Tulburări de comportament

Comportamentul se referă la reacţiile noastre faţă de lumea din afară şi faţă de propria persoană.

! La copil comportamentul este dependent de o serie de factori ca:

- dezvoltare psihică,
- vârstă,
- temperament,
- factori sociali.

Comportamentul copilului este totalitatea reacţiilor care oscilează între anumite limite
considerate normale pentru vârsta respectivă.

Tulburările de comportament se referă la manifestările care depăşesc limitele

normalităţii pentru vârsta respectivă dar ele nu sunt reacţii pasagere ci o atitudine
structurată a copilului faţă de alte persoane, faţă de el însuşi, de autoritatea educativă, de
lucruri.

Tulburările de comportament se pot manifesta:

- ca simptom în cadrul unei boli psihice sau neuropsihice
(encefalopatie, epilepsie, tumori, etc.),
- ca modalităţi cu caracter reactiv nevrotic –ca reacţii de protest, de
demisie sau alte manifestări comportamentale ca forme de apărare
nevrotică,
- sub forma unor deprinderi negative de comportament,
- sub forma unui sindrom în cadrul anomaliilor de personalitate.

Comportamentul trebuie evaluat pe două axe:

1. Axa ACCEPTANŢĂ – REJECŢIE: atitudinile pozitive de acceptanţă şi căldură
ale părinţilor faţă de copil –atitudinile de rejecţie, ostilitate
2. Axa AUTONOMIE – CONTROL: autonomia care poate merge până la neglijare
– control (lejer, ferm, sever)

1
 AUTONOMIE

dezordonaţi, necompetitivi, duritate, neglijenţă,

neadaptaţi impulsivitate, delicvenţă

ACCEPTANŢĂ REJECŢIE

conformism agresiv, sentimente de culpabilitate,

ordonaţi, prietenoşi reacţii nevrotice, timiditate,
dificultăţi de relaţionare

CONTROL

Cauze ale tulburărilor de comportament:

1. Factori genetici
Rolul factorilor genetici în apariţia tulburărilor de comportament nu este foarte clar
însă s-a constatat că majoritatea copiilor cu tulburări de comportament s-au manifestat
încă de foarte mici ca fiind uşor iritabili, fără un program regulat şi nu răspundeau
adecvat la confort (Mitrofan, Iolanda apud. S. Turner, 1992).

2. Factori individuali
Aceştia se referă la o serie de factori proprii copilului ca nivel cognitiv, temperament,
tulburări afective. Temperamentul copilului este conturat încă de dimpuriu prin factori ca
nivelul de activism, răspunsul emoţional, calitatea dispoziţiei şi adaptabilitatea socială.
Dar s-a demonstrat că modul în care reacţionează părinţii este foarte important. Astfel,
sugarii consideraţi „dificili” au avut probleme de comportament mai târziu dacă părinţii
au fost neliniştiţi, inconstanţi în comportamentul lor sau pretenţioşi. Pe de altă parte, dacă
au reacţionat cu răbdare, calm, oferindu-le siguraţă, sprijin, protecţie şi înţelegere, copiii
aceştia au învăţat să mânuiască mai bine situaţiile noi şi percepute ca dificile.

3. Factori exteriori
Între factorii sociali putem denumi:
Factori familiali ca: divorţul, conflictele părinţilor, violenţa
Factori sociali ca: sărăcia, şomajul, probleme medicale ale părinţilor
Factori legaţi de şcoală: ca disponibilitatea profesorilor, modul lor de relaţionare
cu copiii

2
 4. Educaţia necorespunzătoare
În această categorie intră educaţia caracterizată prin inconsecvenţă, sau fie printr-o
libertate exagerată, fie prea autoritară, inflexibilă, neunitară sau contradictorie. Educaţia
are aceste caracteristici, în general, în familiile imature afectiv şi cu adulţi cu probleme de
ataşament, cu stres marital prelungit, cu dezacorduri evidente şi prelungite între părinţi,
sau cu probleme de personalitate.

Tipuri de tulburări comportamentale

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe clasificări ale tulburărilor de

comportament, în funcţiede diferite criterii. Totuşi, câteva tipuri sunt mai ds întâlnite şi le
vom aborda şi detalia mai mult pentru ca părinţii să aibă informaţii cu privire la
semnificaţia lor, cauze care le pot determin şi întreţin, pecum şi intervenţii necesare.
Între Tulburările de comportament cele mai des întâlnite sunt: Tulburări reactive de
ataşament (?)

 Neascultarea

 Comporamentul opoziţionist

 Minciuna

 Furtul

 Fuga

 Agresivitatea

 Vagabondajul

 Hiperactivitatea cu deficit de atenţie

De asemenea o categorie aparte de tulburări, cu un impact puternic asupra

comportamentului copilului sunt:

 Tulburările reactive de ataşament

3
 Neascultarea

Neascultarea se referă la refuzul autorităţii parentale şi a altor tipuri de autorităţi –familiale, şcolare, sociale.

! Autoritatea parentală este calitatea părinţilor de a avea influenţă educaţională asupra

copiilor.

Aceasta presupune:
1. putere de impunere şi infuenţare
2. consens şi conformism din partea copiilor, recunoaşterea rolului educativ exercitat
asupra lor, acceptare şi ascultare.

Dacă autoritatea constă numai în impunere ea se transformă în tiranie. Mijlocul

principal de a transmite influenţele educaţionale îl constituie afectivitatea, copilul care se
simte iubit, apreciat, respectat, îşi va asculta părinţii.

Cauzele comportamentului:
1. dezvoltare dizarmonică, leziuni ale sistemului nervos central, retard mintal,

2. climatul educaţional
- climat familial bazat pe nedreptate, şi lipsă de respect,
- absenţa echilibrului între dragoste şi puniţie,
- restricţii excesive,
- libertate excesivă,
- necooperare între adulţi sau chiar contradicţie între metodele educative
folosite,

Intervenţii:

1. Evaluarea medicală şi psihologică în vederea stabilirii eventualelor

probleme/deficienţe funcţionale sau a retardului mintal,

2. Stabilire unor reguli în ceea ce piveşte autoritatea parentală:

 Comportamentul parental trebuie să se situeze între permisivitate şi
disciplină, una fără cealaltă nu poate decât periclita condiţia psihică a copilului,
 Colaborarea dintre părinţi în ceea ce priveşte regulile, limitele stabilite şi
metodele disciplinare utilizate.
 Tensiunile, disensiunile, neconcordanţele dintre părinţi nu trebuie nici
reprimate, nici negate, dar ele pot fi discutate în aşa fel încât copilul să nu fie
martor şi să nu sufere conseciţele dezacordului,
 Măsura luată de un părinte trebuie susţinută explicit şi implicit de către
celălalt părinte,
 Dacă în relaţia părinte-copil se produce o greşeală ea v fi recunoscută,
explicată copilului la nivelul lui de înţelegere. Astfel copilul va înţelege că
părintele este suficient de puternic să recunoască când a greşit, iar încrederea şi
iubirea sa se vor consolida.
4
 3. Stabilirea unui echilibru între libertatea excesivă şi limitele prea rigide. Libertatea
excesivă, şi prin aceasta înţelegem absenţa limitelor, va dezorganiza
comportamentul copilului, ducând la indisciplină, răsfăţ, teribilism, accidente. De
asemenea, limitele nu trebuie să aibe rolul de a inhiba dezvoltarea personalităţii
copilului. El are nevoie să se joace, să exploreze, să experimenteze, să îşi
exprime liber sentimentele, dorinţele, gândurile, să înveţe să comunice. Dar toate
acestea în anumite condiţii:
- să nu îşi facă lui rău,
- să nu facă rău altora,
- să nu facă rău lucrurilor.
Între aceste limite se poate manifesta libertatea.

4. Atenţie la reacţiile emoţionale în situaţia în care părintele se confruntă cu

neascultarea din partea copilului. În situaţia de neascultare copilul manifestă un
comportament care vine în contradicţie cu scopul părintelui (acela de a fi
ascultat). Aceasta duce la apariţia unor emoţii negative şi atrage după sine, în
mod natural, folosirea unor metode congruente cu starea emoţională negativă.
Conştientizarea emoţiilor, expimarea în cuvinte a acestora şi transmiterea către
copil a ceea ce simte părintele este o modalitate mai bună decât aplicarea unei
pedepse. Aceasta deoarece pe de o parte îi oferă copilului un model de reacţie
atunci când se confruntă cu emoţii negative, pe de altă parte îl ajută pe părinte să
exprime într-un mod adecvat ceea ce simte. A apela imediat la o pedeapsă, sub
impactul emoţiei negative şi, posibil intense pe care o resimte părintele poate
conduce foarte repede la sentimente de vinovăţie ale părintelui care din nou va
adopta un comportament în acord cu sentimentul de vinovăţie. Ori acest torent de
comportamente diferite care se succed cu repeziciune poate fi debusolant pentru
copilul care se va apăra prin neascultare uneori.

Comportamentul opoziţionist

Comportamentul opoziţionist se referă la încălcarea repetată a regulilor familiale sau sociale

importante şi/sau a drepturilor de bază ale altor persoane. El se caracterizează prin neascutare,
negativism, provocare şi opoziţie faţă de autoritate.

! Copiii cu manifestări comportamentale opozante au dificultăţi în respectarea

regulilor şi a cerinţelor, se înfurie foarte repede, îi enervează pe ceilalţi în mod constant şi
îi învinovăţesc pentru propriile greşeli. Ei intră în conflict cu părinţii, colegii, prietenii,
alţi membri ai familei, profesorii, etc.
Un aspect important este că aceste comportament apar în special în relaţia cu
persoanele importante din viaţa copilului.

! Tulburarea comportamentală de tip opoziţionist este un model comportamental

caracterizat prin neascultare, negativism, ostilitate, provocare şi opoziţie faţă de
autoritate, în afara limitelor normale pentru un copil de aceeaşi vârstă., în acelaşi
context socio-cultural şi care nu include încălcări grave ale drepturilor altora - cum ar
5
fi hoţia, violenţa, etc. (conform OMS, clasificarea ICD-10 a tulburărilor mentale şi de
comportament).

! Copiii cu această tulburare sfidează frecvent şi activ regulile adulţilor, îi

contrazic în mod repetat, îi sâcâie pe ceilalţi. Sfidarea este o provocare, prin aceasta
copilul iniţiind confruntări şi manifestând grosolănie, lipsă de cooperare şi rezistenţă la
autoritate.

! Identificarea opoziţionismului presupune prezenţa a cel puţin 4 dintre

caracteristicile enumerate mai jos în comportamentul copilului, un timp de aproximativ 4-
6 luni. Acestea sunt:
1. îşi pierde repede şi deseori cumpătul,
2. se ceartă şi se contrazice foarte repede cu părinţii/adulţii,
3. refuză cererile părinţilor/adulţilor de a se conforma unor reguli sau le
ignoră,
4. face intenţionat anumite lucruri care îi enervează pe cei din jur,
5. îi învinovăţeşte pe alţii pentru greşelile proprii,
6. se enervează foarte uşor (este irascibil),
7. este afesea furios şi îşi manifestă furia în mod exploziv,
8. îi respinge pe cei din jur,
9. are tendinţa de „a face în ciudă”,
10. este răzbunător şi duşmănos.

Cauzele comportamentului opoziţionist:

1. Poate fi parte a unui anumit stadiu de dezvoltare. Un astfel de comportament se
manifestă mai pregnant în jurul vârstei de 2-3 ani, ca parte a procesului de
formare a identităţii personale. În această perioadă copilul va răspunde în mod
frecvent „Nu” şi va face exact inversul solicitării părintelui. Această reacţie are
legătură cu diferenţierea sa faţă de lumea înconjurătoare, şi conştientizarea
faptului că el este autorul acţiunilor sale pe care le poate comanda autonom. Iar
pentru a ajunge să îşi întărească aceste sentiment de autonomie el trebuie să îşi
demonstreze sieşi acest lucru. Ori acest lucru se întâmplă delimitându-şi voinţa ce
cea a celor din jur. Prin urmare, în anumit limite, comportamentul opoziţionist
este un proces normal în evoluţia psihologică a copilului. Pentru a deveni un
proces anormal, cu tendinţe de psihopatologizare, trebuie să luăm în calcul
perioada de timp în care se produce, şi asocierea cu alţi factori de risc (de ex.
structuri psihologice particulare ale părinţilor, factori genetici de risc, un mediu
nefavorabil de dezvoltare sau greşeli educaţionale). De asemenea, la pubertate,
conflictele cu părinţii cresc în aploare, într-o altă perioadă în care se manifestă
nevoia de individualizare a copilului. În astfel de situaţii comportametul
opoziţionist devine o problemă serioasă atunci când depăşeşte prin frecvenţă şi
consistenţă comportamentul celorlalţi copii având aceeaşi vârstă şi nivel de
dezvoltare şi când afectează viaţa socială, familială şi şcolară a copilului.

2. Poate fi un episod determinat de faptul că este obosit, flămând, stresat, supărat.

Atunci copilul în general se contrazice cu cei din jur, bombăneşte, nu ascultă, îi
sfidează pe părinţi.

6
 3. Factori psiho-sociali. În situaţia tulburării de comportament de tip opoziţionist,
deşi nu s-au stabilit foarte clar, cauzele acesteia, s-a observat existenţa unor
caracteristici psiho-sociale ale familei: părinte/părinţi alcoolici, strategii
inadecvate de educare a copiilor –părinţi prea rigizi, agresivitate marcantă,
inconsecvenţa reacţiilor părinţilor, probleme fizice şi psihice ale părinţilor, alte
probleme familiale.

Intervenţii:

În cazul copiilor cu comportament opoziţionist există următoarele modalităţi de

intervenţie:
1. programe de instruire a părinţilor în vederea dezvoltării abilităţilor de a face faţă
comportamentului copilului,
2. consiliere/psihoterapie individuală a părinţilor în vederea modificării reacţiilor
sau schimbării metodelor educative,
3. psihoterapie individuală adresată copiilor pentru diminuarea problemelor
emoţionale si consolidarea încrederii în sine,
4. psihoterapie de familie pentru îmbunătăţirea relaţionării dintre părinţi şi copii

Sfaturi pentru părinţi care se confruntă cu opoziţionismul copilului:

1. Folosirea adecvată a laudei şi încurajării în vederea consolidării comportamentlor

pozitive, cooperante ale copilului,
2. Aprecierea deschisă şi directă în situaţii în care dă dovadă de flexibilitate,
3. Evidenţierea şi iniţierea experienţelor pozitive pe care părinţii le au cu copiii,
4. Folosirea ascultării reflexive în comunicarea cu copilul,
5. Încurajarea exprimării emoţiilor copilului într-un mod potrivit, adecvat,
6. Stabilirea unor limite şi reguli pentru copil, adecvate vârstei şi consecvenţă în
solicitarea de respecare a acestora,
7. Având în vederea tendinţa copilului cu o astfel de tulburare de a intra în conflict,
reacţia părintelui trebuie să dezamorseze tensiunea, nu să o amplifice şi de accea
este necesară păstrarea calmului părinţilor şi stabilirea unor priorităţi în ceea ce
părintele doreşte ca el să facă,
De ex. dacă îl pedepsiţi trimiţându-l în camera lui, nu-l mai şi certaţi sau să îi
faceţi încă „morală” după terminarea pedepsei.
8. Părinţii ar trebui să încerce să obţină şi sprijinul altor persoane în creşterea
copilului, pentru a evita epuizarea fizică şi nervoasă, ceea ce conduce la pierderea
controlului în relaţia cu copilul.

Minciuna

Minciuna este acţiunea de a altera cu bună ştiinţă adevărul, se referă la o conduită în general
7
verbală, în care se produc aserţiuni contrare cu ceea ce este cunoscut ca adevărat.

! Minciuna este un neadevăr afirmat conştient şi intenţionat. Autorul minciunii

separă realul de ireal prezentându-l pe acesta din urmă ca şi cum ar fi real.
! La copil, atunci când etichetăm un enunţ spus de acesta ca minciună trebuie să
avem în vedere în primul rând vârsta lui. Diferenţa între adevărat şi fals se face
progresiv.
! Începând cu vârsta de 3-4 ani, o dată cu dezvoltarea progresivă a limbajului,
copilul descoperă că poate să nu spună totul. Din această perspectivă, ascunderea
adevărului face parte din acelaşi proces al identificării despre care am vorbit şi la
capitolele anterioare. La această vârstă copilul nu poate face distincţia între real şi lumea
sa imaginară şi va învăţa, şi în ceea ce priveşte lumea exterioară, materială, ceea ce este
adevărat şi fals. Această distincţie, nu îşi va dobândi semnificaţia deplină înainte de 6-7
ani, vârsta la care se integrează mai solid diferitele valori sociale şi morale.

Tipuri de minciuni:

Daniel Marcelli în „Tratat de psihopatologia copilului” diferenţia următoarele tipuri de

minciuni:

 Minciuna utilitară este minciuna prin care copilul obţine un avantaj sau
doreşte să evite o pedeapsă sau o neplăcere. În acest caz reacţia părinţilor şi a altor adulţi
la comportamentul copilului va determina modul de evoluţie al minciunii.
De ex. părintele poate fi neatent sau prea credul riscând să îi favorizeze continuarea sau
poate fi excesiv de moralizator ceea ce poate duce la adâncirea în minciună.

 Minciuna de compensare este folosită pentru a readuce ceva pierdut sau

inaccesibil (de ex. îşi inventează o familie bogată, îşi atribuie merite şcolare deosebite,
sau spune că are mulţi prieteni când de fapt, în realitate el est retras). Acest tip de
minciună este o fantezie normală în copilăria mică dacă nu ocupă un loc excesiv în
imaginarul copilului. Dincolo de vârsta de 6 ani semnalează tulburări psihopatologice.

 Mitomania este tendinţa patologică la minciună şi crearea de istorii

imaginare. Dupré (1905) considera mitomania ca vanitoasă, malignă şi perversă. Copilul
mitoman este confruntat cu carenţe severe, afective dar şi în liniile parentale, incertitudini
de identificare -tată şi/sau mamă necunoscut(ă). De asemenea poate apărea delirul de
reverie care caracterizează copiii ce trăiesc în permanenţă într-o lume de vis megalomană,
în care deosebirea între delir şi reverie nu este întotdeauna prea clară.
La puberi şi adolescenţi
Resortul principal al mitomaniei este plăceea de abuza de încrederea altuia, cu scopul de
a capta atenţia, a uimi, a seduce, de a face rău sau a obţine alt beneficii.

Anca Munteanu în lucrarea Psihologia copilului si a adolescentului vorbeşte de

următoarele tipuri de minciuni:

8
1. Minciuna de apărare care apare datorită temerii copilului de aflare a adevărului. Ea
poate apărea datorită uui sistem educaţional prea aspru şi inflexibil. Copilul se teme de
reacţia părinţilor şi se apără spunând o minciună. Atunci când părintele află că a fost
minţit el devine neliniştit, nervos, furios, proiectează un viitor sumbru pentru „micul
mincinos”, toate acestea apmificând reacţiile sale, forţând mărturisirea şi crescând
pedeapsa. Acest comportament al părintelui determină creşterea fricii copilului intrând
amândoi într-un cerc vicios şi o tensiune crescândă. Deci agresivitatea şi anxietatea
părinţilor, a alteor persoane din anturajul copilului, îl determină să persiste în minciuni.

Pentru a preveni acest tip de minciună sau pentru a o elimina părintele trebuie:
a. să aprecieze la modul deschis şi direct sinceritatea copilului,
b. să stimuleze sinceritatea copilului, printr-un stil educativ mai flexibil,
c. să adopte o serie de convingeri conform cărora o greşeală recunoscută este
pe jumătate iertată

2. Miniciuna de independenţă este minciuna folosită pentru a-şi apăra micile secrete,
sau pentru a-şi apăra o anumită libertate în raport cu familia.
În acest caz părinţii trebuie să înţeleagă nevoia de independenţă a copilului şi să îi
respecte dorinţa de a avea micile sale secrete şi să accepte că fiecare persoană, chiar şi un
copil mititele pate avea propria lui intimitate.

3. Minciuna de compensaţie apare când copilul doreşte să evadeze dintr-o situaţie

neplăcută sau o stare neplăcută sau chiar traumatizantă. În aceste cazuri îşi atribuie
merite, calităţi sau performanţe nereale.
De ex. un copil retras sau chiar respins la grădiniţă va povesti mamei cât de mulţi priteni
are şi relatând experienţe pe care le-a trăit cu colegii.
Acest tip de minicună apare datorită nevoii de valorizare, de afirmare.
În această situaţie părinţii trebuie să intervină discret dar operativ în eliminarea minciunii,
sensibilitatea emoţională a copilului care utilizează astfel de minciuni fiind foarte mare.
Ei trebuie să îi ofere compensaţii reale care să le substituie progresiv pe cel imaginare (de
ex. să organizeze activităţi pentru copil împreună cu colegii lui).

4. Minciuna de seducţie apare când copilul doreşte să facă o bună impresie, să atragă
atenţia cu orice preţ. Acest gen de minciună apare frecvent în familiile dezorganizate,
unde copilul este parte disputată sau de legătură între două familii şi el inventează fapte
pentru a fi pe placul fiecăruia şi chiar bârfe şi răutăţi cu privire la celălalt părinte pentru
a-şi proba dragostea şi fidelitatea faţă de cel căruia îi povesteşte. În aceste situaţii părinţii
trebuie să renunţe atitudinea agresivă faţă de celălalt părinte al copilului şi să nu îl mai
pună în postura de a se alia cu ei.

5. Minciuna de agresivitate are scopul de a atrage atenţia şi afecţiunea parentală către

sine. De ex. când se naşte un frăţior şi părinţii vor gravita doar în jurul noului născut
provoacă celuilalt copil sentimente de abandon.

Cauzele minciunii:
1. Frica
Aceasta îl determină pe copil să mintă pentru a evita pedeapsa. Ea este semnul unui
sistem educaţional foarte exigent, cu aştepări foarte ridicate şi cu pedepse aspre.
9
 2. Obişnuinţa
Folosirea repetată a mincinii îi crează copilului un firesc al comportamentului, astfel
că de multe ori poate minţi şi când nu are o nevoie de minciună (la modul compulsiv).
Cel mai eficient mod de reacţie în acest caz este acela de a-i oferi copilului
posibilitatea de a-şi retrage minciuna fără a-i fi teamă de consecinţe.
3. Imitarea/învăţarea
Aceasta porneşte din familie, şi se referă la comportamentul părinţilor faţă de alte
persoane în prezenţa acestora şi în absenţa lor. De asemenea în situaţii în care mama îl
minte pe tată şi invers, sau părinţii se acuză reciproc de minciună, copilul învaţă ceea
ce vede. De aceea se spune că puterea exemplului este cea mai importantă. De
asemenea minciuna folosită de părinţi faţă de copil, chiar cea considerată
„nevinovată” în interpretarea părintelui este un exemplu pentru cel mic.
4. Imagina de sine negativă
Copiii cu o stimă de sine scăzută vor înfrumuseţa adevărul sau vor inventa întâmplări
cu scopul de a-şi îmbunătăţi imaginea de sine atât în ochii proprii cât şi faţă de cei din
jur.

Ceea ce am prezentat anterior reprezintă cauze ale minciunii copiilor mici. Începând
cu vârsta şcolară, minciuna este un fapt intenţionat, copilul având capacitatea să înţeleagă
implicaţiile morale ale acestuia.

În ceea ce îi priveşte pe adolescenţi cauzele minciunii pot fi următoare:

1. nevoia de autonomie şi lipsa de receptivitate a părinţilor faţă de această nevoie
normală a lor.
2. temerile pe care le au şi acestea pot fi:
- teama de a nu fi luat în seamă sau considerat prea mic
- teama de a nu fi înţeles sau ridiculizat,
- teama de pedeapsă,
- teama de banal, obişnuit
3. pentru a se proteja,
4. pentru a proteja pe cineva,
5. pentru a capta atenţia ,
6. uneori simt că minciuna este singura modalitate de a face faţă cererilor adulţilor,
7. pentru a masca probleme grave (consum de alcool, droguri, etc.).

Intervenţii:
1. În primul rând trebuie identificată cauza minciunii şi reevaluat stilul educativ al
părintelui. Ca părinte trebuie să ne revizuim pedepsepsele pe care i le
administrăm. Când suntem prea severi, copilul se teme de noi, de reacţiile noastre,
ne va minţi ca să evite asta. Sau poate neminte ca să ne atragă atenţia pentru că în
ultima vreme nu prea am avut timp pentru el. Este foarte important ca pedeapsa şi
reacţia adultului să fie concordantă cu „fapta” copilului, nici mai mare, nici mai
mică, pentru a avea efectul scontat.
2. Nu trebuie să fim acuzatori cu copilul sau neîndurători căci îi vom inhiba curajul
de a-şi asuma propriile fapte.
3. Folosirea ascultării reflexive a copilului, încurajarea exprimării emoţiilor.

10
4. Construirea încrederii este un aspect important al educaţiei copilului. A-i arăta
constant că promisiunile sunt respectate, indiferent de natura lor, îl face să aibă
încredere în tine şi îl va învăţa să fie de încredere.
5. Când este în situaţii delicate trebuie să îl ajutăm să nu mintă intervenind delicat.
6. Scopul educaţiei părintelui nu este să îl pedepsească pentru că a minţit ci să îl
încurajeze să spună adevărul.
7. Nu trebuie să copleşim copilul cu prea multe reguli şi expectanţe.
8. De asemenea educaţia şi disciplinarea nu înseamnă pedeapsă ci ascultare,
susţinere, sinceritate, respect, încurajare.
9. Trebuie să facem distincţia între minciună şi imaginaţia bogată a copilului mic.
10. În cazul copilului mic (până în 6-7 ani) pedepsirea lui pentru minciună poate fi
chiar dăunătoare. Cel mai indicat este să ne concentrăm pe sentimentele copilului
(de ex. „Ştiu că îţi este teamă să mă superi, dar te-am băzut că îţi loveai sora.
Dacă ţi-ai cere frumos jucăria sunt sigură că ţi-ar da-o”)
11. Exprimarea părintelui este foarte importantă. Este mai bine să spunem ceva astfel
încât să conducem spre confirmări decât spre negarea faptelor. De ex. „De ce ai
împrăştiat jucăriile prin toată camera?” sau, mai bine, „Oare cum au ajuns
jucăriile astea prin toată camera? Mi-ar place să mă ajute cineva să le strâng.”
12. Să nu punem întrebări la care cunoaştem deja răspunsul (de ex. „Tu ai mâncat
prăjitura?” ci mai bine: „Lipseşte prăjitura de pe farfurie. Pe faţa ta sunt urme de
ciocolată. Ţi-am spus să îmi ceri mie mai întâi şi ai fi primit oricum”)
13. Să încurajăm sinceritatea. Dacă copilul recunoaşte că a spart geamul de ex, să
evităm tentaţia de a-l mai certa ci să apreciem deschis şi direct curajul lui de a-şi
recunoaşte fapta, greşeala.
14. Reacţia părintelui să se concentreze asupra sentimentelor copilului şi nu asupra
faptei (de ex. copilul vorbeşte cu lux de amănunte despre jucăria sa specială care
de fapt nu există în realitate şi îi putem răspunde „ţi-ai dori să ai această jucărie,
ar fi nemaipomenit”).
15. Să nu ridiculizăm copilul lăudăros, indiferent de cauzele laudelor sale, căci riscăm
ca stima şi imaginea de sine a copilului să scadă foarte mult. Îi putem spune cu
calm faptul că noi ştim că el nu a făcut aşa ceva şi că oricum îl iubim aşa cum este
el.
16. Minciunile spuse cu scopul de a scăpa de pedeapsă ne pun într-o situaţie dificilă
pentru că dacă îl pedepsim când recunoaşte că a greşit asta îi va întări minciuna.
Trebuie să găsim un echilibru între metoda punitivă şi cea permisivă.

Furtul

11
 Furtul este însuşirea cu intenţie a unui bun străin.

! Nu se poat vorbi de furt decât după dobândirea clară a noţiunii de proprietate de

către copil şi a dezvoltării conceptelor de „bine” şi „rău” cu toate implicaţiile sale socio-
culturale.
Copilul trece în mod natural printr-o perioadă în care totul îi aparţine, el
înţelegând ce înseamnă a-l priva de ceva, „a-i lua ceva lui” dar neînţelegând ce înseamnă
că el „ia ceva cuiva”. Abia după vârsta de 6-7 ani, o dată cu dezvoltarea socializării,
conduita de furt poate fi numită astfel.
! Locul furtului este la început în casă, în familie: copilul mic fură de acasă
(dulciuri, bani), la început de la membrii familiei , apoi cercul lărgindu-se şi la alte
persoane (vecini, colegi, etc.).
! Obiectele furate la început sunt sunt semnificative pentru solicitările copilului
(bomboane, mâncare, jucării), apoi devin utilitare (bani, cărţi, etc).

Cauzele comportamentului:

1. La vârste mici (1-3 ani) comportamentul copilului de a lua ce nu îi aparţine nu are

semnificaţia de furt. Ei nu diferenţiază între ce este al lor şi ce nu le aparţine. O
altă cauză a acestui comportament la copilul mic este nevoia de căutare, de
stabilire a propriei identităţi.

2. De la vârsta de 6 ani şi până la adolescenţă copiii care îşi însuşesc ceea ce nu le

aparţine ştiu ce fac. Conştiinţa lor s-a dezvoltat suficient pentru a fi responsabil de
faptele sale. În acest caz problemele emoţionale sau relaţionale sunt la baza
comportamentului:
- singurătatea şi lipsa de atenţie pot fi cauze le acestui comportamet –copilul
poate să simtă o lipsă de apropiere de familie sau de atenţie din partea
părinţilor,
- presiunea grupului din care face parte,
- nestructurarea clară a normelor morale şi sociale şi neînţelegerea lor,
- la copilul mic poate avea şi semnificaţia de dreptate –când se simte nedreptăţit
şi îşi face singur dreptate,
- dificultăţi de a se încrede în alţii, de a lega relaţii apropiate şi care îi dau ce
are nevoie,

3. Cauzele furtului pot fi şi de natură patologică şi atunci comportamentul apare ca

un simptom în tulburările isterice sau în incapacitatea copilului de a achiziţiona
valori morale. (de ex. cleptomania – tendinţa patologică de a fura fără a urmări un
profit).

Intervenţii:

12
 1. programe de instruire a părinţilor în vederea dezvoltării abilităţilor de a face faţă
comportamentului copilului,
2. consiliere/psihoterapie individuală a părinţilor în vederea identificării metodelor
educative cele mai eficiente în funcţie de cauzele comportamentului copilului,
3. psihoterapie individuală adresată copiilor, atunci când furtul este cronic.

Sfaturi pentru părinţii care se confruntă cu comportamentele de furt din partea copiilor:

1. Îndrumarea corectă a copilului în funcţie de vârsta sa şi capacitatea de înţelegere a

faptelor. În acest caz părintele poate mustra copilul şi se va asigura că nu a
determinat el însuşi o astfel de reacţie.
2. Să avem grijă ca disciplina să nu fie de fapt umilire a copilului.
3. Să îl informăm pe copil ce înseamnă furtul şi care sunt implicaţiile lui şi să ne
asigurăm că a înţeles.
4. Părinţii îl pot ajuta pe copil să plătească obiectul furat sau să îl returneze.
5. Trebuie să acordăm mai multă recunoaştere copilului, mai multă atenţie şi
valoare.
6. Evitarea culpabilizării exagerate şi a moralei excesive.
7. De asemnea, este importantă evitarea etichetării (de ex. „hoţ”)
8. Accentuarea comportamentelor şi pozitive ale copilului.

Bibliografie

13
1. Marcelli, Daniel – Tratat de psihopatologie, Editura Fundaţiei Generaţia, 2003,

2. Brazelton, Berry T. şi Sparrow, D. Joshua – Puncte de cotitură de la trei la şase

ani. Dezvoltarea emoţională şi comportamentală a copilului tău, Editura
Fundaţiei Generaţia, 2008,

3. Centrul de Resurse şi Asistenţă Educaţională „Speranţa”, Fundaţia de Abilitare

„Speranţa” – Incursiune în problematica tulburărilor de comportament la copii şi
adolescenţi, Editura EuroPublicis, Timişoara, 2006,

4. Baciu, Amelia; Cazan, Manuela Carmen; Chendea, Cătălina; Cobzariu, ciprian;

Ioachim, Magdalina; Mihalea, Taisa; Oneţ Constantin - Educaţia părinţilor,
UNICEF, Editura MarLink, 2006,

5. Petrea, Irina – Şi tu poţi fi supernanny, cum să-ţi creşti bine copilul, Editura Trei,
2007,

6. Mitrofan, Iolanda (coord) – Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului,

Editura SPER, Bucureşti, 2001,

7. Petrovai, Dominca; Botiş, Adina; Tudose, Diana; Costandache, Sorina – Vârsta

preşcolară, Ghid pentru părinţi, Salvaţi Copiii,

8. Petrovai, Dominca; Botiş, Adina; Tudose, Diana; Costandache, Sorina – Vârsta

şcolară, ghid pentru părinţi, Salvaţi Copiii,

9. Petrovai, Dominca; Botiş, Adina; Tudose, Diana; Costandache, Sorina –

Preadolescenţa şi Adolescenţa, Ghid pentru părinţi, Salvaţi Copiii,

10. Orban, Adrian – Dacă îţi pasă de copilul tău, Editura All, 2006,

11. Mircea, Tiberiu – Psihologia şi psihopatologia dezvoltării copilului mic, Editura

Augusta, Timişoara, 1999,

12. Botiş, Adina; Tărău, Anca – Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să
răneşti, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004,

13. Minulescu, Mihaela – Psihologia copilului mic, Editura Psyche, 2007,

14. McGraw, Dr. Phil – Familia mai presus de orice, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2007

15. Muntean, Anca - Psihologia copilului si a adolescentului, Editura AUGUSTA

1998,

16. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin – Meseria de părinte, www. psihologie.com.

14
17. Dobrescu, Luliana - Psihiatria copilului şi adolescentului, Ghid pactic, Editura
medicală, Bucureşti, 2003

18. Şchiopu, Elvira; Verza, Emil – Psihologia vârstelor, ciclurile vieţii, Ediţia a III-a
revizuită, Editura Didactică şi Pedagigică, Bucureşti, 1997,

15