Consilierea părinţilor – aspecte specifice

Încurajarea familiei pentru a-şi exercita cu succes funcţia educativă se realizează atât
prin consiliere, cât şi prin educaţie. Intervenţia în ambele forme este de tip socio-educaţional.
 Intervenţia socio-educaţională constă într-un complex de măsuri care sprijină familia
şi intervine în mecanismele care favorizează relaţiile intrafamiliale, în favoarea educaţiei
familiei şi a educării copiilor.
Între aceste forme, un loc deosebit de important îl ocupă consilierea educativă a
familiei sau consilierea familială.
Consilierea include activităţi desfăşurate individual sau cu mai multe persoane,
orientate spre:
•         dezvoltare personală;
•         sprijin în situaţii de criză;
•         ajutor psihoterapeutic;
•         rezolvarea problemelor.
Scopul demersului de consiliere constă în oportunitatea clientului de a explora /
descoperi / clarifica modalităţi de utilizare eficientă a resurselor. Scopurile consilierii se pot
formula în termenii unor dorinţe la care se ajunge prin metode diferite, de la intervenţie la
intervenţie.
Consilierea educaţională este o relaţie specială, dezvoltată între cadrul didactic şi
persoana aflată în nevoie, în scopul declarat de a-l ajuta. Consilierea este un instrument de
lucru în mâna, inima şi mintea cadrului didactic, alături de alte instrumente ce trebuie
identificate pentru demersurile educaţionale.
Etapele consilierii:
Clasificarea – este faza primară în care cadrul didactic abordează persoana (elevul,
părintele etc.) fie că a fost provocat , fie că provoacă demersul de consiliere, în scopul
rezolvării unei situaţii de criză pe care o identifică. În această etapă se vor urmări:
•         iniţierea unei relaţii de încredere;
•         confidenţialitatea;
•         ascultarea activă;
•         stabilirea timpului şi duratei consilierii.
Formularea  – presupune analiza situaţiei. Cadrul didactic defineşte problema,
încercând să o înţeleagă cu detaşare.

1
 Intervenţia – coincide de foarte multe ori cu etapa de formulare, având însă şi
particularităţile ei specifice. Întrebarea firească, ivită, în calea cadrului didactic este
referitoare la limitele sale de cunoştinţe, abilitate, autoritate, timp.
Încheierea – etapă în care cadrul didactic şi elevul / părintele constată finalizarea
procesului şi reluarea relaţiilor normale (S. Coney, 1994, p.2).
Consilierea educaţională se realizează în cadrul orelor de consiliere şi orientare,
având drept obiective:
•         dezvoltarea personală;
•         prevenţia.
În cadrul consilierii educaţionale se lucrează cu grupul de elevi, profesori, părinţi,
temele propuse fiind diverse şi complexe:
•         oferirea de informaţii referitoare la învăţarea eficientă;
•         dezvoltarea creativităţii;
•         dezvoltarea unor abilităţi de comunicare şi management al
conflictelor;
•         dezvoltarea abilităţii sociale;
•         dezvoltarea abilităţii de prevenire a consumului de alcool, tutun,
droguri, etc.;
•         dezvoltarea abilităţilor de prevenire a afectivităţii negative, etc.
Consolidarea trebuie să reprezinte pentru cadrul didactic o preocupare teoretică şi
practică, bazată pe constanţă şi seriozitate. De obicei, acesta evaluează consilierea numai
dintr-o perspectivă conexă, ca preocupare a personalului specializat din şcoli pentru
intervenţii în situaţiile de criză. Recomandăm ca această percepţie să se corecteze, în sensul
formării iniţiale a cadrului didactic şi pentru activităţi manageriale complexe, care solicită
preocupări teoretice şi practice de consiliere.
În literatura de specialitate există preocupări de a găsi acele argumente care să sprijine
existenţa programelor de consiliere a părinţilor. Aceste argumente pornesc de la perceperea
părintelui ca fiind principalu1 responsabil de creşterea şi dezvoltarea iniţială a copilului,
precum şi de la cerinţele sociale crescute în favoarea unei conştientizări şi Consilierea şcolară
ca şi componentă a curriculum-ului poate fi abordată detaşat de rigorile metodologiei de
desfăşurare a unei lecţii, dacă avem în vedere că în aceste activităţi se încearcă rezolvarea
unor probleme ale elevului şi nu predarea - învăţarea unor cunoştinţe. Consilierea în şcoală
prin diversitatea posibilităţilor sale de abordare ar trebui să se constituie într-o punte între
consilierea şcolară ca asistenţă specializată şi curriculum-ul şcolar.
2
 Unicitatea soluţiilor la problemele educaţionale ale familiei poate fi sesizată şi
pornind de la unicitatea cestei instituţii umane. Fiecare părinte este unic aşa cum fiecare copil
este unic. De aceea este imposibil să faci recomandări precise de soluţii în situaţiile de viaţă
cu care se confruntă părinţii şi copiii.
Comun poate fi setul de principii pe care trebuie să se construiască activitatea de
consiliere a părinţilor. Din multitudinea abordărilor în educaţia părinţilor, menţionăm drept
cele mai acceptat următoarele principii (prelucrate după Pugh, G. Erica De Ath şi Celia
Smith, 1994):
•         Dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relaţiilor dintre
el şi părinţii lui. Prima grijă a părinţilor trebuie să fie cunoaşterea nevoilor
copiilor lor. Este de remarcat faptu1 că nu există numai un mod absolut bun de a
creşte copiii şi nu există o familie perfectă, de aceea este important să se
cunoască şi să se respecte modele diferite de familii şi de părinţi.
•         Abilităţile parentale reflectă nivelul individual de încredere în
propriile forţe, cunoştinţe, abilităţi. Consilierea părinţilor cere profunde
cunoştinţe, valori şi construirea pe fundamentul propriilor deprinderi, experienţe
şi abilităţi pentru a nu induce dependenţă şi sentimentul de vinovăţie.
•         Toţi părinţii au nevoie de sprijin şi ajutor în anumite perioade,
nevoile lor fiind diferite în perioade diferite, de aceea identificarea şi rezolvarea
problemelor educaţionale necesită căi diferite.
•         Parenţialitatea este un proces continuu.
•         Calitatea de părinte trebuie învăţată şi perfecţionată. A fi părinte nu
înseamnă doar o conducere a creşterii copilului, ci o interacţiune constantă între
părinţi şi copii, care se dezvoltă permanent.
•         Creşterea copiilor este văzută în orice context ca o necesitate
fundamentală, ce presupune sprijin financiar, îngrijiri în instituţii potrivite şi
căldura căminului familial.
•         În societăţile multietnice, diversitatea culturală este exprimată prin
diversitatea modelelor de creştere şi educare a copiilor, ca şi prin perspectivele
diferite de a vedea viaţa, lucru care trebuie respectat în orice sprijin dat
părinţilor.

3
Bibliografie:
Berge, A. (1977), Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinţilor la căsătoria
copiilor.  Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Doise, W.,Deschamps, J. C., Mugny, G. (1999), Psihologie socială experimentală,
Iaşi, Editura Polirom
Jigău, M.(coord.), (2001),  Consiliere şi orientare - ghid metodologie, Bucureşti,
Consiliul Naţional pentru Curriculum.
Jinga, I., Negreţ, I.,(1999), Familia, acest miracol înşelător, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.
Osterrieth, Paul. (1973), Copilul şi familia, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Stănciulescu, Elisabeta, (1997), Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom.
Vrăjmaş, Ecaterina - Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti,
Editura Aramis.