Parinti Informati - Copii Sanatosi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi
Material destinat părinţilor cu copii

cu vârste cuprinse între 0-6/7 ani
Autori
Diana TUDOSE
Sorina CONSTANDACHE
Iuliana EPARU
Coordonator de proiect
Diana TUDOSE
Acest material a fost creat în cadrul proiectului „Centrul comunitar de sănătate mintală
pentru copii cu vârsta cuprinsă între 0-6 ani”, finanţat prin Programul Phare “Suport pentru
dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi dezinstituţionalizarea persoanelor
cu probleme de sănătate mintală”, Componenta B – Dezvoltarea centrelor comunitare de
sănătate mintală.
Cuprins
5 Capitolul I
Noţiuni de bază despre managementul
comportamentelor problematice ale
copiilor
6 Cauzele comportamentelor copiilor –

Mai multe răspunsuri pentru aceeaşi
întrebare: DE CE?
10 ABC-ul învăţării comportamentale
15 Capitolul II
Aspecte specifice ale sănătăţii mentale
la copilul mic
16 Relaţia de ataşament – premisă a

sănătăţii emoţionale
20 Furia – o provocare a vârstei preşcolare
34 Despre importanţa rutinei în creşterea şi

educarea copilului
34 Rutina de somn
42 Rutina de masă
44 Anxietatea de separare în primii ani

de viaţă
55 Bibliografie

Capitolul I
Noţiuni de bază
despre managementul
comportamentelor
problematice ale copiilor
Cauzele comportamentelor copiilor –

Mai multe răspunsuri pentru aceeaşi întrebare: DE CE?
ABC-ul învăţării comportamentale

Cauzele comportamentelor copiilor –
Mai multe răspunsuri pentru aceeaşi întrebare: DE CE?
Una dintre cele mai frecvente întrebări ale părinţilor când vine vorba de
creşterea şi educarea copiilor, este DE CE? De ce se comportă copilul meu în felul
acesta? De ce două surori sau doi fraţi au comportamente diferite în acelaşi context
familial? De ce un copil are comportamente diferite în contexte diferite? De ce copilul
se comportă diferit cu persoane diferite?
Există mai mulţi factori care influenţează deopotrivă comportamentul copilului
şi al adultului: factorul genetic, contextul familial şi factorii din afara mediului
familiei – comunitatea, media, grădiniţa.
Cum influenţează genetica comportamentul copilului?

Despre temperament
Copiii moştenesc de la părinţi un bagaj genetic unic care constituie baza
dezvoltării fizice de mai târziu; tot el este responsabil şi de diferenţele care apar
în tendinţa oamenilor de a se comporta într-un anumit fel, adică de tipul de
temperament pe care îl avem. Aceste diferenţe individuale includ caracteristici
fizice, cum ar fi culoarea ochilor sau textura părului, dar şi caracteristici emoţionale
şi comportamentale.
Copiii moştenesc temperamentul de la părinţi, acesta influenţându-le
comportamentul social şi reacţiile emoţionale. Unele trăsături sunt mai uşor de
gestionat, altele mai dificil: unii copii au nevoie de mai multă atenţie decât alţii,
sunt mai activi sau sunt în permanentă explorare a mediului, plâng mai uşor şi
mai des, au dificultăţi în a învăţa o rutină comportamentală cum este somnul sau
mâncatul etc.
Adesea observăm că doi copii care fac parte din aceeaşi familie sunt foarte
diferiţi unul faţă de altul: unul poate să fie foarte sociabil, iar celălalt mai retras.
Uneori părinţii sunt îngrijoraţi şi încearcă să modifice anumite trăsături ale
copilului: să-l facă mai curajos, cu mai multă iniţiativă, să fie mai vorbăreţ sau
dimpotrivă, mai liniştit; aceste încercări ale părinţilor pot fi percepute de copil ca
adevărate pedepse.
În astfel de situaţii, este important ca părinţii să înveţe să facă diferenţa între un
comportament problemă şi temperamentul copilului.
Două dimensiuni ale temperamentului sunt relevante din perspectiva
dezvoltării psihologice: caracterul inhibat-dezinhibat şi reactivitatea emoţională
ridicată-scăzută; aceste dimensiuni se manifestă prin comportamente specifice, în
orice situaţie, fiind constante pe parcursul vieţii.

Copilul cu temperament inhibat Copilul cu temperamenl dezinhibat
» Este hipervigilent în situaţii şi contexte » Reacţionează în situaţiile noi prin

noi, manifestând emoţii negative, comportamente de explorare a
comportamente de evitare sau mediului şi emoţii pozitive;
retragere din situaţie; » Este mai degrabă impulsiv;
» Nu are iniţiative de interacţiune socială » Se implică din proprie iniţiativă în
în situaţii nefamiliare, necunoscute; contexte noi;
îşi face foarte greu prieteni; » Este foarte sociabil;
» Este perceput de familie şi prieteni ca » Afirmă rareori că îi este frică.
fiind „fricos” sau „timid”.
Cercetările din psihologie ne arată că o metodă de disciplinare are

efecte diferite la copii diferiţi pentru că aceştia au nevoi specifice datorate
temperamentului.
Copiii cu temperament inhibat reacţionează mai degrabă negativ la

comportamentul ferm şi autoritar al părinţilor, comparativ cu copiii cu un
temperament dezinhibat, care au nevoie de un context cu reguli clare, stricte,
fermitate (Maccoby, 2000 apud Bates, 1998).
Cele două tipuri de temperament reprezintă factori de risc pentru apariţia
diferenţiată a problemelor de sănătate şi comportament: temperamentul dezinhibat
se asociază cu comportamente impulsive, agresive, în timp ce temperamentul
inhibat este un factor de risc pentru apariţia anxietăţii şi depresiei.
Temperamentul este totuşi moderat de acţiunea factorilor de mediu

şi educaţie; această înseamnă că atitudinea şi comportamentul adulţilor
joacă un rol semnificativ în evoluţia comportamentelor copiilor.
Despre reacţiile emoţionale

Un rol important îl are şi reactivitatea emoţională a copilului, reactivitate care este
determinată la nivel biologic. Reactivitatea emoţională se referă la intensitatea cu care
copilul răspunde emoţional la stimulii din jur. În aceeaşi situaţie, doi copii pot reacţiona
cu intensităţi diferite ale emoţiei. Copiii cu reacţii mai puternice au nevoie de un efort
mai mare pentru a-şi regla emoţia (pentru a reveni la starea emoţională iniţială).
De exemplu, la o serbare de Crăciun organizată la grădiniţă, unii copii sunt
mai emoţionaţi decât alţii: îşi uită poezia sau încep să plângă, în timp ce alţii au
emoţii mai puţin intense.

Copiii cu reacţii emoţionale intense depun un efort mai mare pentru a-şi inhiba
un comportament atunci când li se cere; de exemplu, un copil cu o reactivitatea
emoţională ridicată nu va amâna cu uşurinţă activitatea preferată (ex. mai întâi
adunăm jucăriile de pe jos şi abia apoi pictăm). Copiii cu reactivitate emoţională
scăzută îşi pot focaliza mai bine atenţia pe o sarcină şi sunt mai greu de distras
într-o situaţie; aceştia se vor conforma mai uşor regulilor şi cererilor adultului.
Cum influenţează familia comportamentul copilului?

Convingerile, atitudinile şi reacţiile comportamentale şi emoţionale ale părinţilor
influenţează şi determină comportamentul copilului.
Aşa cum aţi observat din informaţiile anterioare, caracteristicile genetice ale
copilului pot fi într-o mică măsură modificate sau schimbate. Ceea ce putem
însă schimba este acest al doilea factor care determină comportamentul copiilor
şi anume ceea ce învaţă copilul din mediul său apropiat, din interacţiunea cu
părinţii. Înţelegerea modului în care copilul învaţă din mediul său, ne ajută să
alegem atitudinea adecvată faţă de comportamentele sale.
Modul în care părinţii reacţionează emoţional la comportamentul copilului
reprezintă un context de învăţare pentru copil.
Copilul învaţă din modul în care părinţii reacţionează emoţional în

diverse contexte
În primul rând copilul învaţă modalitatea în care părinţii lui fac faţă unor emoţii,
pozitive şi negative (ce face mama sau tata când este bucuros/ă sau vesel/ă) şi va
folosi aceste experienţe în situaţiile în care se confruntă chiar el cu emoţii similare.
Deci, reacţiile emoţionale ale părinţilor sunt un context de învăţare a modului de
gestionare a emoţiilor de către copil.
În al doilea rând, reacţiile emoţionale ale părinţilor reprezintă pentru copil o
sursă de informaţii cu privire la propriul comportament. De exemplu, dacă unul
dintre părinţi reacţionează cu furie faţă de comportamentul copilului, copilul
învaţă că acel comportament nu a fost unul aprobat de părinte.
Când părinţii exprimă emoţiile pozitive sau negative într-un mod indirect
copilul nu mai are certitudinea sau siguranţa unei reacţii şi interpretează ceea ce
spune sau face părintele.
De exemplu, când părintele este mândru de ceea ce a făcut copilul său şi îşi
exprimă emoţia de bucurie indirect, printr-un gest de tandreţe (ex. îl îmbrăţişează)
şi nu direct prin cuvinte („Sunt mândru de tine şi foarte bucuros pentru ceea ce
ai făcut!”), copilul nu ştie ce simte părintele lui faţă de el şi mai ales nu ştie ce

anume din comportamentul lui este perceput de părinte ca fiind valoros; el poate
interpreta gesturile părintelui ca indiferenţă sau poate gândi că nu este suficient de
bun pentru a-l face pe părinte să fie mândru de el.
Copiii au nevoie de exprimarea directă, în cuvinte, a aprecierilor

pozitive din partea părinţilor!
„Sunt mândru de ceea ce ai făcut!”,
„Pentru mine, desenul tău este cel mai frumos!”,
„Te iubesc!”
Exprimarea emoţiilor negative ale părinţilor prin cuvinte urâte adresate copilului
este una dintre cele mai dăunătoare experienţe de viaţă pentru copil. Copilul va
ajunge să se perceapă ca fiind incapabil, fără resurse şi lipsit de valoare şi în consecinţă
nu va avea nicio motivaţie să înveţe comportamente pozitive, dezirabile.
Afirmaţiile de genul „eşti un prost!”, „nu eşti bun de nimic!” sau afirmaţiile
de învinovăţire – „cum ai putut să faci asta?”- au consecinţe negative,
severe asupra sănătăţii emoţionale a copilului şi asupra imaginiii de sine
a acestuia.
Părinţii nu se simt bine atunci când îşi pedepsesc copiii. Copilul manifestă
un comportament care vine în contradicţie cu scopul părintelul (ex. „Copilul ar
trebui să mă asculte!”) ceea ce duce la apariţia emoţiilor negative şi atrage după
sine folosirea unor metode care sunt congruente cu starea emoţională negativă,
adică pedeapsa, pentru a stopa comportamentul nedorit al copilului.
Să presupunem că un copil aruncă cuburile lego pe jos; comportamentul lui
poate avea mai multe cauze: se plictiseşte sau nu ştie cum să se joace. Părintele
îl vede şi îi spune să înceteze, însă copilul continuă; în acel moment, în mintea
părintelui se declanşează un şir de gânduri: „Copilul nu înţelege să nu mai
trântească cuburile! Face asta intenţionat, ca să mă enerveze!”; simte treptat cum
îi creşte furia, merge la copil şi îi smulge cuburile din mână; copilul începe să
plângă. După pedeapsă, părintele se poate simţi vinovat în timp ce copilul este
trist sau furios deoarece nu înţelege cu ce a greşit şi nici nu a învăţat cum altfel să
se joace; el rămâne doar cu pedeapsa şi cu emoţiile negative. Aceeaşi situaţie ar fi
avut alt final dacă părintele dădea o altă interpretare comportamentul copilului:
„Copilul se plictiseşte, are nevoie de ajutorul meu!”; gândind astfel, el poate să
rămână calm şi să găsească mai multe alternative: să îi propună să construiască
ceva, să îi ofere o altă activitate.

ABC-ul învăţării comportamentale
Copiii învaţă repede că acţiunile şi comportamentele lor au efecte şi consecinţe

asupra acţiunilor/ comportamentelor celorlalţi. Modul în care adulţii reacţionează
la comportamentul copiilor le menţine sau nu acestora un anumit comportament.
De multe ori se întâmplă ca părinţii să întărească involuntar un anumit
comportament problematic al copilului: acordă atenţie unui comportament
problematic, prin zâmbet sau comunicare verbală sau non-verbală cu copilul;
oferă jucării, bomboane etc.
De exemplu, dacă accidental râzi după ce copilul a spus un cuvânt vulgar, râsul
a întărit accidental comportamentul verbal al copilului (a spune cuvinte vulgare)
ceea ce creşte probabilitatea ca, copilul să folosească din nou cuvântul vulgar dacă
doreşte o reacţie din partea părintelui.
Ignorarea comportamentelor pozitive, dezirabile ale copilului de către

părinţi creşte frecvenţa apariţiei comportamentelor negative, nedezirabile.
Când învaţă un comportament nou, copii au nevoie de întăriri sau feedback-

uri din partea părinţilor. Dacă aceştia ignoră comportamentele pozitive, nu
fac decât să întărească convingerea copiilor că ei pot atrage atenţia numai prin
comportamente indezirabile/ negative.
Copii învaţă mai degrabă din feedback pozitiv, când părinţii le spun ce
au făcut bine dintr-o acţiune sau comportament.
Este incorectă opinia conform căreia un comportament se învaţă când
arătăm copiilor ce au greşit!
Copiii învaţă observând comportamentul celorlalţi din contextul lor de viaţă –

părinţi, bunici, fraţi sau surori, alţi copii, educatoare. Multe din comportamentele
sociale şi emoţionale ale copilului se învaţă prin imitare şi modelare; adeseori
adulţii nu verbalizează regulile de comportament pentru copil. Astfel, copilul
învaţă implicit acele comportamente care nu au fost verbalizate de către adulţi.
Această învăţare implicită este uneori o una eronată şi limitativă, care nu îi permite
copilului să cunoască multe din modalităţile de comportament în diverse situaţii
concrete.
De exemplu, dacă copilul nu este învăţat cum să facă faţă furiei sau frustrării
într-un mod sănătos, el va recurge la acele comportamente pe care le-a învăţat
implicit din interacţiunea cu ceilalţi.
10 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Copiii învaţă privindu-i sau observându-i pe ceilalţi.
Cele mai frecvente comportamente problematice ale copilului, cum ar fi ţipatul,

înjuratul, lovitul, sunt rezultatul acestui proces implicit de învăţare: copilul nu ştie
cum să reacţioneze în diverse situaţii problematice pentru el şi recurge la acele
comportamente pe care le-a observat la ceilalţi.
Comportamentele problematice ale copiilor apar şi ca rezultat al modului

de formulare de către părinţi a instrucţiunilor comportamentale.
Modul în care părintele formulează o instrucţiune influenţează comportamentul

copilului. Cele mai frecvente bariere în formularea instrucţiunilor de către
părinţi sunt:
a) instrucţiuni formulate vag: copiii au dificultăţi în a urma instrucţiunile: care
nu sunt clare, de felul „Maria, fii cuminte!” sau „George, nu fii obraznic!”;
b) instrucţiuni prea dificile pentru nivelul de dezvoltare cognitivă, socială şi
emoţională a copilului: uneori aşteptările părinţilor sunt nerealiste în raport
cu nivelul de dezvoltare iar copiii manifestă comportamente problematice
pentru că nu pot realiza comportamentul aşteptat;
c) instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de momentul în care sunt formulate: dacă
unui copil obosit şi aproape adormit i se spune cum ar trebui să se comporte
când merge în vizită, este puţin probabil ca el să reţină ceea ce s-a explicat;
d) instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de modul în care sunt comunicate:
modul în care părintele exprimă o instrucţiune trebuie să fie congruent
cu ceea ce spune; de exemplu, dacă zâmbeşti atunci când îi spui copilului
că a folosit un cuvând nepotrivit la masă, îi produci confuzie şi poate să
înţeleagă greşit mesajul.
Modelul ABC – instrument de modificare comportamentală

pentru părinţi
Orice comportament al copiilor (B) apare într-un anumit context, denumit
în acest model ca antecedent (A) şi are anumite consecinţe care menţin sau nu
apariţia comportamentului (C).
A B C
Părinţi informaţi, copii sănătoşi 11
A – Antecedentele comportamentului sunt elementele contextului spaţio-temporal
care apar înainte de realizarea comportamenului şi cresc probabilitatea apariţiei
lui. Antecedentele pot fi situaţii, gânduri, emoţii sau comportamente legate de
evenimente, gânduri şi amintiri din trecut, care se reflectă în situaţia actuală.
De exemplu, este mult mai probabil ca doi fraţi să se certe atunci când primesc
o jucărie nouă dacă ei nu au învăţat încă să se joace împreună cu jucăria.
Antecedentele sunt de două tipuri: imediate – apar chiar înainte de
comportament şi depărtate – evenimente întâmplate relativ recent, dar care
influenţează comportamentul actual (ex. faptul că un copil este obosit face mai
probabilă apariţia unor comportamente problematice, cum ar fi refuzul sau
accesele de furie în relaţia cu adultul sau cu alţi copii).
B – Comportamentul copilului ( B de la behaviour, în limba englează), ceea ce

face, spune, simte copilul.
C – Consecinţele comportamentului – sunt stimulii care apar după realizarea

comportamentului şi au rolul de a creşte sau de a scădea probabilitatea apariţiei
unui comportament. Reacţia adultului (consecinţa) la comportamentul copilului
poate fi de două tipuri: de încurajare a comportamentului copilului sau de
descurajare.
De exemplu, dacă un copil face un comportament (ex. îşi adună jucăriile şi
le pune in cutie) şi este lăudat de către adult, el va avea tendinţa de a repeta acel
comportament; dacă el este penalizat de către adult sau este ignorat, copilul va
avea tendinţa de a elimina acel comportament din repertoriul lui.
Ne putem da seama foarte uşor de influenţa reacţiei adultului asupra
comportamentului copilului dacă privim cu atenţie copilul; de multe ori, atunci
când face un comportament, el caută privirea adultului pentru a vedea daca este
aprobat sau nu.
Consecinţele sunt responsabile de menţinerea în timp a unui comportament!
Copiii învaţă foarte rapid principiile funcţionării comportamentului uman:

dacă fac comportamentul X, atunci primesc Y
sau dacă fac comportamentul X atunci evit Z
Aceasta este regula după care copiii învaţă comportamente. Adulţii sunt cei
care atribuie semnificaţii şi evaluează comportamentul copilului (ex. „Nu e frumos
ceea ce faci, nu mai face asta”).
Degeaba îi spunem copilului „nu mai folosi cuvântul acesta”, dar râdem ori
de câte ori el foloseşte acel cuvânt. Cuvintele nu au nici o eficienţă în stoparea
comportamentului negativ, deoarece, ceea ce îl menţine este de fapt reacţia, faptul
că adultul râde; astfel, copilul se simte valorizat.

Identificarea antecedentelor şi consecinţelor unui comportament este esenţială
dacă vrem să îl dezvoltăm sau să îl eliminăm din repertoriul comportamental al
copilului. Ele pot fi identificate în urma discuţiilor cu părinţii sau a observării
copilului, cu ajutorul următoarelor întrebări:
Antecedente Antecedente Comporta

Situaţia Consecinţe Efect
Depărtate imediate ment
...... S-a întâmplat Când apare? ....... Ce se întâmplă .......
ceva deosebit imediat după?
Unde apare?
în această
Reacţia
perioadă ce ar Cu cine apare?
adultului şi a
putea influenţa Când nu celor din jur
comporta apare?
mentul? Reaţia
Unde nu copilului
apare?
Cu cine nu
apare?
Andrei Andrei se Andrei îi Răzvan Încurajarea
şi apropie de indică lui îşi încheie coporta
Răzvan, calculator Răzvan ceasul activitatea şi îl mentului
doi fraţi, şi îl vede care arată că lasă pe Andrei. de aşteptare
se joacă pe Răzvan e rândul lui a rândului.
Mama îi
jucându-se. acum.
laudă că se
joacă frumos
împreună.
Cei doi Răzvan a stat Răzvan se Răzvan îl Andrei Încurajarea
fraţi se treaz aproape apropie de loveşte şi îl părăsesşte comporta
joacă toată noaptea calculator împinge pe calculatorul mentului
din cauza şi îl vede pe Andrei. şi îl lasă pe agresiv a
unor crize de Andrei că se Răzvan să se lui Răzvan.
astm. joacă. joace
Mama observă
şi nu spune
nimic.
Analiza antecedentelor şi consecinţelor unui comportament este primul pas

în modificarea sau învăţarea comportamentală. Un comportament se menţine
dacă este urmat de întăriri imediate şi pozitive. Consecinţele pe termen lung NU
modifică comportamentul prezent.

Recomandări pentru părinţi
Paşi cheie în disciplinarea copilului
» Recompensaţi verbal imediat copilul!
Spuneţi-i concret în cuvinte: „excelent desen”, „sunt mândru/ă de tine când îl ajuţi
pe fratele tău.”
» Oferiţi copilului contexte adecvate de a se simţi valoros şi important!
Pentru a-i face pe copiii să se simtă puternici şi valoroşi puteţi să le cereţi sfatul, să le
acordaţi posibilitatea să aleagă, să îl implicaţi în sarcinile casei sau în ceea ce faceţi.
» Folosiţi consecinţele naturale ale comportamentului!
Întrebaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu aţi fi intervenit în situaţie. Dacă adulţii
intervin când nu este nevoie, îi luăm copilului şansa de a învăţa din consecinţele
propriilor acţiuni. Aplicând consecinţele naturale ale unui comportament îl
învăţăm pe copil responsabilitatea propriului comportament.
» Retragerea din conflict!
Uneori, în situaţii de conflict, este eficient să scoatem copilul din context pentru
a se linişti şi să discutăm despre comportamentul problematic numai după ce s-a
liniştit.
» Separaţi comportamentul (faptele) de persoană!
Exersaţi în permanenţă acceptarea diferenţei dintre persoană şi comportament.
Comportamentul este cel care vă afectează emoţional sau vă deranjează, nu
copilul. Evitaţi folosirea etichetelor cum ar fi „rău”, „obraznic”, „neascultător” etc.
» Fiţi blând dar ferm în acelaşi timp!
Asiguraţi-vă că atunci când comunicaţi o regulă sau o consecinţă aveţi un ton
adecvat, moderat dar ferm. Orice regulă faţă de care noi nu suntem consecvenţi,
nu mai are valoare de regulă şi îşi pierde eficienţa.
» Acceptaţi faptul că situaţia nu poate fi rezolvată imediat!
Mulţi părinţi sunt interesaţi să obţină cât mai curând controlul asupra situatiei. Ei
caută o soluţie rapidă şi eficientă care să oprească comportamentul necorespunzător
al copilului. Adesea copiii trataţi în acestă manieră ajung să se simtă copleşiţi.
» Fiţi consecvenţi!
Dacă aţi stabilit o înţelegere cu copilul (ex. nu cumpărăm bomboane când mergem
la magazin), nu cedaţi în faţa rugăminţilor, lacrimilor, cererilor cu insistenţă,
protestelor. Copilul va învăţa să vă respecte mai mult, dacă acordaţi importanţă,
semnificaţie celor stabilite anterior.
» Apreciaţi fiecare comportament pozitiv al copilului!
Exersaţi aprecierea copilului de fiecare dată când acesta face un comportament
pozitiv sau de fiecare dată când face progrese sau învăţă un comportament nou.

Capitolul II
Aspecte specifice ale sănătăţii

mentale la copilul mic
Relaţia de ataşament – premisă a sănătăţii emoţionale

Furia – o provocare a vârstei preşcolare
Despre importanţa rutinei în creşterea şi educarea copilului
o Rutina de somn
o Rutina de masă
Anxietatea de separare în primii ani de viaţă

Relaţia de ataşament –
premisă a sănătăţii emoţionale
În primele 18 luni de la naştere se pun bazele relaţiei de ataşament, relaţie care

se consolidează în jurul vârstei de 3 ani. Devin semnificative în viaţa copilului
acele persoane are oferă sprijin emoţional, fizic (ex. îl ajută să meargă singuri, să
se îmbrace) şi sunt o prezenţă constantă în viaţa copilului. Formarea relaţiei de
ataşament depinde de abilitatea mamei şi tatălui de a recunoaşte mesajele pe care
le transmite copilul şi de modul în care ei răspund nevoilor copilului.
Pentru a ne asigura că răspundem adecvat nevoilor copilului, este necesară
o permanentă observare a comportamentului acestuia şi o încercare de a vedea
comportamentul copilului din perspectiva nivelului şi nevoilor lui de dezvoltare.
Putem observa dacă un copil începe să stabilească o relaţie de ataşament cu

cineva atunci când simte disconfort dacă vede o persoană străină (până pe la 2-
3 ani) sau când plânge dacă persoana care are grijă de el lipseşte mai mult timp
(copilul nu ştie sigur dacă se va mai întoarce sau nu);
Acest comportament poate fi prezent pe întreaga perioadă preşcolară.
Copiii vor „testa” natura relaţiei de ataşament cu adultul. De exemplu, un copil

cu un ataşament insecurizant va avea un comportament provocativ ca să observe
reacţia adultului (ex. poată să verse paharul cu lapte pe masă doar pentru a vedea
reacţia mamei).
Relaţia de ataşament construită în primii ani de viaţă va constitui baza dezvoltării

emoţionale şi sociale a copilului în anii ce urmează. Copiii pot dezvolta patru
tipuri principale de ataşament: securizant, anxios-evitant, rezistent şi dezorganizat.
În urma interacţiunii cu persoanele semnificative din viaţa lor, copiii îşi formează
teorii despre relaţiile cu ceilalţi (ex. “Sunt o persoană care merită să fie iubită? Este
lumea un loc sigur? Te poţi baza pe oameni ?”).
Prin ce se caracterizează cele patru tipuri posibile de ataşament?

Ataşament Ataşament Ataşament anxios- Ataşament
securizant anxios-evitant ambivalent dezorganizat
sau rezistent
Copiii învaţă că Copiii învaţă că nu se Copiii învaţă să nu Comportamentul
orice s-ar întâmpla, pot baza pe adult şi ceară ajutor atunci copilului nu
cineva este lângă ei evită uneori persoana când au o problemă este coerent şi
şi le acordă grijă; semnificativă sau se simt predictibil în
învaţă să perceapă (părintele). inconfortabil. Învaţă relaţiile cu ceilalţi.
contextul familiei să îşi rezolve doar
ca fiind unul Copiii învaţă să se singuri problemele Persoanele din
securizant. simtă confortabil şi resimt adesea jurul lui nu pot să
Când părinţii doar atunci când furie faţă de ceilalţi. anticipeze reacţiile
lipsesc perioade sunt în atenţia copilului într-o
mai lungi de timp, sau în apropierea Copiii învaţă că anumită situaţie.
copiii îi caută. persoanelor ceilalţi nu sunt de
semnificative. încredere şi că nu
Copiii învaţă să merită să fie iubiţi.
percepă relaţiile Copiii învaţă să îşi Au dificultăţi de
sociale ca pe un exprime emoţiile stabilire a unor
context pozitiv, negative pe care relaţii apropiate, de
plăcut şi simt că le le au în contexte încredere.
pot face faţă. stresante prin
Copiii învaţă să îşi reacţii emoţionale Copiii învaţă să
exprime direct şi şi comportamente minimalizeze ceea
sănătos nevoile şi exagerate (ex. neli ce simt (“Oricum
emoţiile. niştiţi, impulsivi). nu-mi era aşa de
bun prieten, nu-mi
Copiii învaţă să fie plăcea aşa de mult
reticenţi în situaţii noi. de el”.)
Cum construiesc o relaţie de ataşament sănătoasă?

Rolul părinţilor este acela de a le oferi copiilor un context de viaţă securizant
şi sănătos în care aceştia să înveţe că nevoile lor sunt importante şi că ei sunt
importanţi şi valoroşi indiferent de comportamentul lor.
Este important ca părinţii să se implice în activităţi de joc şi relaxante cu copiii,
activităţi preferate de copii în care ei se simt confortabil şi pe care le aleg. Astfel
copilului i transmite mesajul că este suficient de important pentru ca o persoană
adultă să petreacă timp cu el. Mesajul central este că ei sunt persoane valoroase şi
iubite de către ceilalţi, indiferent de comportamentul lor.

„Pentru mine eşti cel mai important copil!”
„Pentru mine ai desenat cel mai frumos!”
„Pentru mine ....”
„Pentru mine eşti special!”
Pentru ca aceste activităţi să fie cât mai eficiente, întrebaţi copilul ce anume
i-ar plăcea să faceţi şi negociaţi o activitate; astfel copilul se va simţi cu adevărat
important. Cunoaşterea intereselor, preferinţelor, activităţilor preferate ale
copilului şi atenţia acordată acestora prin discuţii pe temele preferate ale copilului
sunt mijloace prin care îi trasmitem copilului că este important şi valoros pentru
noi şi că apreciem alegerile pe care le-a făcut.
Manifestarea unor gesturi care exprimă afecţiunea faţă de copii (atingeri,

îmbrăţişări) este de asemenea foarte importantă:
Te iubesc! – o expresie care oferă confort, absolut necesară între copil

şi părinte.
În multe familii, aceste cuvinte se spun cu uşurinţă. În altele, se exprimă
cu dificultate, mai ales dacă adultul nu le-a auzit niciodată.
Abordarea unui ton serios atunci când copilul ne povesteşte ceva important
pentru el; stabilirea contactului vizual cu copilul de la acelaşi nivel (ridicarea
copilului sau coborârea adultului); oferirea de laude şi încurajări pentru cele mai
mici eforturi făcute de copil sau a construirea unor oportunităţi de a lua decizii şi
asistarea copilului în realizarea alternativei alese, îndreptarea atenţiei şi ascultarea
copilului atunci când vrea să ne vorbească – sunt contexte care favorizează
formarea unei relaţii sănătoase cu copilul d-voastră.
Cum comunicăm eficient cu copilul?

Recomandări pentru părinţi
Daţi instrucţiuni clare şi logice!
De ce mai multe ori, copiii pot să urmeze maxim două instrucţiuni date în
acelaşi timp:
» folosiţi cuvinte pe care copilul poate să le înţeleagă, când prezentaţi sarcinile
sau instrucţiunile;
» exprimaţi clar ce aşteptaţi de la copil;
» evitaţi să daţi mai multe sarcini în acelaşi timp.

Ascultaţi ceea ce vă comunică copilul!
Ascultaţi copilul când acesta vă povesteşte despre ceea ce-i place, despre
preocupările sau problemele lui. Nu întrerupeţi ceea ce vă spune copilul. Oferiţi
copilului posibilitatea de a şti că punctul lui de vedere, ideile şi povestirile sale
sunt importante. Încurajaţi copilul să-şi exprime emoţiile.
Aşezaţi-vă la nivelul copilului!

Comunicarea este mult mai eficientă cu copilul când adulţii vorbesc de la
acelaşi nivel.
Poziţionaţi-vă la nivelul copilului (capul părintelui să fie la acelaşi nivel cu al
copilului);
Stabiliţi contact vizual şi staţi aproape de copil atunci când vă vorbeşte sau îi
vorbiţi (ex.îl tineţi pe genunchi sau în braţe).
Faceţi diferenţa între persoana copilului şi comportamentul lui!

Amintiţi-vă că scopul identificării comportamentului negativ al copilului este
de a-l ajuta să îşi îmbunătăţească comportamentul. Evitaţi blamarea copilului şi
centraţi-vă pe corectarea comportamentului. Fiţi clar cu copilul în ceea ce priveste:
» comportamentul cu care nu sunteţi de acord;
» comportamentul care este împotriva regulilor familiei;
» comportamentul pe care doriti să-l facă în locul celui nepotrivit.
Exemplu: „spală-ţi mâinile cu apă şi săpun!”, în loc de: „eşti murdar!”

Furia – o provocare a vârstei preşcolare
Copiii preşcolari manifestă frecvent accese de furie, ca o etapă în dezvoltarea

lor emoţională şi cognitivă. În aceste momente, copiii încearcă să-şi exprime
nevoia de independenţă sau o anumită frustrare. Cel mai adesea, furia se exprimă
în episoade scurte de 5-10 minute, în care copilul are explozii verbale şi fizice de
tipul plânsului, strigătelor, mişcărilor puternice ale braţelor şi picioarelor; aceste
episoade însă pot dura şi o oră. Cele mai importante obiective pentru părinţi în
gestionarea unor astfel de momente sunt identificarea corectă a cauzei şi a-l învăţa
pe copil cum să îşi gestioneze într-un mod funcţional accesele de furie.
Furia este o emoţie firească în dezvoltarea emoţională a copilului
Când devine problematic acest comportament?

Accesele de furie sunt specifice intervalului de vârstă 2-4 ani, când 80%
dintre copii manifestă acest comportament. Putem vorbi de un comportament
problematic când, după vârsta de 4 ani, copilul manifestă accese de furie în mod
frecvent (zilnic) sau în situaţiile în care furia este folosită cu scopul de a „şantaja”
părintele pentru a obţine ceea ce îşi doreşte (ex. copilul îşi doreşte o jucărie şi face
o criză de furie în magazin, ştiind că părintele, ca să evite situaţia jenantă, îi va
cumpăra acea jucărie).
De ce au copiii accese de furie?

Copiii folosesc furia ca pe o modalitate de comunicare. Datorită posibilităţilor
reduse de a se exprima prin intermediul cuvintelor, copiii îşi exprimă prin furie
necesitatea satisfacerii unor nevoi (foame, somn, atenţie, joacă etc). Identificând
corect cauza, părinţii pot înlătura furia copilului prin satisfacerea acelor nevoi (ex.
dacă copilului îi este foame, i se dă mâncare).
Furia poate apărea şi ca urmare a unor pierderi (ex. „copilul şi-a pierdut jucăria
preferată”). Atât ignorarea emoţiei copilului cât şi ironizarea lui (ex. ”plângi ca un
bebeluş, lasă teatrul!”) afectează dezvoltarea emoţională a copilului.
O alta cauză se leagă de faptul că la această vârstă copiii nu-şi pot gestiona
frustrarea determinată de realizarea unui comportament nedorit de ei, dar cerut
de părinte sau dorit de ei dar nerealizat de părinte (ex. cumpărarea unei jucării
noi). Ei nu înţeleg de ce nu pot întotdeauna să atingă, să guste, să exploreze orice
din jurul lor sau să primească ceea ce-şi doresc.

Dificultatea de amânare a recompensei este un context în care apare
frecvent furia.
Se întâmplă uneori ca părinţii să acorde în mod accidental o atenţie mai mare

copilului când manifestă stări de furie. „Crizele de furie” ale copilului pot ajunge să
înfurie şi chiar să înspăimânte orice părinte. Reacţiile furioase ale părinţilor reprezintă
un tip de atenţie pe care ei o oferă copilului, având valoare de recompensă, ceea ce
conduce la întărirea comportamentul nedorit al acestuia. Aceasta înseamnă că, ori de
câte ori copilul va dori să obţină atenţie din partea părinţilor, se va comporta în această
manieră: ţipete, urlete, obiecte aruncate, contorsionări violente ale corpului.
Uneori părinţii nu au o atitudine consecventă faţă de crizele de furie ale copilului.
Ei pot să-şi piardă calmul sau să cedeze în favoarea copilului (ex. să-i cumpere
jucăria dorită) pentru a stopa criza de furie sau pentru a evita situaţiile jenante (când
criza copilului are loc în public). În această manieră copilul învaţă cum să acţioneze
atunci când doreşte să obţină ceva (ex. atenţia părintelui, o jucărie dorită, etc).
Cum învăţăm copilul să-şi controleze reacţiile de furie?

Oferiţi copiilor exemplul personal.
La acestă vârstă, copiii învaţă prin observare şi imitare. Dacă veţi reacţiona la
crizele lor de furie tot prin furie, ei vor învăţa acest model de răspuns. Încercaţi să
rămâneţi calm în faţa izbucnirilor furioase ale copilului.
Ţineţi cont de particularităţile de vârstă.

Când copiii nu au achiziţionat încă limbajul, ei folosesc furia ca un mijloc de
comunicare. Încercaţi să învăţaţi copilul să-şi exprime nevoile folosind chiar şi
câteva cuvinte împreună cu gesturile.
Identificaţi corect cauza furiei.

Situaţiile în care copilul manifestă crize de furie se gestionează în funcţie de
cauza care le-a declanşat.
Dacă furia apare ca urmare a unei pierderi (ex. şi-a pierdut jucăria preferată),
ignorarea (neacordarea de atenţie faţă de emoţia copilului) nu este o soluţie. Copilul
are nevoie în acest caz să se simtă înţeles şi sprijinit. Este nevoie să liniştiţi copilul
prin îmbrăţişări şi mângâieri. Ignorarea supărării copilului poate să conducă în
timp la scăderea încrederii în adulţi şi mai mult decât atât, copilul poate învăţa să
devină insensibil la emoţiile altor persoane (tristeţe, supărare) deoarece în aceeaşi
manieră a fost tratat şi el.
Când cauza furiei este legată de imposibilitatea de a obţine ceea ce-şi doreşte,
ignorarea este o soluţie eficientă.

Încurajaţi copilul să-şi exprime verbal emoţia trăită.
Exprimaţi verbal emoţiile trăite (sunt foarte nervos), în prezenţa copilului,
pentru a-i permite acestuia să observe comportamentele asociate fiecărei emoţii (ex.
ce faceţi când sunteţi nervos) şi să le imite. Încercaţi să identificaţi emoţia copilului
şi să i-o traduceţi sub formă de afirmaţie sau întrebare pentru a indentifica cât mai
corect modul în care se simte (ex. dacă copilul spune: “eşti cea mai rea mamă din
lume!”, puteţi să-i răspundeţi: “se pare că eşti foarte supărat pe mine!”).
Mergeţi cât mai aproape de copil şi captaţi-i atenţia.

Când îi vorbiţi copilului, aplecaţi-vă la nivelul lui, stabiliţi contactul vizual
(priviţi copilul în ochi) şi folosiţi numele copilului pentru a-i capta atenţia.
Acordaţi copilului sprijin şi îndrumare punctuală şi consecventă

pentru dobândirea controlului emoţional.
Copiii învaţă să îşi controleze emoţiile prin experienţa proprie, prin observarea
comportamentului adulţilor şi prin interiorizarea ghidajului oferit de adulţi. Ca
părinţi, trebuie să aveţi în vedere următoarele aspecte:
» să reacţionaţi moderat la emoţiile copilului (dacă este furios, nu trebuie să
vă înfuriaţi şi dvs.);
» să lăudaţi orice iniţiativă a copilului de a vă solicita ajutorul;
» să faceţi cu copiii exerciţii de distragere a atenţiei atunci când situaţiile
frustrează copilul (ex. când copilul este furios că nu poate primi jucăria de
sus, puteţi să îi distrageţi atenţia arătându-i un joc mult mai interesant sau
o altă activitate);
» să învăţaţi copiii să se distanţeze de sursa care le-a provocat furia (ex. crezi
că dacă vei merge într-o altă cameră, să te joci cu un alt joc vei mai fi la fel
de furios?).
Lăudaţi comportamentul adecvat al copilui într-o situaţie de frustrare.

Încercaţi să fiţi specific şi să subliniaţi aspectele pozitive din comportamentul
copilului.
Cum gestionăm furia folosită cu scopul de a obţine ceva?

Refuzaţi calm, dar ferm îndeplinirea cererii copilului.
De exemplu, dacă copilul spune: „vreau să-mi cumperi păpuşa de acolo!”,
răspundeţi: “îmi pare rău, dar nu ţi-o pot cumpăra astăzi, am discutat acasă despre ce
vom cumpăra şi păpuşa nu este pe listă” şi asociati răspunsul cu îmbrăţişarea copilului.
În acest mod asiguraţi copilul de dragostea dumneavoastră necondiţionată. În caz

contrar el s-ar putea simţi respins, iar scopul este de a combate comportamentul
negativ al copilului şi nu de a-l răni sau jigni. Lăudaţi copilul dacă a reuşit să se
controleze după ce i s-a explicat de ce nu poate face anumite lucruri.
Dacă este posibil, folosiţi distragerea atenţiei.

Pentru copiii mai mici de 4-5 ani metoda este foarte eficientă. Încercaţi să
redirecţionaţi atenţia copilului spre o altă activitate sau un alt lucru mai interesant
(“uite ce balon frumos! hai să ne jucam cu el!).
Folosiţi ignorarea.
Dacă copilul dumneavoastră are un acces de furie acasă (ţipă, plânge, se
trânteşte pe jos) pentru că nu obţine ceea ce-şi doreşte, nu îi acordaţi nici un
fel de atenţie (nu-l priviţi, nu-i adresaţi nici un cuvânt). Staţi liniştit şi aşteptaţi
până când episodul se consumă. Dacă episodul are loc într-un loc pubic (ex. în
magazinul cu jucării) luaţi distanţă faţă de el. Fiţi atent ca distanţa să vă permită să
vedeţi tot timpul ce face. După ce episodul s-a terminat nu discutaţi nimic despre
cele întâmplate. Dacă copilul foloşeste criza de furie ca şantaj emoţional, în curând
va renunţa să mai folosescă această tehnică dacă va constata că nu primeşte nimic
(nici măcar atenţie).
Utilizaţi dacă este posibil consecinţele logice şi naturale.

Pentru copilul mai mare de 4 ani, care plânge că nu primeşte lucrul dorit de
el, deşi i s-a explicat calm care este motivul pentru care nu se poate (ex. „avem
alte cumpărături de făcut”), puteţi folosi consecinţele logice. De exemplu, îi puteţi
spune că dacă nu încetează să plângă veţi ieşi din magazin, până se linişteşte.
În acest caz nu puteţi folosi excluderea (îndepărtarea copilului din locul unde a
avut accesul de furie) deoarece este foarte riscant să-l lăsaţi singur (stradă, maşini,
etc.) şi nici nu ar fi eficient (va beneficia de atenţia celorlalţi oameni, care vor fi
“spectatorii” unei noi izbucniri).
Oferiţi copilului şansa de a răspunde adecvat.

Dacă aţi aplicat consecinţa şi aţi ieşit din magazin, lăsaţi copilul să se
liniştească 4-5 minute. Dacă copilul s-a liniştit, intraţi în magazin şi întrebaţi-l
dacă este pregătit să continuaţi să faceţi cumpărăturile. Dacă copilul acceptă,
rugaţi-l să vă ajute, dându-i sarcini precise (ex. să ţină lista de cumpărături,
să pună cumpărăturile în coş). Lăudaţi-l cât mai specific pentru ajutorul dat
(ex. Mulţumesc! Îmi eşti de mare ajutor). Dacă după ce reveniţi în magazin
izbucneşte într-o nouă criză de furie, atunci nu vă rămâne decât să îl luaţi de
mână (uşor şi calm), să-l scoateţi afară din magazin (fără să-l târâţi) şi să-l
duceţi într-un loc unde să se poată calma (în maşină sau într-un loc liniştit
dacă aţi venit la cumpărături cu mijloacele de transport în comun). Este posibil

să aşteptaţi ceva timp până copilul se calmează, dar apoi mergeţi direct acasă.
Pentru unii copii această consecinţă poate fi o lecţie, deoarece lor le place să iasă
cu părinţii la cumpărături iar când au început să plângă scopul lor nu era să fie
duşi acasă.
Îndepărtaţi copilul de locul în care a avut accesul de furie (excluderea).

În cazul în care copilul are accesul de furie în magazin, ignorarea nu dă rezultate
de cele mai multe ori deoarece copilul poate obţine atenţia celorlalţi oameni. În
acest caz, dacă nici metoda consecinţelor logice nu a funcţionat, puteţi încerca
să ieşiţi cu copilul din magazin şi mergeţi într-un loc unde să se liniştească. Unii
copii se liniştesc mai greu. Pentru a-i linişti este nevoie să îi atingeţi uşor şi să
vorbiţi calm cu ei.
Mesajul ar putea fi: ”Este normal să fii supărat. Ni se întâmplă tuturor. Eu sunt
aici şi te iubesc!”
Ca părinte este important să stiţi că este în regulă să spuneţi NU copilului

dumneavoastră şi este la fel de normal ca el să se simtă furios. La fel puteţi proceda
dacă copilul face o criză de furie ca urmare a unei dispute cu fratele/ sora sau
un alt copil (ex. copilul ţipă, dă din picioare, se trânteşte pe jos pentru că fratele
refuză să îi dea o jucărie).
Alegeţi un loc liniştit unde copilul se poate calma. Nu încercaţi să faceţi
acest lucru într-o cameră întuneacoasă sau să-l închideţi în baie. Explicaţi calm
copilului de ce procedaţi aşa (ex. acum eşti foarte nervos, vei sta aici 3 minute
până te calmezi, după care vom vorbi).
Nu este recomandat să folosiţi această tehnică cu copiii mai mici de trei ani.
Timpul de excludere trebuie să fie mic (atâtea minute câţi ani are copilul). Puteţi
să lăsaţi copilul să citescă o carte sau să facă un puzzle în camera unde are loc
excluderea. Este important pentru el să găsescă acolo lucruri care să-l ajute să se
calmeze. Dacă copilul încearcă să reducă timpul de excludere, îl puteţi întoarce
cu calm la locul lui reamintindu-i cât timp trebuie să stea (ai nevoie de o pauză,
trebuie să stai 3 minute să te linişteşti). Dacă copilul se întoarce la jocul său şi
în interval de 1 oră face o nouă criză, aplicaţi încă o data excluderea şi locul de
liniştire mărind treptat timpul de excludere.
Oferiţi copilului şansa de a răspunde adecvat.

După ce a avut loc excluderea, dacă copilul s-a calmat, este important să-i
oferiţi posibilitatea de a se comporta adecvat. În primul rând explicaţi-i de ce
este nevoie să se îndepărteze de locul în care s-a înfuriat (aceasta este o soluţie
de liniştire atât pentru copil cât şi pentru părinte). În funcţie de situaţie, daţi-i
copilului şansa de a-şi corecta comportamentul (ex. dacă a rănit pe cineva, să-
şi ceară scuze, dacă a aruncat obiectele pe jos, să le ridice). Încurajaţi şi lăudaţi
comportamentul copilului de a-şi lua singur o pauză sau un timp de liniştire,
folosind spaţiul respectiv, când simte nevoia să se calmeze.

Cum putem preveni crizele de furie?
» Planificaţi activităţile în avans. Planificaţi orice activitate cu copiii: de
exemplu, când mergeţi la cumpărături, spune-ţi copilului ce veţi face acolo
şi care sunt regulile de comportament în acel context.
» Faceţi împreună cu copilul o lista de cumpărături şi folosiţi-vă de ea pentru
a ghida comportamentul copilului.
» Ţineţi cont de starea în care se află copiii, nu-i scoateţi în oraş şi nu cereţi
prea mult de la ei când sunt obosiţi.
» Implicaţi copiii în activităţi separate atunci când sunteţi ocupată şi nu-i
puteţi supraveghea.
» Fiţi corect, trataţi în mod egal copiii pentru a nu se simţi nedreptăţiţi.
De reţinut!
Accesele de furie reprezintă o etapă normală din dezvoltarea emoţională
a copilului. Identificaţi corect care este cauza comportamentului copilului
pentru a avea reacţii adecvate care să nu influenţeze sănătatea lui
emoţională.
Situaţii problematice... soluţii la îndemână

Când copilul „nu vrea”!
Pentru a se simţi în siguranţă copiii au nevoie de un mediu structurat prin
rutine de comportament – ora mesei, ora de culcare, ora de plimbare, de un mediu
predictibil (să ştie ce urmează să se întâmple, sau ce urmează să facă) şi de limite
şi reguli simple. Rutinele sunt de fapt contexte care ne ajută să ne reamintim ce
avem de făcut. Ştim cu toţii că este mai uşor să lucrăm la birou decât acasă unde de
regulă ne relaxăm. În mod similar, şi pentru copil este mai uşor să îşi reamintească
ce are de făcut dacă contextul îi activează/ reaminteşte comportamentul.
Contextul ne ajută să ne reamintim comportamentul! Copiii au nevoie

de rutine şi de predictibilitate în mediu pentru a avea comportamentele
funcţionale!

Cum învăţăm preşcolarii să accepte limitele
şi să urmeze instrucţiunile?
Este nerealist să aşteptăm de la copii să facă întotdeauna ceea ce le cerem. Este
ca şi cum am avea credinţa că informaţia singură ne schimbă comportamentul.
Să ne gândim de pildă la comportamentele de risc, cum ar fi fumatul sau
consumul de alcool – deşi ştim că fumatul este nesănătos, această informaţie NU
schimbă comportamentul.
Copiii de vârstă preşcolară, devenind mult mai independenţi, au nevoie să ia
decizii şi să facă propriile alegeri. Prin consecinţele propriilor lor alegeri, copiii
învaţă cum este potrivit sau adecvat să reacţioneze într-un context sau altul.
Când devine nesupunerea sau neascultarea o problemă?

Nesupunerea sau neascultarea este adesea o consecinţă a faptului că de cele
mai multe ori adultul este cel care ia decizii în locul copilului: „eu ştiu mai bine ce
are nevoie copilul meu!”. Implicarea copilului în decizie, prin oferirea de alternative
(poţi să te îmbraci cu X sau cu Y sau poţi să te joci lego sau să desenezi), îl ajută pe
copil să ia decizii responsabile.
Deciziile sunt un context de exersare a responsabilităţii propriului

comportament! Copiii devin responsabili dacă părinţii îi sprijină în luarea
şi asumarea propriilor decizii.
De ce unii copiii refuză să facă ceea ce le spun părinţii?

Există mai multe explicaţii posibile ale acestui comportament. Uneori se
întâmplă ca, copilul să refuze ca metodă de a scăpa de sarcinile pe care le are
de făcut (de exemplu, să-şi strângă jucăriile după ce a terminat jocul). Este
important ca părinţii să fie consecvenţi în aplicarea consecinţelor sau regulilor
de comportament pentru a nu încuraja comportamentul de refuz. În alte situaţii,
solicitarea adultului poate să fie formulată prea general şi face dificilă respectarea
sarcinilor. De exemplu, dacă unui copil i se spune „fă-ţi curăţenie în cameră!”
aceasta e o sarcină formulată prea general pentru un copil de 3-4 ani.
O altă explicaţie a acestui comportament de refuz este neimplicarea lui în
decizie. De exemplu, dacă îi spunem copilului „du-te şi îmbracă-te că plecăm” fără
să i se spună unde merge (nevoia de predictibilitate) şi ce va face el acolo, atunci e
mai probabil să respingă ceva vag şi general, care îi dă o stare de nesiguranţă.

Cum îl învăţaţi pe copil să facă ceea ce spuneţi?
Fiţi atent la instrucţiunile pe care le daţi. Este foarte important să daţi
instrucţiuni clare şi specifice (să subliniaţi acele elemente pe care le aşteptaţi să
le facă copilul). Daţi instrucţiunile necesare şi fiţi pregătiţi să sprijiniţi copilul
cu informaţii suplimentare. Nu este rezonabil să vă aşteptaţi întotdeauna la
conformarea imediată. Când doriţi să trasaţi copilului o nouă sarcină, când este
posibil, lăsaţi copilul să termine activitatea în care este implicat în momentul
respectiv sau aşteptaţi o pauză în activitatea lui pentru a noua solicitare. Dacă
apare o problemă de comportament, actionaţi imediat.
Vorbiţi cu copilul aproape de el, în proximitatea lui fizică. Când îi vorbiţi

copilului, aplecaţi-vă la nivelul lui, stabiliţi contactul vizual (priviţi copilul în ochi)
şi folosiţi numele copilului pentru a-i capta atenţia. Dacă îi transmite-ţi copilului
ceva important de la distanţă (strigaţi), fără să fiţi apropape de el şi să-l priviţi în
ochi copilul, poate înţelege că ceea ce îi spuneţi nu este important sau el nu este
important pentru d-voastră.
Spuneţi copilului “ce are de făcut”. Fiţi foarte specific, spuneţi exact ce
doriţi să facă copilul. De exemplu, “Diana, este timpul să mergi la culcare! Mergi şi
pune-ţi pijamalele, te rog!” Dacă doriţi să opriţi copilul din ceea ce face, asiguraţi-
vă că îi spuneţi copilului ce poate să facă în schimb. De exemplu, „Dorin, opreşte-
te cu căţăratul pe mobilă. Ai putea să te plimbi cu bicicleta sau să joci fotbal!”
Daţi timp copilului să coopereze. Daţi copilului timp să înceapă ceea ce

i-aţi cerut. Aproximativ 5 secunde sunt de ajuns. Staţi aproape de copil şi uitaţi-vă
la el.
Apreciaţi în cuvinte cooperarea copilului. Spuneţi-i copilului că apreciaţi

ceea ce a făcut. Fiţi foarte specific. De exemplu, “ Eliza, mulţumesc că ai făcut
ordine când te-am rugat!”
Repetaţi cererea. Dacă i-aţi cerut copilului să facă o nouă sarcină (de ex. să se
pregătească de culcare), repetaţi încă o dată cererea dacă copilul nu s-a conformat
după 5 secunde. Dacă i-aţi cerut copilului să se oprescă dintr-o activitate, nu mai
repetaţi cererea.
De reţinut!
Daţi copilului de vârsta preşcolară mai multă independenţă, oferindu-i
posibilitatea de a avea mai multe opţiuni pentru a alege.

Disputele şi agresivitatea
Este un lucru obişnuit pentru copii să intre din când în când în conflict şi
să se certe. Cel mai mare risc care apare atunci când copiii se bat este că cineva
ar putea fi rănit. Dacă nu intervenim de timpuriu pentru a-i învăţa pe copii
modalităţi adecvate de soluţionare a problemelor cu care se confruntă şi a elimina
modalităţile agresive, consecinţele asupra dezvoltării copilului pot fi dezastroase.
Copiii preşcolari au nevoie de ajutor din partea părinţilor pentru a învăţa cele mai
bune moduri de a se comporta şi de a-şi rezolva conflictele.
Cum se manifestă agresivitatea la vârstă preşcolară?

Cele mai frecvente comportamente agresive care apar sunt: lovirea, împingerea,
smulgerea jucăriei din mână, trasul de păr, adresarea de cuvinte nepotrivite, cearta
pe jucării etc.
Când agresivitatea devine o problemă?

Agresivitatea fizică face parte din repertoriul comportamental al copilului mic
şi tinde să scadă între 2-4 ani pe măsură ce se dezvoltă limbajul; creşte agresivitatea
verbala, care se manifestă prin certuri de la jucarii şi obiecte. Reacţiile agresive devin
o problemă în momentul în care copilul foloseşte agresivitatea în mod frecvent că
o modalitate pentru a rezolva problemele cu care se confuntă: a obţine o jucărie, a
obţine atenţie din partea celorlalţi etc. În plus, comportamentele problematice ale
copiilor din preşcolaritate, care includ agresivitate faţă de animale, alţi copii sau
proprietatea altuia, pot fi o reflectare a unei tulburări de comportament care s-a
instalat de timpuriu şi care anticipează probleme de conduită în adolescenţă şi la
vârstă adultă ( Loeber, Lahey, & Thomas, 1991).
De ce se bat copiii?
Copiii se bat sau devin agresivi din cauza:
» Frustrării sau furiei resimţite atunci când lucrurile nu se întamplă aşa
cum vor ei. La vârsta preşcolară copiii întâmpină de regulă dificultăţi în
împarţirea jucăriilor cu alţi copiii, în amânarea dorinţei lor imediate de a se
juca cu o jucărie sau de a face un anumit lucru şi în înţelegerea perspectivei
celorlalţi, ei crezând că ceilalţi gândesc şi simt lucrurile la fel ca ei. Abia după
vârsta de 4-5 ani comportamentele agresive înregistrează o scădere datorită
progreselor pe care copiii le înregistrează atât la nivel cognitiv (înţeleg că
ceilalţi privesc lucrurile întru-un mod diferit de al lor) cât şi la nivel socio-
emoţional (pot să-şi amâne dorinţa imediată de a face un lucru dorit de ei
şi să se implice într-o acţiune nedorită de el dar cerută de adult).
Loeber, R., Lahey,B.B., & Thomas, C.(1991) Diagnostic conundrum of oppositional defiant
disorder and conduct disorder. Journal of Abnormal Psychology, 100, 379-390

» faptului că nu au învăţat alte modalităţi de rezolvare a conflictelor sau prezintă
dificultăţi în ceea ce priveşte exprimarea a ceea ce vor/ ceea ce doresc.
» Geloziei şi competiţiei, în special cu fraţii sau surorile.
» Dorinţei de a testa reacţiile celor din jur; ei pur şi simplu vor să vadă ce se
întamplă, agresivitatea de regulă declanşând o reacţie puternică din partea
victimei.
» Dorinţei de a obţine ceea ce vor; de exemplu în această manieră îl poate deter
mina pe un copil să renunţe la o jucărie sau poate obţine atenţia părinţilor.
» Modelului pe care îl observă şi îl îmită; dacă copilul observă că adulţii din
jurul său se ceartă sau se lovesc, el va fi mai predispus să se comporte în
acest mod când se va confrunta cu o problemă similară.
Uneori, părinţii nu ştiu sigur cum să delimiteze încăierarea din joacă de

comportamentul dureros (care răneşte). Dacă limta nu este clar trasată, va fi foarte
greu pentru copil să înveţe modalităţi adecvate, paşnice de a se juca cu ceilalţi
copii şi de a-şi rezova problemele cu care se confruntă.
Cum învăţăm copiii să coopereze cu ceilalţi în cadrul jocului ?

Explicaţi copilului regulile. Stabiliţi două sau trei reguli simple care să ghideze
comportamentul copilului în jocul cu ceilalţi şi discutaţi-le cu copilul. Reamintiţi
regulile până când copilul va putea să le enunţe singur. Foarte important este ca
regulile să îi spună copilului “ce să facă” şi nu “ce să nu facă”.
De exemplu: împărţim jucăriile cu ceilalţi; ne aşteptăm rândul; cu mâinile
putem să ne atingem uşor, să ne mângâiem; folosim vocea de interior când vorbim
unii cu ceilalţi.
Alegeţi câteva activităţi pentru a învăţa copilul să-şi aştepte rândul.

Implicaţi copilul în activităţi care să-l înveţe să împartă lucrurile/jucăriile cu
ceilalţi, să coopereze în cadrul jocului şi să îşi aştepte rândul. Puteţi exersa în
cadul jocurilor cu mingea, de exemplu ”aruncăm mingea de la unul la altul” sau
în jocul de creaţie, “de-a magazinul”, în care copilul are posibilitatea de a învăţa
comportamente diverse cum ar fi: formulele de salut, cum să formulez o cerere
“vă rog să-mi daţi... mulţumesc!”, să îşi aştepte rândul etc.
Încurajaţi comportamentul dezirabil (adecvat). Când copilul respectă regulile

jocului, împarte jucăriile cu ceilalţi copii şi coopereaza cu ei, acordaţi-le atenţie.
Vorbiţi cu copiii şi întrebaţi-i despre ceea ce fac. De exemplu : “ Aţi construit un
turn uriaş împreună. Câte turnuri va avea castelul vostru?” Lăudaţi copiii specific:
“Mă bucur că voi trei vă jucaţi atât de bine împreună” sau “ Astăzi te joci foarte
draguţ împreună cu ceilalţi, Dragoş!”

Acordaţi recompense speciale în etapa de învăţare a unui comportament
nou. În special la început, în etapa de învăţare a comportamentului nou, de exemplu,
când învaţă să îşi aştepte rândul, să formuleze o cerere, să coopereze cu alţi copii în
cadul jocului, acordaţi copiilor, timp de câteva zile, recompense speciale. Acestea
ar putea fi: o poveste, un joc, o băutura preferată, o prăjitură. Spuneţi-le copiilor
cât de mulţumiţi sunteţi că ei se joacă atât de draguţ împreună.
Ajutaţi copiii să îşi rezolve problemele. Încercaţi să supravegheaţi în

permanenţă copiii şi să acţionaţi înainte ca bătaia sau cearta să înceapă. Unii copii
pot avea dificultăţi în comunicarea dorinţelor. Puteţi să îi ajutaţi să exprime ceea ce
vor folosind câteva cuvinte. De exemplu îi puteţi spune “Robert, spune-i Dianei că
a trecut rândul ei, şi este rândul tău acum”. Lăudaţi copilul pentru modul politicos
de a se adresa şi de a spune ceea ce doreşte. Alţi copiii au nevoie de ajutorul
dumneavoastră pentru a hotărî cine se joacă primul cu jucăria: “Fetelor, trebuie
să împărţiţi jucăriile. Cine se joacă prima?” Lăsaţi pe rând fiecare copil să înceapă
jocul. Evitaţi să favorizaţi un copil pe diverse considerente cum ar fi: “lasă-l pe el
pentru că este mai mic!” Dacă soluţia este găsită, lăudaţi copilul pentru că împarte
jucăriile cu ceilalţi şi îşi aşteaptă rândul.
Cum gestionăm situaţiile în care copiii se luptă/ îşi dispută ceva?

Acţionaţi imediat. Când observaţi orice semn de intrare în conflict, acţionaţi
cu rapiditate.
Spuneţi copiilor ce să facă. Fiţi fermi şi spuneţi-le să se oprească din ceea

ce fac: “Gabi şi Corina stop! şi ce să facă în loc “Fiecare îşi aşteptă rândul pentru a
ţine păpuşa în braţe!”. Este contra-recomandat să spuneţi copilului ce să nu facă,
de exemplu “Nu mai trageţi de păpuşă! Nu vă loviţi !” Lăudaţi specific copiii care
fac ceea ce le cereţi.
Folosiţi consecinţele logice. Dacă copilul nu face ceea ce i-aţi cerut, folosiţi
o consecinţă logică care să fie adecvată situaţiei respective. Când este posibil,
retrageţi jucăria sau activitatea care este centrul disputei şi explicaţi copilului de
ce aţi acţionat astfel. Dacă problema începe de la un copil care refuză să împartă
o jucărie, luaţi-i jucăria şi daţi-o celuilalt să se joace cu ea. Dacă în conflict sunt
implicaţi mai mulţi copii care nu reuşesc să cadă de acord în legatură cu rândul
la jucărie, folosiţi o consecinţă adecvată situaţiei. De exmplu, retrageţi jucăria sau
activitatea care a ridicat probleme: “Băieţi, nu aţi împărţit maşinuţa, aşa că, o voi
pune sus timp de 5 min.” De regulă, 5-10 minute sunt suficiente pentru preşcolari.
Ignoraţi protestele şi plângerile. Nu dezbateţi şi nici nu vă argumentaţi decizia în
faţa copiilor. Pur şi simplu aplicaţi consecinţa.

Permiteţi copilului să se reîntoarcă la activitate. După expirarea timpului,
returnaţi copiilor jucăria sau activitatea pe care au desfăşurat-o anterior
aplicării consecinţei. Astfel, le oferiţi copiilor posibilitatea/ şansa de a practica
comportamentul aşteptat (împărţirea jucăriei, cooperarea în cadrul jocului etc).
Lăudaţi împărţirea jucăriei şi aşteptarea rândului punând accent pe beneficiile
acestui comportament: “Ce bine ne pare când cineva ne dă o jucărie! Ce bucuros
este Matei că ai împărţit jucăria cu el! Bravo! Ai aşteptat foarte frumos rândul!
Fiecare copil îşi doreşte să se joace cu jucăria”.
Când problema se repetă! Dacă în următoarea oră după ce copilul a

primit jucăria înapoi, repetă comportamentul problematic, repetaţi aplicarea
consecinţei logice pentru o perioadă mai mare de timp (ex.retragerea jucăriei
pentru tot restul zilei).
Cum gestionăm situaţiile în care copiii se comportă agresiv

(lovesc un alt copil, îl trag de păr, îl împing)?
Acţionaţi imediat. Când observaţi orice semn agresivitate (loveşte, trage de
păr, împinge etc) este nevoie să acţionaţi cu rapiditate.
Identificaţi dacă actul agresiv a fost făcut cu intenţie sau fară intenţie.
Uneori, copiii preşcolari îi împing involuntar pe cei de lângă ei pentru a ajunge la
o jucărie, ca urmare a faptului că au o experienţă socială destul de redusă şi nu pot
anticipa care sunt consecinţele comportamentului lor. Dacă adultul înţelege faptul
că împingerea unei persoane care îi stă în cale poate să conducă la o reacţie agresivă
din partea acesteia, copilul nu poate să facă acest lucru. El nu conştientizează că
celălalt copil s-ar putea supăra şi ar putea reacţiona agresiv ca urmare a faptului
că s-a simţit împins. Dacă copilul a împins un alt copil cu intenţie (ex.:l-a împins
pe celălalt copil pentru că nu a vrut să îi dea jucăria) este nevoie să reacţionaţi
imediat la comportamentul nepotrivit al copilului. Dacă copilul a împins un alt
copil datorită faptului că se afla în calea lui, atunci puteţi inteveni spunându-
i copilului care a fost impins: “a fost din greşeală”. Este nevoie să faceţi această
intervenţie deoarece copiii nici nu reuşesc să facă diferenţa între comportamentele
intenţionate şi cele neintenţionate şi le gândesc pe toate ca atacuri asupra lui.
Spuneţi copiilor ce să facă. Adresaţi-vă copilului care agresează, pe un ton

ferm, spunându-i să se oprească din ceea ce face: “Andrei, opreşte-te! Stop!” şi ce
să facă în schimb: “Ţine-ţi mâinile departe de Lucian!” Lăudaţi copilul dacă el face
ceea ce îi cereţi: “Mulţumesc că ai făcut ceea ce ţi-am cerut!”
Stabiliţi reguli clare şi simple care să ghideze comportamentul copilului

în cadrul interacţiunii cu ceilalţi copii. De exmplu, cu mâinile avem voie să ne
atingem uşor, să ne mângâiem, să ne jucăm”.

Stabiliţi consecinţe logice adecvate situaţiei. “Andrei l-ai lovit pe Lucian.
Dacă se mai întâmplă vei merge la locul de liniştire”.
Ajutaţi copiii să conştientizeze care sunt consecinţele sociale ale

propriilor lor comportamente: “Lucian, spune-i lui Andrei cum te-ai simţit
când te-a lovit? Andrei, cum crezi că te-ai simţi tu dacă cineva te-ar lovi? Dacă îl
vei mai lovi pe Lucian, crezi că el se va mai juca cu tine?”
Folosiţi locul de liniştire (excluderea sau time-out). Dacă copilul nu se

opreşte şi agresează din nou folosiţi “locul de liniştire“. Spuneţi copilului ce a făcut
greşit şi care este consecinţa: “Andrei, l-ai lovit din nou pe Lucian. Acum vei merge
să te linişteşti!”. În această fază este nevoie să duceţi copilul care a lovit, pentru o
perioadă scurtă de timp, într-un loc sigur, care nu prezintă riscuri şi nici nu îi oferă
beneficii suplimentare, unde să se poată linişti (ex. camera lui). Este nevoie să îi
spuneţi că va trebui să stea liniştit timp de câteva minute, după care se poate întoarce
la ceea ce făcea anterior. Dacă copilul se agită şi face crize de furie, nu deschideţi
usa, şi nu-i permiteţi să iasă din “time-out” decât în momentul în care s-a liniştit.
Reamintiţi copilului că poate părăsi locul după câteva minute (timpul de excludere
trebuie să corespundă vârstei copilului –1 minut pentru fiecare an), chiar dacă
copilul pare supărat sau furios. Când a expirat timpul şi copilul s-a linştit, îi puteţi
spune: “Pentru că te-ai liniştit, poţi să mergi să-ţi continui activitatea”.
Oferiţi copilului şansa de a se comporta adecvat. Dacă copilul a fost

liniştit timp de 2 minute la locul de liniştire, daţi-i posibilitatea de a se întoarce
la momentul anterior excluderii. Astfel îi daţi şansa de a coopera cu ceilalţi şi
de a se comporta adecvat. Lăudaţi copilul pentru că se joacă drăguţ cu alţi copii
(împarte jucăriile, cere adecvat o jucărie, spune când îşi doreşte ceva, îşi aşteaptă
rândul). În condiţiile în care copilul recurge din nou la agresivitate pentru a-şi
rezolva problemele, va fi nevoie să repetaţi excluderea. Veţi folosi această metodă
de mai multe ori, până copilul va ajunge să înlocuiască comportamentele agresive
cu cele adecvate. Este important ca după orice aplicare a excluderii, să permiteţi
copilului să-şi reia activitatea întreruptă pentru a putea să‑l lăudaţi şi să-i subliniaţi
aspectele pozitive.
De reţinut!
Manifestările agresive reprezintă o etapă normală în dezvoltarea
copilului mic. Agesivitatea fizică începe să scadă între 2-4 ani, pe măsură
ce copilul achiziţionează limbajul dar, pentru ca acest lucru să se întâmple,
este nevoie de sprijinul şi ghidarea părintelui.

Paşi de succes:
» Trataţi comportamentele agresive ale copilului preşcolar cu toată seriozitatea,
având în vedere consecinţele pe care le pot avea la adolescenţă şi la vârstă adultă.
» Folosiţi fiecare situaţie în care copilul se comportă agresiv ca pe o oportunitate de
a învăţa copilul alternative de comportament care să înlocuiască comportamentele
agresive (ex. cum să formuleze o cerere, cum să exprime ceea ce vrea, etc.).
» Acţionaţi imediat dacă un copil are o manifestare agresivă şi pe cât posibil înaintea
declanşării comportamentului agresiv.
» Implicaţi copiii în activităţi separate, atunci când nu îi puteţi supraveghea.
» Oferiţi-le un bun exemplu personal.
» Implicaţi copiii în activităţi de cooperare, care presupun împărţirea materialelor şi
aşteptarea rândului, când puteţi să-i supravegheaţi.
» Lăudaţi comportamentul de împărţire a materialelor şi cooperarea.
» Urmăriţi de aproape jocul copiilor şi interveniţi promt dacă un comportament
problematic este pe cale să se întâmple (ex. smulge jucăria din mână).
» Ajutaţi copiii să hotărască cine se va juca primul.
» Oferiţi fiecărui copil posibilitatea de a se juca primul, fără să favorizaţi pe cineva.
» Folosiţi regulile simple care să ghideze comportamentul copiilor.
» Folosiţi consecvent consecinţele logice dacă copiii nu respectă regulile şi se
comportă agresiv.
» Folosiţi locul de liniştire (excluderea) dacă copilul se comportă agresiv în mod
intenţionat.
» Permiteţi copilului să se întoarcă la activitatea pe care o desfăşura înainte, pentru
a avea şansa de a se comporta adecvat (să împartă jucăriile cu ceilalţi, să îşi aştepte
rândul, să coopereze).
» Fiţi consecvent în aplicarea tehnicilor până când comportamentele agresive sunt
înlocuite de comportamente adecvate.

Despre importanţa rutinei în creşterea
şi educarea copilului
I. Rutina de somn
Tulburările de somn la copilul mic includ pe lângă problemele legate de rutină
– conflicte şi certuri cu privire la momentul culcării, mersul în timpul somnului,
coşmarurile şi visele urâte, şi probleme mult mai complexe, asociate cu respiraţia
sau cu mişcarea (sindromul picioarelor neobosite).
Frecvenţa cu care apar problemele de somn variază în funcţie de vârstă:

» mersul în timpul somnului şi problemele legate de momentul culcării se
manifestă la 40% dintre bebeluşi şi la 25-50% dintre preşcolari;
» rezistenţă şi conflicte generate de momentul culcării se observă la 15%-27%
dintre copiii de vârstă şcolară.
Multe din problemele de somn care sunt specifice etapei de sugar se rezolvă
în jurul vârstei de 9 luni. În situaţia în care acestea persistă, pot avea o bază
constituţională, emoţională sau combinată.
Cum stabilim o igienă a somnului?

Numărul necesar de ore de somn diferă de la copil la copil şi este strict legat
de vârsta acestuia. Astfel, la 6 luni toţi copiii ar trebui să poată să adoarmă singuri
şi să doarmă toată noaptea fără a fi hrăniţi. Pe măsură ce copilul creşte, numărul
necesar de ore de somn se reduce.
Necesarul de somn pe vârste

Vârsta Media de ore de somn
Noul născut 16 ore şi jumătate/ zi;
2-3 luni Doarme 3-4 ore, apoi se trezeşte pentru mâncare;
71% dintre copii dorm o noapte întreagă;
4 luni Dorm perioade lungi din noapte cu scurte aţipeli în timpul zilei;
6 luni Dorm aproximativ 14 ore pe zi;
Se trezesc de 1-2 ori la un interval de 5-6 ore;
84% dintre copii dorm toată noaptea;
10 luni 90% dintre copii dorm toată noaptea;
12 luni Dorm aproximativ 13 şi jumătate pe zi;
2 ani Dorm 13 ore;
2-3 ani Dorm 12 ore;
3-5 ani Dorm 11 ore;

Important de ştiut
Nevoile de somn ale copilului sunt diferite. Unii copii au nevoie de o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de somn, în raport cu mediile estimate. Dacă copilul este funcţional
pe parcursul zilei şi dă semne de oboseală seara, este posibil ca orele de somn să fie
suficiente pentru el, chiar dacă sunt mai puţine decât media estimată pentru vârsta lui.
Rutina de seară
Scenă de viaţă într-o familie obişnuită:
— Robert, e timpul să te culci.
— NU! răspunde Robert de doi ani, alergând prin camera de joacă.
Mama aleargă dupa el şi îi spune în continuare:
— Este timpul să mergi la culcare, dragule. Haide, acum!
— Nu, mama, nu! scânceşte băiatul.
Mama s-a năpustit asupra lui ca să-l prindă. Corpul băiatului a devenit rigid,
spatele i s-a arcuit, dă puternic din picioare pentru a se elibera din strânsoare.
Enervată, mama strigă:
— Opreşte-te! Mergi în pat, ACUM!
Băiatul a început să plângă. Obosit şi furios îşi dezbrăca hainele pentru baia
inevitabilă.
Această luptă de putere, emoţională şi fizică, continuă cu baia, cu îmbrăcatul
pijamalelor, cu spălatul pe dinţi. Epuizată şi frustrată, mama coboară la parter să
se bucure de câteva clipe de linişte, când aude: ”Mami, mi-e sete! Vreau la oliţă“.
Simţindu-se vinovată, încă furioasă, mama a răspuns cu rapiditate la cererea
copilului. Se aşează lângă el pe pat şi îi spune:
— Să nu mai aud un alt cuvânt! Noapte bună!
După ce trânteşte uşa, mama coboară scările cu paşi apăsaţi. Băiatul a rămas în
pat, plângând în pernă. Mama se simte vinovată şi frustrată în faţa televizorului.
Ce se întâmplă dacă privim scena prin ochii copilului...

Ca părinţi, suntem tentaţi să privim această scenă prin ochii adultului, ignorând
cu totul perspeciva copilului.
Imaginaţi-vă că sunteţi în mijlocul lecturării unei cărţi bune şi soţul vine şi vă
spune: “Este timpul să te culci.”
În ciuda răspunsului dvs. – “Nu, nu sunt pregătită încă”, sunteţi ajutată, fără să
vreţi, să urcaţi scările, să vă dezbrăcaţi şi sunteţi forţată să faceţi baie.
Cum credeţi că v-aţi simţi? Nerespectată, furioasă, lipsită de valoare sau controlată?
Doar pentru că are doi anişori, nu înseamnă că Robert nu a simţit acelaşi lucru.
Un alt mod de a privi realitatea…

Este adevărat că un copil nu este încă un adult. Cu toate astea, copilul este o
persoană, are sentimente, se află la un stadiu în care manifestă o mare nevoie de
independenţă şi experimentează propriile alegeri. Acesta este începutul existenţei
lui ca individualitate. În acestă manieră, el stabileşte separarea de părinţi şi îşi

explorează propriile competenţe şi capacităţi.
De multe ori, mersul la culcare nu ridică probleme, copilul fiind obosit sau
pregătit. Există însă situaţii în care comenzile, spuse sub forma “ce să facă” sau
“cum să facă”, îi dau copilului sentimentul că este controlat.
Refuzul este adesea şi reacţia nostră ca adulţi când ni se dau comenzi în acelaşi
mod. Problema care apare este cea a pierderii controlului asupra a ceea se întâmplă
cu noi. În scena prezentată anterior, copilul nu s-a simţit înţeles şi acest lucru a
cauzat declanşarea luptei de putere. Mama, încercând să domine copilul, l-a facut
să se simtă neiubit şi respins.
Gândiţi-vă la aceasta întrebare: Ce a dorit băiatul din povestirea noastră?
Dar, mult mai important este să vă gândiţi la ce doreşte copilul dumneavoastră:
• să-şi afirme independenţa sau conştiinţa de sine;
• să simtă apropierea şi legătura cu părintele;
• să aibă sentimentul controlului în legatură cu ceea ce se întâmplă cu el;
• să se simtă respectat şi auzit.
Momentul culcării
Pentru a se simţi confortabil, copiii mici au nevoie să trăiască într-un mediu
structurat, care să le ofere rutine de comportament. Rutinele îi ajută pe copii să se
simtă în siguranţă, deoarece le permite să cunoască ce urmează să se întâmple într-un
anumit context şi cum trebuie să se comporte. Ora de culcare poate fi transformată
într-un moment special atât pentru copiii cât şi pentru părinţi. În mod natural, toţi
oamenii doresc apropierea înainte de a adormi. Puteţi face din momentul culcării
un timp al apropierii, împărtăşirii de impresii şi al distracţiei. Implicând copiii în
procesul de luare a deciziilor şi petrecând un timp special cu ei, îi veţi face să se
simtă mai valoroşi şi respectaţi. Stabilind limite clare, veţi obţine respect din partea
copilului dumneavoastră şi îl veţi ajuta să îşi construiască o stimă de sine înaltă.
De ce apar problemele legate de ora de culcare?

» Uneori părinţii sunt foarte împovăraţi de problemele de peste zi şi, din
dorinţa de a beneficia de câteva clipe de relaxare, îşi trimit copilul la culcare
cât mai curând posibil. Această atitudine determină copilul să se simtă
respins sau să creadă că părinţii lui încearcă să “se descotorosească de el”.
În povestirea noastră, dorinţa lui Robert de apropiere a fost exprimată prin
“nevoia de a bea” sau “mersul la oliţă” care au generat o tensiune şi mai
mare între el şi mama, amândoi simţindu-se în final răniţi şi respinşi.
» Mediul în care trăieşte copilul este slab structurat iar copilul nu este obişnuit
cu un ritual de culcare.
» Copilul nu este pregătit pentru momentul culcării, fiind întrerupt brusc
dintr-o activitate personală.
Probleme care apar în momentul culcării.

• refuzul de a merge la culcare.
• refuzul de a se pregăti pentru somn.
• refuzul de a dormi în patul şi în dormitorul său.
Cum puteţi preveni problemele legate de momentul culcării?
» Stabiliţi o oră de începere a ritualului de culcare care să fie aceeaşi în fiecare zi.
» Stabiliţi o rutină de seară şi supravegheaţi îndeaproape respectarea ei.
» Aveţi grijă de dumneavostra în timpul zilei astfel încât să nu vă simţiţi istoviţi
şi puşi pe ceartă în momentul culcării copilului. Stabiliţi momentul culcării
copilului la o oră care să vă permită câteva momente de singurătate sau/şi
de petrecut cu partenerul, după ce copilul merge în pat.
» Implicaţi-vă împreună în pregatirea copilului pentru somn. În condiţiile
în care este posibil, este indicat ca ambii părinţi să aibă câte o contribuţie
la ritualul de culcare. Momentul culcării este mai distractiv şi mai puţin
împovărător când ambii părinţi participă.
» Începeţi ritualul de culcare cu 45 de minute înainte de ora de culcare. Acest
lucru vă permite să evitaţi stresul şi lupta. Aveţi grijă să eliminaţi seara
activităţile care agită copilul (ex. alergatul).
» Pregătiţi copilul din timp pentru ce urmează să se întâmple. Anunţaţi copilul
că momentul culcării este în 15 minute. În acest mod îi daţi copilului posibi
litatea să-şi termine activitatea personală înainte de a merge la culcare.
» Oferiţi copilului posibilitatea de a face alegeri în loc să primească ordine.
Copilul va avea un control mai mare asupra a ceea ce se întâmplă cu el dacă
îi daţi posibilitatea să aleagă. De exemplu, aţi putea spune: ” Vrei să te ajute
tata să-ţi faci baie sau eu?” sau “Vrei să îmbraci pijamalele roşii sau pe cele
albastre? sau “Vrei să dormi cu gorila sau cu zmeul?”
» Implicaţi copilul într-un ritual de culcare. De exemplu, îi puteţi citi o poveste,
puteţi să îi daţi copilului trei animale de pluş să le pupe, puteţi lăsa o muzica
în surdină în cameră. Rutina este foarte importantă pentru copilul mic,
întrucât îl face pe copil să se simtă în siguranţă, oferindu-i posibilitatea de
a şti ce urmează să se întâmple (îi oferă predictibilitate).
» Transformaţi momentul culcării într-un un moment al împărtăşirii experien
ţelor de peste zi.
De exemplu:
- Discutaţi sub forma ”îţi aduci aminte când….”: “îţi aduci aminte când
am mers cu cortul şi veveriţa a intrat la mâncarea noastră?” sau “îmi
amintesc când tu erai mic şi îţi plăcea să te mângâi pe burtică”
- Ascultaţi care sunt emoţiile copilului cu privire la ziua care a trecut
- Spuneţi-vă unul altuia trei lucruri pe care le iubiţi unul la celălalt. Începeţi
fiecare propoziţie cu “ ceea ce iubesc la tine este….” şi completaţi cu un
lucru specific care vă place. Exemplu: “ceea ce iubesc eu la tine este că
m-ai ajutat astăzi să-mi pun cărţile în ordine”.
- Puneţi copilului următoarele întrebări şi lăsaţi-i posibilitatea de a vă
împărtăşi cât mai multe despre el:
• Care a fost cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat astăzi?
• Care a fost cel mai rău lucru care ţi s-a întâmplat astăzi?

» Asiguraţi-vă că în fiecare seară copilul parcurge aceeaşi paşi, în aceeaşi ordine
până ajunge în pat.
» Asiguraţi-vă că locul în care doarme copilul îi oferă tot confortul de care are
nevoie pentru a dormi liniştit. Camera trebuie să fie aerisită, bine ventilată,
nici prea cald nici prea rece. Lasaţi o veioază cu lumină difuză dacă copilului
îi este frică de întuneric.
Ce este o rutină şi care este rolul ei?

Stabilirea unei rutine este o cale eficientă de a-i reaminti copilului cum trebuie
să se descurce în anumite situatii. Rutina îi permite copilului să facă în fiecare zi
aceleaşi lucruri, în aceeaşi ordine, până când el va şti exact ce trebuie să facă într-o
anume situaţie (de exemplu: ce trebuie să facă pentru a se pregăti de culcare).
Într-un limbaj simplu, rutina poate fi definită ca un set ordonat de acţiuni. După
un timp de exersare, rutina se automatizează, ceea ce va scuteşte de lupta nesfârşită
a reamintirii paşilor, pe care copilul trebuie să-i facă. În plus, acest lucru vă ajută să
fiţi consecvent, iar pe copil îl ajută să înveţe exact ceea ce aşteptaţi să facă.
Unii părinţi devin furioşi în timpul învăţării rutinei şi au tendinţa de a renunţa.
Nu este indicat să o facă. În timp vor vedea care sunt beneficiile. Chiar începând
de la sfârşitul primei săptămâni copiii vor înceta să mai plângă când vor fi puşi în
patul lor, sau vor scânci doar pentru câteva minute.
Care sunt rutinele de seară:

» schimbatul în pijamale,
» spălarea dinţilor,
» baia,
» mersul la toaletă,
» citirea poveştii,
» pupicul şi urarea de “noapte bună”.
Important de ştiut!
» Stabiliţi o oră de începere a ritualului de culcare care să fie respectat cu
regularitate. Alegeţi o oră rezonabilă (între 19.30-20.30).
» Stabiliţi un set de câteva reguli simple care să ghideze comportamentul
copilului în momentul culcării. De exemplu: ”în fiecare seară mă culc la ora
20.30; în fiecare seară ascult povestea; după ce m-am băgat în pat, nu mai
chem/strig pe nimeni”. Discutaţi cu copiii regulile.
» Anunţaţi copilul cu jumătate de oră înainte că urmează să meargă la culcare.
În acest timp, implicaţi-l în activităţi liniştite, care nu presupun mişcare.
Nu-i permiteţi să alerge sau să se joace cu jucării care ar putea să-l agite.
Activităţile care ar putea să-l pregătească pentru somn ar putea fi: răsfoitul
unei cărţi, asculatul unei poveşti care îi este citită audiată de pe un CD sau
o casetă. Nu este recomandat să lăsaţi copilul să se uite la televizor înainte

de culcare. Este contraindicat ca în dormitorul copilului să existe televizor.
Cercetările au arătat că preşcolarii care au televizor în dormitorul lor,
prezintă probleme de comportament şi dificultăţi de adormire.
» Anunţaţi copilul să-şi încheie activitatea pentru a se pregăti de culcare. Înainte
cu cinci minute cereţi copilului să-şi încheie activitatea şi să fie pregătit
pentru a merge în pat.
» Ajutaţi copilul să se pregătească. Reamintiţi copilului lista de acţiuni pe care
trebuie să le facă înainte de a merge la culcare: să imbrace pijamalele, să se
spele pe dinţi, să meargă la toaletă (dacă copilul se află în etapa de învăţare).
Pentru a ajuta copilul să înveţe mai bine paşii, puteţi folosi un card cu imagini
care să sugereze copilului toţi paşii pe care el trebuie să-i parcurgă la momentul
culcării: îmi pun pijamalele, mă spăl pe dinţi, merg la toaletă, mă bag în pat,
ascult povestea şi adorm. Cardul trebuie să stea într-un loc unde poate fi cu
uşurinţă văzut de copil, de exemplu în dormitorul lui sau pe frigider.
Ritualul de culcare – card de activităţi:

De reţinut!
În primele zile de folosire a cardului este nevoie să reamintiţi copiilor paşii pe
care trebuie să îi parcurgă. Lăudaţi copilul cu entuziasm pentru fiecare pas făcut şi
desenaţi în dreptul fiecărei acţiuni făcute câte o faţă fericită. Pe măsură ce copilul
începe să facă spontan acţiunile, deoarece a exersat suficient de mult pentru a invăţa
care sunt comportamentele aştepate la ora de culcare, retrageţi cardul cu imagini.
» Puneţi copilul în pat şi faceţi o retrospectivă a paşilor urmaţi. Citiţi copilului

o poveste, îi daţi un pupic şi apoi treceţi prin lista comportamentelor pe
care copilul trebuia să le facă în ritualul de culcare: “Te-ai spălat pe dinţi?”,
„Le-ai spus noapte bunicilor?”, „Ai fost la toaietă?”
» Reamintiţi copilului regulile înainte de a pleca din camera lui şi consecinţele
logice care rezultă din nerespecatrea lor. După ce aţi terminat rutina
momentului culcării, lăsaţi copilul în camera lui. Explicaţi-i copilului o
dată, când rutina este noua: “Dacă ieşi din camera ta pentru orice alt motiv
decât o urgenţă, te voi aduce în camera ta. Nu voi mai vorbi cu tine după ce
îţi spun “noapte bună” şi închid uşa la dormitor”.
O altă abordare ar mai putea fi: “Dacă stai în pat şi nu mă mai chemi, vei găsi
o surpriză sub pernă mâine. Dacă mă vei chema, eu nu-ţi voi răspunde chiar
dacă vei începe să ţipi. Dacă vei coborâ din pat te voi aduce inapoi.”
» Ignoraţi copilul dacă vă cheamă dupa ce rutina s-a încheiat.
Este foarte important să nu vorbiţi cu copilul după ce rutina de culcare s-a
incheiat. În mod normal, copilul va acorda mai multă atenţie acţiunilor
dumneavoastră decât vorbelor. Mai mult decat atât, dacă continuaţi să
vorbiţi cu el, sunteţi mult mai predispusă să intraţi într-o luptă verbală
de putere privind mersul la culcare. Dacă vă surprindeti răspunzându-i
“Nu ai auzit ce am spus? Ţi-am spus să mergi în pat şi n-am să mai scot
nici un cuvânt”, opriţi-vă din vorbit şi cu mişcări drăgăstoase conduceţi
copilul inapoi în pat. În special la inceput veţi constata ca e nevoie de multe
încercări de a conduce copilul în camera lui; acesta va încerca să testeze
limitele părinţilor.
» Dacă copilul coboară din pat, acţionaţi imediat. În special la început veţi
conduce copilul înapoi în camera lui de foarte multe ori, deoarece el va
încerca să testeze limitele părinţilor. Ignoraţi protestele.
» Întoarceţi copilul în camera lui dacă doreşte să vină în dormitorul dumnea
voastră. Dacă copilul se trezeste peste noapte şi doreşte să vină în patul
dumneavostră, il conduceţi imediat în patul său. Daţi-i foarte putină atenţie
în acest timp. Aveţi la dispoziţie cel mult 30 secunde să il puneţi inapoi în
pat, să îi spuneti din nou “noapte bună!” şi să plecaţi. Ignoraţi protestele.

Pe măsură ce timpul trece, momentul culcării va deveni mult mai plăcut,
atât pentru dumneavoastră cât şi pentru copil.
» Fiţi pregătit să faceţi faţă reacţiilor de protest ale copiilor. Mulţi vor plânge
pentru câteva minute, mai multe ore sau câteva nopţi. Este indicat să fiti
pregătiţi să îi lasati să plângă. Dacă cedaţi şi mergeţi în camera copilului
după ce el a ţipat şi a plâns mai mult timp, înrăutăţiţi şi mai mult situaţia.
În acest mod, copilul va învăţa pur şi simplu că trebuie să ţipe tare, cât mai
mult timp. Reamintiţi-vă că tot acest demers este spre binele copilului.
» Recompensaţi comportamentul copilului. Dacă copilul a rămas în patul lui
toată noaptea, oferiţi-i la început o surpriză dimineata pe care o puteţi pune
sub pernă iar dacă folosiţi un card comportamental, oferiţi-i o faţă fericită.
Reamintiţi-vă să laudaţi copilul pentru că a dormit liniştit. Dacă a plâns sau
a coborât din pat nu îi oferiţi nici o recompensă.
De reţinut!
Puteţi transforma momentul culcării într-un timp al apropierii, împăr
tăşirii de impresii şi al distracţiei. Cheia succesului o reprezintă implicarea
copiilor în procesul de luare a deciziilor, stabilirea unor limite clare şi
petrecerea unui timp special cu ei. Doar în acestă manieră, părinţii le oferă
copiilor posibilitatea de a se simţi valoroşi şi respectaţi.
Pe scurt:
» Fiţi consecvenţi în respectarea rutinei.
» Stabiliţi reguli clare şi consecinţe potrivite situaţiei.
» Anuntaţi copilul din timp cu privire la momentul inceperii rutinei.
» Oferiţi-le un bun exemplu personal.
» Ajutaţi copilul să învete succesiunea acţiunilor implicate în rutină.
» Petreceţi un timp de calitate cu copilul (citiţi o poveste, împartaşiţi experienţele de
peste zi).
» Recompensaţi respectarea ritualului de culcare.
» Reamintiţi regulile şi consecinţele înainte de a spune “noapte bună”.
» Ignoraţi orice încercare a copilului de a vă atrage atentia: plâns, strigat.
» Îndrumaţi copilul în camera sa, în condiţiile în care îşi părăseşte patul.
» Recompensaţi comportamentul adecvat al copilului.

II. Rutina de masă
Reguli de servire a mesei (pentru copii mai mici de trei ani):
» Stabiliţi un program de servire a mesei. Dacă copilul refuză să mănânce,
evitaţi să insistaţi şi încercaţi să-i daţi de mâncare la o altă oră (din programul
prestabilit). Este important ca copilul să aibă trei mese principale şi două
gustări (una la mijlocul programului de dimineaţă, cealaltă după-amiaza). Nici
o altă gustare nu este recomandat să fie permisă chiar dacă copilul nu mănâncă
nici o masă principală sau gustare din cele planificate. Această strategie este o
bună oportunitate pentru copil de a simţi starea de foame sau de saţietate şi de
a înţelege că atunci când mănîncă, îşi satisface foamea. Când vine momentul
pentru o altă masă, discutaţi cu copilul despre ce înseamnă să îţi fie foame.
După masă vorbiţi cu copilul despre ce înseamnă să fii sătul.
» Nu vă îngrijoraţi în legătură cu cât mănâncă copilul la masă. Când este clar
că a terminat, luaţi-i mâncarea din faţă. Dacă copilul nu poate să se joace
nesupravegheat pe podea, daţi-i o lingură de lemn să se joace cu ea în timp ce
stă în scaunul său înalt astfel încât să puteţi şi dvs. să vă termintaţi masa.
» Începeţi cu alimente pe care copilul le poate mânca singur, cum ar fi bucăţi de
banană sau pâine.
» Folosiţi în locul lingurii pe care copilul o respinge cînd experimentează
refluxul, alte obiecte, cum ar fi o grisină pentru a o scufunda în iaurt sau piure.
Este important să folosiţi alimente care îi plac copilului. Oferiţi-i posibilitatea
copilului să ţină grisina şi să o intruducă în aliment în timp ce dvs. tineţi o
alta şi îl ajutaţi. Întotdeauna permiteţi copilului să controleze grisina. Puteţi să
introduceţi linguriţa după ce copilul a reuşit să controleze grisina.
» Mâncaţi întotdeauna ceva cu copilul. Această metodă socializează copilul şi
îi menţine interesul pentru mâncare. Nu este recomandat să ţineţi dietă cînd
copilul se află în acest program. Mesajul către copil va fi că dvs. evitaţi mâncarea
pentru a pierde din greutate iar acest model va fi observat şi imitat de copil.
» Toate mesele se servesc în scaunul înalt şi la bucătărie (în aria de servire a mesei).
» Luaţi farfuriile şi tacâmurile de pe masă dacă copilul începe să arunce
mâncarea. Daţi copilului un avertisment clar: ”Mâncăm, nu aruncăm!” Dacă
copilul aruncă din nou, luaţi copilul din scaun şi terminaţi masa.
» Lasaţi copilul să se autoservescă de fiecare dată când este posibil. Pentru
copiii foarte mici care nu pot mânca cu lingura datorită faptului că nu au încă
abilitatea de a o manipula, pregătiţi o porţie într-un bol mic la care bebeluşul
să aibă acces în timp ce este hrănit. Orientaţi-vă spre alimente care sunt uşor
de mâncat cu mâna sau cu lingura. De exemplu, piureul de fructe poate fi mai
uşor luat de copil cu lingura decât supa; bucăţile de fructe, de legume, brânza
sunt mai uşor de apucat cu degetele şi cu gura.

» Limitaţi timpul de masă la 30 de minute. Finalizaţi masa mai devreme dacă
copilul refuză să mănânce, aruncă mâncarea, se joacă cu mâncarea sau face
crize de furie. Dacă copilul nu mănâncă, retrageţi mâncarea în 10-15 minute.
» Separaţi momentul de servire a mesei de cel de joacă. Nu-i permiteţi copilului
să aibă acces la jucării atunci când este pe scaunul înalt sau la masă. Nu ne
distrăm sau ne jucăm în timpul mesei. Nu folosiţi jocul pentru a mânca şi nici
mâncarea pentru joc.
» Nu lăudaţi copilul că mănâncă sau mestecă. Gestionaţi servirea mesei cu o
atitudine cât mai neutră. Este nefiresc să lauzi pe cineva că mestecă sau înghite
mâncarea.
» Evitaţi să vă exprimaţi frustrarea sau dezaprobarea legat de faptul că copilul nu
mănâncă.
» Oferiţi alimentele solide mai întâi şi apoi pe cele lichide. Lichidele vor umple
stomacul copilului şi el nu va mai simţi nevoia să mănânce alimentele solide.
» Foamea este o nevoie şi îl va motiva pe copil să mănânce. Nu oferiţi nimic între
mese (lapte sau suc de fructe). Dacă îi este sete, copilul va bea apă.
» Stabiliţi momentul „timp special de joc” înainte şi după masă pentru a-i oferi
copilului atenţie într-o manieră pozitivă.
» Închideţi TV-ul pe perioada servirii mesei. Comunicaţi într-o manieră pozitivă
şi împărtăşiţi impresiile de peste zi.
» Toate persoanele care ingrijesc copilul trebuie să fie de acord cu aceste prescripţii.
Altfel programul nu funcţionează.

Anxietatea de separare în primii ani de viaţă
Anxietatea de separare este o reacţie normală în dezvoltarea copilului dacă nu

se intensifică şi nu depăşeşte un anumit interval de vârstă, fiind specifică copilăriei
foarte mici.
Ce este anxietatea de separare?

• o frică excesivă care apare ca răspuns la separarea reală sau imaginară a
copilului de persoana de care este ataşat (cel mai adesea unul din părinţi).
• dezvoltarea neadecvată şi excesivă a anxietăţii legată de separarea de casă
sau de persoana de care copilul este ataşat.
Anxietatea de separare este una dintre cele mai frecvente tulburări de

anxietate întîlnite la copii.
Diferenţa între teama de separare şi anxietatea de separare

Teama de separare este o reacţie emoţională firească care apare în intervalul
de dezvoltarea 6-18 luni, când se formează relaţia de ataşament şi dispare în jurul
vârstei de 30 luni, o dată cu dezvoltarea cognitivă şi fizică a copilului.
Reacţii ale copilului, care însoţesc frica de separare:

» plâns în anumite situaţii (părinţii pleacă de acasă, în vizită etc.);
» teama de persoane necunoscute;
» refuzul de a sta cu alte persoane decât părinţii;
» stări de furie intensă când e lăsat cu persoane necunoscute (ex.plânge, ţipă
când părinţii îi spun că în următoarele ore va sta cu vecina);
» verifică periodic prezenţa adulţilor (ex. caută părinţii din cameră în
cameră);
» devine agitat când e separat sau urmează a fi separat de persoana de referinţă
(ex. începe să plângă când sesisează că mama se îmbracă cu hainele de
serviciu);
» refuză să exploreze locuri noi fără prezenţa persoanei de referinţă (ex.
merge la plimbare doar dacă este însoţit de părintele de care este ataşat);
» insistă să doarmă cu persoana de care e ataşat şi se trezeşte în timpul
somnului pentru a-i verifica prezenţa lângă el (ex. adoarme doar dacă e în
camera parinţilor şi împreună cu ei).

Anxietatea de separare apare atunci când distresul şi reacţiile comportamentale
asociate situaţiei de separare sunt neadecvate raportat la vârsta şi nivelul de
dezvoltare ale copilului.
Spre deosebire de teama de separare, anxietatea de separare se manifestă prin:
 trăiri emoţionale mult mai intense care se menţin o durată mai mare de timp
şi care se exprimă într-o multitudine de situaţii (copilului îi e teamă să rămână cu
persoane necunoscute chiar şi acasă);
 refuzul de a merge la grădiniţă;
 refuzul de a dormi singur;
Reacţii specifice tulburării de anxietate de separare

Reacţii comportamentale:
» încearcă în mod repetat să ia legătura cu părinţii după separare;
» refuză să se implice în activităţi specifice vîrstei în absenţa persoanei de care
este ataşat (se joacă singur, refuză să se implice în jocul celorlalţi copii);
» întreabă în mod repetat când vine mama sa-l ia acasă;
» se separă cu dificultate de adult (face crize de furie sau plâns când este lăsat
la grădiniţă);
» comportamente disfuncţionale la momentul culcării (doarme cu părintele,
refuză să doarmă în camela lui şi singur în pat);
» refuză să meargă la grădiniţă (crize de furie, refuză să se mişte, se agaţă de
adult). 75% dintre copiii cu refuz şcolar au tulburarea de anxietate de separare;
» comportamente de opoziţie; refuză să se supună solicitării părintelui sau
este compliant în majoritatea situaţiilor cu excepţia celor care implică
separarea;
» enurezis (face pipi în pat) atunci cînd se i întâmplă ceva negativ lui sau
părintelui;
Reacţii emoţionale:
» teamă foarte puternică când este separat de persoana de care este ataşat;
» frică de a nu fi părăsit (părintele pleacă şi nu se va mai întoarce);
Reacţii cognitive:
» îngrijorări constante şi disproporţionate despre separare;
» îngrijorări legate de posibilitatea ca părintele să păţească ceva rău pe
perioada separării;
Reacţii somatice:
 duperi de cap;
 dureri de burtă;
 vomă;

Ce pot face părinţii în situaţiile în care copiii au anxietate de separare?
» Încurajaţi copiii să dezvolte comportamente de autonomie personală (să se
imbrace singuri, să se hrănească singur, să doarmă singur etc.);
» Creaţi copiilor oportunităţi să desfăsoare activităţi în afara contextului
familial, pentru a putea să construiască relaţii de prietenie cu alţi copii;
» Modelaţi comportamentul copilului dvs. prin modul în care interacţionaţi
cu alte persoane (salutaţi persoanele, iniţiaţi o conversaţie cu vânzătoarea
de la magazin);
» Modelaţi acceptarea emoţiilor de teamă ca fireşti, nu ca ruşinoase sau
ameninţătoare; nu ascundeţi, ci recunoaşteţi emoţiile dvs. în situaţii sociale
în faţa copilului;
» Nu vorbiţi în locul copilului dvs., încurajaţi-l pe el să răspundă la întrebări,
să comande la restaurant etc.
» Nu încurajaţi comportamentele de evitare, ci încurajaţi copilul să intre în situaţiile
sociale pe care le evită (petreceri, jocul cu alţi copii, activităţi extraşcolare);
» Valorizaţi eforturile copilului de a face schimbări în comportamentul său;
» Nu pedepsiţi copilul pentru refuzuri sau evitări, nu-l ironizaţi, nu îl amenin
ţaţi cu expunerea publică, nu îi aduceţi injurii în public sau în privat;
Pentru reducerea comportamentelor de asigurare (ex. sună pentru a verifica

dacă nu s-a întîmplat nimic cu mama) părinţii pot stabili cu copilul perioade fixe
în care este permisă manifestarea comportamentului.
Pentru reducerea frecvenţei de manifestare a comportamentului, atât copiii cât
şi părinţii au de respectat un plan de desensibilizare:
- iniţial mama/copilul poate să sune la un intervel de 90 minute,
- apoi de două ori ori dimineaţa şi o dată după amiaza,
- apoi doar o dată dimineaţa,
- după care nu se mai dă nici un telefon.
Acelaşi program îl pot urma părinţii atunci când merg undeva fără copil:
prima dată sună la un intervel de 90 minute, apoi după două ore, apoi o dată într-
un interval de 4 ore, apoi nu mai sună deloc.
De reţinut!
» Exersaţi cu copilul acasă tehnicile de relaxare si de control al respiraţiei de cel
puţin două ori pe zi. De exemplu, copilul este învăţat să inspire pe nas şi să
expire pe gură cu sunetul SSSSSSSSSSSS;
» Expuneţi cel puţin o dată pe zi copilul la imagini cu situaţii care îi produc
anxietate;
» Solicitaţi copilului să vă descrie ce înseamnă starea de rău (foarte adesea copiii
cu anxietate de separare afirmă că se simt rău). Acest lucru îi permite să se
simtă mult mai în control decât dacă gândeşte că se simte rău.

Ce pot face părinţii când copilul tolerează cu dificultate
inconvenienţe cotidiene – intervenţie treptată:
» Părintele ajunge acasă cu 5 minute mai târziu: îi oferă copilului o scuză
plauzibilă (a fost blocat în trafic);
» Părintele ajunge acasă cu 10 minute mai târziu: îi prezintă copilului o scuză;
» Părintele ajunge acasă cu 10 minute mai târziu: nu-i prezintă copilului nici
o scuză;
» Părintele ajunge acasă cu 20 de minute mai târziu: nu-i prezintă copilului
nici o scuză;
Expunerea poate funcţiona până la 45 de minute şi se poate face doar dacă copilul
a fost învăţat în prealabil ce să facă pentru a fi în siguranţă dacă părintele întîrzie.
Ce pot face părinţii pentru a creşte toleranţa copiilor la senzaţiile

fizice asociate anxietăţii?
» Implicaţi copilul în activităţi fizice şi analizaţi împreună cu ei simptomele
care apar ca urmare a efortului precum şi modul în care se simt. Aceste
expuneri la efort care sunt însoţite de apariţia unor simptome pe care
copiii le experimentează şi în anxietate, conduc, prin expunere repetată, la
desensibilizare;
» Stabiliţi o ierarhie a senzaţiilor fizice care îl sperie pe copil şi începeţi cu
exerciţii care produc cele mai puţine senzaţii comune cu cele care apar în
anxietate;
» Angajati copilul treptat în exerciţii care produc senzaţii din ce în ce mai
intense;
» Exersaţi zilnic cu copiii pentru a învăţa că aceste senzaţii sunt temporare,
predictibile şi controlabile. Cel mai important lucru pentru un copil care
are o senzitivitate la simptomele fizice este să înveţe că schimbarea stării
fizice este normală şi nu are nicio consecinţă negativă pentru el.
Despre emoţiile de frică ale părinţilor

Copiii învăţă să-şi diminueze sau să-şi controleze frica dacă se confruntă cu
situaţiile de care se tem. În acelaşi timp ei învaţă noi modalităţi de a face faţă fricii,
cu ajutorul părinţilor.
Câteva recomandări pentru părinţi:

1. Analizaţi propriile temeri legate de ceea ce ar putea să se întâmple
copilului: pericole fizice, probleme sociale şi emoţionale. Dacă de cele
mai multe ori sunteţi îngrijoraţi şi neliniştiţi, acest lucru vă poate împiedica să
deveniţi educatori eficienţi. Iată câteva moduri în care frica părintelui poate să
influenţeze negativ dezvoltarea copiilor:
» Părinţii temători devin hiperprotectori cu copiii lor. Încercând să protejaţi
copiii de orice fel de neplăceri, le minimalizaţi şansele de a trăi experinţe
care să conducă la dezvoltarea şi independenţa lor.
» Părinţii temători văd pericole peste tot ceea ce-i face să se simtă în mod
frecvent neliniştiţi şi supăraţi. Având această stare emoţională sunt mai
puţin dispuşi să se implice în activităţi plăcute cu copiii.
» Părinţii temători îşi învaţă copiii să se teamă. Copiii observă cu uşurinţă că
stresul părinţilor în anumite situaţii şi vor considera că situaţiile respective
sunt periculoase şi că trebuie să reacţioneze la ele cu frică.
» Părinţii care se tem de dezaprobarea copiilor nu pot să fie fermi în creşterea
acestora (vor crede că astfel ar putea pierde dragostea copiilor).
» Părinţii cărora le este teamă iniţial de căteva lucruri vor observa în timp că
ajung să se teamă de foarte multe lucruri. De reţinut: frica se extinde!
» Părinţii neliniştiţi nu gândesc logic.
» Părinţii temători sunt atît de preocupaţi de încercarea de a evita catastrofe
viitoare încât ratează plăcerea de a-şi vedea copiii crescând şi dezvoltându-
se în prezent.
2. Analizaţi gândurile care generează teamă şi nelinişte.

Prezenţa unor pericole nu generează în mod automat frică şi nelinişte. Felul în
care gândim şi ceea ce credem despre pericol generează emoţia de frică.
Mai mult, oamenii care văd pericole peste tot se îngrijorează permanent în
legătură cu situaţiile potenţial periculoase consideând că astfel nu vor fi luaţi prin
surprindere şi se vor descurca mai bine.
Unele dintre convingerile părinţilor sunt extrem de dăunătoare pentru copii şi
se asociază cu un nivel permanent crescut de anxietate:
» Trebuie să fiu un părinte perfect. Pentru a se dezvolta bine trebuie să fiu
întotdeauna calm, competent şi corect. Având o asemenea credinţă, părintele
îşi asumă toată responsabilitatea pentru acţiunile copilului lui; aceşti părinţi
consideră că reuşita lor depinde exclusiv de modul în care îşi cresc copilul.
» Trebuie să am grijă astfel încât copilul meu să nu se simtă inconfortabil, să nu
fie rănit sau în vreun pericol. Având o asemenea credinţă părintele limitează
oportunităţile copilului de a învăţa să facă faţă emoţiilor negative: frică,
furie etc.
» Ar fi îngrozitor dacă copilul meu nu m-ar iubi. Părintele care are acestă convin
gere este incapabil să controleze comportamentul copilului. Controlul
parental este un element foarte important în mica copilărie deoarece
reprezintă baza autocontrolului. Copilul învaţă autocontrolul doar
dacă a existat un control extern manifestat de părinte, care să-i ghideze
comportamentul. În plus, lipsa acestor repere creează copilului o mare
nesiguranţă şi-l determină să preia el controlul asupra părintelui.

» Dacă nu-mi fac griji cu privire la bunăstarea copilului meu înseamnă că sunt
un părinte nepăsător. Considerând că pentru a fi un părinte bun trebuie
să te îngrijorezi tot timpul frica este pusă la loc de cinste în procesul de
creştere a copiilor.
3. Învăţaţi să faceţi faţă propriei anxietăţi.

Schimbaţi convingerile negative cu convingeri sănătoase şi astfel veţi deveni
preocupaţi şi interesat de soarta copiilor, nu neliniştiţi şi îngrijoraţi. Iată cum se
poate face acest lucru:
» Nu există părinte perfect, nici copil perfect. Această pretenţie este total
nerealistă. Perfecţiunea nu poate fi atinsă; mai rezonabil este să ne dorim şă
învăţăm să fim părinţi cât mai buni.
» Înlocuieţi „trebuie” cu „prefer, mi-ar păcea să ...”.
» Acceptaţi-vă propriile greşeli. Greşeala este inerentă oricărui proces de
învăţare şi este comună tuturor oamenilor. Toţi oamenii fac greşeli.
Învăţaţi cum să schimbaţi frica cu simpla preocupare:
Identificaţi lucrurile pe care vi le spuneţi atunci când vă este teamă şi încercaţi
să vă puneţi următoarele întrebări:
» Este această situaţie atât de periculoasă aşa cum o fac eu să pară?
» Neliniştindu-mă cu privire la această situaţie voi reuşi să o previn?
» Cum aş putea să gândesc pentru a-mi diminua teama?
Concentraţi-vă doar asupra prezentului.
Îngrijorările sunt gânduri catastofale despre ceea ce s-ar putea întâmpla
în viitor. Îngrijorarea reprezintă o modalitate frecventă prin care oamenii se
raportează la evenimentele din viaţa lor. Fiecare persoană are momente în care
se îngrijorează mai mult. Mediul înconjurător este incontrolabil şi incert şi
favorizează în mod natural apariţia îngrijorărilor. Acestea au funcţie adaptativă
pentru că ajută persoana să rezolve problemele în anticipaţie, însă dacă se repetă
excesiv, îngrijorările au consecinţe dezadaptative. Pe măsură ce apare, îngrijorarea
se autoîntreţine; îngrijorările ne determină să “scanăm” excesiv mediul şi să
descoperim noi lucruri care ne dau motive de griji suplimentare, să descoperim
surse noi de pericol. Concentrarea asupra prezentului întrerupe imaginarea
usituaţiilor care duc la anxietate.
Imaginaţi-vă în detaliu ce s-ar putea întâmpla în cel mai rău caz. Când ne gândim
la viitor putem deveni temători şi anxioşi pornind de la o imagine vagă a ceea ce
s-ar putea întâmpla. Adesea necunoscutul ne sperie mai mult decât o imagine
detaliată a viitorului; putem să reducem frica imaginându-ne detaliat ceea ce ne
provoacă teama.
Imaginaţi-vă situaţii în le care faceţi faţă cu succes.
Îngrijorările şi neliniştile se bazează adesea pe imagini în care eşuăm, nu reuşim
să facem faţă situaţiilor cu care ne confruntăm. Experienţa ne arată că, cu cât ne

concentrăm mai mult pe aceste imagini, cu atât creşte teama de a face greşeli. Un
exerciţiu foarte bun este de a vă imagina cum faceţi faţă cu succes situaţiei sau
cum să vă acceptaţi indiferent de rezultat.
Folosiţi vorbirea cu sine. Înlocuiţi discursul negativ care apare în situaţiile de
care vă temeţi (ex.: nu pot să fac, nu sunt în stare să fac, nu o să reuşesc) cu un
discurs pozitiv (ex.: pot să fac acel lucru, voi reuşi etc.).
Asumaţi-vă riscuri. Este foarte important să vă reamintiţi permanent că orice
situaţie pe care o evitaţi pentru că vă este frică, întăreşte frica, şi de fiecare dată
când faceţi ceva în ciuda fricii resimţite, lucraţi la diminuarea ei.
Expuneţi-vă la situaţiile de care vă temeţi. Incercaţi să vă confruntaţi cu frica
dvs. treptat, cu paşi mici. Este posibil să vă simţiţi foarte înspăimântat la început,
dar veţi constata că, progresiv, cu fiecare pas nou, confortul emoţional creşte.
Foarte important este să încercaţi să nu părăsiţi situaţia la care vă expuneţi când
nivelul de anxietate este foarte ridicat. Aşteptaţi pănă ce trece valul de frica foarte
intensă şi ieşiţi din situaţie când frica se află la un nivel suportabil, care nu mai
ridică probleme.
Folosiţi expunerea în imaginaţie. Imaginaţi-vă o situaţie care în mod normal
vă declanşează anxietatea. Pentru început este indicat să vă daţi voie să simţiţi
toată neliniştea şi anxietatea. Încercaţi apoi să transformaţi frica în preocupare,
înlocuind gândurile iraţionale cu unele raţionale.
Gândiţi ca un detectiv. Identificaţi gândurile care se asociază situaţiilor care
vă provoacă teamă şi încercaţi să căutaţi dovezi pentru veridicitatea lor. Accesaţi
cât mai multe surse de informare pentru a verifica corectitudinea informaţiilor
deţinute de dvs.
Reamintiţi-vă că nimeni pănă acum nu a reuşit să preîntămpine o situaţie
negativă doar îngrijorându-se.
Stopaţi gândurile obsedante.
» Folosiţi tehnica “STOP” care constă în a vă spune acest lucru ori de câte ori
constataţi că mintea vă este asaltată de gânduri înspăimântătoare. Astfel veţi
întrerupe cursul acestora măcar pentru o vreme şi veţi putea să vă gândiţi la
lucruri mai utile.
» O altă tehnică presupune purtarea unei bande elastice la încheietura mâinii
astfel încât ori de câte ori vă surprindeţi absorbit de gînduri care produc
teamă, să vă pişcaţi cu elasticul. Pişcătura vă va distrage atenţia şi vă va
permite să vă gândiţi la altceva.
Vorbiţi-vă calm când sunteţi speriat. „Emoţia mea de frică este produsă de
gândurile mele iraţionale; acum vorbeşte frica mea; aşa cum îmi produc singur
îngrijorarea, tot la fel pot să o şi alung; emoţiile vin şi trec”.

Acceptaţi-vă temerile. Teama este o emoţie firească care are un rol important
în viaţa noastră. A elimina total teama din viaţa noastră înseamnă a ne expune
total pericolelor. Scopul nostru este de a controla teama, de a o diminua, nu de a
o anula sau nega.
A ne desconsidera pentru că ne este teamă este ca şi cum am contiua să ne lovim pe
noi înşine după ce deja am căzut la pământ. Pentru a controla şi diminua intensitatea
fricii cel mai important lucru este să schimbăm gândurile care o generează.
Gândurile pot fi controlate prin stabilirea unor momente speciale în care
îngrijorarea este permisă.
Stabiliţi în fiecare zi un interval de 10 minute în care să vă faceţi griji şi să aveţi
gânduri catastrofice. Alungaţi din minte şi amânaţi orice gînd de îngrijorare care
apare în alt moment al zilei până la momentul stabilit.
Reamintiţi-vă că majoritatea copiilor ajung adulţi îndiferent de cât de mult sau de
puţin s-au îngrijorat părinţii lor şi îndiferent de pericolele şi ameninţările întâlnite.
4. Cum ajutăm copilul să facă faţă fricii.

Discutaţi despre frica şi îngrijorarea copilului. Dacă este prea mic şi îi este dificil
să vorbească despre fricile lui, puteţi folosi jocul cu păpuşi, în care fiecare păpuşă
îi spune celeilalte lucurile care o sperie. Este foarte important să vă faceţi o ideea
clară despre lucrurile care îl sperie pe copil, astfel încât să puteţi să îl ajutaţi să facă
faţă emoţiei.
Iniţial încercaţi să feriţi copilul de lucrurile de care se teme precum câini, zgomote
puternice, insecte. Pe măsură ce se vor simţi mai confortabil şi încrezători, faceţi-
le cunoştinţă din nou, treptat, cu lucrurile de care se tem. Însoţiţi expunerea de
verbalizare: “acum ne apropiem de păianjen; simţi cum frica creşte, este mare; ne
apropiem şi mai mult şi frica este şi mai mare; stăm lăngă păianjen .... simţi cum
frica incepe să scadă”.
Reacţionaţi moderat la reacţiile de frică ale copilului. Recţionând cu frică la
frica copilului îi veţi intensifica si mai mult emoţia.
Dacă sunteţi un părinte neliniştit încercaţi să ascundeţi îngrijorările în faţa
copilului. Evitaţi astfel ca acesta să vă preia propriile temeri.
Evitaţi să oferiţi copilului un model de răspuns anxios la situaţiile care vă
provoacă teamă. Părintele este primul de model de învăţare a emoţiilor iar
copilul învaţă foarte mult prin observare şi imitare. Din aceste considerente,
foarte important este să vă gestionaţi fricile şi anxietatea. Asta înseamnă să aveţi
în vedere comportamentele de evitare pe care le manifestaţi atunci când vă este
foarte teamă sau starea de agitaţie pe care o manifestaţi atunci când vă confruntaţi
cu lucuri care vă fac să vă simţiţi inconfortabil. În plus, mulţi părinţi constată că
aceste momente în care trebuie să se comporte cu curaj în faţa copiilor (în acele
situaţii în care de regulă le este frică şi apare evitarea) reprezintă oportunităţifoarte
puternice în acare ei au posibilitatea de a se confrunta cu frica lor.

Modelaţi comportamentul copilului astfel încât să facă faţă activ situaţiilor care
le provoacă frica, nu să le evite. Vorbiţi copiilor despre situaţii în care aţi simţit că
vă este teamă şi povestiţi-le cum aţi învăţat să faceţi faţă.
Verbalizaţi în prezenţa copilului emoţia de frică şi explicaţi modalitatea prin
care reuşiţi să îi faceţi faţă. Astfel modelul dvs. de gestionare a emoţiei de frică va fi
învăţat şi practicat şi de copil (ex. folosirea vorbirii cu sine, gîndirea de detectiv).
Modelaţi comportamentul copiilor prin citirea de poveşti şi vizionarea de filme
de desene animate. Analizaţi cu copilul modalitatea în care personajele au făcut
faţă fricii şi au reuşit să o controleze.
Acceptaţi emoţiile de frică ale copilului şi evitaţi blamarea, învinovăţirea sau
ironizarea copilului .
Ex.:“Îţi este frică? Ce eşti bebeluş?”
Reaminţi-vă că emoţia de frică este firească şi toţi oamenii o trăiesc. Scopul
nostru este de a învăţa copilul nu să o nege sau să o ascundă ci să o verbalizeze şi
să o poată controla. Ironia conduce la blocarea manifestării emoţionale. Mesajele
de invalidare emoţională oferite de părinţi (blamare, ridiculizare, ironizare,
subestimare etc.) fac copilul să se simtă confuz în legatură cu modul în care se
simte şi să gîndescă că “el este rău dacă simte acele lucuri”.
Aduceţi-vă aminte că uneori copiii îşi neagă propriile temeri şi evită obiectele şi
situaţiile care le determină. Ajutaţi-i să îşi recunoască temerile şi apoi încercaţi să
îi ajutaţi să se expună.
Lăudaţi copilul pentru că a făcut faţă emoţiei de frică. Lauda este o strategie
foarte eficientă care ajută copilul să se pună în situaţia de a-şi confrunta propria
frică. Dacă copilul refuză într-o zi să invite un prieten acasă dar a doua zi face
acest lucru, oferiţi laude şi încurajări. Fiţi atenţi la exagerări. Lauda în exces poate
să stânjenească copilul pentru că acordaţi o atenţie deosebită efortului său.
Daţi copilului ceva de făcut când se confruntă cu situaţii care îi provoacă teamă.
Învăţaţi copilul strategii active de gestionare a fricii, tehnici simple de relaxare (ex.
să stoarcă o lamăie imaginară in ambele mâini etc.).
Rămâneţi calm când copilului dvs. este supărat. Dacă copilul devine supărat
după ce a văzut/ auzit ceva care i-a produs teamă, cel mai indicat ar fi să încercaţi
să rămâneţi calm astfel încât să puteţi să controlaţi lucrurile. Dacă supărarea
copilului vă va influenţa comportamentul, veţi înrăutăţi situaţia şi mai mult.
Fiţi ferm dar pozitiv. Uneori copiii evită lucurile de care se tem: să meargă
la grădiniţă, să doarmă singuri în camera lor etc. În aceste momente nu lăsaţi
copilul să vă manipuleze astfel încât să-i permiteţi evitarea. Copilul trebuie să fie
determinat să se confrunte cu situaţiile respective chiar dacă trăieşte un anumit
nivel de anxietate.

Cum pot părinţii să prevină problemele de comportament atunci
când lasă copilul cu alte persoane?
» Pregatiţi copilul din timp. Înainte de începerea grădiniţei vorbiţi copilului
despre ce se va întâmpla acolo; copilul are nevoie să i se reamintească
scenariul rutinei de a merge la grădiniţă, accentuându-se ideea că adultul
vine după el.
» Vizitaţi grădiniţa împreună cu copilul astfel încât el să se simtă confortabil.
Staţi aproape de copil şi priviţi împreună ce fac ceilalţi copii. Nu forţaţi
copilul să se implice în jocul celorlaţi copii. Faceţi mai multe vizite impreună
şi staţi un pic mai mult de fiecare dată.
» Ajutaţi copilul să se integreze in grupul de copii, să interacţioneze cu unul,
doi copii. Jucaţi-vă cu copilul dvs. lăngă ei, un joc paralel şi treptat încercaţi
să cooptaţi unul, doi copii în jocul vostru astfel încât copiii să iniţieze cîteva
interacţiuni. Faceţi acest lucru de mai multe ori, deoarece copilului îi ia
timp să îi cunoască pe ceilalţi copii şi să se simtă confortabil cu ei. Dacă
copilul reuşeşte să se integreze în grup, invitaţi unul din copii acasă pentru
a se juca împreună.
» Pregătiţi copilul înainte de a sta cu o persoană nouă (invitaţi persoana
înainte de a sta cu copiii, să se prezinte şi să se familiarizeze cu ea);
» Pregătiţi copilul atunci când urmează să plecaţi: spuneţi-i unde mergeţi şi
când urmează să vă întoarceţi; faceţi referire la un momnet al zilei care să-i
permită copilului să aibă o percepţie mai bună a timpului (ex.: voi fi acasă
după ce tu vei servi cina sau voi veni să te iau de la grădiniţă după ce te vei
trezi din somn).
» Explicaţi copilului fiecare pas: dezvoltaţi o rutină a momentului în care vă
lăsaţi copilul cu alte persoane; după un timp, copilul va învăţa paşii şi va
putea să îi spună singur (ex. să spună bună ziua educatoarei sau bonei, să
găseasă ceva de făcut, să pupe mama şi să spună ”la revedere” etc.).
Înainte de a pleca de acasă rugaţi copilul să vă spună paşii (ex.: poţi să-ţi
aminteşti ce paşi avem noi de urmat cînd mergem la grădiniţă?). Lăudaţi
copilul dacă vă spune. În caz contrar va trebui să-i spuneţi calm care sunt
paşii rutinei. Răspundeţi la orice întrebare.
» În cazul în care au fost probleme ultima dată când aţi lăsat copilul, descrieţi
pe scurt şi cu calm etapa pe care copilul a uitat să o urmeze. Prezentaţi
toată situaţia, descriind comportamentele pe care copilul ar trebui să le facă
diferit de data aceasta (ex:. data trecută când tata te-a lăsat la grădiniţă ai
uitat paşii noştri: îi spui „bună ziua” educatoarei şi colegilor şi găseşti ceva
interesant de făcut; să vedem dacă astăzi vei spune bună ziua educatoarei şi
colegilor şi ce vei găsi interesant de făcut când va fi momentul să plec).

» Folosiţi recompensele pentru etapa de învăţare a rutinei. Primele momente
în care copilul învaţă paşii rutinei trebuie să fie recompensate. Spuneţi
copilului ce va primi dacă el face paşii stabiliţi. Recompense posibile ar
putea fi: să se oprească în parc să se joace în drum spre casă, o activitate
specială cu mama şi cu tata etc.
» Evitaţi amenintările care au ca mesaj faptul ca dragostea este condiţionată
de comportamentul copilului (dacă mai plângi, nu te mai iubesc; dacă nu
eşti cuminte, te dau la alţi părinţi etc.).
» Jucaţi mici scenete pe tema separării. Când mergeţi în altă cameră,
întrebaţi-l pe copil: “Unde m-am dus?”. Când reveniţi, spuneţi-i copilului
“Uite, am revenit”. Aceste mici separări îi vor învăţa pe cei mici că dispariţia
adultului important pentru ei e doar temporară.
» Pregătiţi persoana care urmează să rămână cu copilul. Oferiţi-i o listă cu
rutinele şi nevoile speciale ale copilului. Anunţaţi-o că veţi pleca după ce
veţi spune „la revedere” chiar dacă copilul este supărat sau protestează.
Puteţi să-i cereţi să monitorizeze cât timp îi ia copilului să se liniştească
după ce plecaţi.
» Pot apărea o serie de probleme atunci când nu este foarte clar stabilit cine
gestionează comportamentul copilului atunci când acesta se află atât în
prezenţa părinţilor cât şi a educatoarei. Este foarte important să stabiliţi
din timp cine gestionează problema copilului la venire şi la plecare.
Comportamentele problematice pot apărea datorită faptului că consecinţele
sunt aplicate fără consecvenţă sau părinţii se implică în discuţii îndelungate
cu educatoarea fără să acorde atenţie copilului.

Bibliografie selectivă
Ahearn,W. H., Kerwin, M. E., Eicher, P. S., Shantz, J.,&Swearingin,W. (1996). An alternating
treatments comparison of two intensive interventions for food refusal. Journal of Applied
Behavior Analysis, 29, 321-332.
Babbitt, R. L., Hoch, T. A., Coe, D. A., Cataldo, M. E., Kelly, K. J., Stackhouse, C.,&Perman,
J. A. (1994). Behavioral assessment and treatment of pediatric feeding disorders. Journal of
Developmental and Behavioral Pediatrics, 15, 278-291.
Chatoor, I., (1991)Infantile anorexia nervosa: A developmental disorder of separation and
individuation. Journal of American Academy of Psychoanalysis, 17(1), 43-47.
Chatoor, I., (1991)Eating and nutritional disorder of infancy and early childhood. In Wiener
(ed.), textbook of child and adolescent psychiatry. Washington, DC:American Psychiatric Press.
Chatoor, I., Egan, J., Geston, P., Menvielle, E., & O’Donnel(1998) Mother-infant interactions
in infantile anorexia nervosa. Journal of the American Academy of Child and Adolescent
Psychiatry, 27, 535-540.
Durand, V. M., & Christodulu, K. V. (2003).A description of a sleep restriction program to reduce
bedtime disturbances and night waking. Journal of Positive Behavior Interventions, 6, 65–90.
Durand, V. M., & Mindell, J. A. (1990). Behavioral treatment of multiple childhood sleep
disorders: Effects on child and family.Behavior Modification, 14, 37–49.
Durand, V. M., & Mindell, J. A. (1999). Behavioral intervention for childhood sleep terrors.
Behavior Therapy, 30, 705–715.
Durand, V. M., Mindell, J. A., Mapstone, E., & Gernert-Dott, P. (1995). Treatment of multiple
sleep disorders in children. In C. E. Schaefer (Ed.), Clinical handbook of sleep disorders in
children (pp. 311–333).
Finney, J.W. (1986). Preventing common feeding problems in infants and young children.
Pediatric Clinics of North America, 33, 775-798.
France, K. G., & Hudson, S. M. (1990). Behaviormanagement of infant sleep disturbance.
Journal of Applied Behavior Analysis, 23, 91–98.
France, K. G., & Hudson, S. M. (1993). Management of infant sleep disturbance: A review.
Clinical Psychology Review, 13, 635–647.
Iwata, B. A., Riordan, M. M.,Wohl, M. K., & Finney, J.W. (1982). Pediatric feeding disorders:
Behavioral analysis and treatment. In P. J. Accardo (Ed.), Failure to thrive in infancy and early
childhood: A multidisciplinary approach (pp. 297-329). Baltimore: University Park Press.
Jenkins, S., Owen, C., Bax, M.,&Hart, H. (1984). Continuities of common behaviour problems
in preschool children. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 25, 75-89.
Lyman, R. D., Schieberl, J. P., & Roberts, M. C. (1988). Enuresis and encopresis: Psychological
therapies. In J. L. Matson (Ed.),Handbook of treatment approaches in childhood psychopathology
(pp. 397-428). New York: Plenum.
Milian, M. M., Mitchell, Z. P., Berger, M. I., & Pierson, D. F. (1981). Positive routines: A
rapid alternative to extinction for the elimination of bedtime tantrum behavior.Child Behavior
Therapy, 3, 13–25.
Mindell, J. A., & Durand, V. M. (1993).Treatment of childhood sleep disorders: Generalization
across disorders and effects on family members. Journal of Pediatric Psychology, 18, 731–750.
Morin, C. M., Culbert, J. P., & Schwartz, S. M. (1994). Nonpharmacological interventions for
insomnia: A meta-analysis of treatment efficacy. American Journal of Psychiatry, 151, 1172–1180.
Northvale, NJ: Aronson. Edwards, K. J., & Christophersen, E. R. (1994). Treating common
sleep problems of young children. Developmental and Behavioral Pediatrics, 15(3), 207–213.

Reau, N. R., Senturia,Y. D., Lebailly, S. A.,&Christoffel, K. K. (1996). Infant and toddler
feeding patterns and problems: Normative data and a new direction. Journal of Developmental
and Behavioral Pediatrics, 17, 149-153.
Sadeh, A., Lavie, P., Scher, A., Tirosh, E., &, R. (1991). Actigraphic homemonitoring sleep-
disturbed and control infants and young children: A new method for pediatric assessment of
sleep-wake patterns. Pediatrics, 87, 494–499. Fletcher, T. B. (2000).
Primary nocturnal enuresis: A structural and strategic family systems approach. Journal of
Mental Health Counseling, 22, 32-44.
Ullom-Minnich, M. R. (1996). Diagnosis and management of nocturnal enuresis. American
Family Physician, 54, 2259-2266.
Woolston, J., L., (1983), Eating disorder in infancy and early childhood. Journal of the
American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 22, 114-121.
ZERO TO THREE (2005) – Diagnostic classification of mental health and developmental
disorders of infancy and early childhood: Revised Edition (DC:0-3R). Washington, DC: ZERO
TO THREE Press.
Milea Ş (1988) – Dezvoltarea psihomotorie a copilului şi adolescentului. În: Meilă P. Tratat de
pediatrie, Vol. VI, pp. 256-337. Ed. Medicală, Bucureşti.
Mircea T. (2004) – Tratat de psihopatologie şi sănătate mentală a copilului şi adolescentului.
Vol. I, pp.81-121. Ed. Augusta, Ed. ArtPress, Timişoara.
Ştefan C.A., Kallay E. (2007) – Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari.
Ghid practic pentru educatori, p.26. Editura ASCR, Cluj-Napoca.
Ghid practic pentru educatori, p.28-29. Editura ASCR, Cluj-Napoca.
Ghid practic pentru educatori, p.30-37. Editura ASCR, Cluj-Napoca.

Parinti Informati - Copii Sanatosi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Parinti Informati - Copii Sanatosi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Material destinat părinţilor cu copii

6 Cauzele comportamentelor copiilor –

10 ABC-ul învăţării comportamentale

16 Relaţia de ataşament – premisă a

20 Furia – o provocare a vârstei preşcolare

34 Despre importanţa rutinei în creşterea şi

44 Anxietatea de separare în primii ani

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 

Cauzele comportamentelor copiilor –

ABC-ul învăţării comportamentale

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 

Cum influenţează genetica comportamentul copilului?

 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

» Este hipervigilent în situaţii şi contexte » Reacţionează în situaţiile noi prin

Cercetările din psihologie ne arată că o metodă de disciplinare are

Copiii cu temperament inhibat reacţionează mai degrabă negativ la

Temperamentul este totuşi moderat de acţiunea factorilor de mediu

Despre reacţiile emoţionale

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 

Cum influenţează familia comportamentul copilului?

Copilul învaţă din modul în care părinţii reacţionează emoţional în

 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Copiii au nevoie de exprimarea directă, în cuvinte, a aprecierilor

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 

Copiii învaţă repede că acţiunile şi comportamentele lor au efecte şi consecinţe

Ignorarea comportamentelor pozitive, dezirabile ale copilului de către

Când învaţă un comportament nou, copii au nevoie de întăriri sau feedback-

Copiii învaţă observând comportamentul celorlalţi din contextul lor de viaţă –

10 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Cele mai frecvente comportamente problematice ale copilului, cum ar fi ţipatul,

Comportamentele problematice ale copiilor apar şi ca rezultat al modului

Modul în care părintele formulează o instrucţiune influenţează comportamentul

Modelul ABC – instrument de modificare comportamentală

B – Comportamentul copilului ( B de la behaviour, în limba englează), ceea ce

C – Consecinţele comportamentului – sunt stimulii care apar după realizarea

Copiii învaţă foarte rapid principiile funcţionării comportamentului uman:

12 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Antecedente Antecedente Comporta­

Analiza antecedentelor şi consecinţelor unui comportament este primul pas

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 13

14 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Aspecte specifice ale sănătăţii

Relaţia de ataşament – premisă a sănătăţii emoţionale

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 15

În primele 18 luni de la naştere se pun bazele relaţiei de ataşament, relaţie care

Putem observa dacă un copil începe să stabilească o relaţie de ataşament cu

Copiii vor „testa” natura relaţiei de ataşament cu adultul. De exemplu, un copil

Relaţia de ataşament construită în primii ani de viaţă va constitui baza dezvoltării

Prin ce se caracterizează cele patru tipuri posibile de ataşament?

16 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Cum construiesc o relaţie de ataşament sănătoasă?

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 17

Manifestarea unor gesturi care exprimă afecţiunea faţă de copii (atingeri,

Te iubesc! – o expresie care oferă confort, absolut necesară între copil

Cum comunicăm eficient cu copilul?

18 Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Aşezaţi-vă la nivelul copilului!

Faceţi diferenţa între persoana copilului şi comportamentul lui!

Părinţi informaţi, copii sănătoşi 19

Copiii preşcolari manifestă frecvent accese de furie, ca o etapă în dezvoltarea

Furia este o emoţie firească în dezvoltarea emoţională a copilului

Când devine problematic acest comportament?

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Antecedente Antecedente Comporta