevul / părintele constată finalizarea
procesului şi reluarea relaţiilor normale (S. Coney, 1994, p.2).
Consilierea educaţională se realizează în cadrul orelor de consiliere şi orientare, având
drept obiective:
• dezvoltarea personală;
• prevenţia.
În cadrul consilierii educaţionale se lucrează cu grupul de elevi, profesori, părinţi,
temele propuse fiind diverse şi complexe:
• oferirea de informaţii referitoare la învăţarea eficientă;
• dezvoltarea creativităţii;
• dezvoltarea unor abilităţi de comunicare şi management al conflictelor;
• dezvoltarea abilităţii sociale;
• dezvoltarea abilităţii de prevenire a consumului de alcool, tutun, droguri, etc.;
• dezvoltarea abilităţilor de prevenire a afectivităţii negative, etc.
Consolidarea trebuie să reprezinte pentru cadrul didactic o preocupare teoretică şi
practică, bazată pe constanţă şi seriozitate. De obicei, acesta evaluează consilierea numai
dintr-o perspectivă conexă, ca preocupare a personalului specializat din şcoli pentru
intervenţii în situaţiile de criză. Recomandăm ca această percepţie să se corecteze, în sensul
formării iniţiale a cadrului didactic şi pentru activităţi manageriale complexe, care solicită
preocupări teoretice şi practice de consiliere.
Consilierea familială se referă la un set de acţiuni preventive şi directe de sprijinire a
membrilor familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a urmaşilor.
Consilierea parentală se adresează în principal părinţilor şi prevede întărirea rolului
acestora în acţiunile ce favorizează educaţia şi păstrarea coeziunii familiei. Ea se deosebeşte
de consilierea cuplului, care se referă la păstrarea relaţiilor maritale şo rezolvarea diferitelor
situaţii de criză între parteneri.
Consilierea familiei şi consilierea parentală se adresează în principal familiilor cu
copii. Preocupările sunt cu predilecţie în sfera îndeplinirii funcţiei educative, în formarea
deprinderilor, atitudinilor, capacităţilor şi competenţelor familiale şi parentale.
Consilierea familiei şi consilierea parentală sunt acţiuni socio-educaţionale, ţintite,
profesionale, realizate de specialişti, care îşi propun să sprijine familia. Menţionăm că deşi
domeniile celor două tipuri de acţiuni se întâlnesc, nu se suprapun perfect (E. A. Vrăjmaş,
2002, p.31).
Consilierea educaţională a părinţilor este o forţă de intervenţie asupra părinţilor în
favoarea educaţiei copiilor lor. Consilierea educaţională a părinţilor se poate constitui într-un
set de măsuri educative care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni:
• înţelegerea propriilor lor nevoi;
• cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;
• construieşte punţi de legătură între părinţi şi copiii lor.
Consilierea educaţională a părinţilor se adresează tuturor viitorilor şi actualilor părinţi,
fiind un proces de durată, ale cărui metode şi strategii depind de stadiile diferite ale vieţii.
Consilierea educaţională îşi centrează atenţia asupra domeniului cognitiv şi a celui decizional,
preocupând-se în principal, de sarcinile şi faptele educative ale părinţilor.
Spre deosebire de alte forme ale intervenţiei asupra părinţilor consilierea educaţională
se adresează tuturor părinţilor, fără discriminări, acoperind toate răspunsurile, activităţile,
competenţele ce corelează educaţia.
Scopul ei nu vizează schimbarea de comportament particular sau schimbarea unei
structuri definite, ci ea încearcă să crească, abilităţile şi competenţele educative ale părinţilor
elevilor unei clase, unei şcoli, ai unei comunităţi. Scopul consilierii educaţionale este de a
sprijini părinţii, de a dezvolta priceperile parentale, încrederea în forţele proprii, de a
îmbunătăţi capacităţile părinţilor în îngrijirea şi sprijinirea proprii.
Evidenţiem faptul că deşi, consilierea poate fi înţeleasă ca activitate psihopedagogică,
ea antrenează şi cunoştinţe de sociologie şi din alte domenii necesare informării şi formării
părinţilor / familiei. Ca activitate formală, organizată şi planificată în urma apariţiei unor
probleme, consilierea părinţilor presupune activităţi exercitate cu precădere de profesionişti
(consilieri psihopedagogi, consilieri educaţionali, psihologi educaţionali).
Consilierea educaţională a părinţilor este:
• educaţie a educaţiei copilului;
• un studiu al creşterii şi educării copilului;
• formare a abilităţii de comunicare şi de analiză a acestora;
• un examen cognitiv al sarcinilor secvenţiale ale părinţilor în creşterea, dezvoltarea
copilului.
Consilierea familiei poate presupune şi acţiuni de informare şi implicit de transmitere
şi primire a unor cunoştinţe, idei şi teze importante pentru asigurarea succesului în
comunicarea intrafamilială şi în rezolvarea situaţiilor conflictuale.
Activitatea de consiliere psihopedagogică a părinţilor cuprinde şi elemente de educaţie
a părinţilor. În programele de consiliere psihopedagogică a părinţilor / familiilor există
componente de educaţie a acestora.
Educaţia familiei şi educaţia părinţilor vizează acţiuni îndreptate spre exersarea
funcţiei educative, spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi interacţionare în
familie, fiind considerată componentă a consilierii familiei. Literatura de specialitate nu
realizează o clarificare a diferenţelor dintre cele două tipuri de acţiuni.
Considerăm că o diferenţă majoră ar fi specificul activităţii fiecăreia:
• consilierea vizează rezolvarea unei situaţii critice, de criză, conflictuale;
• educaţia familiei şi a părinţilor (când nu este o componentă a consilierii) propune
activităţi menite a dezvolta aptitudinile, deprinderile, atitudinile familiale şi parentale, având
şi scop preventiv, atunci când nu se manifestă situaţii de criză.
Educaţia părinţilor se referă în general la susţinerea parenţialităţii deja manifestate. De
aceea trebuie să facem distincţie între educaţia părinţilor şi educaţia parentală.
Educaţia parentală este şi educaţia prin care pregătim tânăra generaţie în vederea
preluării modelelor de parenţialitate. Educaţia parentală este un câmp de cercetare şi acţiune
interdisciplinar şi relativ recent. Educaţia parentală, care poate fi mai bine exprimată în
termenul de formare parentală, desemnează o tentativă formală de creştere a conştiinţei
părinţilor şi de utilizare a practicilor parentale.
Considerăm ca formare parentală orice acţiune educativă de sensibilizare, învăţare,
antrenare, clarificare a valorilor, atitudinilor şi practicilor parentale de educaţie.
 Educaţia familială se referă la construirea deprinderilor, valorilor, normele vieţii în
familie şi îi are în vedere pe toţi membrii acesteia, cuprinzând o sferă mai amplă decât
educaţia parentală. Duming (1990, 1994) defineşte educaţia familială ca fiind un ansamblu de
practici sociale puse în mişcare de părinţi, în cadrul grupului familial, în direcţia copiilor, prin
intermediul intervenienţilor sociali, în direcţia părinţilor – formare parentală, a copiilor –
intervenţie educativă de sprijin sau de suplinire a grupului familial.
Argumente în consilierea educaţională a părinţilor
În literatura de specialitate există preocupări de a găsi acele argumente care să sprijine
existenţa programelor de consiliere a părinţilor. Aceste argumente pornesc de la perceperea
părintelui ca fiind principalu1 responsabil de creşterea şi dezvoltarea iniţială a copilului,
precum şi de la cerinţele sociale crescute în favoarea unei conştientizări şi Consilierea şcolară
ca şi componentă a curriculum-ului poate fi abordată detaşat de rigorile metodologiei de
desfăşurare a unei lecţii, dacă avem în vedere că în aceste activităţi se încearcă rezolvarea
unor probleme ale elevului şi nu predarea - învăţarea unor cunoştinţe. Consilierea în şcoală
prin diversitatea posibilităţilor sale de abordare ar trebui să se constituie într-o punte între
consilierea şcolară ca asistenţă specializată şi curriculum-ul şcolar.
În acest sens, enumerăm câteva argumente în favoarea acţiunilor de consiliere
educaţională a părinţilor:
• părinţii doresc să se informeze asupra dezvoltării copilului lor şi asupra rolurilor educative
pe care le au;
• există suficiente informaţii şi competenţe utile care pot fi sistematizate şi transmise
părinţilor;
• implicarea părinţilor în educaţie îmbogăţeşte calitatea relaţiilor interindividuale în
comunitate;
• lucrul cu părinţii amplifică rezultatele obţinute în activităţile socio-educative desfăşurate cu
copii în şcoală sau în alte instituţii educaţionale;
• consilierea părinţilor favorizează emanciparea adultului şi a copilului în interdependenţă
şi activează autonomia, îmbogăţeşte personalitatea, încurajează maturitatea prin dezvoltarea
responsabilităţilor sociale;
• părinţii devin în mod obligatoriu parteneri atunci când copilul manifestă tulburări de orice
natură;
• studiile demonstrează eficacitatea consilierii educaţionale a părinţilor, în special în ceea
ce priveşte traiectul şcolar al copilului;
• consilierea educaţională a părinţilor este o formă de emancipare a adulţilor şi de conectare
a lor la cunoaşterea şi descoperirea de sine;
• activităţile desfăşurate cu părinţii sprijină şi flexibilitatea legăturilor dintre generaţii;
• consilierea educaţională dintre generaţii sprijină şi flexibilitatea şi respectarea drepturilor
copilului, realizând puntea necesară între tradiţii şi modernism în educaţie.

Principiile consilierii părinţilor

Unicitatea soluţiilor la problemele educaţionale ale familiei poate fi sesizată şi pornind
de la unicitatea cestei instituţii umane. Fiecare părinte este unic aşa cum fiecare copil este
unic. De aceea este imposibil să faci recomandări precise de soluţii în situaţiile de viaţă cu
care se confruntă părinţii şi copiii.
Comun poate fi setul de principii pe care trebuie să se construiască activitatea de
consiliere a părinţilor. Din multitudinea abordărilor în educaţia părinţilor, menţionăm drept
cele mai acceptat următoarele principii (prelucrate după Pugh, G. Erica De Ath şi Celia Smith,
1994):
• Dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relaţiilor dintre el şi părinţii lui. Prima
grijă a părinţilor trebuie să fie cunoaşterea nevoilor copiilor lor. Este de remarcat faptu1 că nu
există numai un mod absolut bun de a creşte copiii şi nu există o familie perfectă, de aceea
este important să se cunoască şi să se respecte modele diferite de familii şi de părinţi.
• Abilităţile parentale reflectă nivelul individual de încredere în propriile forţe, cunoştinţe,
abilităţi. Consilierea părinţilor cere profunde cunoştinţe, valori şi construirea pe fundamentul
propriilor deprinderi, experienţe şi abilităţi pentru a nu induce dependenţă şi sentimentul de
vinovăţie.
• Toţi părinţii au nevoie de sprijin şi ajutor în anumite perioade, nevoile lor fiind diferite
în perioade diferite, de aceea identificarea şi rezolvarea problemelor educaţionale necesită căi
diferite.
• Parenţialitatea este un proces continuu.
• Calitatea de părinte trebuie învăţată şi perfecţionată. A fi părinte nu înseamnă doar o
conducere a creşterii copilului, ci o interacţiune constantă între părinţi şi copii, care se
dezvoltă permanent.
• Creşterea copiilor este văzută în orice context ca o necesitate fundamentală, ce presupune
sprijin financiar, îngrijiri în instituţii potrivite şi căldura căminului familial.
• În societăţile multietnice, diversitatea culturală este exprimată prin diversitatea modelelor
de creştere şi educare a copiilor, ca şi prin perspectivele diferite de a vedea viaţa, lucru care
trebuie respectat în orice sprijin dat părinţilor.

Stilurile educative ale părinţilor – coordonată a consilierii educaţionale

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie
este stilul educativ al acesteia.
Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie, amprenta
subiectivă ca e caracterizează mediul respectiv.
Insistăm asupra faptului că fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în
principal dependent de stilul parental, cu care se confundă de cele mai multe ori.
Există o multitudine de determinate ale stilului educativ în familie. Acestea se referă la
coordonatele exterioare şi la ale celor doi părinţi.
Considerăm că acest concept este o sintagmă utilizată în mod raţional, vizând natura şi
caracteristicile raporturilor familiare în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei, iar
analiza sa se poate realiza în funcţie de următoarele dimensiuni:
• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative
generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială,
structura familiei etc. ;
• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;
• psihologice individuale, unde identificăm anumite caracteristici date de personalitatea
părinţilor şi a copiilor din familie;
• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic în
familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.

Tipurile (modelele) de stil educativ se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză
(E. Stănciulescu , 1997, p.76):
• relaţia autoritate - liberalism (constrângere - permisivitate);
• relaţia de dragoste - ostilitate (ataşament - respingere);
Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de părinţi
în activitatea copiilor, responsabilităţile ce le sunt atribuite acestora, modul de realizare a
controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul regulilor.
În a doua axă, indicatorii pot reflecta:
1 gradul de angajare al părinţilor în activităţile copiilor;
2 sprijinul acordat copiilor;
3 timpul alocat pentru educaţie;
4 receptivitatea la problemele tinerei generaţii;
5 stările emoţionale raportate la nevoile copiilor.
Cele două variabile importante: controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina
în trei tipuri de stiluri educative (D. Baumrind, 1980):
Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor
emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab, iar responsabilităţile şi normele
de conduită sunt puţine.
Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului,
căruia i se impun reguli, norme şi responsabilităţi foarte rigide.
Autorizat, care îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental. Părinţii formulează
reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Aceşti părinţi sunt deschişi la schimburi
verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în
care se aplică, stimulând în acelaşi timp autonomia lor în gândire.
Precizăm acum că există cercetători care identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri
non - directive (literale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul său anumite
aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un
viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi ţinând de particularităţile personale, părinţii
consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care le-au făcut ei în viaţă.
Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau încearcă să creeze un model
nou, dacă au fost nemulţumiţi de propriii părinţi.
Toţi părinţii îşi iubesc foarte mult copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai
mult sau mai puţin ascunsă de forme specifice şi personale. Pentru fiecare părinte, copilul său
este ,,o bijuterie", fiind în acelaşi timp cel mai frumos, cel mai bun, remarcabil. Unii o
recunosc deschis, alţii se feresc sau se tem să o arate, deşi valorizarea copiilor şi încrederea în
forţele proprii se realizează în primul rând în familie.

Tipuri parentale
Tipul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi este o unitate
armonică sau dizarmonică între stilurile personale de educaţie ale celor doi părinţi.

Tipul permisiv
Părinţii sunt centraţi pe nevoile lor, dovedesc egoism, arată lipsă de interes şi căldură.
Adesea, acest tip de părinţi sunt înalt inconstanţi în utilizarea disciplinei în educarea copiilor
lor. Copilul are, în general, un comportament agresiv şi necontrolat, fiind indiferent la rândul
lui la nevoile celorlalţi.

Tipul control rigid

Părinţii sunt restrictivi şi de cele mai multe ori duşmanoşi, nepermiţând copiilor să-şi
arate ostilitatea faţă de ei sau faţă de hotărârile lor. Copilul va fi un copil timid şi închis social
(inhibat), anxios, nevrotic, manifestând adesea tendinţa de a se autodepăşi.

Tipul democrat
Părinţii sunt calzi, suportivi, stabilesc limitele şi regulile împreună cu copilul. Este
utilizat adesea conceptul de sfat al familiei, copilul participând activ la luarea deciziilor în
familie. Acest tip de părinţi arată încrederea pe care o au în copil şi cooperează cu acesta.
Copilul este original, creativ, comunicativ şi independent. Succesele sale sunt considerate
plata eforturilor lor fiind mereu încurajaţi să aibă iniţiativă. Sunt consideraţi de unii
scandalagii, neascultători, nesupuşi, "needucaţi".

Tipul autoritar
Părinţii au un sistem de reguli înalt structurat şi limite în beneficiul copilului. Părinţii
de acest tip sunt metodici în deciziile pe care le iau, stabilesc standarde înalte de perfecţiune
(în limitele posibilităţilor copiilor), împingând copilul să se manifeste la vârful abilităţilor lor.
În general, sunt calzi, încrezători, suportivi şi orientaţi spre succes. Copilul este ceea ce în
mod obişnuit este denumit prin sintagma "copilul model". Acesta are o conştiinţă puternică,
deosebit de binevoitoare, respectă oamenii în general, persoanele care au autoritate asupra lor
în mod special.

Tipul rejectant
Părinţii se simt adesea străini de lume şi îşi percep copilul ca fiind sursa principală a
temerilor lor.
Copilul reflectă anxietatea părinţilor. Este adesea motivat să îndeplinească diferite
comportamente antisociale, agresive, simţindu-se adesea neînţeles, manifestând mereu
tendinţa de însingurare şi de autoizolare.

Tipul dictatorial
Părinţii sunt înalt restrictivi, îşi pedepsesc adesea copilul, asemănându-se cu părinţii
care-şi controlează rigid şi exagerat copilul. Ei încearcă să-şi liniştească anxietatea lovindu-şi
copilul, încercând astfel să-şi impună voinţa uzând de forţă. Anxietatea şi frustrarea sunt
cauzate de factori din afara familiei, fără nici o legătură cu aceasta. Copilul va fi timid şi
închis social (inhibat), anxios nevrotic, manifestând adesea dorinţa de a se autopedepsi.

Tipul hiperindulgent
Părinţii se tem că îşi vor frustra (dezechilibra) copilul şi prin urmare nu impun nici un
fel de limite sau restricţii. Aceşti părinţi cedează întotdeauna la toate dorinţele copilului.
Copilul este foarte independent, manipulativ, agresiv, mai ales atunci când nu i se
îndeplinesc dorinţele, antisocial. Acest copil are o slabă dezvoltare a conştiinţei, fapt ce
cauzează o scădere a înţelegerii.

Tipul supraprotector
Părinţii trăiesc centraţi complet pe copil. Aceştia nu utilizează pedeapsa fizică, făcând
însă uz de retragerea dragostei şi manipularea emoţională pentru a-şi controla copilul.
Stabilesc standarde deosebit de înalte de realizare, îndepărtează obstacolele care pot cauza
comportament nedorite. Copilul îşi stabileşte scopuri nerealiste în încercarea neîncetată de a-
şi mulţumi părinţii. Manifestă un grad mare de înţelegere, dar şi o mare dependenţă faţă de
părinţi. Aceştia dovedesc o conştiinţă puternic dezvoltată pentru a se proteja împotriva
retragerii dragostei părinţilor.
Apare tot mai evident faptul că este necesară o educaţie a părinţilor pentru a fi un
părinte bun şi pentru realizarea calităţii vieţii de familie. Acest lucru se poate realiza prin
activităţile de consiliere educaţională realizate de dascăli în cadrul şcolilor şi nu numai.
Conceptul pe care vrem să-l clarificăm acum este acela de părinte bun sau acel părinte
încrezător în forţele proprii. Prezentăm în acest sens, concepţia lui Bruno Bettelheim (1987,
p.16), conform căreia părintele bun este acela care face tot ce este mai bun pentru copilul său,
adică vine în întâmpinarea nevoilor acestuia. Se naşte firesc întrebarea: Care sunt nevoile
copilului pe care un părinte bun trebuie să le satisfacă?
Pentru a lămuri acest lucru, apelăm la schiţa realizată de Mia Kellmer Pringle(1975),
conform căreia copilul are următoarele nevoi:
• fizice de bază, cum ar fi, nevoia de căldură, de hrană adecvată şi odihnă, de îngrijire şi
igienă, precum şi de ocrotire;
• afective, care includ:admiraţia şi tandreţea;răbdarea;timpul acordat;atenţia şi observarea
comportamentelor, aprobarea şi compania în diferite situaţii;contactul fizic.
• de securitate care implică:îngrijire permanentă;mediu predictibil;modele de îngrijire
permanenta şi respectarea unor reguli elementare;o familie unită şi stabilă;un grup de familie
armonios.
• de stimulare a potenţialului înnăscut:încurajarea curiozităţii şi comportamentelor de
explorare;dezvoltarea deprinderilor de participare la joc şi de a răspunde la
întrebări;promovarea ocaziilor de dezvoltare.
• responsabilizare, care are în vedere atragerea copilului, la început în lucruri mici, şi, gradat
în implicarea lui în luarea deciziilor.
• direcţionare şi control se referă la deprinderea copilului cu deprinderi sociale adecvate
printre care şi disciplina.
• independenţa, se referă la a lua propriile decizii, la început în lucruri foarte mici, dar
încurajându-l în tot ce face.
Studiile au demonstrat că părintele bun este acela care reuşeşte să răspundă adecvat
nevoilor copilului sau să dezvolte respectul individualităţii şi autonomia de la vârste cât mai
fragede.
Precizăm că definirea unui părinte bun, trebuie să aibă în vedere următoarele
dimensiuni:
• cunoştinţe;
• deprinderi sau calităţi;
• dezvoltarea înţelegerii şi conştiinţei de sine.

Cunoştinţele părinţilor trebuie să se refere la:

• sănătate şi dezvoltare umană, cu accent pe dezvoltarea copilului şi pe ceea se aşteaptă de
la fiecare vârstă;
• cum să procedeze în caz de accidente, unde să caute sprijin;
• drepturile părinţilor şi ale copiilor;
• sistemul educaţional.
Deprinderile sau calităţile părinţilor vizează deprinderi sociale, care ţin de dezvoltare
personală şi care asigură o funcţionalitate adecvată în societate:
• să asigure o autoritate optimă, fără a fi prea autoritari, permisivi sau supra supra-
protectivi;
• să ofere copiilor dragoste şi acceptare;
• să formuleze aşteptări realiste;
• să rezerve timp pe care să-l petreacă împreună;
• să promoveze un mediu stabil, sigur, cu reguli clare, care trebuie respectate;
• să comunice întotdeauna cu sinceritate cu copiii, să-i asculte, să facă împreună
aprecieri;
• să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor;
• să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;
• să nu permită pedepse dure şi să permită întărirea pozitivă a comportamentelor bune (E.
Vrăjmaş, 2002, p.87).
 Am precizat aceste calităţi, deoarece, aşa cum este precizat în diverse studii, ele oferă
imaginea ideală a părintelui bun. Acest "profil psihologic ideal" al părintelui bun ar trebui să
ne facă să reflectăm şi să ne determine să oferim servicii de sprijinire, consiliere şi educaţie
pentru părinţi . Insistăm asupra acestui lucru, întrucât este demonstrat atât de cercetările în
domeniu cât şi de practica şcolară, că există suficienţi părinţi care au comportamente
neadecvate, ce afectează dezvoltarea personalităţii copilului:
• lipsa unor reguli clare între relaţiile dintre părinţi şi copii;
• cerinţe vagi/confuze faţă de copii;
• disciplina rigidă;
• ignorarea comportamentelor adecvate şi pedepsirea aspră a celor inadecvate;
• lipsa unor comunicări între părinţi şi copii;
• conflictele între părinţi;
• lipsa unui sistem de sprijin pentru părinţi;
• aşteptări prea mari în raport cu particularităţile copilului;
• incapacitatea unor părinţi de a fi empatici faţă de nevoile copilului;
• încrederea puternică în valoarea pedepsei;
• rolul inversat - unii părinţi caută în copii împlinirea propriilor nevoi
Ni se pare firesc, în condiţiile în care părinţii sunt primii educatori ai copilului, ca ei
să-şi cunoască foarte bine responsabilităţile şi să dezvolte practici educaţionale adecvate, dar
părinţii ar putea adresa întrebările:
• Este calitatea de părinte o adevărată profesie care trebuie învăţată?
Răspunsul este categoric afirmativ, pentru că şi una şi alta se asimilează în mod
organizat, sistematic, se deprind şi se perfecţionează cu timpul, presupunând efort continuu de
autoinstruire şi de auto-perfecţionare, se exercită vreme îndelungată şi implică o
responsabilitate socială şi morală. Ambele se bazează pe ştiinţă şi artă, presupun o anumită
vocaţie şi, mai ales, multă dragoste faţă de „obiectul” activităţii desfăşurate (I. Jinga, I.
Negreţ, 1999, p. 69).

Cine şi cum îi învaţă pe părinţi să-şi crească şi să-şi educe copiii?

Îndrăznim să formulăm un posibil răspuns, pe care suntem convinşi că mulţi părinţi îl
vor considera de prisos, în speranţa că şi aceştia îl vor accepta, măcar ca pe o provocare:
şcoala şi societatea. Dezvoltând ideea, concluzionăm că părinţii pot fi sprijiniţi prin:
• dezvoltarea unor probleme educative la nivelul societăţii civile, al comunităţii, al şcolilor,
care să asigure sprijinul necesar familiei şi părinţilor aflaţi în dificultate.
• proiectarea unui curriculum şcolar care să aibă în vedere, de la vârstele mici, nevoia
educaţiei parentale – educaţie în favoarea familie şi a comportamentelor specifice în cadrul
acesteia.
Insistând asupra nevoii de a-i ajuta pe părinţi să fie părinţi, vom încerca să
demonstrăm că învăţătorul / institutorul poate şi ar trebui să vrea să realizeze programe de
consiliere educaţională a părinţilor măcar la nivelul clasei a cărei activitate o coordonează,
dacă nu la nivelul întregii şcoli.

Direcţii de acţiune ale consilierilor şcolari asupra comportamentului copilului

Introducerea ariei curriculare Consiliere şi orientare răspunde unor cerinţe sociale şi
economice noi, care doreşte să atenţioneze asupra importanţei asumării de către şcoală a unei
sarcini sociale suplimentare, aceea de a asigura şi buna inserţie socio-profesională a elevilor
pregătiţi în instituţiile de educaţie.
Noua arie curriculară trebuie să se constituie drept o instanţă de comunicare cu o
intenţionalitate precisă, realizată prin informare, exerciţiu, simularea situaţiilor cotidiene, un
mijloc de învăţare a flexibilităţii, mobilităţii intelectuale, adaptabilităţii continue etc.
 Aria curriculară Consiliere şi Orientare reprezintă una din modalităţile esenţiale prin
care şcoala trebuie să-şi urmeze scopul - de proces formative centrat pe elev, capabilă să
valorifice tipuri diverse de elevi şi abilităţi, să răspundă nevoilor comune şi să ofere societăţii
personalităţi competente pentru viaţa privată, profesională şi publică.
Aria curriculară Consiliere şi Orientare tinde să rezolve din prezent, simultan
următoarele aspecte:
• dezvoltarea personalităţii şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru
managementul propriei vieţi;
• informarea elevilor privind oportunităţile de educare şi formare profesională;
• sprijinirea bunei inserţii socio-profesionale viitoare a tinerilor;
• ameliorarea continuă a procesului de utilizare a resurselor umane de care societatea
dispune.
Activitatea de Consiliere şi orientare poate oferi şcolii o eficienţă ridicată şi un
prestigiu dorit de întreaga echipă de cadre didactice. Acest lucru se poate realiza atunci când
direcţiile de acţiune ale consilierilor şcolari, învăţătorilor, profesorilor sunt pe deplin
coordonate cu intenţiile copiilor, părinţilor, şcolii şi societăţii prin:
• asigurarea educaţiei şi formării profesionale de calitate;
• continuarea studiilor după absolvire în niveluri şi trepte superioare;
• angajarea in sarcini / posturi pentru care elevii sunt pregătiţi, le-au dorit, le aduc
satisfacţii etc. (M. Jigău, 2001, p.7).
Reacţia şcolii ca instituţie de educaţie, formare şi orientare, la mobilitatea socială şi
economică trebuie să fie de adaptare rapidă a conţinutului, structurilor şi funcţiilor sale, de
creare a premiselor favorabile pentru elevi, care să le permită integrarea socială rapidă,
flexibilitatea, iniţiativa şi rezolvarea de probleme.
Dacă pare exagerată, deocamdată, aprecierea că orientarea şcolară şi integrarea socio-
profesională reprezintă scopul însuşi al învăţământului, atunci cu siguranţă că este de datoria
sa asumarea de sarcini sociale externe, care să vizeze sprijinirea intrării în piaţa forţei de
muncă a "produselor" sale. Acest proces trebuie înţeles ca o evaluare şi validare a pregătirii
iniţiale furnizate de instituţiile educative.
Şcoala trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui
individ prin stimularea intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor şi a trăsăturilor lor
de personalitate. Procesul de educaţie şi formare desfăşurat în şcoală constituie puntea
necesară trecerii spre viaţa socială adultă.
În această întreprindere, Consilierea şi orientarea nu trebuie să se constituie ca un
obiect de studiu sau disciplină şcolară în accepţiunea sa clasică, ci un mecanism educativ al
schimbului de informaţii între parteneri, de autocunoaştere realistă, de învăţare socială, de
comunicare, de cunoaştere a ambianţei sociale, culturale şi economice, ca o arie de aplicaţii,
dezvoltări practice, experienţe şi atitudini care trebuie învăţate a fi exersate în viaţă.
Învăţarea în sfera consilierii şi orientării şcolare trebuie să aibă sensul de a învăţa
pentru a şti să faci şi nu a învăţa pentru a şti.
Consilierea şcolară ca şi componentă a curriculum-ului poate fi abordată detaşat de
rigorile metodologiei de desfăşurare a unei lecţii, dacă avem în vedere că prin aceste activităţi
se încearcă rezolvarea unor probleme ale elevului, şi nu predarea - învăţarea unor cunoştinţe.
Consilierea în şcoală prin diversitatea posibilităţilor sale de abordare ar trebui să se constituie
într-o punte între consilierea şcolară ca asistenţă specializată curriculum-ul şcolar.
Implicarea membrelor comunităţii în consiliere şcolară este benefică întrucât elevul
este prins într-o reţea de tipul parteneriatului local (familie, şcoală, poliţie, primărie, etc.). Prin
reprezentanţii săi, atâta vreme cât aceştia îl vor considera o persoană imatură, intervenţiile lor
vor fi la nivel superficial. Reala apreciere a elevului ar însemna conceperea unor proiecte de
colaborare autentică, de exploatare a disponibilităţilor tinerei generaţii.
Implicarea elevilor de la diferite niveluri şi forme de şcolarizare în elaborarea şi derularea
planurilor comunitare ar aduce la acelaşi numitor cererea şi oferta de studiu, de petrecere a
timpului liber, de pregătire pentru viaţa profesională, de învăţare socială.

Bibliografie:
• Berge, A. (1977), Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinţilor la căsătoria copiilor.
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
• Doise, W.,Deschamps, J. C., Mugny, G. (1999), Psihologie socială experimentală, Iaşi,
Editura Polirom
• Jigău, M.(coord.), (2001), Consiliere şi orientare - ghid metodologie, Bucureşti,
Consiliul Naţional pentru Curriculum.
• Jinga, I., Negreţ, I.,(1999), Familia, acest miracol înşelător, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.
• Osterrieth, Paul. (1973), Copilul şi familia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
• Stănciulescu, Elisabeta, (1997), Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom.
• Vrăjmaş, Ecaterina - Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti,
Editura Aramis.