Psihoeducatie

Despre tulburarea de opoziţie şi cum depăşim

„crizele de personalitate”

Această tulburare face parte din grupul tulburărilor

comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie şi adolescenţă alături de ADHD şi
tulburarea de conduită. La vârste mici, tulburarea se manifestă prin crize de furie,
incapacitatea de a respecta regulile, toleranţă scăzută la frustrare (plânge şi ţipă dacă nu i
se face pe plac, dacă nu i se cumpără de doreşte), agresivitate (loveşte sau bate membrii
familiei, trânteşte uşi, loveşte cu picioarele în mobilă). Copilul este “încăpăţânat, pare tot
timpul nemulţumit şi gata de ceartă, “face numai ce vrea el", dă vina pe ceilalţi pentru
propriile greşeli, este respins de copiii de aceeaşi vârstă deoarece le strică jocurile sau
jucăriile, îi impinge sau îi loveşte.

Particularităţi ale dezvoltării comportamentului social la copil

În jurul vârstei de 3-4 ani copilul începe să înţeleagă simpatia şi empatia, începe să dorească să
placă şi să-i mulţumească pe ceilalţi. Totodată, începe să înţeleagă când a greşit el sau ceilalţi,
învaţă că există consecinţe ale comportamentelor sale şi dobândeşte, cu timpul, capacitatea a-şi
gestiona emoţiile în situaţii frustrante. Astfel, crizele de furie devin mai rare, copilul nu mai
plânge „chiar din orice” şi începe să-şi exprime verbal emoţiile, devenind capabil să se
conformeze normelor sociale corespunzătoare vârstei.

Aceste abilităţi şi deprinderi se dezvoltă treptat şi sunt influenţate de evenimentele zilnice din
viaţa copilului. Uneori, o dificultate aparent nesemnificativă pentru adulţi poate provoca un
regres emoţional al copilului, care se poate exprima prin modificări în comportamentul acestuia.

Modalitatea în care copilul învaţă să răspundă acestor situaţii depinde şi de trăsăturile înnăscute
ale copilului dar şi de comportamentele învăţate în familie. Unii dintre copii se retrag, se izolează
în faţa frustrării, alţii acuză, se ceartă, stârnind conflictul iar modalitatea în care adulţii
reacţionează în faţa acestor manifestări le poate întări sau nu aceste comportamente ca şi
modalitate ulterioară de răspuns la situaţii similare.
Când „ai crescut, eşti mare şi deja mergi la grădiniţă”, lumea socială se extinde, aşteptările celor
mari încep să crească şi, totodată, în mod paradoxal, să se restrîngă la tipare impuse de „normele
sociale”. „Bunul simţ comun” nu mai acceptă cu indulgenţă "năzdrăvăniile" care poate, altădată,
stârneau râsul. Se aşteaptă de la copil să cunoască diferenţa între "bine" şi "rău", între "ce-i
aparţine lui" şi "ce aparţine altuia". Generozitatea şi lipsa de egoism devin valori şi recompense,
la fel şi posibilitatea de a uita şi a ierta greşelile celorlalţi.

Unii dintre copii au tendinţa de a-şi exprima emoţionalitatea mai mult decât alţii şi adesea intră
în conflict cu ceilalţi. Această variantă a normalităţii poate totuşi, după o anumită perioadă, să
producă disconfort atât copilului în cauză dar şi celorlalţi iar persistenţa acesteia poate determina
ulterior serioase disfuncţii sociale.

Copiii cu manifestări de tip opoziţionist au dificultăţi în a respecta regulile, se înfurie uşor, îi

enervează pe ceilalţi în mod constant, uneori intenţionat, îi învinovăţesc pe alţii pentru propriile
greşeli şi ajung să intre, frecvent, în conflicte cu părinţii, cu adulţii de referinţă din afara familiei
sau cu copiii de aceeaşi vârstă.

Comportamentele de opoziţie sunt, în anumite limite, normale – de ex., mulţi copii de 3 ani
prezintă crize de furie intense care devin destul de rare în jurul vârstei de 4-5 ani (frecvenţa scade
de la câteva crize zilnice la 1 maxim 2 pe săptămână sau chiar mai rar).

Putem spune chiar, că aceste comportamente, în perioada 3-5 ani, sunt considerate fireşti, făcând
parte din "criza de opoziţie" fiziologică – perioada lui „Ba nu!”, „Eu singur”, „Aşa vreau eu”,
„Nu!” sau „Nu vreau!”, însoţite de manifestări „severe” şi foarte greu de ignorat de către adulţi:
bătut din picior, tăvălit pe jos, crize de furie cu ţipete, lovit, aruncat cu obiecte. Deşi extrem de
supărătoare, este important ca adulţii să nu perceapă aceste crize ca pe un mijloc intenţionat,
provocator, sfidător prin care copilul încearcă să-şi „atingă scopurile” ci, mai degrabă, ca pe o
nevoie de descoperire, afirmare, exersare a propriilor abilităţi.

Există, însă, copii la care aceste probleme sunt mai intense şi mai persistente şi chiar se
agravează în timp, transformându-se din obişnuita criză în tulburare de opoziţie care modifică
profund relaţionarea cu ceilalţi şi creează tensiuni atât intra-familiale cât şi în colectivitate.

Cum recunoaştem tulburarea de opoziţie?

Trăsăturile unui copil cu tulburare de opoziţie pot fi grupate astfel:

Copilul prezintă dintotdeauna sau de la 3-4 ani:
- crize de furie, uneori cu spasm al hohotului de plâns, care apare destul de frecvent;
- un temperament "mai iute" care se înfurie sau se ceartă uşor;
- incapacitatea de a respecta regulile, "un încăpăţânat de mic/face numai ce vrea el";
- pare tot timpul nemulţumit şi "pus pe ceartă", îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru greşelile lui;
- este respins de ceilalţi copii pentru că le strică jocul sau nu respectă regulile jocului;
- când mai creşte începe să simtă resentimentele celor din jur şi comportamentul ostil se
agravează: începe să facă rău cu bună-ştiinţă, să-i lovească pe ceilalţi pe furiş sau să le distrugă
caietele sau obiectele personale;
- vrea să fie remarcat de educatori şi profesori şi ajunge să-i „pârască pe ceilalţi copii”, ceea ce îi
atrage şi mai mult dezaprobarea celorlalţi;

Copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vârsta de 4 ani nu respectă ora de somn
sau de masă, "trebuie să-l chemi mereu pentru că nu vrea să vină când îi spui". Refuză să
mănânce şi are frecvente "crize de personalitate". Tolerează cu greutate frustrarea - când este
refuzat, adesea se înfurie şi plânge sau ţipă; părinţii spun adesea că refuză să-l ia la cumpărături,
pentru că „dacă nu i se cumpără ce vrea, ţipă”. Mai târziu, pe la 6 ani, conflictele se centrează pe
refuzul de a se pregăti pentru grădi/şcoală sau pentru rutinele zilnice (nu vine la masă atunci când
îl chemi, refuză să se pregătească de culcare).

În primii ani de viaţă, copilul pare mai "nervos", uneori chiar loveşte, zgârie sau bate (loveşte cu
picioarele în mobilă/uşă, zgârie mobila, trânteşte uşile). Când este certat sau când i se interzice
ceva, "ridică mâna” la mama/bunica dar rareori se comportă astfel cu persoane străine.

Când se află în afara casei, manifestările apar când doreşte o jucărie de la un alt copil sau când i
se ia o jucărie. Frustrarea este urmată imediat de o reacţie nepotrivită care adesea este sancţionată
de ceilalţi copii prin excluderea din joc.

Adulţii vor prezenta, în faţa acestui "copil obraznic, neascultător" un comportament critic, o
atitudine severă, iritată, intolerantă, lipsită de afectivitate fapt ce nu va face decât să amplifice
manifestările. În schimb, permisivitatea, atitudinea hiperprotectivă, neautoritară a adulţilor care
pot deveni anxioşi ca reacţie la aceste manifestări, produc confuzie şi nesiguranţă copilului.

Recomandări pentru părinţi

- Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează
dificultăţi
- Observaţi în ce momente apar comportamentele problematice (când este obosit, când i se refuză
ceva, când este nevoit să împartă o jucărie cu un alt copil etc.)
- Stabiliţi reguli de comportament acasă, pe care le puteţi enunţa şi chiar reprezenta sub formă de
imagini sugestive pentru copil
- Pentru un copil cu tulburare de opoziţie, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai
frecvente decât cele negative - observaţi aspectele „pozitive” ale copilului şi faceţi remarci
pozitive frecvente la adresa acestora
- În timpul crizelor de furie, duceţi copilul într-un loc unde se poate linişti, fără a-l brusca sau a
încerca să-l determinaţi să se liniştească
- Păstraţi-vă calmul – ameninţările, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decât să
crească opoziţia
- Atunci când este liniştit, discutaţi cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli
sau certuri şi ajutaţi-l să găsească alternative de reacţie în asemenea situaţii
- Menţineţi un "jurnal" zilnic al comportamentelor "bune şi rele" – astfel, veţi putea monitoriza
progresele;
- Amintiţi-vă că scopul negativismului copilului nu este lipsa de respect. El încearcă să se afirme
pe sine ca un individ separat, să ajungă la un echilibru între nevoia lui de independență şi nevoia
de dependență.
- Păstrați-vă simțul umorului atunci când sunteţi în preajma copilului, folosiţi formulări
amuzante – de ex: „Am nevoie de ajutor să pun jucăriile astea năzdrăvane în lumea cuminţeniei”
mai degrabă decât "Strânge jucăriile!"
- Formulaţi întrebări deschise, în locul întrebărilor care vor necesita un răspuns de tip "da" sau
"nu". Copilul va spune, fără îndoială, "NU!". De exemplu, în loc de "Vrei prăjiturica la gustare?"
spuneţi "Pe care prăjiturică o vrei?"
- Evitați lupta pentru putere cât mai mult posibil. Flexibilitatea este utilă mai ales atunci când
ştiţi că este important să deţineţi controlul – oferiţi copilului alternative, pentru că astfel este mult
mai probabil să accepte ceea ce îi cereţi. De exemplu: "Acum trebuie să plecăm la grădi. Vrei să
te încalţi singur sau ai nevoie de ajutorul meu?"
- Concentraţi-vă pe întărirea comportamentului dorit, mai degrabă decât pe atragerea atenției
asupra comportamentului nedorit. De ex: "Îmi place când îi dai jucăria fratelui tău fără să vă
certaţi" mai degrabă decât "Nu vă mai certaţi!"
- Fiţi fermi, atunci când trebuie să stabiliţi limite.
- Şi, cel mai important: nu uitaţi că toţi copiii au nevoie să parcurgă această etapă de
independență, pentru a putea deveni adulţi care ştiu ce vor şi pot gândi pentru ei înșiși.

dr. Simona DRUGĂ,

medic specialist psihiatrie pediatrică

Bibliografie:
1. DSM IV –TR 2000 – Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale – Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.
2. Dopfner M (2006) – Copilul hiperactiv şi încăpăţânat; Editura RTS, Cluj.
3. Dobrescu I (2010) - Manual de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului, Ed InfoMedica,
București
4. Milea Ş (1988) – Tratat de pediatrie, vol. 6, Ed. Medicală, Bucureşti
5. Toddler's Push for Independence - Oklahoma State Department of Health, authorized by
James M. Crutcher, M.D., M.P.H., Commissioner