UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

INSTITUTUL DE FORMARE ŞI CERCETARE SOCIALĂ

Svetlana RUSNAC, Victoria GONŢA,

Svetlana CLIVADĂ, Ludmila ZMUNCILA

ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ A CAZURILOR

DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE:
PSIHODIAGNOSTIC ŞI REABILITARE
A VICTIMELOR ŞI ABUZATORILOR

Chişinău – 2009

1
CZU
M

ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ A CAZURILOR DE VIOLENŢĂ ÎN

FAMILIE: PSIHODIAGNOSTIC ŞI REABILITARE A
VICTIMELOR ŞI ABUZATORILOR

Autori:
Svetlana Rusnac, doctor în psihologie, conferenţiar universitar, şefă
Catedră Psihologie, director al Institutului de Formare şi Cercetare Socială,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
Victoria Gonţa, doctor în psihologie, conferenţiar universitar, şefă Catedră
Asistenţă Socială şi Sociologie, Universitatea Liberă Internaţională din
Moldova
Svetlana Clivadă, master în psihologie, lector, Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova
Ludmila Zmuncila, master în psihologie, secretar ştiinţific al Institutului
de Formare şi Cercetare Socială, Universitatea Liberă Internaţională din
Moldova

Recenzenţi:
Maria Vârlan, doctor în psihologie, conferenţiar universitar, şefă Catedră
Asistenţă Socială, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”
(Chişinău)
Valentina Priţcan, doctor în psihologie, conferenţiar universitar, decan
Facultate Pedagogie, Psihologie şi Asistenţă Socială, Universitatea de Stat
„Al. Ruso” (Bălţi)

Această lucrare a fost aprobată de Senatul Universităţii Libere

Internaţionale din Moldova din 25 noiembrie 2009

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Asistenţa psihologică a cazurilor de violenţă în familie: psihodiagnostic şi
reabilitare a victimelor şi abuzatorilor / Svetlana Rusnac, Victoria Gonţa,
Svetlana Clivadă, Ludmila Zmuncila; Institutul de Formare şi Cercetare
Socială, Ed. ULIM. – Ch.: 2009 – 124 p.
ISBN
200 ex.

© TOATE DREPTURILE REZERVATE PENTRU AUTORI

2
CUPRINS

INTRODUCERE 5

CAPITOLUL I. PSIHODIAGNOSTIC ŞI REABILITARE

PSIHOLOGICĂ A VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
11

§ I. 1. STRESUL POSTTRAUMATIC CA O CONSECINŢĂ A SUPORTĂRII

ACTULUI DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE. 11
§ I. 2. CRITERII DE DIAGNOSTIC AL TULBURĂRILOR DE STRES
POSTTRAUMATIC 22
§ I.3. PSIHODIAGNOSTICUL TULBURĂRILOR DE STRES
POSTTRAUMATIC. 42
A. METODE DE CERCETARE A IMPACTULUI TRAUMEI ASUPRA
VICTIMEI ADULTE ŞI IDENTIFICARE A SIMPTOMATICII TULBURĂRILOR
DE STRES POSTTRAUMATIC. 47
B. METODE DE CERCETARE A IMPACTULUI TRAUMEI ASUPRA
VICTIMEI MINORE ŞI IDENTIFICARE A SIMPTOMATICII TULBURĂRILOR
DE STRES POSTTRAUMATIC 87
§ I.4. REABILITAREA PSIHOLOGICĂ A VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN
FAMILIE. 115
A. PRINCIPII PSIHOTERAPEUTICE ÎN ACTIVITATEA DE REABILITARE
A VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN FAMILIE. 115
B. ETAPELE PSIHOTERAPIEI. 119
C. MIŞCAREA OCHILOR DE DESENSIBILIZARE ŞI REPROCESARE CA
METODĂ PSIHOTERAPEUTICĂ 128
B. PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ 144

3
C. TERAPIA DE SCURTĂ DURATĂ CENTRATĂ PE SOLUŢIE (TSDAS)
175
CAPITOLUL II. PSIHODIAGNOSTIC ŞI REABILITARE
PSIHOLOGICĂ A ABUZATORILOR FAMILIALI 220

§ II. 1. AGRESIVITATEA CA O SURSĂ A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE 220

§ II. 2. TIPOLOGIA ŞI PORTRETUL AGRESORULUI FAMILIAL 228
§ II. 3. PSIHODIAGNOSTICUL ÎN CAZUL ABUZATORILOR FAMILIALI
230
A. CRITERII DE DIAGNOSTIC AL ABUZULUI FAMILIAL. 230
B. METODE DE DIAGNOSTIC UTILIZATE ÎN CAZUL ABUZATORILOR
FAMILIALI. 232
§ II. 4. REABILITAREA PSIHOLOGICĂ A ABUZATORILOR FAMILIALI
241
A. PSIHOTERAPIA INDIVIDUALĂ A ABUZATORILOR FAMILIALI. 241
B. PSIHOTERAPIA ÎN GRUP A ABUZATORILOR FAMILIALI:
GENERALITĂŢI 260
C. MODELUL DULUTH - FORMĂ DE CONSILIERE ÎN GRUP A
ABUZATORILOR FAMILIALI 280
CONCLUZII 285

BIBLIOGRAFIE 287

4
Introducere
În ultimii ani mişcarea internaţională privitoare la prevenirea şi
combaterea violenţei în familie a elaborat şi a publicat un număr
impunător de documente şi studii care prevăd diverse propuneri şi
metodologii de lărgire a drepturilor şi posibilităţilor victimelor şi de
influenţare prin metode recuperatorii şi de sancţionare a abuzatorului
în familie. În acest context principala problemă constă în definirea
formelor de implicare în scop de prevenire, profilaxie, recuperare. Se
remarcă patru abordări generale, principale ale acestei probleme:
definirea volumului, calităţii şi spectrului de servicii asistenţial-
sociale, crearea condiţiilor de readaptare a subiecţilor violenţei în
familie, sancţionarea abuzatorilor, implicarea unor institute anti-
penale cu caracter de mediere. Autorii contemporani relevă aceste
tendinţe ca principii de organizare a activităţii de prevenire şi
combatere a violenţei în familie1.
Principiul asistenţei sociale afirmă necesitatea diminuării sau a
eliminării dificultăţilor condiţionate de victimizare şi manifestate în
îmbolnăviri, insuficienţe volitive, izolare socială, nerealizare în
câmpul muncii sau alte probleme de natură biosomatică, psihologică,
socială. În conformitate cu acest principiu, accentul se pune mai mult
pe susţinerea victimelor, decât pe sancţionarea abuzatorilor, în acest
scop analizându-se problemele de amploare ce depăşesc cadrul
subiectiv, dar care condiţionează şi susţin psihologia neajutorării –
victimizării: stresul, anxietatea, traumatismele psihice, problemele de
asigurare a existenţei, dependenţa etc. În conformitate cu acest
principiu se pune problema implementării unor servicii de ajutor şi
despăgubire pentru victimele violenţei în familie, susţinute de către
stat. Implementarea acestui principiu prezintă aspecte favorabile:
analiza trebuinţelor victimelor şi înfiinţarea unor servicii sociale cu
menirea susţinerii lor psihologice şi economice, dar şi părţi
1
Cîmpeanu, I. Victimizarea şi tehnicile specifice de asistenţă a victimei In:
Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii. Coord. G. Neamţu şi D. Stan. Iaşi,: Polirom,
2005, p. 92-94.
5
nefavorabile: riscul creării unor aşteptări irezolvabile edificării
poziţiei de neajutorare şi dependenţă de sistemul de servicii,
incapacitatea sistemului de a oferi servicii suficiente şi care să
acopere diversele categorii de victime în familie. Oricum, în cadrul
legislaţiei din ţara noastră principiul asistenţei sociale în organizarea
activităţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie capătă
posibilităţi de realizare prin abilitarea cu funcţii speciale a
ministerului de resort (Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi
Copilului), a secţiilor/direcţiilor de asistenţă socială şi de protecţie a
familiei la nivel local, prin crearea de centre/servicii de reabilitare a
victimelor finanţate din alocaţiile prevăzute la bugetul unităţilor
administrativ-teritoriale, din donaţii, granturi, din alte surse, conform
legislaţiei în vigoare.
Principiul readaptării, care la fel este unul din principiile pe care se
bazează activitatea de prevenire şi combatere a violenţei în familie
stipulată legislativ în Republica Moldova, solicită aplicarea
programelor de restituire şi reintegrare a victimelor şi abuzatorilor,
precum şi medierea eficientă a conflictelor familiale. În conformitate
cu acest principiu urmează să fie aprobate programe eficiente, care ar
viza subiecţii violenţei în familie, dar şi potenţialele victime şi
agresori, astfel realizându-se activităţi de profilaxie. Totodată, în
aplicarea acestor programe trebuie să se ţină cont de efectul lor.
Principiul remuneraţiei sau al compensării a fost determinat de
reacţia de dezamăgire în ceea ce priveşte efectele programelor de
reabilitare şi ale sancţiunilor aplicate abuzatorilor. În conformitate cu
acest principiu se preconizează o sancţiune aplicată abuzatorului
proporţională cu prejudiciul suferit de victimă şi societate în general.
Abuzatorul urmează să repare daunele provocate, în al cărui scop, în
justiţie se rezervă o poziţie mai bună, care să susţină victima. La fel
precum în celelalte cazuri, acest principiu are anumite puncte slabe,
principalul constând în admiterea unei justiţii excesiv de represive.
În cazul legislaţiei antiviolenţă din Republica Moldova se întâlnesc
mai multe prevederi care ţin de acest principiu, realizarea lor în

6
conformitate cu principiile legislaţiei (legalitate, echitate, egalitate,
acces la justiţie etc.) înlătură riscul manifestării careva abuzuri.
Principiul anti-penal preconizează realizarea unui sistem de justiţie
aflat în colaborare cu instituţiile de mediere. Şi acest principiu
comportă, pe lângă aspecte pozitive, anumite critici, mai ales din
cauza pericolului profitării abuzatorilor de această instanţă, care în
lipsa capacităţilor volitive ale victimei pare a fi destul de evidentă, şi
evitarea de către aceştia a sancţiunilor penale. Deoarece în legislaţia
antiviolenţă din Republica Moldova efectele acţiunii acestui
principiu sunt denotate de prezenţa în articolul 11 a prevederii
posibilităţii medierii la cererea părţilor în cazurile de violenţă în
familie, efectuate de către mediatori atestaţi, iar în lipsa acestora, de
către comisiile pentru probleme sociale, cu participarea, după caz, a
asistentului social, se poate vorbi despre posedarea încă a unui mod
de realizare eficientă a activităţii de prevenire şi combatere a
violenţei în familie.
Principiile nominalizate mai sus determină necesitatea şi posibilitatea
legal consfinţită a creării unui sistem eficient de asistenţă
multidisciplinară a violenţei în familie în Republica Moldova.
Vom defini echipa multidisciplinară în cazurile de violenţă în familie
grupul constituit din specialişti desemnaţi de autorităţile şi instituţiile
locale abilitate prin lege cu funcţii de prevenire şi combatere a
violenţei în familie, cu menirea analizei, managementului,
monitorizării şi intervenţiei în cazurile concrete de violenţă în
familie. În conformitate cu prevederile Legii cu privire la prevenirea
şi combaterea violenţei în familie această echipă întruneşte
reprezentanţi ai poliţiei, justiţiei, asistenţei sociale, secţiilor de
asistenţă socială şi protecţie a familiei, direcţiilor învăţământ, tineret
şi sport, medicinii, organizaţiilor neguvernamentale,
centrelor/serviciilor de reabilitare a victimei şi agresorului violenţei
în familie, alţii în funcţie de oportunitatea intervenţiei eficiente.
Formarea echipelor multidisciplinare în scop de asistenţă a cazurilor
de violenţă în familie prezintă o modalitate de sporire a eficienţei
activităţii, asigurând o structură orizontală în care se realizează
7
colaborarea dintre diverse verigi şi implicarea lor în comun în funcţie
de configuraţia fiecărui caz. Oportunitatea lor a fost determinată de
ineficienţa structurilor verticale care: nu asigură identificarea,
înregistrarea tuturor cazurilor de violenţă intrafamilială semnalate la
diverse instanţe, astfel fiind lipsă o statistică capabilă să genereze
programe nu doar de combatere, dar şi de prevenire a fenomenului;
nu scoate întotdeauna în evidenţă ambii subiecţi ai cazului – victima
şi abuzatorul, mai ales dacă prima s-a adresat doar unor instituţii de
reabilitare, medicale; nu realizează serviciile de consiliere în orice
circumstanţe care ar contribui la schimbarea mentalităţii părţilor, dar
şi formarea unei conştiinţe sociale anti-violenţă.
Unul dintre momentele importante, care se asigură prin implicarea
echipei multidisciplinare în asistenţa cazurilor de violenţă în familie,
se referă la instituirea principiilor unice de activitate. În conformitate
cu opiniile autorilor implicaţi în cercetarea şi tratarea aplicată a
activităţii echipelor multidisciplinare în domeniul violenţei în familie
aceste principii se referă la:
1) oferirea unui spaţiu securizant victimei, care să-i afirme
sentimentul de siguranţă şi de protejare de atacurile de orice
natură din partea agresorului;
2) asigurarea confidenţialităţii prin efectuarea oricărei activităţi
doar cu acordul victimei;
3) evaluarea riscurilor în scop de evitare pe cât posibil a
acestora;
4) tratarea problemei cu seriozitate, ţinându-se cont de modul
cum aceasta este percepută de către victimă;
5) manifestarea empatiei şi înţelegerii faţă de situaţia şi
problemele victimei;
6) responsabilitatea agresorului de actele comise în raport cu
victima şi de repercusiunile pe care acestea le au asupra altor
persoane din mediul familial;

8
 7) colaborarea profesioniştilor la nivel de echipă şi cu alte
structuri implicate în funcţie de specificul fiecărui caz.
Activitatea de psihodiagnostic şi reabilitare psihologică în cazurile
de violenţă în familie se prezintă ca o sarcină importantă în asistenţa
multidisciplinară a victimelor şi abuzatorilor. Activitatea dată este
centrată pe potenţialul uman, pe resursele disponibile ale victimei
sau agresorului. În cadrul asistenţei psihologice trebuie respectat
dreptul victimei sau agresorului la autodeterminare (capacitatea
acestuia de a alege soluţia optimă pentru rezolvarea problemelor
sale). Specialistul-psiholog îl ajută pe client să-şi folosească şi să-şi
dezvolte capacităţile necesare soluţionării problemelor.
În activitatea de reabilitare psihologul urmează consecutiv câteva
etape, la fiecare din acestea realizându-se acţiuni cu menire specifică:
- de încurajare a victimelor/agresorilor să reflecteze şi să
conştientizeze asupra problemelor cu care se confruntă, să
înţeleagă cauza, originea acestor probleme;
- odată conştientizată problema, se are în vedere trecerea la
acţiunea de schimbare a comportamentului în vederea depăşirii,
rezolvării situaţiei problematice;
- actul de consiliere este condus de către specialist, însă decizia
asupra schimbării personale aparţine întotdeauna
victimei/agresorului;
- specialistul psiholog va contribui la orientarea persoanei
consiliate către instituţiile competente, în cazul identificării unor
probleme specifice, respectiv către instituţii medicale de
psihiatrie, cu secţii de dezalcoolizare/dezintoxicare.
În reabilitarea psihologică a agresorului se va pune accentul pe:
- conştientizarea de către acesta a efectelor negative pe care
faptele violente le pot avea asupra întregii familii;
- responsabilizarea agresorului pentru a nu mai comite fapte de
violenţă în viitor;

9
 - remodelarea comportamentală care urmăreşte învăţarea de
modele şi reacţii nonviolente la situaţii de stres, frustrare şi
conflict.
În lucrarea de faţă se conţin recomandări metodice în vederea
psihodiagnosticului şi reabilitării victimei şi abuzatorului în cazurile
de violenţă în familie. Alcătuită din două compartimente de bază,
primul prezentând concepţia autorilor privind realizarea
psihodiagnosticului şi reabilitării victimelor violenţei în familie, al
doilea având drept scop promovarea serviciilor psihologice adresate
abuzatorilor, lucrarea poate prezenta interes pentru psihologii
practicieni, încadraţi în activitatea centrelor de reabilitare, din cadrul
echipelor multidisciplinare, dar şi pentru un cerc mai larg de
specialişti din domeniu, care activează sau abia se formează
profesional.
Prezentând o concepţie personală, autorii speră să se bucure de
referinţe ale cititorilor acestei lucrări, astfel ca cartea să suporte încă
o ediţie, de această dată într-o variantă mult mai completă şi amplă.

10
Capitolul I. Psihodiagnostic şi reabilitare psihologică a
victimelor violenţei în familie

§ I. 1. Stresul posttraumatic ca o consecinţă a suportării actului de

violenţă în familie.

Violenţa în familie se
prezintă ca un stimul
puternic producător de
stări inadecvate care în
cele mai multe dintre
cazuri conduc la
consecinţe nu mai
puţin grave decât
însuşi actul, iar în
anumite condiţii chiar
şi mai puternice. Un şir
de autori consideră că pentru victimele violenţei în familie este
caracteristică trăirea stresului posttraumatic, definit în literatură ca o
reacţie deosebită la agentul stresor.
Dacă în concepţia lui Hans Selye stresul este un răspuns nespecific al
organismului uman la modificarea condiţiilor de mediu, manifestarea
unor circumstanţe noi neobişnuite conducând spre necesitatea de
adaptare2, apoi dezvoltările ulterioare ale acestei teorii au scos în
evidenţă un şir de manifestări specifice ale stresului în funcţie de
stresor, de configuraţia şi complexitatea lui. Considerând starea de
stres drept normală şi adecvată psihicului uman 3, menţionăm funcţia
lui adaptativă realizată prin formarea unor reacţii stereotipe,
filogenetic formate ale organismului care constituie experienţe şi
modele de răspuns la situaţiile dificile de viaţă. În asemenea context
modelul clasic al lui Selye conţinând trei etape de dezvoltare a
2
Селье, Г. Психофизиология стресса. М.: Прогресс, 1991. 248 с.; Селье, Г.
Стресс без дистресса. М.: Прогресс, 1979. 194 с.
3
Ромек, В.; Конторович, В.; Крукович, Е. Психологическая помощь в
кризисных ситуациях. СПб.: Речь, 2005, p. 45.
11
stresului poate fi reevaluat ţinându-se cont de capacitatea umană de a
utiliza experienţele trecute în rezolvarea situaţiilor dificile actuale.
Mai jos prezentăm sub formă de model procesul dat.
Tabelul 1. Manifestări ale stresului
Stadii de Manifestări Capacităţi de adaptare
dezvoltare a specifice
stresului
Stadiul de Încordare Mobilizarea resurselor de
alarmă psihică; adaptare; încercări de
diminuare a raţionalizare a situaţiei prin
posibilităţii de compararea ei cu evenimente
răspuns adecvat; similare din trecut; utilizarea unor
reacţii modele comportamentale care în
necontrolate; situaţii similare au dus la succes;
posibile implicarea mecanismelor de
psihosomatizări. rezistenţă.
Stadiul de Sporirea Echilibrarea consumului
rezistenţă nivelului de energetic; renunţarea la activităţi
rezistenţă care solicită efort; economie a
fiziologică, emoţiilor manifestată uneori
psihică şi printr-o oarecare distanţare
socială peste afectivă de evenimente şi
normă; persoane.
epuizarea.
Stadiul de Epuizare În condiţiile când la stadiile
epuizare energetică; anterioare au fost folosite pozitiv
manifestări experienţele trecute, la acest
psihosomatice stadiu nu se ajunge. Dacă nu, la
grave; etapa dată pot fi utilizate, dar cu
incapacitate de a mai puţin succes, anumite

12
 opune rezistenţă mecanisme de adaptare:
chiar la cei mai schimbarea cardinală a atitudinii
neînsemnaţi faţă de sine şi propriile resurse,
factori. reevaluarea modului de viaţă cu
adaptarea unor modele
securizante în care se recurge la
economia drastică a potenţialului
energetic, regim de recuperare cu
implicarea specialiştilor (medic,
psiholog, psihoterapeut, psihiatru
etc.).
Stresul posttraumatic poate fi provocat de situaţii traumatizante care
conduc la suprasolicitarea capacităţilor psihofiziologice şi
psihosociale ale omului şi depăşirea posibilităţilor lui de adaptare,
caracteristicile esenţiale ale acestuia fiind următoarele 4:
1) Persoana conştientizează cert evenimentul care a dezechilibrat-
o, lucrurile care i s-au întâmplat, condiţiile care au dus la
înrăutăţirea stării psihologice şi psihosomatice;
2) Agentul stresor este neapărat un eveniment, circumstanţă,
persoană, proces din ambianţă şi important pentru subiect;
3) Evenimentul modifică cardinal modul de viaţă al subiectului, îl
pune în situaţia de a renunţa la reacţiile stereotipe, de a elabora
conduite noi sau, cel puţin, îi creează impresia unor schimbări
considerabile, ample şi neaşteptate;
4) Subiectul se simte demoralizat, speriat, incapabil de careva
acţiuni de recuperare a pierderilor, cedând în faţa
circumstanţelor traumatizante.
Stresul posttraumatic conţine şi manifestări deosebite specifice care
se remarcă prin menţinere considerabilă în timp şi dinamic
defavorabilă stării psihosomatice a subiectului.
Autorii sunt tentanţi să descrie trei faze ale stresului posttraumatic, la
primele două fiind remarcate simptomele generale ale stresului, cea
4
Ромек, В.; Конторович, В.; Крукович, Е., op. cit., p. 48.
13
de a treia, în condiţiile cronicizării, manifestându-se deja ca sindrom.
Iată cum pot fi prezentate aceste trei faze 5.
Faza întâi – şocul psihologic – constă din:
 limitarea activităţilor, dezorientarea în cadrul evenimentelor din
ambianţă, dezorganizarea comportamentală;
 negarea conţinutului evenimentului, iar în anumite condiţii a
însuşi evenimentului (verbală evidentă sau doar la nivel
comportamental – „nu, nu se poate...”, „nu cred...”, „aşa ceva nu
poate să mi se întâmple mie...” etc.), care se manifestă ca
mecanism de apărare psihică în primele clipe ale confruntării
agentului stresor.
De regulă, şocul psihologic durează de la câteva minute la câteva
ore. Însă în anumite condiţii şi, în special, în cazul victimelor
violenţei în familie, şocul poate dura mai mult timp, mai ales atunci
când agentul stresor se remarcă prin prezenţă şi insistenţă, iar victima
nu capătă ajutor şi susţinere. Chiar atunci când victima violenţei în
familie este amplasată în condiţii securizante (ex.: în incinta unui
centru de plasament pentru victimele VF) trebuie să se ţină cont de
particularităţile fazei de şoc, contribuind prin eforturi specializate la
depăşirea acesteia.
Faza a doua – acţiunea agentului stresor – se manifestă ca
conglomerat de reacţii afective bizar întrunite şi manifestate, în
multe din cazuri incluzând reacţii diverse, de la râs isteric până la
lacrimi, puţin dirijate, iar uneori chiar absolut nemonitorizate de
către subiect. După eveniment, afectivitatea pierde din intensitate,
dar la câteva ore de la acesta se menţine caracterul negativ al
emoţiilor manifestat în autocritică şi autoblamare, încredere redusă
sau chiar lipsă de încredere în propriile posibilităţi de a face faţă
situaţiei. În cazul victimei violenţei în familie fenomenologia celei
de a doua faze poate include şi aşa-numitul sindrom Stockholm,
descrierea căruia va fi prezentată în continuare. De fapt, dependenţa
victimei de abuzator este alimentată de conştiinţa afectată a primei,

5
Ibidem, p. 49-51.
14
dominată de credinţele eronate despre propria incapacitate de a face
faţă situaţiei în mod autonom, iar în multe din cazuri şi de
sentimentul de vinovăţie în raport cu cele întâmplate. Este o fază
critică, diverşi autori ai teoriei stresului posttraumatic considerând că
fenomenologia acesteia determină cele două trasee caracteristice
stresului:
 recuperarea, reabilitarea – acceptarea realităţii, adaptarea la
circumstanţele noi de viaţă intervenită după traumă, elaborarea
de modele comportamentale cu potenţial adaptativ, de găsire a
soluţiilor şi transformarea lor în conduite;
 fixarea pe traumă, cronicizarea stresului, suportarea
consecinţelor în formă de tulburări psihice, psihosomatice,
psihofiziologice etc.
Faza a treia urmează a fi descrisă în conformitate cu aceste două
trasee. Nu vom insista în descrierea traseului cu o rezolvare pozitivă,
aceasta conducând spre adaptare. Vom analiza faza a treia în
condiţiile cronicizării stresului, manifestării acestuia ca sindrom. În
literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii: „sindromul
de stres posttraumatic” sau “sindromul tulburărilor de stres
posttraumatic” (posttraumatic stress disorder).
Cercetarea asupra stresului posttraumatic a debutat cu mai mult de
jumătate de veac în urmă, încă în cel de al doilea război mondial.
Toate descrierile acestui fenomen includeau întotdeauna un şir de
elemente comune: tulburări de somn, vise cu coşmaruri, depresii,
excitabilitate crescută. Kardiner dă pentru prima dată o descriere
complexă a simptomaticii acestui fenomen:
1) excitabilitate şi iritabilitate;
2) reacţie nestăpânită la excitanţi bruşti;
3) fixarea pe circumstanţele evenimentului traumatic;
4) fuga de realitate;
5) predispoziţia pentru reacţii agresive necontrolate.

15
Simptomele descrise de Kardiner s-au păstrat, în linii mari, şi în
cercetările ulterioare, deşi datele privind caracterul şi mecanismele
influenţei factorilor psihotraumatizanţi asupra omului s-au îmbogăţit
considerabil, mai ales în rezultatul cercetării problemelor legate de
sfârşitul războiului din Vietnam. Însă importanţa cercetării în acest
domeniu a devenit evidentă numai spre mijlocul anilor '70, când
societatea americană s-a confruntat pentru prima dată cu problemele
provocate de formele dezadaptative de comportament ale veteranilor
războiului din Vietnam. Datele obţinute arătau că pentru aproximativ
25% din cei ce au luptat în Vietnam experienţa participării la
acţiunile militare a fost cauza dezvoltării la ei a unor modificări
negative de personalitate sub influenţa traumelor psihice.
În rezultatul cercetărilor a devenit clar că starea ce se dezvoltă la cei
ce au trecut prin situaţii critice generatoare de stres psihic
(participarea la acţiuni militare, accidente, calamităţi naturale,
diverse forme de violenţă se caracterizează prin faptul că ea
manifestă tendinţa nu numai să nu dispară cu timpul dar şi să devină
tot mai pronunţată, precum şi să se manifeste brusc pe fondul unei
aparente bunăstări generale a persoanei.
Complexul de simptome ale tulburărilor cauzate de influenţa
traumatizantă a diverşi factori stresanţi asupra psihicului, de regulă
ieşiţi din comun în comparaţie cu experienţa obişnuită a unui om, a
fost descris în 1980 şi în DSM-III, ediţia a 3-a, primind denumirea de
sindromul tulburărilor de stres posttraumatic - PTSD
(Posttraumatic Stres Disorder).
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale
epizodului posttraumatic. Cel mai cunoscut termen este “sindromul
de stres posttraumatic” (Posttraumatic Stress Disorder – PTSD) din
Manualul diagnostic şi statistic al Asociaţiei Psihiatrice Americane.
Acesta constă din grupe de simptome: “imagini mnezice involuntare
ale traumei, refuz/evitare şi excitabilitate”.
Frank Ochberg, un cercetător al traumei din Michigan, care s-a
ocupat în special de terapia pentru victimele infracţiunilor cu
violenţă, a propus un termen nou - “sindromul de victimizare”, şi o
16
listă de simptome pentru efectele traumatice a experienţelor de
violenţă, pe care le-a cuprins în acest sindrom, cu un calcul propriu
pentru diagnostic. Sindromul constă din trei criterii (A, B, C) şi 10
simptome.
Sindromul de victimizare după Ochberg conţine:
A. Trăirea unuia sau mai multor episoade de violenţă psihică sau
abuz psihic sau constrângere la activitate sexuală ca victimă sau
ca martor
B. Dezvoltarea a cel puţin 3 din următoarele simptome care nu
existau înaintea experienţei de victimizare:
1) sentimentul de a nu mai putea face faţă sarcinilor şi
obligaţiilor zilnice, care porneşte de la experienţa de
neajutorare în situaţia traumatică specială;
2) convingerea de a fi vătămat în mod durabil prin experienţa
de victimizare;
3) sentimente de izolare, incapacitate de a avea încredere în
alţii sau de a stabili o intimitate cu aceştia;
4) reprimare exagerată sau exprimare excesivă a mâniei;
5) mărirea numărului rănilor adăugate (psihice sau fizice);
6) amnezie pentru evenimentul traumatic;
7) convingerea victimei de a fi mai vinovată pentru eveniment
decât făptaşul;
8) tendinţă de a se expune din nou evenimentului traumatic;
9) preluarea imaginii alterate despre lume şi a aprecierilor
comportamentului social ale făptaşului;
10) idealizare a făptaşului.
C. Durata sindromului de cel puţin o lună.
Noţiunea de „tulburare disociativă de identitate”, iar anterior “
tulburare de personalitate multiplă”, este caracterizată prin prezenţa a
17
două sau mai multe identităţi sau stări de personalitate distincte care
iau recurent controlul comportamentului individului şi sunt însoţite
de incapacitatea de a evoca informaţii personale importante şi care
este prea extinsă pentru a putea fi explicată prin simpla uitare.
Tulburarea disociativă de identitate după DSM-IV se caracterizează
prin următoarele:
A. Existenţa a două sau mai multe identităţi sau stări de
personalitate diferite
B. Cel puţin două din aceste identităţi sau stări de personalitate
exercită în mod repetat controlul asupra comportamentului
persoanei
C. O incapacitate de a-şi aminti evenimente importante din viaţa
personală, incapacitate care nu poate fi explicată prin uitarea
obişnuită
D. Tulburarea nu este efectul psihologic al vreunei substanţe
chimice sau o stare maladivă comună
„Tulburarea de stres acut” (acute stress disorder) este o altă noţiune.
Elementul esenţial al stresului acut îl constituie apariţia anxietăţii
caracteristice, a simptomelor disociative şi a altor simptome care
survin în decurs de o lună după expunerea la un stresor traumatic
extrem. Criteriile de identificare sunt următoarele.
A. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic.
B. Fie în timpul, fie după evenimentul extrem de solicitant persoana
a manifestat trei dintre următoarele simptome disociative:
1) sentiment subiectiv de amorţeală emoţională, de detaşare sau
absenţă a capacităţii de reacţie emoţională;
2) afectare a percepţiei conştiente a mediului;
3) experienţe de derealizare;
4) experienţe de depersonalizare;
5) amnezie disociativă.
18
C. Evenimentul traumatic este în mod constant în cel puţin una din
următoarele modalităţi: imagini recurente, gânduri, vise, iluzii,
episoade flash-back sau sentimentul de a retrăi trauma sau
suferinţa puternică ca răspuns la stimuli care amintesc de traumă.
D. Evitare clară a stimulilor care amintesc de traumă.
E. Simptome clare de anxietate.
F. Tulburarea cauzează într-un mod semnificativ din punct de
vedere clinic suferinţă sau stânjenire în domeniile funcţionale
sociale, profesionale sau alte domenii importante.
G. Tulburarea durează cel puţin 2 zile şi cel mult 4 săptămâni şi are
loc în intervalul de 4 săptămâni de la evenimentul traumatic.
H. Tabloul tulburărilor nu este rezultatul direct al efectelor
fiziologice ale unei substanţe sau al unui factor maladiv medical.
Într-o altă accepţiune – „tulburarea de adaptare” – sindromul este
definit ca o reacţie de suprasarcină cronicizată, manifestată ca
răspuns la pierderea personală şi/sau o schimbare impusă a modului
de viaţă.
Tulburarea de adaptare după DSM IV denotă următoarele:
A. Dezvoltarea unor tulburări emoţionale şi de comportament ca
reacţie la unul sau mai mulţi stresori prescrişi.
B. Simptomele sau modalităţile comportamentale sunt
semnificative clinic.
C. Tulburarea care decurge din suprasarcină nu corespunde unui alt
diagnostic din axa I din DSM şi nu este o acutizare a unor
tulburări din axa I sau II deja existente.
D. Simptomele nu provin din pierderea unei persoane apropiate.
Atunci când suprasarcina exterioară (sau consecinţele ei) iau sfârşit
simptomele nu persistă mai mult de încă 6 luni
După cum arată observaţiile şi datele experimentale, dezvoltarea
tulburărilor posttraumatice de stres are loc în trei etape:
19
1. O perioadă de timp, până la o lună după terminarea influenţei
factorului stresant, persoana trăieşte o stare acută de stres traumatic.
2. Dacă influenţa situaţiilor traumatizante asupra persoanei continuă
şi după acest termen, ea trece în starea de stres posttraumatic, fapt ce
face mai dificilă adaptarea ei la condiţiile normale de viaţă şi
conduce la apariţia unor diverse forme de comportament
dezadaptativ.
3. În această fază are loc dezvoltarea propriu-zisă a sindromului
tulburărilor de stres posttraumatic.
Caracteristic pentru sindromul descris este manifestarea sa tardivă,
după o prelungită latenţă, putându-se vorbi de un stres psihic
întârziat, şi faptul că sindromul poate fi intensificat prin alţi factori
stresanţi adesea greu identificabili, momente ce fac dificilă acordarea
ajutorului medical şi psihologic acestor persoane.
Numărul mare de cercetări asupra PTSD a permis obţinerea unor noi
răspunsuri la multe întrebări privind natura şi diagnosticul PTSD. În
DSM-III-R au fost incluse noi criterii concretizate ale sindromului
PTSD.
Chestionarea a 448 de specialişti experţi a permis evaluarea
semnificaţiei criteriilor utilizate în diagnosticarea PTSD. Criteriile
DSM-III-R au primit în general note înalte (mai ales criteriile A -
existenţa în anamneză a evenimentului traumatizant şi B - trăiri
obsesive în legătură cu trauma). În acelaşi timp simptomele care au
intrat în criteriile C şi D - "evitarea" şi "excitabilitate crescută" (în
afară de simptomul reactivităţii fiziologice crescute la stimuli legaţi
de situaţia traumatizantă), au fost apreciate ca mai puţin
semnificative.

Repartizarea celor mai semnificative simptome utilizate în evaluarea

PTSD arată astfel:

1) prezenţa în anamneză a unei situaţii traumatizante (93% din

experţi i-au acordat nota cea mai mare);

20
2) întoarcerea permanentă la trăirile legate de circumstanţele traumei
(78%);
3) visele şi coşmarurile pe tema traumei (77%);
4) amintirile obsesive (75%);
5) întoarcerile la situaţia traumatizantă prin asociaţii sau asemănarea
circumstanţelor (73%);
6) "reactivitatea fiziologică" (mai mult de 66%).
Cercetări recente demonstrează că o parte considerabilă din acei
copii şi adulţi care au fost expuşi în copilărie la forme diferite de
agresiune - maltratare fizică şi/sau psihică - din partea familiei /
părinţilor dezvoltă tulburări de stres posttraumatic. Aceste agresiuni
din partea mediului familial, generatoare de stres, pot afecta în mare
măsură sănătatea fizică şi mai ales psihică a membrilor familiei, în
special a copiilor. O consecinţă majoră a proastei organizări familiale
o reprezintă constituirea personalităţii disarmonice la copii, care în
perioadele preadolescenţei şi adolescenţei se afirmă cu pregnanţă.
Efectele lor sunt cu atât mai profunde, cu cât instalarea lor are loc
mai devreme în ciclurile vieţii.
La etapa actuală se consideră că cele mai valabile criterii de
diagnostic, definiri ale tulburărilor de stres posttraumatic se conţin în
DSM-IV (Diagnostic and Statistical Mannual of Mental Disorder)6,
şi ICD-10 (International Statistical Classification of Diseases and
Related Health Problems)7.
Tulburările de stres posttraumatic să pot manifesta în mai multe
moduri: în formă acută (cu durata de până la trei luni); cronică (mai
mult de trei luni); întârziată – manifestările simptomelor întârzie cu
şase şi chiar mai multe luni, pentru a domina subiectul ulterior mult
mai puternic, decât în primele etape8.

6
Standardele clasificării tulburărilor psihice DSM-4 au fost editate în 1994.
7
Международная классификация болезней МКБ-10. Электронная версия. In:
http://www.mkb10.ru/
8
Малкина-Пых, И. Г. Психологическая помощь в кризисных ситуациях. М.:
Эксмо, 2008, р. 143.
21
Reieşind din modificările pe care le suportă subiectul afectat de
stresul posttraumatic la nivel de structuri de personalitate, autorii
contemporani au completat diagnosticul cu o categorie terminologică
nouă – tulburări posttraumatice de personalitate (posttraumatic
personality disorder)9. Această completare este îndreptăţită de faptul
că persoana care a suportat sindromul tulburărilor de stres
posttraumatic denotă trăsături distincte de personalitate pe parcursul
întregii vieţi. Important pentru specialiştii care activează în domeniul
reabilitării psihologice a victimelor violenţei în familie este
înţelegerea rolului psihodiagnosticului corect şi a implicării
psihoterapeutice profesionale în scop de readaptare şi reintegrare
socială a persoanei afectate de actul violenţei.

§ I. 2. Criterii de diagnostic al tulburărilor de stres posttraumatic

În literatura de specialitate sunt utilizate câteva modele, prin care

simptomele tulburării psihice sunt ataşate categoriei diagnostice:
1) modelul constructivist în care tulburarea este conceptualizată
arbitrar pe baza unor atribute luate logic, dar fără precauţia că ele
sunt congruente sau corelează între ele;
2) modelul diagnostic în care simptomele sunt considerate a fi legate
statistic şi dau măsura unei categorii diagnostice;
3) modelul dimensional în care simptomele se aşează pe un
continuum şi dau măsura severităţii tulburării pe care o determină;
4) modelul cauzal în care tulburările psihice sunt determinate de
reţeaua cauzală a atributelor (simptomelor) care compun tulburarea.
În cazul tulburărilor de
stres posttraumatic aceste
modele sunt frecvent
utilizate în cumul, pentru a
constitui un tablou real al
simptomaticii complexe a

9
Ibidem.
22
tulburării. Totodată, specialiştii contează mult şi pe descrierea
tulburării oferită în DSM-III, DSM-IV, ICD-10.
Există mai multe tipologii ale tulburărilor de stres posttraumatic. În
cadrul tipologiei situaţiilor traumatice apar următoarele diferenţe:
1) referitor la gradul de severitate a factorilor traumatogeni;
2) referitor la o acumulare a evenimentelor traumatice sau
circumstanţele şi desfăşurarea lor temporară;
3) referitor la determinare şi factorii determinativi;
4) după relaţia între victimă şi abuzator;
5) tipologia clinică a situaţiilor.
Tipologia după gradul de severitate ţine cont de caracterul
stresorilor. În DSM III există următoarea clasificare a
“stresorilor”(tabelele 2 şi 3), clasificare ce poate fi considerată şi o
însuşire a evenimentelor şi circumstanţelor potenţial traumatice.
Tabelul 2. Scala severităţii factorilor sociali de stres la copii din
DSM III – R
Cod Concept Exemple de Circumstanţe de viaţă
factori stresanţi mai durabile
Evenimente acute
1. nu există Nu există nu există circumstanţe de
factori evenimente acute viaţă mai durabile care să
stresanţi care să fie în fie în relaţie cu tulburarea
relaţie cu
tulburarea
2. uşor Despărţirea de un aglomeraţia în condiţiile
prieten sau de locuit, certuri familiale
prietenă,
schimbarea de
şcoală
3. mediu Exmatricularea, boala cronică şi
naşterea unui frate invalidantă a unui
sau a unei surori părinte, certuri constante

23
 ale părinţilor
4. sever despărţirea părinţi severi sau
părinţilor, represivi, boala cronică şi
graviditate mortală a unui părinte,
nedorită, arest diferite internări în
spitale şi sanatorii
5. foarte Abuzul sexual sau moartea unui părinte,
sever maltratare abuz sexual repetat sau
(extrem) corporală maltratare corporală
6. catastrofal moartea ambilor boala cronică mortală
părinţi
0 informaţii insuficiente sau nici o alterare a stării
Se poate constata că violenţa în familie reprezintă pentru copii şi
adulţi un factor stresant sever sau foarte sever.
Tabelul 3. Scala severităţii factorilor psihosociali de stres la
adulţi din DSM III – R
Cod Concept Exemple de Circumstanţe de viaţă
factori stresanţi mai durabile
Evenimente acute
1. nici un Nu există nu există circumstanţe
factor evenimente acute de viaţă mai durabile
stresant care se află în care se află în relaţie cu
relaţie cu tulburarea tulburarea
2. uşor ruperea relaţiilor cu aglomeraţie în condiţiile
un prieten sau de locuit, certuri
prietenă; începerea familiale
sau sfârşitul şcolii,
copilul părăseşte
casa părinţilor
3. mediu căsătorie, separarea probleme maritale,
de partener sau dificultăţi financiare,
parteneră; pierderea certuri cu superiorii,

24
 locului de muncă; statutul de părinte unic
pensionare, avort
spontan
4. sever divorţ, naşterea şomaj, sărăcie
primului copil
5. foarte moartea maltratare corporală
sever partenerului sau durabilă sau abuz sexual
(extrem) partenerei,
diagnosticarea unei
maladii somatice
grave, starea de
victimă a unei
violenţe; propria
maladie cronică
severă sau a unui
copil
6. catastrofal moartea unui copil, luarea ca ostatic,
sinuciderea prizonieratul într-un
partenerului sau lagăr de concentrare
partenerei, dezastru
natural
0 informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării
Şi în conformitate cu tabelul de mai sus violenţa în familie este un
factor stresant foarte sever.
Evenimentele traumatice sunt definite în DSM III- R ca evenimente
care se află în afara orizontului normal de aşteptare şi astfel
reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever. Aceasta se
petrece cu siguranţă pentru evenimentele de pe nivelul 5 sau 6.
Aceste evenimente pot fi desemnate ca fiind extrem de traumatice. În
funcţie de gradul de severitate, în literatură se face adesea diferenţa
între mezotraume şi microtraume. Ultima formulare este folosită,
printre alţii, de psihanalistul de copii D. W. Winnicott. El numeşte
astfel atacurile nefavorabile minimale asupra copilului ale mediului

25
din mica copilărie, care stânjenesc disponibilitatea unui mediu
“suficient de bun”. Consecinţa traumelor este necesitatea copilului de
a se adapta prea timpuriu acestui mediu. După Winnicott, aici este
baza pentru “un sistem fals de sine”. Acesta se adaptează automat la
mediu, dar este trăit ca străin, ca despărţit de nucleul autentic al
sinelui, de aşa-zisul “Eu adevărat”.
În clasificările internaţionale ale tulburărilor de stres posttraumatic se
pune accent pe trei grupe de simptome de bază.
Primul grup prezintă simptomatica trăirii repetate a evenimentului
traumatizant.
Simptomatica dată constă dintr-un complex de reacţii,
comportamente, conduite care se repetă continuu şi-şi menţin
intensitatea pe parcursul a circa o lună de la eveniment. După o
anumită perioadă scad din intensitate şi frecvenţă, dar nu dispar
totalmente decât în cazul implicării specialiştilor cu scop de
reabilitare. Ilustrăm simptomatica dată prin descrierea formelor
acesteia.
1. Amintiri obsedante, necontrolate, involuntare despre eveniment
în formă de imagini, reprezentări, gânduri, idei vii, provocând
emotivitate intensă, iar uneori chiar schimbări fiziologice de
intensitate aproape identică trăirilor în cadrul traumei.
Importantă pentru identificarea acestui simptom este
incapacitatea persoanei de-a le controla voluntar, de-a le
exclude, precum şi forţa lor care se reflectă în acţiunile
subiectului. În cadrul acestor amintiri trăirile persoanei sunt
reflectate în mimică, poziţia corpului, gestică, tempoul vorbirii.
2. Vise, coşmaruri despre episodul traumatizant.
3. Acţiuni, sentimente cu referinţă la traumă, uneori acompaniate
de iluzii, halucinaţii. Acestea pot lua forma unor acte
comportamentale care derulează în rezultatul acţiunii unor
stimuli care amintesc prin ceva sau pot fi asociaţi episodului
violenţei: tresăriri, ticuri, încordări musculare, nelinişte sau
viceversa, stări catatonice etc. La fel precum în manifestările

26
 precedente, subiectul este puţin capabil de control voluntar al
acestor comportamente.
4. Stări emoţionale negative intense, manifestate în condiţia
confruntării cu obiecte, persoane sau circumstanţe, care prin
ceva amintesc sau pot fi asociate evenimentului de suportare a
violenţei.
5. Stări fiziologice provocate de amintirile despre traumă: dureri,
spasme, parezii ale diferitor zone ale corpului, vertij, leşin etc.
Pare că simptomatica din primul grup este aidoma unei legături cu
trecutul din care este exclusă informaţia şi experienţa pozitivă,
menţinându-se la nivel cognitiv, afectiv şi comportamental doar
reacţiile asociate episodului violent. O bună parte din metodele de
psihodiagnostic al tulburărilor de stres posttraumatic ţin să identifice
anume această simptomatică a repetărilor, incursiunilor trecutului.
Al doilea grup de simptome – comportamente de evitare – denotă
activarea mecanismelor psihologice ale excluziunii rezistenţei,
compensării şi hipercompensării. Prin efort voluntar care surmenează
subiectul ţine să evite gândurile şi amintirile despre evenimentul
traumei, să se protejeze de circumstanţe şi persoane care ar putea
prin ceva să-i readucă imaginea trecutului. Refuză să vorbească
despre traumă, să-şi amintească ce i s-a întâmplat, astfel ştergând din
memorie detaliile cu referinţă la eveniment. De fapt, are loc doar o
refulare, nu şi o excludere a traumei psihologice. Efortul de a uita
poate afecta şi alte amintiri, persoana devenind apatică,
dezinteresată, despărţindu-se nu doar de trecutul dureros, dar şi de
experienţele pozitive. Frecvent această simptomatică se reflectă în
calitatea relaţiilor personale: renunţând la prieteniile şi amiciţiile din
trecut care-i amintesc subiectului despre episodul traumatizant,
persoana se teme de raporturi noi, astfel creându-şi fără voinţă o
situaţie de izolare socială. S-a constat că în scop de refulare victimele
violenţei îşi protejează până într-atât sfera afectivă, încât devin
indiferente şi incapabile de a manifesta sentimente puternice de
dragoste, prietenie. Simptomatica dată poate evolua până la stări de
apatie, rigiditate afectivă şi cognitivă, alexitimie, depresie. S-a

27
constat că episoadele de violenţă urmărite de bebeluşi pot provoca
autism, la vârsta adultă se realizează o dezadaptare şi izolare socială
a persoanei.
Al treilea grup de simptome – hiperactivarea proceselor fiziologice –
se manifestă prin tulburări ale somnului (insomnii noaptea, stări de
oboseală şi somnolenţă pe parcursul zilei), de alimentare (ajungând
până la anorexie sau bulimie), ale emotivităţii (iritabilitate,
nestăpânire, apatie, supărare, indispoziţie) etc.; manifestări
psihosomatice care cu timpul pot trece în îmbolnăviri.
Analiza manifestărilor sindromului tulburărilor de stres
posttraumatic în cazul victimelor violenţei în familie a scos în
evidenţă şi câteva criterii de psihodiagnostic specifice acestei
categorii.
Mai jos le prezentăm încercând să le divizăm în funcţie de vârsta
victimei: victima adultă şi victima copil.
În funcţie de tipul de abuz exercitat asupra lor, victimele adulte
prezintă anumite simptome la nivel psihic, fizic şi social. Acestea au
fost identificate prin contactele directe cu victimele, prin
înregistrarea comportamentului lor.
Simptomele psihologice au fost identificate ca aparţinând
sindromului femeii bătute, tratat drept categorie separată în DSM
III10 sub numele de tulburare de stres posttraumatic. Stresorul care
produce acest sindrom poate fi extrem de dureros pentru aproape
oricine, şi de regulă este experimentat cu o frică intensă, teroare şi
neajutorare. Cele mai răspândite traume implică o ameninţare
serioasă, fie a vieţii, fie a integrităţii corporale proprii sau o
ameninţare şi vătămare serioasă a propriilor copii. Unii stresori
produc frecvent tulburarea, pe când alţii o produc numai ocazional.
Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat într-o varietate de
moduri. De regulă, persoana are amintiri recurente şi intruzive ale

10
Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale DSM-III, editat de
Asociaţia Psihiatrilor Americani, 1981
28
evenimentului sau vise terifiante recurente în timpul cărora
evenimentul este retrăit.
În afară de reexperimentarea traumei, există o evitare permanentă a
stimulilor asociaţi cu ea sau o diminuare a reactivităţii generale care
nu era prezentă înainte de traumă. Diminuarea reactivităţii la lumea
exterioară, denumită "insensibilitate psihică" sau "anestezie
emoţională" începe, de regulă, curând după evenimentul traumatic.
Persoana se poate plânge de faptul că se simte detaşată sau
înstrăinată de ceilalţi oameni, că şi-a pierdut capacitatea de a mai fi
interesată de activităţile plăcute anterior sau că i-a scăzut
considerabil capacitatea de a simţi emoţii de orice tip, în special pe
cele asociate cu intimitatea, tandreţea şi sexualitatea. Simptomele
persistente de alertă crescută, care nu erau prezente înaintea traumei,
includ dificultăţi de adormire sau de a rămâne adormit (coşmaruri
recurente în cursul cărora evenimentul se repetă, sunt acompaniate
uneori de tulburări de somn mediane sau terminale), hipervigilenţă şi
reacţie de alarmă exagerată.
Unele victime se plâng de dificultate în concentrare sau în realizarea
sarcinilor.
Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie şi anxietate,
iar în unele cazuri pot fi suficient de severe pentru a fi diagnosticate
ca tulburare anxioasă sau tulburare depresivă. Pot exista simptome
de tulburare mentală organică, ca de exemplu scăderea memoriei,
dificultate de concentrare, labilitate emoţională, cefalee şi vertij.
Deteriorarea pe care o implică acest sindrom poate fi uşoară sau
severă şi afectează aproape fiecare aspect al vieţii. Labilitatea
emoţională, depresia şi culpa pot conduce la un comportament
autodistructiv sau la
acţiuni suicidale.
Se dezvoltă
hipersenzitivitate la
violenţa potenţială, şi
femeia dacă nu găseşte
modalităţi de apărare,
29
atunci adoptă mecanisme prin care să facă faţă şi să menţină
potenţialul violenţei la un nivel minim. Dar unele femei se simt
incapabile de a face acest lucru şi atunci adoptă o atitudine pasivă, de
neajutorare. Acest comportament este numit "neputinţă învăţată".
Acest concept a fost folosit pentru a explica reacţiile femeii abuzate
sau, mai degrabă, lipsa de reacţii la repetatele abuzuri fizice, psihice
şi sexuale. Femeile declară că se simt copleşite de aceste acte
violente şi de aceea le este dificil să reacţioneze altfel, decât
aşteptând să treacă „furtuna”. Unele victime renunţă la orice apărare
şi se aşteaptă oricând să moară. Multe dintre ele, însă, se adaptează la
ceea ce se întâmplă în viaţa lor şi îşi schimbă modul de a gândi, de a
simţi şi de a reacţiona pentru a fi cât mai în siguranţă.
La nivel fizic, victimele pot prezenta:
 răni
 leziuni
 fracturi
 probleme de auz
 probleme ginecologice
 dinţi sparţi
 vaginism
 amenoree
 tulburări de alimentaţie
 palpitaţii
La nivel social:
În ceea ce priveşte munca şi sarcinile cotidiene:
 probleme de concentrare a atenţiei
 multe zile de concediu medical
 senzaţia că nu poate face faţă lucrurilor
 gândul că nu ar trebui să lucreze
 minciună
30
  izolare
 dificultăţi în a se scula din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a
mânca, a face cumpărături
În relaţia cu partenerul apar următoarele manifestări:
 sunt foarte atente la schimbările de dispoziţie
 dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja
 ascund lucrurile de el
 încep să mintă pentru a se proteja pe sine şi pe copii
 devin distante
 îşi pierd interesul sexual
 fac sex cu el ca să îi schimbe dispoziţia
Comportamentul lor în societate şi familie are următoarele
caracteristici:
 inhibare
 simt că au dezamăgit pe toată lumea
 le este frică să nu afle ceilalţi şi să fie judecate
 pot pierde familia şi prietenii
 nu mai au dispoziţie pentru activităţi sociale
Şi relaţia cu copiii are de suferit:
 se simt inadecvate ca părinte, neajutorate şi vinovate
 au fost etichetate ca părinţi răi
 se simt judecate
 se simt vinovate pentru că nu pot rezolva situaţia creată
 nu-şi pot controla copiii
 devin agresive cu ei
Într-un studiu făcut pe femeile victime ale violenţei în familie, 25%
au declarat că şi-au abuzat copiii în timpul convieţuirii cu agresorul.
Acest procent s-a redus cu 5% când femeile convieţuiau cu un

31
partener non-violent. Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvoltă
anumite modele comportamentale.
Victimele violenţei în familie au un comportament asemănător cu cel
al ostaticilor, definit cu noţiunea de „Sindrom Stockholm”.
Sindromul apare în următoarele condiţii:
 viaţa victimei este în pericol
 victima nu poate scăpa sau crede că nu are scăpare
 abuzatorul este prietenos la un moment dat
 victima este izolată de lumea de afară
Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în
preluarea de către victimă a perspectivei abuzatorului, identificarea
cu acesta şi chiar ajunge să-i ia parte, distorsionarea percepţiei,
situaţiei sale de victimă.
Ca rezultat al izolării şi creşterii dependenţei, victimele aderă tot mai
mult la singura relaţie pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub
impactul acestui „ataşament traumatic”, propriile interese ale
victimelor, nevoile şi părerile lor ajung să fie influenţate şi controlate
de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică, încât
dorinţele lor pot fi anihilate. Doar ameninţarea cu violenţe asupra
copiilor va induce în victimă dorinţa de a lupta. Oricum, dacă abuzul
continuă o perioadă mai lungă, cele mai multe dintre victime nu-şi
vor mai putea proteja copiii pentru mult timp. Complet demoralizate,
vor renunţa. Unele pot avea tentative de suicid.
În dorinţa de a-şi asigura supravieţuirea şi de a preveni actele
violente tot mai grave, victimele dezvoltă un număr de strategii axate
pe încercarea unei schimbări de situaţie. Aceste strategii de coping ar
putea fi centrate pe problemă sau centrate pe emoţii.
 Strategiile centrate pe problemă urmăresc schimbarea
practică a situaţiei (ex. separarea) şi luarea în considerare a
faptelor.
 Strategiile centrate pe emoţii încearcă adaptarea la situaţie la
nivel interior.
32
 În cele mai multe
cazuri, victima va
încerca adoptarea
ambelor strategii,
simultan sau succesiv.
Dacă abuzatorul
exercită o putere
totală asupra victimei,
aceasta, într-o primă
fază, se va centra pe
emoţii, dorind o adaptare la situaţie (îşi va pune întrebări de genul:
„cum aş putea să nu-l bag în seamă?”), pregătindu-se pentru o
schimbare de situaţie.
Dacă victimele sunt cu adevărat speriate de ameninţările asupra vieţii
lor sau a copiilor lor, ar putea să folosească contraatacul fizic. Dacă
ajung să rănească agresorul, riscă o intensificare a violenţei din
partea lui sau ca acesta să răspundă cu o chemare în judecată.
Câteodată se întâmplă ca victima să-l rănească mortal pe agresor,
conform studiilor americane acesta fiind un semn al lipsei de
intervenţie din afară.
Sindromul tulburărilor de stres posttraumatic în cazul
victimelor minore
Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleaşi
comportamente ca şi părinţii lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt
învăţaţi că violenţa este o metodă eficientă de a controla alţi oameni.
Studiile au arătat că adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent
sunt următoarea generaţie de agresori şi victime.
Copiii din familiile violente învaţă că:
 este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie
 violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei
 oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie

33
  bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi
adevăraţi
 exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune
 nu se vorbeşte despre violenţă
 nu merită să ai încredere în cineva
 nu trebuie să fii simţitor, senzitiv
Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor
verbale, aruncării obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme,
torturării sexuale, încercărilor de sinucidere, crimelor. Copiii nu sunt
numai martori, ci pot fi şi victime în timpul acestor incidente.
Studiindu-se copiii care se află într-o familie cu mediu violent, au
fost observate următoarele efecte ale violenţei, în funcţie de stadiul
de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau victimă a
agresiunilor:
 Sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi
plâng, refuză mâncarea sau se închid în sine şi sunt foarte
susceptibili faţă de depravarea emoţională. Sunt foarte
vulnerabili.
 Copii antepreşcolari prezintă probleme de comportament,
cum ar fi îmbolnăvirile frecvente, timiditatea profundă, stima
de sine scăzută şi problemele sociale la grădiniţă, cum ar fi
lovirile, muşcările sau contrazicerile. La acest stadiu apar
diferenţele de gen.
 La vârsta preşcolară copiii cred că totul se învârte în jurul lor
şi este provocat de ei. Dacă sunt martori ai violenţelor sau
abuzului, pot crede că ei le-au provocat. Unele studii au arătat
că băieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi
cele mai multe probleme somatice, faţă de alte grupe de vârstă.
 Copiii de vârstă şcolară mică, în special în stadiul târziu,
încep să înveţe că violenţa este calea cea mai potrivită pentru a
rezolva conflictele într-o relaţie. Deseori au probleme la teme,

34
 iar la fetele din această grupă de vârstă au fost identificate cele
mai ridicate nivele de agresivitate şi depresie.
 Adolescenţii văd violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi
deseori consideră victima ca fiind vinovată. Conflictele dintre
părinţi au o influenţă profundă asupra dezvoltării
adolescenţilor şi a comportamentului lor ca adulţi şi este cel
mai puternic predictor al delincvenţei violente.
Există numeroase efecte principale la copiii martori ai violenţei în
familie şi unele efecte subtile. Cele mai bine documentate şi notabile
efecte sunt creşterea agitaţiei şi comportamentul agresiv, precum şi
depresia şi anxietatea.
Comportament agresiv şi neobedient
Copiii care au fost martori ai violenţei în familie deseori devin
agresivi cu colegii, prietenii şi profesorii. Ei tind să fie neobedienţi,
iritabili şi uşor de înfuriat. Copiii care distrug obiectele şi au tendinţa
de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă
în adolescenţă. Aceste comportamente sunt mai pronunţate la băieţi,
dar au fost identificate în număr semnificativ şi la fete.
Emoţii şi conflicte interioare
Problemele emoţionale interioare cum ar fi anxietatea, depresia,
stima de sine scăzută, închiderea în sine şi letargia, au fost
identificate la copiii expuşi la violenţa în familie. Alţi copii prezintă
afecţiuni somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri fără o
cauză medicală). Aceste simptome apar la copiii care nu găsesc
moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima
conflictele sau nu pot căuta ajutor, pentru că există o tensiune internă
acumulată. Mulţi observatori au constatat că interiorizarea
problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar şi dorinţa
exagerată de a-şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost
martore ale abuzurilor în familie.
Efecte la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale

35
Alte studii au arătat că acei copii martori ai violenţelor sunt
influenţaţi la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Copiii care
sunt sau au fost implicaţi în incidente familiale violente sunt
preocupaţi de această problemă şi nu se pot concentra asupra
cerinţelor educaţionale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată,
pentru că ei sunt foarte trişti, anxioşi sau prea preocupaţi ca să se
implice, sau tendinţa lor de a folosi strategii violente în rezolvarea
problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt respinşi.
Tulburările de stres posttraumatic
Studiile recente au demonstrat că mulţi copii martori ai violenţelor
prezintă PTSD. Mulţi copii care au fost expuşi chiar din copilărie la
violenţe, nu au cunoscut niciodată un mediu calm, paşnic, şi de aceea
dezvoltarea şi reacţiile lor sunt afectate în mod diferit şi cronic, decât
ale copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment
traumatic într-un mediu liniştit şi suportabil.
În mod frecvent, sunt şi multe simptome ascunse la copiii expuşi la
violenţă în familie, cum ar fi: atitudinile improprii faţă de folosirea
violenţei în rezolvarea conflictelor; atitudinile improprii faţă de
folosirea violenţelor împotriva femeilor; acceptarea violenţelor în
relaţiile intime; hipersenzitivitate faţă de problemele din mediul
familial; sentimentul că sunt vinovaţi pentru violenţe.
Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubii că copiii
martori şi/sau victime ale violenţei în familie sunt afectaţi în plan
comportamental, cognitiv şi emoţional, cercetările nu sunt foarte
concluzive în ceea ce priveşte efectele definitive la nivelul sexului,
vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistenţele sugerează că sunt
mulţi factori care trebuie luaţi în considerare: durata şi frecvenţa
violenţelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor şi
mutărilor, dezavantajele sociale şi economice.
În scopul diagnosticării obiective a stresului posttraumatic sunt
utilizate criteriile prin care se defineşte acest sindrom, expuse în
DSM-IV (Diagnostic and Statistical Mannual of Mental Disorder),
şi ICD-10 (International Statistical Classification of Diseases and

36
Related Health Problems). Majoritatea criteriilor de diagnostic
expuse în diverse surse pot fi întrunite în trei grupe:
1) simptomul trăirilor repetate – al intruziunii;
2) simptomul evitării;
3) simptomul hiperactivării fiziologice.
După ICD-10 în calitate de criterii de diagnosticare a simptomului
de stres posttraumatic servesc următoarele indicii 11.
A. Clientul a suportat acţiunea unui eveniment sau a unei situaţii cu
caracter stresogen (de durată diferită – de moment sau pe
parcursul unei perioade), care a provocat starea de pericol sau de
catastrofă, prin care a condiţionat manifestarea distresului.
B. Este dominat de amintiri obsedante, vii, sau se confruntă cu
reminiscenţe ale factorului stresant, visuri repetate despre acesta,
trăiri ale situaţiei în condiţiile influenţei unor stimuli care o
amintesc sau sunt asociaţi traumei.
C. Dă dovadă de insistenţă în evitarea circumstanţelor care amintesc
sau se asociază cu evenimentul.
D. Manifestă sau:
1) amnezie psihogenă parţială sau completă cu referinţă la
anumite aspecte ale evenimentului traumatizant;
2) simptomatică puternic manifestată de sporire a afectivităţii sau
a excitabilităţii psihice, care nu era prezentă până la
evenimentul traumatizant, manifestată în cel puţin două din
aceste forme:
a) dificultăţi de somn sau de adormire;
b) iritare şi crize nervoase;
c) dificultăţi de concentrare a atenţiei;
d) nivel sporit al excitării;

11
După Малкина-Пых, И. Г., op. cit., р. 144-145.
37
 e) reflex puternic la stimuli auditivi şi vizuali.
În DSM-IV sunt expuse criteriile de diagnostic ale reacţiilor acute la
stres şi ale tulburărilor de stres posttraumatic.
Criteriile de diagnostic al reacţiilor acute la stres după DSM-IV 12
Criteriul A desemnează: confruntare în direct, fiind martor sau
victimă a violenţei în familie, manifestată în forme drastice de abuz
fizic care i-au pus în pericol viaţa sau i-au afectat integritatea fizică,
sau a urmărit asemenea acţiuni asupra altui membru al familiei. Este
vorba de persoane care denotă următoarele simptome:
1) confruntare în direct;
2) reacţii în formă de frică, vulnerabilitate, groază.
Criteriul B: persoanele manifestă cel puţin trei simptome disociative
sau în timpul, sau după evenimentul traumatizant, din cele enunţate
mai jos:
1) simptomul catatoniei sau al disocierii emoţionale de eveniment;
2) îngustarea câmpului de conştiinţă, perceperea limitată a
evenimentelor din ambianţă;
3) excluderea propriei prezenţe şi participări la eveniment;
4) depersonalizare manifestată în evitarea vorbirii de la persoana
întâia;
5) amnezie disociativă, incapacitate de a-şi aminti detaliile cu
referinţă la eveniment.
Criteriul C: trăirea repetată a evenimentului traumatizant în formă de
– imagini stresante, gânduri neplăcute, flashback-uri, sentimentul
repetării evenimentului; manifestarea aceloraşi semnalmente în
confruntarea unui stimul care aminteşte de evenimentul traumatizant.
Criteriul D: dorinţa de a evita oricare stimul care se asociază cu
trauma.
Criteriul E: simptome evidente ale anxietăţii, iritării – excitabilitate,
dificultăţi de concentrare, somn distorsionat, frici, excitabilitate

12
Ibidem, p. 148-149
38
motrică.
Criteriul F: distres în formă clinică care conduce la distorsiuni în
activitatea socială, profesională sau de altă natură.
Criteriul G: simptomatica se manifestă pe parcursul a cel puţin două
zile, şi cel mult patru săptămâni de la evenimentul traumatizant.
Criteriile de diagnostic ale tulburărilor de stres posttraumatic
după DSM-IV (stau la baza scalelor conţinute în interviul
semistructurat descris în blocul de teste) 13
Criteriul A desemnează: confruntare în direct, fiind martor sau
victimă a violenţei în familie, manifestată în forme drastice de abuz
fizic care i-au pus în pericol viaţa sau i-au afectat integritatea fizică,
sau a urmărit asemenea acţiuni asupra altui membru al familiei. Este
vorba de persoane care denotă următoarele simptome:
1) confruntare în direct;
2) reacţii în formă de frică, vulnerabilitate, groază.
Notă: reacţiile date la copii se pot manifesta în formă de
comportament agitat sau dezorganizat.
Criteriul B: repetarea trăirilor legate de evenimentul traumatizant
prin intermediul a cel puţin unuia din comportamentele descrise mai
jos:
1) amintiri repetate şi obsesive în formă de imagini, gânduri,
percepţii care provoacă trăiri emoţionale dificile.
Notă: copiii mici pot manifesta aceasta în formă de joc, conţinutul
căruia este identic conţinutului evenimentului traumatizant.
2) visuri repetate despre eveniment.
Notă: la copii – coşmaruri în timpul somnului cu conţinut
indescifrabil.
3) efecte flashback, iluzii, halucinaţii, amintiri disociative, care se
manifestă atât de puternic, încât perturbează calmul persoanei.
13
Ibidem, p. 145-146
39
Notă: pentru copii este specific stereotipul comportamental,
repetarea conduitelor.
4) trăiri dificile, provocate de situaţii care prin ceva amintesc de
traumă.
5) reactivitate fiziologică la situaţiile care prin ceva amintesc de
traumă.
Criteriul C: evitarea stimulilor care prin ceva amintesc de traumă.
Rigiditatea afectivă (numbing) – stare pe care persoana n-a cunoscut-
o până la traumă. Se consideră că acest criteriu se manifestă dacă
sunt prezente nu mai puţin de trei din următoarele manifestări:
1) efort în a evita gândurile, sentimentele, discuţiile despre traumă;
2) efort în a evita acţiunile, locurile, oamenii care amintesc despre
traumă;
3) amnezie psihogenă – incapacitatea de a-şi aminti detaliile
evenimentului traumatizant;
4) interes şi implicare limitate în raport cu activităţile obişnuite din
trecut;
5) izolare socială;
6) diminuare din intensitatea stărilor afective manifestată, de
exemplu, în capacitatea de a iubi;
7) sentiment de viitor fără de perspectivă, trist.
Criteriul D: simptomatica sporirii permanente a excitabilităţii care
nu se manifesta până la traumă. Se defineşte în prezenţa a cel puţin
două simptome din următoarele:
1) dificultăţi de adormire sau somn dificil;
2) iritare şi supărare;
3) dificultăţi de concentrare a atenţiei;
4) manifestare hipertrofă a necesităţii de securitate, a acţiunilor de
protejare, a fricii şi aşteptării de pericole;
5) reacţii hipertrofe de frică.
Criteriul E: simptomatica din criteriile C, B se manifestă nu mai
puţin de-o lună.

40
Criteriul F: tulburarea provoacă stări afective dificile şi dificultăţi de
adaptare socială, profesională, de realizare a activităţilor pe care
anterior le făcea uşor.
În ICD-10 sunt expuse şi criteriile de diagnosticare a tulburărilor de
personalitate, survenite în rezultatul suportării stresului
posttraumatic14:
1) date amnestice cu referinţă la schimbări de percepţie, gândire,
atitudine faţă de sine şi faţă de ambianţa socială după trăirea
evenimentului traumatizant;
2) comportament inadecvat, marcat de rigiditate, cu manifestarea a
cel puţin două simptome din cele expuse în continuare:
a) agresivitate şi suspiciune faţă de ambianţa socială, care nu se
manifestau anterior evenimentului stresant;
b) izolare socială;
c) manifestări depresive, decepţie, pesimism;
d) iritare, anxietate, uneori dependenţe de substanţe toxice –
alcool, droguri;
e) sentiment de inutilitate, incapacitate de a face faţă situaţiei,
autoapreciere şi conştiinţă de sine distorsionate;
3) schimbările în structurile de personalitate sunt acompaniate de
diminuarea funcţionalităţii sociale, care se răsfrânge negativ în
relaţiile cu cei apropiaţi;
4) tulburările de personalitate sunt provocate doar de evenimentul
traumatic, lipsesc în anamneza pre-traumatică, nu au la bază
careva tulburări de caracter în copilărie, adolescenţă;
5) tulburările se manifestă pe parcursul a cel puţin doi ani, nu au la
bază alte simptome psihice, decât cele care caracterizează
tulburările de stres posttraumatic, nu sunt condiţionate de careva
modificări psihice de natură organică.

14
Ibidem, р. 149-150.
41
§ I.3. Psihodiagnosticul tulburărilor de stres posttraumatic.

Pentru realizarea psihodiagnosticului tulburărilor de stres

posttraumatic în cazul victimelor violenţei în familie trebuie să ţinem
cont atât de caracterul traumei, cât şi de tipul de personalitate al
subiectului cercetat. În primul rând urmează să identificăm ce tip
(tipuri) de violenţă şi în ce formă au fost aplicate persoanei. În rândul
al doilea – care este durata suportării traumei şi împărtăşirii rolului
de victimă. În rândul al treilea – care sunt atitudinile şi cum
evaluează victima actul violent. Ţinând cont de diversitatea tipurilor
de victime ale violenţei în familie, nu va fi uşor să le împărţim în
câteva categorii în conformitate cu tipul de personalitate. Desigur că
în funcţie de locul controlului subiectiv, gradul de adaptare socială,
maturitatea eului, capacităţile de comunicare, nivelul dezvoltării
intelectuale, particularităţile afectivităţii şi voinţei, persoana va
manifesta o simptomatică deosebită a stresului posttraumatic, acesta
evoluând şi colonizând personalitatea victimei, sau fiind înlăturat în
favoarea readaptării sociale şi rezolvării pozitive a situaţiei.
Grupul de autori15 nominalizaţi mai sus, au propus clasificarea
persoanelor supuse traumatizării şi stresului posttraumatic în funcţie
de capacităţile individuale, de compensare-adaptare, evidenţiind
câteva categorii.
1. Persoanele cu potenţial de compensare înalt care în condiţiile unei
reabilitări profesionale sau chiar ale suportului social eficient
depăşesc simptomatica stresului posttraumatic fără a ajunge la
stadiul tulburărilor.
2. Persoanele caracterizate de dezadaptare uşoară care, în afară de
suport social, necesită consiliere psihologică şi psihoterapie
efectuate de profesioniştii din domeniu. Dificultăţile de adaptare
provoacă în perioada posttraumatică dezechilibru psihofiziologic,
reflectat în reacţiile cognitive, afective şi comportamentale. Dacă
activitatea de reabilitare are loc într-o perioadă scurtă de la

15
Ромек, В.; Конторович, В.; Крукович, Е., op. cit., p. 54-56.
42
 evenimentul traumatizant, se produce o compensare rapidă şi fără
de recidive sau tulburări.
3. Persoane cu capacităţi dezadaptative medii. De regulă trec uşor şi
într-o perioadă foarte scurtă de la stresul posttraumatic acut, la
tulburarea de stres posttraumatic, care se manifestă cu intensitate
şi gravitate în funcţie de circumstanţele traumatizării. Reabilitarea
în cazul acestor persoane se efectuează de către psihoterapeuţi
pregătiţi în domeniu pe parcursul mai multor şedinţe, cu
implicarea asistenţei medicale: terapeutice, neurologice,
psihiatrice etc. Suportul social în cazul acestor persoane se
prezintă ca o condiţie de bază a eficienţei efortului
psihoterapeutic. Dar, în cazul când acesta nu poate fi realizat,
psihoterapia recurge la metode care suplinesc acest gol, iar
specialiştii din domeniile auxiliare (asistenţii sociali) depun efort
pentru restabilirea sau constituirea ambianţei sociale a victimei.
4. Victime cu un nivel înalt al dezadaptării – care prezintă afecţiuni
grave la nivel fizic, psihic, psihosomatic, social. De regulă, au
suportat de nenumărate ori violenţă de diferite tipuri şi în diverse
forme, ajungând să comporte efectele acesteia sub forma unor
tulburări grave de personalitate. În cazul acestor persoane este
nevoie de o reabilitare complexă, multidisciplinară. Efortul
psihoterapeutic urmează să fie consolidat prin tratamente şi
reabilitări medicale. În cazul acestor victime se înscriu frecvent
persoane care au nevoie de tratament şi implicare din partea
specialiştilor, psihiatrilor, narcologilor. De rând cu consecinţele
victimizării şi traumei recent suportate, în rezultatul căreia aceste
persoane au fost direcţionate spre reabilitare, victimele din
categoria dată au antecedente suicidale, comportă depresii,
nevroze, sunt afectate de diverse îmbolnăviri psihosomatice,
dependenţe de substanţe toxice etc.
În scopul selectării reuşite a metodelor de psihodiagnostic poate fi
utilizată şi clasificarea stărilor de dezadaptare psihică provocate de
situaţiile de criză, propusă de Iu. Aleksandrovski. Autorul a
fundamentat clasificarea pe principiul gravităţii tulburărilor, ultimele
divizându-le în stări patologice şi nepatologice, evidenţiind:
43
 manifestări nevrotice de limită cu capacitate de reabilitare şi
adaptare înaltă;
 tulburări psihogene cu simptomatica nevrotică (reacţii psihogene,
nevroze mai severe decât în cazul anterior);
 tulburări psihogene cu simptomatica psihotică (psihoze reactive);
 tulburări patopsihologice (psihopatii, tulburări de personalitate,
accentuări grave de caracter etc.).
Haber şi colaboratorii16 au constatat că tabloul clinic al TSPT include
simptome din sfera cognitivă, afectivă, fiziologică, comportamentală
şi relaţională.
Dintre simptomele cognitive evidenţiem următoarele: dificultăţi de
concentrare a atenţiei voluntare şi fixare a memoriei; retrăiri intense
şi repetate ale experienţei traumatice; prezenţa tulburărilor de
senzorialitate (iluzii, halucinaţii); simptome disociative; amnezia
psihogenă, incapacitatea de a-şi aminti aspecte importante ale
traumei; evitarea gândurilor asociate cu evenimentul traumatic; vise
cu coşmaruri repetate; percepţie neobişnuită, adesea distorsionată a
realităţii; afectarea viitorului în ceea ce priveşte profesia, orientarea
profesională sau căsătoria; sentimente de autovinovăţie; lipsa
integrării cognitive a evenimentului traumatic perceput ca un factor
de vulnerabilitate şi interpretare a unor situaţii neutre sau inofensive
ca un pericol şi o ameninţare; rezolvarea unor probleme se asociază
cu crize de anxietate sau mânie.
În sfera afectivă putem regăsi următoarele simptome: stări de
iritabilitate, explozii de mânie; disconfort intens apărut la
confruntarea cu evenimente care simbolizează sau se aseamănă prin
unele aspecte cu experienţa traumatică; reducerea gamei reacţiilor
emoţionale; incapacitatea de a trăi sentimente de dragoste; anestezie
emoţională sau tocire afectivă manifestată prin diminuarea capacităţii
de răspuns afectiv; labilitate emoţională; sentimente de culpabilitate
şi vinovăţie; dispoziţie depresivă, tristeţe; stări de anxietate;
incapacitatea de a trăi bucuria şi plăcerea unor activităţi relaxante.

16
Haber, J. et al. Comprehensive psychiatric nursing. Mosby: St Louis, 1997. 260 p.
44
Reacţiile fiziologice se pot manifesta astfel: dificultăţi la instalarea
sau menţinerea somnului; răspuns exagerat în situaţii în care
persoana este surprinsă sau speriată; reactivitate fiziologică crescută
în prezenţa unui stimul care reactivează amintirile, sentimentele sau
senzaţiile asociate cu trauma; hipervigilenţă; modificarea
parametrilor vitali prin creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii
arteriale.
În sfera comportamentală întâlnim o gamă de simptome variate, cum
ar fi: evitarea fobică a situaţiilor care determină rememorarea
evenimentului stresant; scăderea interesului şi reducerea participării
în cadrul unor activităţi importante; fuga psihogenă manifestată prin
călătorii neaşteptate departe de casă sau asumarea unor identităţi noi;
nelinişte psihomotorie; dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor cotidiene;
schimbări ale stilului de viaţă sau a locuinţei; impulsivitate, episoade
de agresivitate imprevizibilă; dependenţă medicamentoasă faţă de
antialgice sau anxiolitice, utilizate pentru terapia disconfortului
emoţional şi/sau a durerii fizice produse de evenimentele traumatice;
abuz de substanţe psihoactive; tentative de autovătămare corporală.
În sfera relaţională se înregistrează o serie de simptome, de tipul:
detaşare, înstrăinare şi izolare faţă de anturaj; afectarea capacităţii de
trăire a sentimentelor de tandreţe şi intimitate; deteriorarea relaţiilor
maritale şi parentale; distanţare excesivă exprimată în relaţionarea
interpersonală cauzată de teama unei experienţe anterioare de
trădare; evitarea unor dezvăluiri personale determinate de lipsa de
încredere în alte persoane şi de teama de a fi respins.
Simptomele întâlnite în TSPT pot fi considerate, iniţial, o
componentă a răspunsului normal al unei persoane la o experienţă
copleşitoare. Dacă durata existenţei lor depăşeşte trei luni şi se
prelungeşte o perioada de luni sau ani de zile, înseamnă că este vorba
de o tulburare posttraumatică de stres.
Există un şir de metode, considerate drept potrivite pentru cercetarea
tulburărilor de stres posttraumatic. Vom prezenta câteva dintre
acestea, grupându-le în conformitate cu scopul diagnosticului.

45
 A. Metode de cercetare a impactului traumei asupra
victimei adulte şi identificare a simptomaticii
tulburărilor de stres posttraumatic.

În cazul victimelor-adulte sunt utilizate testele propuse mai jos, în

cadrul validării programului de psihodiagnostic fiind identificate
particularităţile distincte ale manifestărilor sindromului de stres
posttraumatic la femei. Ţinând cont de anumite particularităţi ale
vârstei şi ale rolului de victimă a abuzului familial, se recomandă
teste care identifică starea neurofiziologică şi neuropsihică,
consecinţele stresului la nivel psihic, psihosomatic, psihosocial,
capacităţile de rezistenţă la stres şi de relaţionare socială.

46
 Scala de evaluare a influenţei evenimentului traumatic
(Impact of Event Scale-R – IES-R)
Se utilizează în scopul identificării reacţiilor individuale la
evenimentul traumatizant. Este recomandat pentru victimele adulte.
Oferă informaţie despre:
1) tendinţele de evitare a evenimentului traumatic;
2) intruziunea evenimentului traumatic;
3) excitabilitatea fiziologică.
Remarcabilă prin numărul redus de itemi (conţine doar 22 de
enunţuri asupra cărora se poate pronunţa subiectul), IES-R a fost
elaborată şi perfecţionată, ţinându-se cont de rezultatele aplicării în
cercetarea practică. Prima variantă a metodei a fost publicată în 1979
(autori: Horowitz, Wilmer ş.a.), conţinând doar 15 itemi, care
identificau manifestarea simptomelor intruziunii evenimentului
traumatizant şi ale evitării. Varianta publicată în 1995 (Weiss,
Marmar, Metzler) a fost completată cu 6 itemi care se referă la
simptomatica hiperexcitabilităţii şi unul cu scop de a identifica o
caracteristică suplimentară a intruziunii – cea a trăirilor disociative
repetate. Prezentăm în continuare metoda.

47
 Conţinutul metodei
Numele ________________________
Studii __________________________
Statutul marital__________________
Vârsta __________________________
Sex f m
Data „____________” 200__
Instrucţiunea. Mai jos sunt descrise stări ale persoanelor ce au trăit
situaţii foarte stresante. Evaluaţi în ce măsură Dvs. aţi trăit astfel de
emoţii în situaţii asemănătoare.
_______________________________________________________
_______________________________________________________
_______________________________________________________
Pentru aceasta alegeţi şi încercuiţi cifra care ilustrează cât de des
dvs. aţi avut aceste manifestări pe parcursul ultimelor 7 zile, inclusiv
ziua de azi.
Nr. Nici Rar Uneori Deseori
odată 1 3 5
0
1 Orice amintire despre acest eveniment
(situaţie) mă impune din nou să
retrăiesc tot ce s-a întâmplat.
2 Noaptea nu puteam să dorm liniştit.

3 Unele lucruri mă impuneau tot timpul

să mă gândesc la cele întâmplate.
4 Simţeam permanent iritare şi furie.

5 Nu-mi permiteam să mă indispun

când mă gândeam la acel eveniment
sau când ceva îmi amintea despre el.
6 Mă gândeam la cele întâmplate
împotriva voinţei mele.
7 Mi se părea că tot ce a avut loc a fost
ireal sau nu s-a întâmplat cu mine.

48
 8 Mă străduiam să evit tot ce putea să-
mi amintească despre cele întâmplate.
9 În conştiinţă se perindau involuntar
episoade separate din cursul
evenimentului.
10 Tot timpul arătam tensionat şi
tresăream puternic dacă ceva mă
speria.
11 Mă străduiam să nu mă gândesc la
cele întâmplate.
12 Înţelegeam că până acum retrăiesc
momentele celor întâmplate dar nu
făceam nimic pentru a evita aceste
trăiri.
13 Simţeam o înţepenire şi toate
sentimentele legate de cele întâmplate
mă paralizau.
14 Observam că acţionez sau că mă simt
astfel, de parcă mă aflam încă în acea
situaţie.
15 Îmi era greu să adorm.
16 Mă copleşeau emoţiile puternice
legate de acel eveniment.
17 Mă străduiam să exclud din memorie
cele întâmplate.
18 Îmi era greu să-mi concentrez atenţia
la ceva anume.
19 Când ceva îmi amintea despre cele
întâmplate aveam senzaţii fizice
neplăcute: transpiraţie, greaţă,
respiraţie dificilă, pulsul se accelera
etc.
20 Aveam vise urâte despre acel
eveniment
21 Tot timpul eram foarte atent aşteptând
parcă să mi se întâmple ceva rău.

22 Mă străduiam să nu vorbesc cu
nimeni despre cele întâmplate.

Interpretarea rezultatelor:

49
Subscala “intruziune” (IN), suma punctelor: 1, 2, 3, 6, 9, 16, 20.
Subscala “evitare” (AV), suma punctelor: 5, 7, 8, 11, 12, 13, 17, 22.
Subscala “excitare fiziologică” (AR); suma punctelor: 4, 10, 14, 15,
18, 19, 21.
Suma rezultatelor căpătate la cele trei subscale ilustrează impactul
stresului posttraumatic (IES-R).
Intensitatea stresului IN AV AR IES-R
posttraumatic
Joasă Până la Până la Până la Până la
10 10 10 30
Medie 11-18 11-20 11-18 31-56
Înaltă 19-23 21-26 19-23 57-74
Foarte înaltă 24-35 27-40 24-35 75-110
Testul ”Adaptare neuropsihică”, elaborat în cadrul
Institutului Psihoneurologic V. M. Behterev
Permite identificarea sănătăţii psihice sau a psihogenilor (stărilor
nevrotice). Cu ajutorul testului se identifică calitatea sănătăţii psihice
(după clasificatorul lui Frolov B., 1982), la care se atribuie persoana
examinată. În conformitate cu clasificarea lui Frolov B., pot fi
distinse 5 grupuri constituite în baza clasificării sănătăţii psihice –
prezenţei sau absenţei manifestărilor nevrotice:
Grupul I – sănătos;
Grupul II – practic sănătos cu pronostic favorabil;
Grupul III – practic sănătos, dar cu semne pronostice nefavorabile
(prepatologie);
Grupul IV – patologie uşoară;
Grupul V – patologie pronunţată.

50
Chestionarul conţine 26 afirmaţii, care urmează a fi continuate cu
una din 4 variante propuse spre alegere. Fiecare variantă este
apreciată cu punctaje conform grilei anexate.
Timp rezervat pentru completarea chestionarului – 10-15 min.
Prelucrarea rezultatelor se face prin sumarea punctajelor.
Repartizarea pacienţilor în grupuri ale sănătăţii psihice se realizează
în modul următor:
Grupul I – mai puţin de 10 puncte
Grupul II – 11-20 puncte
Grupul III – 21-30 puncte
Grupul IV – 31-40 puncte
Grupul V – peste 40 puncte
Instrucţiune: În chestionar sunt prezentate fenomenele prin care, de
regulă, psihicul uman răspunde la trăirile traumatice ale vieţii. Citiţi-
le cu atenţie şi înregistraţi în fişa de răspuns (cu cifra
corespunzătoare) caracteristicile lor:
 Este şi a fost mereu – 4
 Se manifestă de multă vreme – 3
 A apărut în ultimul timp – 2
 A fost în trecut, dar acum nu mai este – 1
 Nu este şi nici nu a fost – 0
Caracteristici
1. Insomnie, dereglări de somn
2. Senzaţia că oamenii din jur nu sunt binevoitori cu dvs.
3. Dureri de cap
4. Schimbări de dispoziţie fără motive obiective
5. Frică de întuneric
6. Sentimentul că aţi devenit mai rău ca alţii
7. Plângăreţ, predispunere spre lacrimi, plâns

51
8. Senzaţia nodului în gât
9. Frică de înălţime
10. Senzaţia surmenajului, oboselii rapide
11. Neîncredere în forţele proprii
12. Sentimentul vinei puternic pronunţat
13. Îngrijorare, frica de îmbolnăvire de o boală gravă
14. Frica de a se afla singur în încăpere sau afară
15. Frica de a roşi în public
16. Dificultăţi în comunicarea cu oamenii
17. Îngrijorare, frică nemotivată pentru sine sau alţii, frică de
anumite situaţii
18. Tremur al mâinilor, picioarelor, corpului
19. Incapacitatea de a vă reţine / controla emoţiile
20. Dispoziţie scăzută, rea sau deprimată
21. Tahicardie, ritm sporit al bătăilor inimii
22. Anxietate nemotivată, presimţire unor evenimente neplăcute
23. Indiferenţă faţă de tot ce se întâmplă
24. Iritabilitate sporită, impulsivitate
25. Transpiraţie sporită
26. Senzaţia slăbiciunii generale, a apatiei

52
 Chestionarul de identificare a tensiunii neuropsihice de T.
Nemcinov
Este oportun pentru stabilirea nu numai a stărilor de moment, dar şi a
situaţiei de până la evenimentul traumatic.
Chestionarul prezintă o listă a simptomelor tensiunii neuropsihice,
alcătuită în baza datelor observaţiilor clinico-psihologice şi conţine
30 caracteristici de bază ale stării date, împărţite în trei grade de
exprimare.
Prelucrarea rezultatelor se face prin sumarea balurilor, obţinute după
următorul principiu:
 pentru semnul ”+” plasat în rândul afirmaţiei a) se pune 1
punct;
 pentru rândul b) – 2 puncte;
 pentru rândul c) – 3 puncte.
Suma minimă a punctajelor ce poate fi obţinută este de 30, iar
maximă – de 90.
Gradul de exprimare ”slab” sau ”defensiv” al tensiunii neuropsihice
se situează între 30 şi 50 puncte; gradul ”moderat” sau ”intensiv” –
51-70 puncte; gradul de exprimare ”înalt” sau ”extensiv” – 71-90
puncte.
Instrucţiune: ”Vă rugăm să completaţi în partea dreapta a fişei,
utilizând semnul ”+”, acele rânduri, conţinutul cărora corespunde
particularităţilor stării Dvs. la momentul de faţă”.
Nr. Conţinutul simptomului Nota
1. Prezenţa disconfortului fizic:
a) lipsa totală a senzaţiilor fizice neplăcute
b) sunt prezente unele senzaţii neplăcute
nesemnificative, care nu încurcă în procesul de lucru
c) sunt prezente senzaţii fizice neplăcute multiple,
care încurcă în procesul de lucru
2. Prezenţa senzaţiilor de durere:
a) lipsa totală a senzaţiilor de durere
b) periodic apar unele senzaţii de durere, dar acestea
53
 repede dispar şi nu încurcă în procesul de lucru
c) senzaţii permanente de durere, care încurcă în
procesul de lucru
3. Senzaţii de febră:
a) lipsa senzaţiilor de febră
b) senzaţii de căldură, temperatură crescută a
corpului
c) senzaţia răcirii corpului, membrelor, senzaţia
”frigului”
4. Starea tonusului muscular:
a) tonus muscular obişnuit
b) tonus muscular puţin ridicat, senzaţia unei tensiuni
musculare moderate
c) tensiune musculară sporită, ticuri musculare în
muşchii faciali, ai gâtului, mâinilor (ticuri, tremur)
5. Coordonarea mişcărilor:
a) obişnuită
b) sporirea exactităţii, coordonaţiei mişcărilor în
timpul scrisului sau altor acţiuni, senzaţia „uşurimii
mişcărilor”
c) scăderea exactităţii mişcărilor, dereglarea
coordonaţiei motrice, înrăutăţirea scrisului, dificultăţi
în realizarea mişcărilor fine, ce necesită o exactitate
sporită
6. Starea activităţii motrice generale:
a) activism motor obişnuit
b) sporirea activismului motor, sporirea vitezei şi
energiei acţiunilor
c) o sporire bruscă a activismului motor
7. Senzaţiile în sistemul cardio-vascular:
a) lipsa senzaţiilor neplăcute în regiunea inimii
b) senzaţia sporirii activităţii inimii, care însă nu
încurcă lucrului
c) senzaţii neplăcute în regiunea inimii, sporirea
ritmului bătăilor inimii, senzaţia ”de strângere” în
regiunea inimii, împunsături, dureri de inimă
8. Manifestări ale tractului gastrointestinal:
a) lipsa unor senzaţii neplăcute în abdomen

54
 b) senzaţii rare de disconfort abdominal, care trec
repede şi nu încurcă procesului de lucru
c) senzaţii neplăcute exprimate în abdomen – dureri,
scăderea apetitului, senzaţia de greaţă, sete etc.
9. Manifestări ale organelor respiratorii:
a) lipsa unor senzaţii
b) sporirea ritmului şi profunzimii respiraţiei, care
însă nu încurcă în procesul de lucru
c) schimbări semnificative ale respiraţiei – sufocare,
insuficienţă respiratorie, senzaţia ”nodului în gât”
10. Manifestări ale sistemului excretor:
a) lipsa unor schimbări ale funcţiei organelor
excretorii
b) activizarea moderată a funcţiei excretorii – dorinţa
de a merge mai des la veceu, păstrând capacitatea de
reţinere
c) sporirea bruscă a dorinţei de a merge mai des la
veceu, dificultăţi în reţinerea scaunului
11. Starea sistemului sudoripar:
a) transpiraţie obişnuită
b) sporirea moderată a transpiraţiei
c) o stare de transpiraţie abundentă ”transpiraţie
rece”
12. Starea mucoasei gurii:
a) stare obişnuită fără schimbări
b) sporirea moderată a salivaţiei
c) senzaţia uscăciunii gurii
13. Culoarea pielii:
a) culoare obişnuită a pielii feţei, gâtului, mâinilor
b) înroşirea pielii feţei, gâtului, mâinilor
c) culoare palidă a pielii feţei, gâtului, apariţia pe
mâini a nuanţei mărmurii (pete)
14. Sensibilitate faţă de iritanţii externi:
a) lipsa unor schimbări, sensibilitate obişnuită
b) creştere moderată a sensibilităţii faţă de iritanţii
externi, care însă nu încurcă în procesul de lucru
c) acutizarea bruscă a sensibilităţii, fixaţie pe iritanţii
secundari

55
15. Sentimentul încrederii în sine, forţele proprii:
a) de regulă, sentimentul încrederii în sine şi forţele
proprii
b) sentiment al încrederii în forţele proprii sporit,
orientare spre succes
c) sentiment al neîncrederii în sine, sentiment al
insuccesului, pierderii
16. Dispoziţia:
a) dispoziţie obişnuită
b) dispoziţie crescută, senzaţia tonusului crescut,
senzaţia satisfacţiei de muncă sau de altă activitate
c) dispoziţie scăzută, deprimare
17. Particularităţile somnului:
a) somn obişnuit, liniştit
b) somn bun, relaxant pentru următoarea zi
c) somn neliniştit, cu deşteptări dese şi visuri care se
repetă pe parcursul câtorva zile
18. Particularităţile stării emoţionale generale:
a) lipsa unor schimbări în sfera emoţiilor şi
sentimentelor
b) sentimentul îngrijorării, responsabilităţii pentru
munca exercitată, hazard, dorinţă activă de a acţiona
c) sentimentul fricii, disperare, panică
19. Rezistenţa la frustrare:
a) rezistenţă la frustrare în normă, fără schimbări
b) sporirea rezistenţei la frustrare în cadrul
activităţilor de muncă, manifestarea capacităţii de a
munci în gălăgie şi manifestarea altor incomodităţi
c) scăderea considerabilă a rezistenţei la frustrare,
incapacitatea de a munci în condiţiile stimulilor
perturbatori
20. Particularităţile vorbirii:
a) vorbire obişnuită
b) activism verbal sporit, creşterea tonului vocii,
accelerarea vorbirii fără înrăutăţirea calităţii vorbirii
(structura gramaticală, logica vorbirii etc.)
c) disfuncţii ale vorbirii – apariţia pauzelor
îndelungate în vorbire, blocaje, sporirea numărului

56
 cuvintelor-parazit, bâlbâială, ton redus al vocii
21. Aprecierea generală a stării psihice:
a) stare psihică normală, obişnuită
b) o stare de mobilizare generală, pregătire sporită de
muncă, organizare, tonus psihic înalt
c) senzaţia surmenajului psihic, dezorganizare,
apatie, atenţie redusă, tonus psihic redus
22. Particularităţile memoriei:
a) memorie în normă
b) îmbunătăţirea memoriei – uşor îşi aminteşte de ce
are nevoie
c) înrăutăţirea memoriei
23. Particularităţile atenţiei:
a) atenţie obişnuită, fără schimbări
b) îmbunătăţirea capacităţii de concentrare a atenţiei,
abstractizare de la lucrurile secundare
c) înrăutăţirea atenţiei, incapacitate de concentrare,
distragere uşoară
24. Agerimea minţii:
a) agerime obişnuită
b) agerime crescută, ingeniozitate
c) agerime redusă, dezorganizare, dezorientare
25. Capacitate de muncă intelectuală:
a) Capacitate de muncă intelectuală obişnuită
b) Capacitate de muncă intelectuală crescută
c) Capacitate de muncă intelectuală redusă, surmenaj
intelectual rapid
26. Fenomene ale disconfortului psihic:
a) lipsa oricăror senzaţii neplăcute şi trăirilor din
partea psihicului în general
b) senzaţia disconfortului psihic, sporirii activităţii
psihice sau a senzaţiilor episodice, care dispar repede
şi nu încurcă procesului de lucru
c) senzaţii de disconfort psihic pronunţate puternic,
diverse şi multiple, care încurcă procesului de lucru
27. Gradul răspândirii simptomelor tensiunii
neuropsihice:
a) semne episodice slab pronunţate ale tensiunii

57
 neuropsihice, la care nu se atrag atenţie
b) semne evidente ale tensiunii neuropsihice care nu
încurcă procesului de lucru, ci dimpotrivă,
favorizează sporirea productivităţii
c) simptome multiple şi neplăcute ale tensiunii
neuropsihice, ce vin din diferite organe şi sisteme ale
organismului şi încurcă procesului de lucru
28. Frecvenţa apariţiei tensiunii neuropsihice:
a) senzaţii ale tensiunii neuropsihice, practic, nu apar
b) unele simptome ale tensiunii neuropsihice se
dezvoltă doar în condiţiile unor situaţii dificile reale
c) simptome ale tensiunii neuropsihice care se
dezvoltă foarte des şi adesea fără cauze obiective
29. Durata tensiunii neuropsihice:
a) foarte scurtă, nu mai mult de câteva minute,
repede dispare, până la sfârşirea situaţiei dificile
b) durează pe parcursul întregii perioade de aflare în
condiţiile situaţiei dificile şi realizării lucrului
important, dispare în scurt timp după terminarea ei
c) tensiune neuropsihică persistentă, ce nu dispare
încă mult timp după terminarea situaţiei dificile
30. Intensitatea tensiunii neuropsihice:
a) lipsa totală a intensităţii neuropsihice sau
intensitate foarte slabă
b) simptome moderate, clare ale tensiunii
neuropsihice
c) simptome pronunţate, de o intensitate mare a
tensiunii neuropsihice

Chestionar de identificare expres a disfuncţiilor

somatoforme elaborat în cadrul Institutului de Sănătate
Psihică şi Reabilitare din Erevan
Chestionarul Express DPS a fost elaborat de către o grupă de
specialişti ai Institutului de Sănătate Psihică şi Reabilitare „Stress”
(or. Erevan, Armenia) în anul 1992, a fost testat la valabilitate şi
fiabilitate ani la rând, fiind aplicat chiar şi pe persoanele afectate de
cutremurul din Armenia (1988). Mai târziu, Chestionarul DPS a fost
aprobat în cadrul Institutului Psihoneurologic V. M. Behterev.
58
În baza cercetărilor efectuate a fost stabilită structura patodinamică a
DPS-ului. În structura dată componenta somatică (tulburările
senzaţiilor corporale) iese în prim plan, iar componenta psihică
(tulburările psihice propriu-zise) nu este conştientizată de către
bolnav. Întrebările diagnostice ale DPS-ului au fost elaborate în baza
observărilor proprii, precum şi împrumutate din MMPI (în particular,
acestea sunt întrebările scalelor: Psihastenie, Depresie, Hipocondrie).
Chestionarul cuprinde trei scale a câte 13 întrebări: Astenia, Depresia
şi Hipocondria.
Scala „Astenie”
1. Simt cum îmi slăbesc puterile.
2. Am devenit irascibil.
3. Obosesc repede de la activităţile ordinare.
4. Greu suport lumina, sunetele şi mirosurile puternice.
5. Îmi este greu să mă concentrez.
6. Am început să dorm rău.
7. Starea mea de spirit se schimbă pe parcursul zilei.
8. Simt letargie/moleşeală şi oboseală în organism.
9. Îmi este greu să-mi reţin sentimentele.
10. Îmi este greu să gândesc şi să judec.
11. Deseori îmi dau seama că mă repet în gânduri, acţiuni, fără a
le duce la un sfârşit.
12. Deseori tind să dorm pe parcursul zilei.
13. Treptat mi se înrăutăţeşte memoria.
Scala „Depresie”
1. Viaţa îmi pare goală şi lipsită de sens.
2. Nu pot să scap de gândurile neplăcute ce-mi vin în minte.
3. Simt cum îmi pierd energia şi-mi scad puterile.
4. Nu pot face ceea ce ştiu că trebuie de făcut.
5. M-am dezamăgit pe mine însumi.
6. Nu am puteri pentru a mă impune să fac ceva.
7. Îmi este greu să fac lucrurile pe care eram obişnuit să le fac
permanent.

59
 8. Îmi este trist.
9. Nu sunt capabil să gândesc cu aceeaşi claritate precum
înainte.
10. Am pierdut interesul pentru lucrurile care-mi plăceau.
11. Memoria nu mai e cea de odinioară.
12. Nu am speranţe pentru viitor.
13. Mă simt mai puţin fericit decât alte persoane.
Scala „Hipocondrie”
1. Deseori îmi fac griji că sufăr de o boală serioasă.
2. Deseori mă deranjează senzaţiile de durere în organism.
3. Îmi imaginez ce se întâmplă în corpul meu.
4. Deseori îmi fac griji pentru sănătatea mea.
5. Mă deranjează simptomele unei boli grave.
6. Mă preocupă faptul cum să-mi înving boala.
7. Mă irit dacă cineva îmi spune că arăt bine, dar eu mă simt
prost la momentul dat.
8. Consider că mă deranjează foarte multe şi diverse simptome.
9. Îmi este greu să uit de mine şi să mă preocup de altceva.
10. Îmi este greu să cred în cuvintele medicului atunci când
acesta îmi spune că nu am nimic serios pentru care aş putea
să-mi fac griji.
11. Consider că cei care mă înconjoară nu i-au atitudine serioasă
faţă de boala mea.
12. De sănătatea mea îmi fac mai multe griji decât alţii.
13. Mă tem să mă îmbolnăvesc.
Pentru fiecare răspuns afirmativ (+) obţineţi un punct ceea ce indică
prezenţa unor tulburări. Prezenţa asteniei, depresiei sau hipocondriei
se constată în cazul obţinerii a 7 sau mai multe puncte la fiecare
scală. Numărul maxim de puncte este de 39, iar minim 0 puncte. În
acest sens clientului îi pot fi aduse toate 39 întrebări sau separat pe
fiecare scală (câte 13 întrebări).
Scalele chestionarului au fost aprobate prin sondaj pe un eşantion
aleator de peste 1400 de pacienţi, care s-au adresat cardiologului,

60
gastroenterologistului, terapeutului, neurologului şi
psihoterapeutului.
Cel mai frecvent, pe bază de fişe medicale, au fost diagnosticate
următoarele patologii: gastrită cronică, boală ulceroasă, colecistită,
hepatită, distonie neurocirculatorie, osteochondroză, radiculită,
cardiopatie ischemică, boală hipertonică şi altele.
Analiza chestionarelor a arătat că majoritatea pacienţilor au un nivel
ridicat al componentei „psihice” în prezenţa tuturor tipurilor de
senzaţii corporale. Simptome de astenie s-au depistat la – 60%,
hipocondrie – la 57%, semne de depresie – la 54% dintre pacienţi. În
general, circa 80% din pacienţi policlinicii au avut careva probleme
psihopatologice.
Acest studiu va permite să se identifice în mod adecvat rolul şi
importanţa componentei «somatice» şi «psihice» în structura de
manifestări psihopatologice la pacienţii care s-au adresat la clinică.
Metoda este foarte uşor de utilizat şi nu necesită pregătire
suplimentară. Ea are mai multe avantaje:
 Ajută la evitarea investigaţiilor nejustificate, multianuale şi
deseori puţin eficiente a pacienţilor la diverşi specialişti;
 Contribuie la reducerea substanţială a costurilor legate de
examinarea pacienţilor;
 Permite concentrarea şi utilizarea corectă a potenţialului
medical, fără a-l distrage pentru reexaminarea pacienţilor.
Chestionarul de stabilire a gradului de exprimare a
simptomaticii psihopatologice
(Symptom Check LIST-90-Revised – SCL-90-R)
Scalele identifică 9 tulburări simptomatice:
1) somatizare;
2) tulburări obsesiv-compulsive;
3) sensibilitate interpersonală;
4) depresie;
5) anxietate;
6) ostilitate;
7) anxietate fobică;

61
 8) simptome paranoidale;
9) psihotism.
Instrucţiune: Mai jos sunt descrise problemele şi plângerile care
uneori apar la oameni. Citiţi vă rog fiecare punct foarte atent.
Încercuiţi cifra care vă caracterizează disconfortul sau anxietatea în
legătură cu problema în ultima săptămână, inclusiv ziua de azi.
Încercuiţi doar o cifră la fiecare punct fără a omite următoarea
întrebare. Dacă veţi dori să vă schimbaţi răspunsul, puteţi folosi
radiera.
Nr. Cât de tare vă irită, deranjează Nu Pu Me Ta Foa
următoarele manifestări: ţin diu re rte
tare
1. Dureri de cap 0 1 2 3 4
2. Nervozitate sau tremor intern 0 1 2 3 4
3. Gânduri neplăcute, obsesive, ce se repetă 0 1 2 3 4
4. Slăbiciuni şi ameţeli 0 1 2 3 4
5. Pierderea plăcerii sexuale sau a plăcerii în 0 1 2 3 4
general
6. Sentimentul că sunteţi nemulţumit de alţii 0 1 2 3 4
7. Senzaţia că cineva vă poate conduce 0 1 2 3 4
gândurile
8. Senzaţia că în toate neplăcerile dvs. sunt 0 1 2 3 4
vinovaţi alţii
9. Probleme de memorie 0 1 2 3 4
10. Neglijenţa dvs. 0 1 2 3 4
11. Ciuda sau iritarea de la stimuli, chiar şi de 0 1 2 3 4
la cei slab manifestaţi
12. Dureri de inimă sau ale cutiei toracice 0 1 2 3 4
13. Sentimentul de frică în spaţii deschise sau 0 1 2 3 4
pe stradă
14. Scăderea randamentului de muncă sau 0 1 2 3 4
lentoare
15. Gânduri suicidale 0 1 2 3 4
16. Auziţi voci pe care nu le aud alţii 0 1 2 3 4
17. Tremor 0 1 2 3 4
18. Sentimentul că nu puteţi avea încredere în 0 1 2 3 4
majoritatea oamenilor
19. Lipsa poftei de mâncare 0 1 2 3 4
20. Lăcrimare 0 1 2 3 4
62
21. Timiditate sau anxietate în comunicarea 0 1 2 3 4
cu persoanele de sex opus
22. Senzaţia că sunteţi într-o situaţie fără 0 1 2 3 4
rezolvare
23. Frică fără motiv sau frică neaşteptată 0 1 2 3 4
24. Furie, pe care n-o puteţi controla 0 1 2 3 4
25. Frica de a ieşi singur din casă 0 1 2 3 4
26. Sentimentul că sunteţi vinovat în multe 0 1 2 3 4
dintre situaţii
27. Dureri în regiunea lombară 0 1 2 3 4
28. Senzaţia că ceva vă împiedică să realizaţi 0 1 2 3 4
ceva
29. Sentimentul de singurătate 0 1 2 3 4
30. Lipsa bunei dispoziţii, apatie 0 1 2 3 4
31. Prea multe frici din diferite motive 0 1 2 3 4
32. Lipsa de interes faţă de orice 0 1 2 3 4
33. Sentiment de frică 0 1 2 3 4
34. Sentimentele dvs. sunt uşor de rănit 0 1 2 3 4
35. Senzaţia că cineva poate pătrunde în 0 1 2 3 4
gândurile dvs.
36. Sentimentul că alţii nu vă înţeleg sau nu 0 1 2 3 4
vă compătimesc
37. Sentimentul că oamenii nu sunt prietenoşi 0 1 2 3 4
sau ei nu vă plac
38. Necesitatea de a face totul foarte lent 0 1 2 3 4
pentru a nu greşi
39. Bătăile inimii sunt intense sau puternice 0 1 2 3 4
40. Greaţă sau disfuncţie a stomacului 0 1 2 3 4
41. Sentimentul că sunteţi mai rău decât alţii 0 1 2 3 4
42. Dureri în muşchi 0 1 2 3 4
43. Sentimentul că alţii vă urmăresc sau vă 0 1 2 3 4
bârfesc
44. Vă este greu să adormiţi 0 1 2 3 4
45. Necesitatea de a verifica şi a reverifica 0 1 2 3 4
ceea ce faceţi
46. Dificultăţi în luarea deciziei 0 1 2 3 4
47. Frica de a călători cu autobuzul, cu 0 1 2 3 4
metroul, cu trenul
48. Respiraţie dificilă 0 1 2 3 4
49. Crize de căldură sau frisoane 0 1 2 3 4
50. Simţiţi necesitatea de a evita unele locuri 0 1 2 3 4

63
 sau acţiuni, deoarece ele vă sperie
51. Uşor vă pierdeţi gândul 0 1 2 3 4
52. Amorţeală sau unele senzaţii de 0 1 2 3 4
împunsături prin tot corpul
53. Nod în gât 0 1 2 3 4
54. Sentimentul că viitorul este fără 0 1 2 3 4
perspectivă
55. Vă este greu să vă concentraţi 0 1 2 3 4
56. Senzaţia de slăbiciune în diferite părţi ale 0 1 2 3 4
corpului
57. Senzaţia de tensiune sau iritare 0 1 2 3 4
58. Greutate în terminaţii 0 1 2 3 4
59. Gânduri despre moarte 0 1 2 3 4
60. Supraalimentare 0 1 2 3 4
61. Sentimentul de jenă când oamenii vă 0 1 2 3 4
urmăresc sau vorbesc despre dvs.
62. Că în cap se învârt gânduri străine 0 1 2 3 4
63. Impulsurile care mă provoacă să comit 0 1 2 3 4
traume fizice sau vătămări altora
64. Insomnia care apare spre dimineaţă 0 1 2 3 4
65. Necesitatea de a repeta acţiuni: de a mă 0 1 2 3 4
atinge, a mă spăla, pieptăna etc.
66. Somn neliniştit şi anxios 0 1 2 3 4
67. Impulsurile de a strica sau a distruge ceva 0 1 2 3 4
68. Prezenţa gândurilor sau a convingerilor 0 1 2 3 4
pe care nu le împărtăşesc alţii
69. Timiditate prea pronunţată în 0 1 2 3 4
comunicarea cu alţii
70. Sentimentul de incomoditate în locuri 0 1 2 3 4
publice (magazine, cinematografe)
71. Sentimentul că ce na-ţi face, necesită mult 0 1 2 3 4
efort
72. Crize de panică sau groază 0 1 2 3 4
73. Timiditate când mâncaţi sau beţi în locuri 0 1 2 3 4
publice
74. Că des iniţiaţi discuţii aprinse 0 1 2 3 4
75. Nervozitatea ce apare când rămâneţi 0 1 2 3 4
singur
76. Că alţii nu apreciază adecvat realizările 0 1 2 3 4
dvs.
77. Sentimentul de singurătate chiar atunci 0 1 2 3 4

64
 când vă înconjoară alte persoane
78. Agitaţie atât de puternică, încât nu puteţi 0 1 2 3 4
sta locului
79. Sentimentul de nulitate a propriei 0 1 2 3 4
persoane
80. Sentimentul că se va întâmpla ceva rău 0 1 2 3 4
81. Că strigaţi şi aruncaţi cu obiecte 0 1 2 3 4
82. Frica că veţi leşina în public 0 1 2 3 4
83. Sentimentul că oamenii se vor folosi de 0 1 2 3 4
încrederea dvs. dacă le veţi permite
84. Gânduri sexuale ce irită 0 1 2 3 4
85. Gândurile că trebuie să fiţi pedepsit 0 1 2 3 4
pentru păcate
86. Gânduri de coşmar sau preziceri 0 1 2 3 4
87. Gânduri că corpul dvs. nu este în regulă 0 1 2 3 4
88. Că nu simţiţi atracţie faţă de nici o 0 1 2 3 4
persoană
89. Sentimentul de vină 0 1 2 3 4
90. Gândurile că în conştiinţa dvs. ceva nu 0 1 2 3 4
este în regulă

Interpretarea rezultatelor:
1. Somatizare ( Somatization- SOM) -12 puncte: 1, 4, 12, 27,
40, 42, 48, 49, 52, 53, 56, 58.
2. Tulburare obsesiv-compulsivă (Obssesive-Compulsive (O-
C))-10 puncte: 3, 9, 10, 28, 38, 45, 46, 51, 55, 65.
3. Senzitivitate interpersonală (Interpersonal Senzitivity-
INT))- 9 puncte: 6, 21, 34, 36, 37, 41, 61, 69, 73.
4. Depresia (Depression (DEP))- 13 puncte: 5, 14, 15, 20, 22,
26, 29, 30, 31, 32, 54, 71, 79.
5. Anxietate (Anxiety (ANX))- 10 puncte: 2, 17, 23, 33, 39, 57,
72, 78, 80, 86.
6. Ostilitate (Hostility (HOS))- 6 puncte: 11, 24, 63, 67, 74, 81.
7. Anxietate fobică (Phobic Anxiety (PHOB))- 7 puncte: 13,
25, 47, 50, 70, 75, 82.
8. Simptome paranoidale ( Paranoid Ideation (PAR))- 6 puncte:
8, 18, 43, 68, 76, 83.

65
 9. Psihotism ( Psyhoticism (PSY))- 10 puncte:7, 16, 35, 62, 77,
84, 85, 87, 88, 90.
10. Întrebări suplimentare ( Additional Items (ADD))- 7 puncte:
19, 60, 44, 59, 64, 66, 89.
Mai întâi datele se adună, apoi se împart la numărul de puncte la
fiecare scală, excepţie face scala de întrebări suplimentare.
Pentru a determina trei indicatori de bază, e necesar de făcut suma
tuturor rezultatelor la 90 întrebări şi facem împărţirea la 90. Această
cifră ne va indica indicele general al gravităţii stării (GSI).
În următoarea etapă se calculează suma tuturor cifrelor diferite de
zero, pentru a obţine suma generală de simptome, care au obţinut
rezultate afirmative, adică indicele PST.
Ultima etapă este calcularea indicelui simptomelor distresului PSDI,
care se obţine prin împărţirea rezultatului general obţinut la suma
PST.
Scala depresiei Beck (Beck Depresion Scale)
Este utilizată în scop de depistare a simptomelor depresive la
momentul cercetării. Iniţial scala a fost concepută pentru interviu,
unde examinatorul citea în voce fiecare item, clientul având o copie
în faţă alegea un răspuns. Astăzi scala este utilizată prin administrare
individuală. Scala constă din 21 itemi cu 4 alternative de răspuns
fiecare. Clientul este rugat să aleagă alternativa cea mai potrivită
pentru el la momentul dat. Scala exclude stabilirea diagnosticului de
depresie, ci doar estimează severitatea, intensitatea confirmând
simptomatologia.
Validitatea = 0,9.
Fidelitatea =0,75.
Fiecare item este cotat de la 0 la 3, astfel cota globală se obţine prin
însumarea valorilor primite.
Instrucţiune: Citiţi cu atenţie propoziţiile de mai jos, ce reflectă
starea D-voastră în ultima săptămână. în dependenţă de faptul care

66
răspuns vi se potriveşte mai mult, bifaţi cifra corespunzătoare. Dacă
nu puteţi decide între două răspunsuri, marcaţi cifra mai mare.
Nume______________________
Prenume____________________
Vârsta ________ Sexul _________ Data _____________________

1. 0 Nu mă simt trist
1 Mă simt trist
2 Sunt trist permanent şi nu pot evada din această stare
3 Sunt atât de trist şi nefericit, încât nu pot să mai rezist
2. 0 Nu mă descurajează viitorul
1 Mă descurajează viitorul
2 Nu am ce aştepta cu nerăbdare
3 Simt că viitorul este disperat şi lucrurile nu vor merge bine
3. 0 Nu am sentimente de insucces
1 Simt că am mai mult insucces decât alte persoane
2 Privind înapoi viaţa mea voi vedea o mulţime de insuccese
3 Simt că sunt un insucces ca persoană în sine
4. 0 Sunt satisfăcută de diverse lucruri
1 Nu mă pot bucura de lucruri ca de obicei
2 Nu am satisfacţie de la nimic
3 Mă insatisfacţie şi mă plictiseşte orice în jur
5. 0 Nu mă simt vinovat
1 O parte din timp mă simt vinovat
2 Majoritatea timpului mă simt vinovat
3 Permanent mă simt vinovat
6. 0 Nu simt să fiu pedepsit
1 Simt că aşi putea fi pedepsit
2 Aştept să fiu pedepsit.
3 Simt că sunt pedepsit
7. 0 Nu mă dezaprob
1 Mă dezaprob
2 Sunt dezgustător
3 Mă urăsc
67
8. 0 Nu simt să fiu mai rău decât altcineva
1 Sunt critic faţă de mine pentru greşeli
2 Mă blamez tot timpul pentru greşeli
3 Mă blamez pentru orice rău ce se întâmplă
9. 0 Nu am nici idee, de sinucidere
1 Am idei de sinucidere, dar nu le-şi putea realiza
2 Mi-ar plăcea să mă sinucid
3 M-aş sinucide dacă aşi avea şansa
10. 0 Plâng puţin
1 Plâng mai mult decât obişnuiam
2 Plâng permanent
3 Obişnuiesc să plâng mai mult decât mi-aşi dori
11. 0 Nu mă simt iritat
1 Sunt deranjat şi iritat puţin mai mult
2 Sunt iritat permanent
3 Mă irită toate lucrurile din jurul meu
12. 0 Nu am pierdut interesul faţă de alţi oameni
1 Mai puţin mă interesează oamenii ca de obicei
2 Am pierdut interesul faţă de alţi oameni :
3 Am pierdut orice interes faţă de oameni
13. 0 Pot să iau decizii la fel de bine
1 Am dubii în luarea deciziilor
2 Întâmpin dificultăţi în luarea deciziilor
3 Nu mai pot lua decizii
14. 0 Nu simt să arăt mai rău decât de obicei
1 Mă deranjează că arăt "bătrân" sau neatractiv
2 Simt că permanent au loc modificări în exteriorul meu,
făcându-mă neatractiv
3 Cred că arat groaznic
15. 0 Pot lucra la fel de bine ca de obicei
1 Depun un mare efort pentru a începe ceva
2 A face ceva e o pedeapsă pentru mine
3 Nu mai pot face nimic
16. 0 Pot dormi la fel de bine ca de obicei
1 Nu pot dormi liniştit

68
 2 Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme şi-mi este foarte greu
să adorm
3 Mă trezesc mult mai devreme şi nu mai pot dormi
17. 0 Nu simt oboseala
1 Obosesc puţin mai mult ca de obicei
2 Obosesc foarte des
3 Sunt destul de obosit să şi mai fac ceva
18. 0 Apetitul meu este la fel de bun ca de obicei
1 Apetitul meu este puţin mai rău
2 Apetitul meu este mult mai rău ca de obicei
3 Nu am nici un apetit
19. 0 Nu am pierdut din greutate
1 Am pierdut mai mult de 3 kg
2 Am pierdut mai mult de 6 kg
3 Am pierdut mai mult de 9 kg
20. 0 Nu mă îngrijorează sănătatea mea
1 Mă îngrijorează problemele fizice de genul - dureri,
constipaţii, crize de stomac
2 Sunt foarte îngrijorat de problemele fizice, îmi este greu să
mă gândesc la altceva
3 Sunt atât de îngrijorat de problemele fizice încât nu mai pot
gândi nimic
21. 0 N-am observat modificări în interesul meu faţă de sexul
opus
1 Sexul opus mă interesează mai puţin ca de obicei
2 Interesul meu faţă de sexul opus a scăzut simţitor
3 Am pierdut complet interesul faţă de sexul opus
Evaluarea are loc conform următoarelor nivele.
0-9 normal
10-14 depresie borderline
15-20 depresie uşoară
21-30 depresie moderată
31-40 depresie severă

69
 41-63 depresie foarte severă
Dacă scorul final este egal sau mai mare decât 15, se recomandă
consultaţia psihologului, în speţă dacă itemii 2, 9, 16, 17, 18, 19 au
luat valori ridicate. Pentru a face o concluzie finală referitor la
depresie, este necesară prezenţa simptomelor date cel puţin două
săptămâni.
Testul încrederii în sine Romek V.G.
Instrucţiune: Alegeţi din cele trei variante de enunţuri doar una, care
reflectă în cea mai mare măsură propria părere în raport cu
afirmaţiile prezentate mai jos. Enunţurile din coloana B, străduiţi-vă
să le utilizaţi cât mai rar posibil (nu mai des de 1 dată la 3 – 4
întrebări).
Apreciaţi răspunsurile în modul următor. Calculaţi numărul de
răspunsuri pentru fiecare din coloanele A-C:
1) dacă aţi ales răspunsuri predominant din coloana A (20-30),
atunci nu sunteţi încrezut în sine, remarcându-vă prin timiditate,
anxietate, aveţi nevoie de suport social şi ajutor specializat oferit
de un psiholog sau psihoterapeut
2) dacă aţi ales 10-19 răspunsuri în coloana A sunteţi puţin încrezut
în sine, urmează să mai lucraţi asupra propriei asertivităţi, n-ar fi
rău, dacă a-ţi face aceasta cu ajutorul unui specialist
3) dacă aţi ales 10-19 răspunsuri în coloana C, sunteţi, în general, o
persoană destul de încrezută în sine, însă aveţi tendinţa să vă
verificaţi în anumite situaţii propriile opinii şi comportamente,
solicitând opiniile apropiaţilor sau ale specialiştilor
4) dacă aţi ales 20-25 răspunsuri în coloana C sunteţi de invidiat: vă
remarcaţi prin încredere în sine, care, însă, nu întrece limitele
normalului
5) dacă aţi ales 26-30 răspunsuri în coloana C urmează să vă puneţi
pe gânduri: sau încrederea în sine întrece limitele bunei cuviinţe
în anumite circumstanţe manifestându-vă cu o oarecare doză de
vehemenţă, agresivitate, sau nu aţi fost întotdeauna sincer în
răspunsurile Dvs.

70
6) dacă aveţi mai mult de 15 răspunsuri în coloana B, verificaţi-vă
încă o dată, alegând variantele care va caracterizează mai mult
din coloanele A şi C.
Nr. Afirmaţii A B C
1. Chiar dacă nu am dispoziţie, am grijă Da, deseori Nu pot Nu, mai
să nu-i indispun pe ceilalţi. răspunde mult
exact negativ
2. În prezenţa unei persoane autoritare Da, deseori Nu pot Nu, mai
(de ex. directorul şcolii) mă intimidez răspunde mult
uşor. exact negativ
3. Sunt o persoană destul de Nu, mai Nu pot Da, deseori
independentă. mult răspunde
negativ exact
4. Atunci când apare o contradicţie între Da, deseori Nu pot Nu, mai
mine şi o persoană apropiată, prefer răspunde mult
să cedez pentru a evita cearta. exact negativ
5. Dacă în timpul serviciului, şeful se Da, deseori Nu pot Nu, mai
apropie de biroul meu, mă simt răspunde mult
incomod. exact negativ
6. Aleg, destul de uşor, acea strategie Nu, mai Nu pot Da, deseori
comportamentală, care îmi oferă cele mult răspunde
mai mari posibilităţi de a obţine ceea negativ exact
ce mi-am propus ca scop.
7. Circumstanţele sunt mai puternice ca Da, deseori Nu pot Nu, mai
mine, ceea ce mă face să mă dezic de răspunde mult
la mai multe lucruri. exact negativ
8. Mă incomodez, dacă alţii îmi propun Da, deseori Nu pot Nu, mai
ajutor. răspunde mult
exact negativ
9. Pot spune că, în general, îmi dirijez Nu, mai Nu pot Da, deseori
singur soarta. mult răspunde
negativ exact
10. Îmi este dificil să comunic altora Da, deseori Nu pot Nu, mai
despre propriile sentimente, trăiri. răspunde mult
exact negativ
11. Sunt impus să mă lupt cu propria Da, deseori Nu pot Nu, mai
timiditate. răspunde mult
exact negativ
12. Sunt multe lucruri cu care mă pot Nu, mai Nu pot Da, deseori
mândri. mult răspunde
negativ exact

71
13. Sunt nevoit să-mi ascund propriile Da, deseori Nu pot Nu, mai
sentimente, trăiri. răspunde mult
exact negativ
14. Dacă în timpul discuţiei apare o Da, deseori Nu pot Nu, mai
pauză, atunci mă zăpăcesc. răspunde mult
exact negativ
15. Decizia o iau repede, fără multe Nu, mai Nu pot Da, deseori
calculări „pro” şi „contra”. mult răspunde
negativ exact
16. Reuşesc uşor să cer executarea unui Nu, mai Nu pot Da, deseori
lucru. mult răspunde
negativ exact
17. Când mă confrunt cu careva probleme Da, deseori Nu pot Nu, mai
la serviciu, mi-e ruşine să mă adresez răspunde mult
şefului sau altei persoane competente. exact negativ
18. Sunt sigur că reprezint o persoană pe Nu, mai Nu pot Da, deseori
care se poate miza în situaţiile cele mult răspunde
mai dificile. negativ exact
19. Dacă am nevoie de prietenul meu, îl Nu, mai Nu pot Da, deseori
sun chiar şi la miezul nopţii. mult răspunde
negativ exact
20. Nu am curajul să sun careva instituţii Da, deseori Nu pot Nu, mai
oficiale. răspunde mult
exact negativ
21. De regulă, obţin ceea de ce am Nu, mai Nu pot Da, deseori
nevoie. mult răspunde
negativ exact
22. Îmi este foarte greu să iniţiez discuţia Da, deseori Nu pot Nu, mai
cu o persoană necunoscută. răspunde mult
exact negativ
23. Dacă o rudă sau o persoană apropiată Nu, mai Nu pot Da, deseori
mă scoate din sărite, atunci prefer să-i mult răspunde
spun pe şleau despre aceasta. negativ exact
24. Am aptitudini şi destulă energie Nu, mai Nu pot Da, deseori
pentru a realiza ceea ce îmi planific. mult răspunde
negativ exact
25. Evit să spun lucruri care ar putea să Da, deseori Nu pot Nu, mai
ofenseze pe cineva. răspunde mult
exact negativ
26. Dacă cineva mă priveşte când fac Da, deseori Nu pot Nu, mai
ceva, atunci mă pierd şi încep să răspunde mult
efectuez lucrul mai puţin calitativ. exact negativ

72
27. Câteodată îmi apar gânduri despre Da, deseori Nu pot Nu, mai
inferioritatea mea. răspunde mult
exact negativ
28. Am grijă să nu deranjez prietenii cu Da, deseori Nu pot Nu, mai
problemele mele. răspunde mult
exact negativ
29. Mă sfiiesc atunci când primesc Da, deseori Nu pot Nu, mai
complimente. răspunde mult
exact negativ
30. Aş putea spune că mă stimez. Nu, mai Nu pot Da, deseori
mult răspunde
negativ exact

Test de ostilitate
Instrucţiune: v-au fost prezentate 66 propoziţii-afirmaţii. Hotărâţi
care din ele este adevărată sau falsă prin referire la propria voastră
persoană. Citiţi-le pe rând şi consemna-ţi prin litera „A” - adevărat
sau „F” - fals în dreptul fiecăreia. Acum vor urma aceste propoziţii:
1. Până nu sunt rugat frumos, nu fac ceea ce vrea celălalt.
2. Nu-mi dau seama de ceea ce mi se întâmplă.
3. Uneori bârfesc oamenii care nu-mi plac.
4. Uneori nu mă pot abţine de a-i ofensa pe alţii.
5. Ştiu că oamenii tind să vorbească despre mine pe la spatele meu.
6. Îmi pierd uşor firea, dar îmi revin repede.
7. Când dezaprob purtarea prietenilor mei îi fac să ştie aceasta.
8. Când cineva dă o regulă cu care nu sunt de acord, sunt tentat s-o
încalc.
9. Oamenii par să se distreze tot timpul.
10. Niciodată nu-mi ies din fire astfel încât să arunc cu obiecte.
11. Nu cred că există vreun motiv pentru a lovi pe cineva.
12. Tind să fiu prudent cu oamenii care sunt mai prietenoşi decât mă
aştept.
13. Sunt întotdeauna răbdător cu alţii.
14. Adesea simt că sunt în dezacord cu oamenii.

73
15. Când cineva dă ordine, fac invers decât cere el.
16. Când mă gândesc retrospectiv la ceea ce mi s-a întâmplat, am
senzaţia unor uşoare resentimente faţă de trecut.
17. Când îmi pierd firea trântesc uşile.
18. Când cineva mă jigneşte fac şi eu la fel.
19. Există un număr de oameni care par să nu mă accepte deloc.
20. Sunt mult mai iritat decât îşi dau seama oamenii.
21. Insist cu argumente când cineva este în dezacord cu mine.
22. Când oamenii îmi dictează, nu ezit să le arăt că am înţeles din
prima dată.
23. Aproape în fiecare săptămână văd pe cineva care-mi displace.
24. Nu mă aventurez niciodată în jocuri de noroc.
25. Cine mă insultă sau îmi insultă familia caută scandal.
26. Există un număr de oameni care par să fie geloşi pe mine.
27. Mă înfurie când cineva râde de persoana mea.
28. Cer ca oamenii să respecte drepturile mele.
29. Uneori când cineva mă enervează îi aplic un „tratament calm”.
30. Deşi nu arăt, uneori mă torturează gelozia.
31. Când sunt supărat uneori bombănesc.
32. Oamenii care te deranjează continuu, cer un pumn în nas.
33. Uneori am sentimentul că oamenii râd de mine.
34. Dacă cineva nu mă tratează corect, nu mă las enervat de asta.
35. Chiar dacă mă irit, nu folosesc un „limbaj dur”.
36. Nu ştiu vreun om pe care să-1 urăsc deplin.
37. Uneori fac mutre, dacă nu pot face cum vreau eu.
38. Rareori lupt pe la spate dacă cineva mă jigneşte.
39. Deviza mea este: „Niciodată să nu ai încredere în străini”.
40. Uneori oamenii mă deranjează doar din simplul motiv că sunt în
preajma mea.

74
41. Când cineva mă enervează sunt capabil să-i spun ceea ce gândesc
despre el.
42. Dacă i-aş lăsa pe oameni să vadă ceea ce simt eu, aş fi
considerată „o persoană dificilă”.
43. De la 10 ani nu m-am pierdut cu firea.
44. Când într-adevăr mă pierd cu firea, sunt în stare să pălmuiesc pe
cineva.
45. Când o persoană se poartă sau face ceva drăguţ pentru mine, mă
gândesc „Ce motiv ascuns are?”
46. Adesea mă simt ca un butoi de pulbere gata să explodeze.
47. Când oamenii ţipă la mine, ţip şi eu la ei.
48. Uneori simt că am luat din viaţă partea ei crudă.
49. Nu ţin minte să fi avut o stare de nervozitate atât de mare, încât
să iau un lucru de lângă mine şi să-1 sparg.
50. Intru în dispute tot atât de des ca şi cei din jurul meu.
51. Obişnuiam să cred că majoritatea oamenilor spun adevărul, dar
acum ştiu că nu este aşa.
52. Adesea îmi asum răspunderi mari.
53. Când mă pierd cu firea spun lucruri antipatice, ameninţătoare.
54. Uneori îmi arăt supărarea bătând în masă.
55. Dacă trebuie să recurg la violenţă fizică pentru a-mi apăra
drepturile, o fac.
56. Nu am duşmani care să-mi lezeze sentimentele.
57. Mi-e greu să nu fiu puţin grosolan cu oamenii care nu-mi plac.
58. Nu aş putea să pun pe cineva la locul lui, chiar dacă ar merita
aceasta.
59. Ştiu oameni care m-au împins atât de departe, încât am ajuns la
bătaie.
60. Rareori simt că oamenii încearcă să mă enerveze sau să mă
insulte.
61. Nu las ca lucrurile neimportante să mă irite.
75
62. Adesea ameninţ fără, realmente, a pune în practică ameninţările.
63. În ultima vreme am fost nervos, nemulţumit.
64. Când aduc argumente, tind să ridic vocea.
65. În general îmi ascund părerea proastă despre alţii.
66. Prefer să cedez, decât să apelez la argumente despre un lucru.
Interpretarea rezultatelor:
Fiecare coloană reprezintă o subscală a ostilităţii generale. Se
marchează fiecare răspuns conform părerii personale. Se notează
acele răspunsuri care concordă cu celelalte din „cheie” şi se adună
acestea concordanţe pentru acele 7 coloane şi se obţine un scor
general.
Scorul total general este de obicei sub 38. La femei, de regulă, uşor
mai scăzut şi reprezintă indicatorul de ostilitate generală.

Dacă scorul este mai mare - nivelul de ostilitate este crescut şi

individul se implică în relaţii dificile şi dezagreabile.
Dacă scorul este mai mic decât 38 trebuie urmărite subscorurile la
cele 7 coloane pentru a vedea dacă vre-unul din ele reprezintă o
problemă.
NE – Negativism – scor ridicat 4 şi peste.
Negativismul este de obicei un comportament opozant faţă de
autoritate. El implică refuzul de a coopera şi se poate exprima printr-
un şir de comportamente: de la lipsă de bunăvoinţă pasivă la
răzvrătire faţă de reguli şi convenţii.
RE – Resentiment – scor ridicat 4 şi peste
Resentimentul implică gelozia faţă de alţii, adesea la nivel de ură.
Este de cele mai multe ori o trăire de supărare, necaz faţă de lume
pentru o tratare incorectă (imaginară sau reală).
IN – Ostilitate indirectă - scor ridicat 6 şi peste.
Ostilitatea indirectă implică un comportament care direcţionează
ostilitatea către cineva într-un mod ocolit. El poate fi necinstit prin
76
aceea că persoana antipatizată primeşte ostilitate prin bârfe
răutăcioase sau bancuri, dar nu poate face mare lucru prin aceasta.
Alte comportamente indirecte ca de exemplu trântirea uşii, pierderea
firii, permit unui individ să-şi descarce trăirile generate de ostilitate
care nu pot fi îndreptate împotriva cuiva.
AT – Atentat – scor ridicat 6 şi peste.
Atentatul implică violenţă fizică reală şi voinţa de a folosi violenţa
împotriva altora. De obicei apare mai degrabă în dispute cu alţii
decât în distrugerea obiectelor.
SU – Suspiciune – scor ridicat 6 şi peste.
Suspiciunea implică proiectarea ostilităţii asupra altora. Ea variază
de la neîncredere şi prudenţă faţă de alţii la convingerea că alţi
oameni urmăresc să te lezeze.
IR - Iritabilitate - scor ridicat 8 şi peste.
Iritabilitatea este promptitudinea de a exploda la cea mai mică
provocare. Se exprimă în comportament ca izbucnire a pierderii de
fire, grosolănie, nemulţumire acută.
VE – Ostilitate verbală - scor ridicat 9 şi peste.
Ostilitatea verbală implică exprimarea verbală a trăirilor negative
faţă de alţii (ceea ce spun şi cum spun). Se observă în stilul de
argumentare, strigare, ţipete şi în conţinutul verbal al ameninţărilor,
blestemelor, hipercriticismul.
Cheia de calculare a scorurilor
NE RE IN AT SU IR VE
1. A 2. A 3. A 4. A 5. A 6. A 7. A
8. A 9. A 10. F 11. F 12. A 13. F 14. A
15. A 16. A 17. A 18. A 19. A 20. A 21. A
22. A 23. A 24. F 25. A 26. A 27. A 28. A
29. A 30. A 31. A 32. A 33. A 34. F 35. F
36. F 37. A 38. F 39. A 40. A 41. A
42. A 43. F 44. A 45. A 46. A 47. A
48. A 49. A 50. A 51. A 52. A 53. A
54. A 55. A 56. F 57. A 58. A
59. A 60. F 61. F 62. A
77
 63. A 64. A
65. F
66. F

Testul de autoeficacitate generală

(General Self-Efficacy - Sherer (GSESH)
Scalele identifică capacitatea de:
1) iniţiativă;
2) efort social;
3) persistenţă.
Măsoară nivelul autoeficacităţii generale, altfel spus al simţului
uman combinat de competenţă şi încredere pentru realizarea unei
sarcini date într-un domeniu dat pentru atingerea scopului propus.
Este compus din 12 itemi care sunt componenţi ai 3 factori: -
iniţiativă, efort, persistenţă.
Grila de răspunsuri este plasată într-un tabel cu următoarele valori:
Acord total Acord parţial Dezacord parţial Dezacord total
1 2 3 4
Astfel punctajul maxim posibil de acumulat este de 48 de puncte.
Segmentele de punctaj corespunzătoare nivelelor de autoeficacitate
sunt: 1 - 1 6 nivel scăzut; 17-32 nivel mediu; 33 -48 nivel înalt.
General Self-Efficacy - Sherer (GSESH)
Nr. Afirmaţii Acor Acord Dezacor Dezacor
d parţial d d total
Dacă ceva mi se pare prea total parţial
1. complicat, nici nu mă voi sili
să încerc.
Evit să încerc să învăţ lucruri
2. noi dacă ele mi se par prea
dificile.

78
 Când încerc ceva nou şi nu
3. am succes, mai degrabă
renunţ.
Când îmi fac planuri, sunt
4.
sigur că le pot realiza.
Dacă din prima încercare nu
reuşesc să îndeplinesc
5.
sarcina, încerc până când îmi
reuşeşte.
Când trebuie să fac ceva
neplăcut, dar important
6. pentru mine, nu renunţ
până nu duc până la
capăt.
Când iau o decizie să fac ceva,
7.
imediat trec la realizarea ei.
Insuccesul nu mă face
8.
decât să încerc mai mult.
Când îmi propun scopuri
9. importante, rareori le
realizez.
Nu mă văd capabil de a
rezolva majoritatea
10.
problemelor care intervin
în viaţa mea.
Când apar probleme
11. neprevăzute, nu mă
isprăvesc cu ele prea
bine.
Mă simt nesigur în privinţa
12.
abilităţii mele de a face ceva.

Metoda „Q-sort”, V. Stefansson

Diagnoza principalelor tendinţe de comportament în cadrul unui
grup şi a părerii de sine

79
Subiectului i se oferă un set de cartonaşe care conţin afirmaţii sau
denumirea unor calităţi de personalitate. Ele trebuiesc ierarhizate pe
grupe începând cu cele care îl caracterizează cel mai mult pe individ
şi terminând cu cele care îl caracterizează mai puţin. Instrucţiunea se
stabileşte în dependenţă de scopurile de diagnosticare. Avantajul
metodei constă în faptul că subiectul îşi poate dezvălui identitatea sa,
„Eul real”, dar nu corespunderea – necorespunderea cu anumite
norme statistice sau cu rezultatul obţinut de alţi oameni. E posibilă şi
o re-sortare a aceluiaşi set de cartonaşe, dar în alte privinţe:
 „Eul social” (Cum mă văd alţii)
 „Eul ideal” (Cum aş dori să fiu)
 „Eul actual” (Cum sunt în diferite situaţii)
 „Importanţa altor persoane” (Cum îmi văd partenerul)
 „Partenerul ideal” (Cum aş dori să fie partenerul)
Metoda permite să fie determinate şase tendinţe centrale ale
comportamentului uman într-un grup real: dependenţă, independenţă,
sociabilitate, insociabilitate, acceptarea „luptei”, evitarea „luptei”.
Tendinţa către dependenţă desemnează dorinţa internă a individului
de a accepta şi prelua standardele şi valorile sociale, moral-etice ale
unui grup. Tendinţa către sociabilitate indică existenţa unei
conexiuni, dorinţa de a crea o legătură emoţională atât în cadrul
grupului, cât şi în afara acestuia. Tendinţa spre „luptă” – dorinţă
activă a persoanei de a participa la viaţa grupului, obţinerea unui
statut înalt în sistemul de relaţii interpersonale; opusul acestei
tendinţe şi anume evitarea „luptei” implică încercarea de a nu
interacţiona cu alte persoane, de a păstra neutralitatea în cazul
conflictelor în grup, de a tinde spre compromis. Fiecare din aceste
tendinţe posedă o caracteristică internă şi una externă, altfel zis:
dependenţa, sociabilitatea şi acceptarea „luptei” pot fi nişte
caracteristici interne, reale, sau pot fi externe, sub forma unei „măşti”
ce ascunde faţa reală a persoanei. Dacă numărul de răspunsuri
pozitive în fiecare pereche (dependenţă – independenţă, sociabilitate

80
– insociabilitate, acceptarea „luptei” – evitarea „luptei”) se apropie
de 20, putem vorbi de persistenţa reală a unei tendinţe caracteristică
individului şi prezenţa acesteia nu doar în cadrul grupului, ci şi în
afara lui.
Studiul se efectuează în felul următor: subiectului i se oferă un
cartonaş cu o anumită afirmaţie la care el trebuie să răspundă cu „da”
dacă aceasta corespunde viziunii sale cu privire la sine ca membru a
unui grup concret, sau „nu” dacă aceasta nu corespunde, şi doar în
cazuri excepţionale se permite să răspundă „nu ştiu”, în acest caz
cartonaşele vor fi categorizate în trei grupe de răspunsuri.
Răspunsurile se suprapun unei chei şi se calculează tendinţa
predominantă a fiecărui grup. Astfel încât negarea unei calităţi,
reprezintă recunoaşterea calităţii opuse, numărul de răspunsuri „da”
se însumează cu cele negative a tendinţei opuse.
Ca urmare fiecare tendinţă va avea un anumit scor. Pentru a putea
repartiza rezultatul între limita de +1 şi -1, scorul se împarte la 10. Se
presupune că răspunsul „da” are semn pozitiv, iar răspunsul „nu”
posedă semnul negativ. Trei-patru răspunsuri „nu ştiu” la anumită
tendinţă, desemnează o stare de indecizie, evitare, însă în alte cazuri
pot indica o anumită selectivitate şi flexibilitatea în comportament.
Aceste calităţi pot fi verificate, printr-o analiză în combinaţie cu alte
caracteristici personale. E posibil şi un scor nul, în cazul când
răspunsurile „da” şi „nu” coincid. Anume această situaţie poate
desemna un conflict intern de personalitate, creat de pe urma
dezvoltării egale a tendinţelor opuse. Un anumit interes a acestei
metode vizează utilizarea ei în calitate de comparaţie a părerii proprii
despre sine cu părerea altor persoane din grup.
Scalele identifică tendinţele de:
1) dependenţă - independenţă;
2) comunicativitate – lipsă de comunicativitate;
3) acceptarea “luptei” – evitarea “luptei”.
Textul chestionarului:
81
1. Critic faţă de persoanele din jur
2. Devine tensionat când în grup se dezvoltă un conflict
3. Predispus spre a urma sfaturile liderului
4. Nu tinde să creeze relaţii prea apropiate cu persoanele din
grup
5. Îi place să fie grupul prietenos
6. Tinde să se opună liderului
7. Simte simpatie faţă de una-două persoane în grup
8. Evită întruniri şi şedinţe de grup
9. Îi place să fie lăudat de lider
10. Independent în gândire şi maniera de comportament
11. Predispus de a lua apărarea unei părţi în confruntare
12. Tinde să-şi conducă camarazii
13. Se bucură de comunicarea cu unul-doi prieteni
14. Exterior arată liniştit când membrii grupului demonstrează
duşmănie
15. Tinde să susţină dispoziţia grupului
16. Nu dă importanţă calităţilor personale ale membrilor
grupului
17. Tinde să sustragă grupul de la scop
18. Simte plăcere/satisfacţie când se opune liderului
19. Ar dori să se apropie de unii membri ai grupului
20. Preferă să rămână neutru într-o confruntare
21. Îi place când liderul este activ şi conduce bine
22. Preferă să discute la rece dezacordurile
23. Insuficient de reţinut în exprimarea sentimentelor
24. Tinde să adune în jurul său părtaşi ai ideilor sale
25. Îi displac relaţiile prea formale
26. Când este învinuit de ceva – se pierde şi tace
27. Preferă să cadă de acord cu curentele de bază din grup
28. Este ataşat de grup ca formaţiune mai mult decât de unii
camarazi separat
29. Tinde să extindă şi să acutizeze confruntările
30. Tinde să fie în centrul atenţiei
31. Ar fi dorit să fie membru al unui grup mai mic

82
32. Predispus spre compromis
33. Simte o nelinişte interioară atunci când liderul se comportă
contrar aşteptărilor lui
34. Reacţionează dureros la observaţiile camarazilor
35. Poate fi şmecher şi mişel
36. Tinde să ia rolul de conducător în grup
37. Este sincer în mediul grupului
38. Dezvoltă o nelinişte nervoasă în timpul confruntării de grup
39. Preferă ca liderul să-şi asume responsabilitatea în
planificarea lucrurilor
40. Nu este predispus de a răspunde manifestărilor prietenoase
41. Este supărăcios pe camarazii săi
42. Încearcă să-i orienteze pe alţii împotriva liderului
43. Uşor stabileşte contacte în afara grupului
44. Evită să participe la confruntările de grup
45. Uşor se conformează propunerilor altor membri ai grupului
46. Opune rezistenţă formării grupurilor mici în interiorul
grupului
47. Este sarcastic şi ironic atunci când este iritat
48. Simte antipatie faţă de cei care încearcă să se evidenţieze
49. Preferă un grup mai mic, dar mai intim
50. Evită să-şi afişeze sentimentele adevărate
51. Se plasează de partea liderului în confruntările de grup
52. Manifestă iniţiativă în stabilirea contactelor în comunicare
53. Evită să-şi critice camarazii
54. Preferă să se adreseze mai des liderului decât altora
55. Nu-i place că relaţiile în grup sunt prea familiare
56. Îi place să genereze confruntări
57. Tinde să-şi menţină un statut înalt în grup
58. Este predispus de a se amesteca în contactele camarazilor săi
şi să le încalce
59. Este predispus spre gâlceavă, este înţepat
60. Este predispus de a-şi manifesta nemulţumirea faţă de lider

Cheia chestionarului

83
I Dependenţă 3, 9, 15, 21, 27, 33, 39, 45, 51, 54
II Independenţă 6, 12, 18, 24, 30, 36, 42, 48, 57, 60
III Sociabilitate 5, 7, 13, 19, 25, 31, 37, 43, 49, 52
IV Insociabilitate 4, 10, 16, 22, 28, 34, 40, 40, 55, 58
V Acceptarea „luptei” 1, 11, 17, 23, 29, 35, 41, 47, 56, 59
VI Evitarea „luptei” 2, 8,14, 20, 26, 32, 38, 44, 50, 53

Psihodiagnosticul victimei violenţei în familie adulte, se realizează

prin implicarea acelor metode care pot oferi informaţie necesară în
cadrul constituirii programului de reabilitare. Desigur se ţine cont de
gradul de afectare a persoanei, de traumă. Atât caracterul traumei,
circumstanţele în care aceasta a avut loc, tipul de violenţă şi formele
abuzului, cât şi trăsăturile de personalitate ale victimei, relaţiile
dintre victimă şi abuzator şi caracteristicile ei esenţiale, timpul care a
decurs de la traumă şi până la adresarea către un serviciu specializat
sunt indicii de care urmează să ţină cont specialistul psiholog în
selectarea metodelor de psihodiagnostic. În continuare vom utiliza
modelul propus de V. Romek, V. Kontorovici, E. Krukovici, în
scopul ilustrării etapelor de formare a tulburărilor posttraumatice.

84
 Figura 1. Etape de formare a tulburărilor de stres posttraumatic.
La prima etapă în cadrul diagnosticului se pune scopul evaluării
reacţiilor individuale la evenimentul traumatizant şi se identifică
anumite capacităţi de adaptare ale persoanei pe care le putem
implica în recuperarea acesteia. Respectiv vor fi aplicate următoarele
metode:
1) Scala de evaluare a influenţei evenimentului traumatic, în
plus unii dintre autori recomandă Scala Mississipi pentru
evaluare a reacţiilor posttraumatice – în scop de identificare
a impactului evenimentului traumatizant;
2) Teste de capacităţi sociale: Testul încrederii în sine, Testul de
autoeficacitate general, Testul Q-sort – pentru a cerceta
anumite condiţii şi cauze ale victimizării legate de
caracteristicile predispozante ale persoanei, şi pentru a
identifica laturile problematice asupra cărora urmează să se
centreze activitatea de reabilitare psihologică.
85
Pe parcursul primelor 2-3 zile chiar în condiţia când starea fizică a
persoanei permite aplicarea mai multor metode, nu se recomandă
recurgerea la acestea, reieşind din câteva considerente:
a) persoana, suportând incidenţele traumei comportă stări afective
dificile, rezultatele testării putând fi eronate;
b) însăşi condiţiile testării, multitudinea de întrebări pot crea o stare
de confuzie care va face dificil contactul psihologic cu persoana;
c) după primele 2-3 zile prin aplicarea repetată a metodelor de
apreciere a impactului evenimentului traumatizant asupra stării
psihice a persoanei sau prin observaţie şi discuţie va deveni clară
situaţia victimei şi va fi mai lesne efectuat procesul de selectare a
metodelor valide pentru psihodiagnosticul specializat în vederea
depistării eventualelor tulburări de personalitate.
La cea de a doua
etapă, mai ales
ţinând cont de
implicarea sau
lipsa unor servicii
de reabilitare
adresate victimei,
de prezenţa sau
absenţa stării de
şoc posttraumatic,
prin psihodiagnostic urmează să fie identificate caracteristicile
stresului posttraumatic şi incidenţa în structurile de personalitate ale
victimei. Dacă victima este amplasată deja într-un centru de
reabilitare, şi pe parcursul primei etape a fost supusă
psihodiagnosticului şi i s-au acordat servicii de reabilitare cu scop de
diminuare a stării de şoc posttraumatic, atunci vom aplica metode
prin care vom identifica stările ei psihice la moment. În cazul când
victima s-a adresat după o perioadă mai mare de trei zile de la
evenimentul traumatizant, dar fără a depăşi o lună, va fi nevoie şi de
evaluarea impactului evenimentului traumatizant prin utilizarea
metodelor la care ne-am referit mai sus, una dintre care este descrisă
86
desfăşurat în această lucrare – Scala de evaluare a influenţei
evenimentului traumatic. Această scală poate fi însă utilizată şi
repetat, deoarece rezultatele testării repetate ne vor oferi informaţie
despre cele trei caracteristici ale stresului posttraumatic: intruziune,
evitare, excitabilitate fiziologică.
Urmând scopul identificării unor tulburări de personalitate, vom
utiliza următoarele metode:
1. Chestionarul de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii
psihopatologice. Metoda câştigă prin faptul că oferă informaţie cu
referinţă la schimbările fiziologice, psihice şi psihosociale
(somatizare, manifestări obsesiv-compulsive, depresie, anxietate,
anxietate fobică, psihotisme, sensibilitate interpersonală, tendinţe
paranoide), stabilind şi indici suplimentari – intensitatea de
manifestare a simptomaticii, dificultatea stărilor şi manifestarea
distresului. Metoda pierde doar prin numărul destul de mare al
itemilor – 90.
2. În acelaşi scop pot fi folosite câteva metode:
a) Chestionar de identificare a tensiunii neuropsihice în scop de
psihodiagnostic al nevrozei şi intensităţii manifestării ei;
b) Chestionarul de identificare expres a disfuncţiilor
somatoforme prin care sunt cercetate manifestările
psihastenice, depresive, hipocondrice;
c) Scala depresiei Beck care oferă date despre intensitatea
stărilor depresive.
Etapa a treia din nou solicită tratarea diferenţiată a situaţiei de
psihodiagnostic, urmând să se ţină cont de durata contactului
victimei cu serviciile de reabilitare şi timpul când s-a adresat către
acestea: imediat după incident sau după o perioadă mai mare de o
lună, când a realizat o înrăutăţire considerabilă a stării generale şi a
calităţii contactelor sociale cauzată de tulburările de stres
posttraumatic. Dacă victima s-a aflat în atenţia specialiştilor şi a fost
implicată într-un program de reabilitare după o lună tehnicile
psihodiagnostice pot fi utilizate în scop de evaluare a eficienţei
programului. Dacă s-a adresat pentru prima dată sau s-a adresat
87
imediat după un act violent din şirul multelor care l-au precedat,
putem ipotetic presupune prezenţa unor manifestări cronice ale
stresului posttraumatic, manifestat deja în tulburări. Aplicarea
metodelor de psihodiagnostic nominalizate mai sus vor avea scopul
stabilirii:
a) prezenţei caracteristicilor distincte ale stresului posttraumatic
(incluziune, evitare, excitabilitate fiziologică);
b) identificarea tulburărilor de nivel fiziologic, psihic, psihologic,
social.
În condiţiile victimelor abuzurilor repetate pe parcursul mai multor
ani vom considera că avem de a face cu cea mai avansată etapă –
etapa a patra – care conduce la tulburări de personalitate, vom socoti
drept necesară cercetarea detaliată a personalităţii victimelor. Rezultă
că la cea de-a patra etapă urmează să utilizăm metode care ne-ar
permite identificarea stărilor psihice ale persoanei (Testul de
verificare a capacităţilor de adaptare neuropsihică, elaborat în cadrul
Institutului Psihoneurologic V.M. Behtereev; Chestionarul de
identificare a tensiunii neuropsihice; Chestionarul de identificare
expres a disfuncţiilor somatoforme; Chestionarul de stabilire a
simptomaticii psihopatologice; Scala depresiei Beck ş.a.), anumite
momente de dezadaptare psihosocială (chestionare de ostilitate sau
agresivitate, de autoeficacitate generală, de diagnosticare a
capacităţilor relaţional-comunicative).
B. Metode de cercetare a impactului traumei asupra
victimei minore şi identificare a simptomaticii
tulburărilor de stres posttraumatic

În cazul victimei-copil sunt utilizate metode care corespund vârstei.

Pentru copiii de vârstă şcolară medie şi adolescenţi sunt utilizate şi
teste verbale, pentru cei de vârstă şcolară mică şi preşcolară – teste
proiective. Mai jos prezentăm câteva metode care se recomandă a fi
utilizate în cazul copiilor victime ale violenţei în familie, dar în
analiza finală vom recomanda şi metode pe care le-am expus în
compartimentul cu referinţă la psihodiagnosticul victimei adulte.

88
 Interviul semistructurat de apreciere a trăirii traumatice
a copilului
Se utilizează în scopul identificării manifestărilor sindromului de
stres posttraumatic la copiii de 10-13 ani.
Informaţia căpătată conţine:
1) date despre victimă;
2) descrierea evenimentului traumatic;
3) stările afective în cadrul evenimentului traumatic;
4) amintirile legate de situaţia traumatică;
5) simptome de excitabilitate sporită;
6) reducerea contactelor sociale, izolarea;
7) dificultăţi de îndeplinire a obligaţiilor personale, şcolare.
Procedura realizării interviului conţine cinci etape.
Prima etapă se referă la contactul psihologic cu persoana
expertizată.
A doua etapă – de introducere – se referă la discuţia
psihodiagnosticului cu copilul despre evenimentul traumatizant.
Scopul etapei date: pregătirea copilului de interviu, diminuarea
stărilor anxioase a neliniştii. Totodată se acumulează informaţie cu
referinţă la experienţa negativă legată de evenimentul traumatizant al
copilului. Datele sunt introduse în procesul-verbal. Dacă informaţia
rezultată din discuţie va oferi un tablou clinic în corespundere cu
criteriul diagnosticului clinic dat stresului posttraumatic în DSM-IV
(copilul s-a confruntat în direct fiind martor sau victimă a violenţei în
familie, manifestată în forme drastice de abuz fizic care i-au pus în
pericol viaţa sau i-au afectat integritatea fizică, sau a urmărit
asemenea acţiuni asupra altui membru al familiei), atunci următoarea
etapă, cea de screening este evitată trecându-se direct la interviu.
Etapa a treia – screening – colectarea informaţiei complete despre
experienţa traumatizantă a copilului. Dacă copilul nu-şi aminteşte
89
evenimentul sau nici un caz de abuz, nu corespunde criteriului A al
diagnosticului clinic dat stresului posttraumatic în DSM-IV, i se
propune lista evenimentelor traumatizante care puteau provoca
simptomatica tulburărilor de stres posttraumatic, conţinută în prima
parte a interviului. Informaţia căpătată de la copil este înregistrată.
Etapa a patra – chestionarea – partea de bază a interviului.
Chestionarul este alcătuit din 42 de întrebări care se referă la toate
cele cinci criterii ale simptomaticii stresului posttraumatic: A, B, C,
D, F. Dacă în cadrul etapelor anterioare s-a stabilită că copilul n-a
confruntat în direct cazuri traumatizante de violenţă, atunci sunt
evitate primele patru întrebări cu referinţă la criteriul A. Dacă din
discuţia anterioară au rezultat mai multe evenimente care puteau
conduce la traumă, atunci pentru intervievare este selectată cea mai
puternică, cea mai traumatizantă experienţă, toate întrebările fiind
adresate în legătură cu aceasta.
Etapa a cincia – terminală – are drept scop înlăturarea trăirilor
negative provocate de conţinutul interviului. În acest scop sunt
utilizate metode de relaxare, joc, discuţie etc.
Fişa de intervievare
Numele ________________________
Vârsta __________________________
Sex f m
Data „____________” 200__
Eveniment traumatizant Vârsta la care s-a
manifestat acesta
Familie incompletă
Divorţul părinţilor
Familie dezorganizată
Accident rutier automobilistic
Alte tipuri de accidente
Incendiu
Calamitate naturală
Îmbolnăvire fizică gravă

90
Spitalizare de durată sau repetată
Abuz fizic
Molestare sexuală sau violare
Decesul persoanei apropiate
Aflarea în zona acţiunilor de război
Aflarea în calitate de ostatic
Alte evenimente traumatizante

Criteriul A
_______________________________________________________
_______________________________________________________

Criteriul A 1 2 3 4 5
Criteriul B 6 7 8 9 10 11 12 13 14 18
Criteriul C 23 25 28 29 30 31 32 33 41 42 43
Criteriul D 15 16 17 20 21 22 38 39 40
Criteriul F 19 24 26 27 34 35 36 37

Criteriu A B C D F
Nr. manifestări

Nr. Criter Întrebarea Explicaţiile Codarea

iile posibile rezultatelor
1. A Ai simţit groază când aceasta a O frică Nu=0
avut loc? puternică. Nu ştiu=1
Da =2
2. A Ai simţit că nimic nu poţi Nu=0
schimba? Nu ştiu=1
Da =2
3. A Ai simţit că nimeni nu te poate Nu=0
ajuta în această situaţie? Nu ştiu=1
Da =2
4. A Ai simţit mâhnire sau aversiune Ţi s-au părut Nu=0
când aceasta a avut loc? cele întâmplate Nu ştiu=1
ca fiind Da =2
neplăcute,
antipatice?
5. A Erai după cele întâmplate mai Nu=0
furios, mai agitat? Nu ştiu=1
Da =2
6. B Îţi aminteşti situaţii neplăcute Majoritatea Nu=0

91
 care au avut loc? Dacă da, cât de oamenilor li se O dată=1
des? întâmplă lucruri Mai mult de o
neplăcute, iar ţie dată =2
ţi s-au
întâmplat?
7. B Povesteşti cuiva despre aceste Nu povesteşti Nu=0
amintiri? Dacă da, cât de des? despre aceste O dată=1
Dacă nu, nu povesteşti pentru că situaţii pentru că Îşi aminteşte,
nu-ţi aminteşti? nu-ţi aminteşti, dar nu
sau nu doreşti să spune=1
vorbeşti despre Mai mult de o
ele? dată =2
8. B Starea ta se înrăutăţeşte dacă ceva De exemplu, Nu=0
îţi aminteşte de evenimentul începe să bată Nu ştiu=1
neplăcut? mai tare inima, Da =2
respiri mai des,
mâinile-ţi
transpiră, ai
dureri de cap.
9. B Te-ai gândit vreodată la o situaţie Nu=0
dificilă şi neplăcută atunci când O dată=1
nu-ţi doreai acest lucru? Dacă da, Mai mult de o
atunci cât de des? dată =2
10. B Îţi imaginezi o situaţie neplăcută Nu=0
care s-a întâmplat cu tine? Dacă O dată=1
da, atunci cât de des? Mai mult de o
dată =2
11. B Ai desenat o situaţie neplăcută Nu=0
care s-a întâmplat cu tine? Dacă O dată=1
da, atunci cât de des? Mai mult de o
dată =2
12. B Se întâmplă să ai sentimente Nu=0
neplăcute pe care le-ai trăit şi ele O dată=1
apar din nou, de parcă acea Mai mult de o
situaţie se repetă, de parcă tu te-ai dată =2
întors în timp? Dacă da, atunci cât
de des?
13. B Se întâmplă să te comporţi astfel Se întâmplă să Nu=0
de parcă situaţia neplăcută care s- te comporţi O dată=1
a întâmplat cu tine se repetă? astfel de parcă Mai mult de o
Dacă da, atunci cât de des? situaţia dată =2
neplăcută care
s-a întâmplat cu
tine se repetă?
Dacă da, atunci
cât de des?
14. D Se întâmplă să adormi greu? Dacă Nu=0
da, atunci cât de des? O dată=1
Mai mult de o
92
 dată =2
15. D Se întâmplă să te trezeşti noaptea? Nu=0
Dacă da, atunci cât de des? O dată=1
Mai mult de o
dată =2
16. D Se întâmplă să te trezeşti prea Nu=0
devreme? Dacă da, atunci cât de O dată=1
des? Mai mult de o
dată =2
17. D Ai vise neplăcute, coşmaruri? Nu=0
Dacă da, atunci cât de des? O dată=1
Mai mult de o
dată =2
18. B Ai avut vise despre evenimentul Nu=0
neplăcut care s-a petrecut? Dacă O dată=1
da, atunci cât de des? Mai mult de o
dată =2
19. F Te duci noaptea uneori să dormi Nu=0
lângă părinţi? Dacă da, atunci cât O dată=1
de des? Mai mult de o
dată =2
20. D Tresari dacă auzi un sunet Nu=0
neaşteptat sau puternic? Nu ştiu=1
Da =2
21. D Ai devenit mai iritat? Nu=0
Nu ştiu=1
Da =2
22. D Ai început să te cerţi mai des cu Nu=0
alte persoane? Nu ştiu=1
Da =2
23. C Te ţii la distanţă sau te îndepărtezi Se întâmplă să Nu=0
de prieteni şi colegii de clasă? stai separat de Nu ştiu=1
prieteni şi colegi Da =2
de clasă?
24. F Ţi-e greu să fii în compania De exemplu, Nu=0
prietenilor şi a colegilor de clasă? când în clasă Nu ştiu=1
sau în alt loc Da =2
rămâi doar tu şi
încă o persoană?
25. C Stai la distanţă sau te îndepărtezi Se întâmplă să Nu=0
de adulţi? te îndepărtezi de Nu ştiu=1
părinţi, Da =2
profesori?
26. F Ţi-e dificil să rămâi faţă în faţă cu De exemplu, Nu=0
profesorul? când în clasă Nu ştiu=1
sau în alt loc Da =2
rămâi doar tu şi
profesorul?
27. F Ţi-e greu să rămâi faţă în faţă cu Nu=0
93
 părinţii? Nu ştiu=1
Da =2
28. C Te strădui să eviţi tot ce îţi Nu=0
aminteşte despre incidentul Nu ştiu=1
neplăcut? Da =2
29. C Te strădui să eviţi acţiuni ce îţi Faci ceva Nu=0
amintesc despre trecutul neplăcut special pentru Nu ştiu=1
(depui un anumit efort pentru aceasta? Da =2
aceasta)?
30. C Te strădui să eviţi locuri ce îţi Faci ceva Nu=0
amintesc despre trecutul neplăcut special pentru Nu ştiu=1
(depui un anumit efort pentru aceasta? Da =2
aceasta)?
31. C Te strădui să eviţi comunicarea cu Faci ceva Nu=0
oamenii care îţi amintesc despre special pentru Nu ştiu=1
trecutul neplăcut (depui un aceasta? Da =2
anumit efort pentru aceasta)?
32. C Te strădui să eviţi locuri ce îţi Faci ceva Nu=0
amintesc despre trecutul neplăcut special pentru Nu ştiu=1
(depui un anumit efort pentru aceasta? Da =2
aceasta)?
33. C Te strădui să eviţi vorbe ce îţi Faci ceva Nu=0
amintesc despre trecutul neplăcut special pentru Nu ştiu=1
(depui un anumit efort pentru aceasta? Da =2
aceasta)?
34. F A devenit mai greu să-ţi Înainte îţi era Nu=0
îndeplineşti obligaţiile (lucrul prin mai uşor să-ţi Nu ştiu=1
casă)? strângi hainele, Da =2
să ajuţi părinţii?
35. F Ai nevoie de mai mult timp Nu=0
pentru a îndeplini obligaţiile decât Nu ştiu=1
înainte (lucrul prin casă)? Da =2
36. F A devenit mai anevoios să Nu=0
înţelegi, să asimilezi şi să cunoşti Nu ştiu=1
lucruri noi (să înveţi)? Da =2
37. D Memoria ta s-a schimbat în Îţi este poate Nu=0
ultimul timp? A devenit mai bună mai greu să Nu ştiu=1
sau mai rea? memorezi unele Da =2
lucruri?
38. D A devenit mai dificil să te Nu=0
concentrezi? Nu ştiu=1
Da =2
39. D Îţi vine mai greu să şezi mai mult Nu=0
timp într-un loc? Nu ştiu=1
Da =2
40. C Nu-ţi pare că lumea ce te Lucrurile cu Nu=0
înconjoară arată şi sună alt fel? care te-ai Nu ştiu=1
obişnuit arată Da =2
altfel.
94
41. C Poţi să te imaginez adult şi Nu=0
bătrân? Nu ştiu=1
Da =2
42. C S-a schimbat în ultimul timp Nu aşa ca mai Nu=0
reprezentarea despre viitor? înainte. Nu ştiu=1
Da =2

Interpretarea rezultatelor:
Întrebările 1-5, 8, 20-40, 42 se evaluează: 2 puncte pentru răspunsul
da, 1 punct pentru nu ştiu şi 0 pentru răspunsul nu.
Întrebările 6, 7, 9, -19 se evaluează: 2 puncte pentru răspunsul „da
mai des decât odată pe lună”, 1 punct pentru „da odată în ultima
lună”, şi 0 pentru răspunsul nu, nici odată.
Întrebarea 41 se evaluează: 2 puncte pentru răspunsul nu, 1 punct
pentru nu ştiu şi 0 pentru răspunsul da.
Criteriul A: 1, 2, 3, 4, 5.
Criteriul B: 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 18.
Criteriul C: 23, 25, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 40, 41, 42.
Criteriul D: 14, 15, 16, 17, 20, 20, 21, 22, 37, 38, 39.
Criteriul F: 19, 24, 26, 27, 34, 35, 36.
Indicele general al reacţiei posttraumatice se calculează ca suma
punctelor criteriilor B, C, D şi F17.
Ancheta de apreciere a trăirilor traumatice de către copil pentru
părinţi (Child Stress Reaction Checklist)
Se utilizează în scopul identificării manifestărilor sindromului de
stres posttraumatic.
Informaţia căpătată conţine:
1) date despre copilul-victimă;
2) date despre părintele care a completat ancheta;
3) reacţia imediată la evenimentul traumatic;
4) obsesiile legate de evenimentul traumatic;
5) evitarea amintirilor legate de situaţia traumatică;
6) simptome de excitabilitate sporită;

17
Vezi § I. 2. Criterii de diagnostic al tulburărilor de stres posttraumatic

95
 7) disfuncţii cognitive, afectiv-volitive, comportamentale.
Ancheta este constituită din trei compartimente:
I. date biografice despre copil şi părintele care a fost intervievat.
II. screening – definirea tipului de traumă şi vârsta la care a fost
traumatizat copilul, se realizează prin utilizarea unei liste
prezentate copilului, părintele fiind instruit în privinţa completării
acestui compartiment.
III. afirmaţiile cu referinţă la informaţia care ilustrează criteriile de
diagnostic ale tulburărilor de stres posttraumatic. Primele cinci
afirmaţii se referă la criteriul A, următoarele 30 la criteriile B, C,
D, F. Persoana intervievată urmează să răspundă prin “da”, “mai
mult că da” şi “nu”.
Fişa de intervievare
Instrucţiune: Stimaţi părinţi! Până a completa ancheta de mai jos,
indicaţi trauma pe care după părerea dvs. o consideraţi ca factor de
dezorganizare a stării copilului dvs. Chiar dacă n-o să vă amintiţi
niciuna din traumele din lista propusă, identificaţi situaţia
traumatizantă pe care o consideraţi dvs. mai importantă. Mai apoi,
treceţi la partea a doua pentru a răspunde la cele 5 întrebări legate de
trăirile copilului dvs. imediat după traumă, şi 30 – de cele de pe
parcursul ultimei luni. Alegeţi varianta cea mai potrivită de răspuns
şi marcaţi-o printr-o notă în dreptul afirmaţiei. Vă mulţumim
anticipat pentru colaborare.
Numele copilului ________________________
Vârsta ____ Sex f m
Cine a completat (mama, tata, alt educator)__________________
Data „____________” 20__
Examinaţi lista de mai jos şi indicaţi evenimentele pe care le
consideraţi ca traumatizante pentru copilul dvs.

Eveniment traumatizant Vârsta la care s-a

manifestat acesta
Accident rutier automobilistic
96
Alte tipuri de accidente
Incendiu
Calamitate naturală
Îmbolnăvire fizică gravă
Spitalizare de durată sau repetată
Abuz fizic
Molestare sexuală sau violare
Decesul persoanei apropiate
Aflarea în zona acţiunilor de război
Aflarea în calitate de ostatic
Alte evenimente traumatizante

Identificaţi, vă rog, evenimentul pe care-l consideraţi foarte

traumatizant şi descrieţi-l: unde s-a întâmplat, cu cine era copilul, de
câte ori s-a întâmplat, cât timp a durat evenimentul, cât de dificile au
fost consecinţele, a fost nevoie de implicare specializată a medicului
sau a psihologului, sau a altor specialişti.
_______________________________________________________
_______________________________________________________
___________________________________________________
Citiţi listele de afirmaţii expuse mai jos şi notaţi în dreptul fiecărei
răspunsul mai potrivit pentru trăirile şi comportamentele pe care le
denotă copilul dvs. faţă de trauma identificată ca semnificativă şi
provocatoare de conduite dezorganizate.
Tabelul 1. Imediat după traumă:
Nr. Afirmaţiile Nu Mai mult da Da
1. Copilul simţea groază
(frică foarte puternică)
2. Copilul simţea repulsie
3. Copilul se simţea
neajutorat
4. Copilul era excitat. Era
hiperactiv, greu de
controlat, impulsiv.
5. Comportamentul copilului
a devenit diferit: mai puţin

97
 organizat, mai puţin
conştient.

Tabelul 2. Pe parcursul ultimei luni:

Nr. Afirmaţiile Nu Mai mult Da
da
1. Copilul povesteşte despre amintirile
neplăcute, despre eveniment.
2. Copilul uşor se sperie. De ex. tresare brusc
când aude un sunet neaşteptat sau puternic.
3. Copilul se indispune când îşi aminteşte
evenimentul.
4. Copilul pare „înţepenit” (nu i se văd
emoţiile).
5. Copilul evită acţiunile ce-i amintesc despre
eveniment.
6. Copilul pare răutăcios sau iritat.
7. Copilului îi este greu să-şi amintească
detalii despre cele întâmplate.
8. Copilul are probleme la adormire sau cu
somnul.
9. Copilul se pare că se ţine la distanţă de alţi
oameni.
10. Copilului îi este greu să fie în prezenţa
colegilor, prietenilor, profesorilor.
11. Copilul face lucruri ce îi erau caracteristice
în perioada prunciei: suge degetul mare,
vrea să doarmă cu părinţii, a apărut
enureza.
12. Copilul spune că are aceleaşi sentimente,
de parcă evenimentul se repetă.
13. Copilul este agitat şi nu stă locului.
14. Copilul evită locurile care-i amintesc
despre cele întâmplate.
15. Copilului îi este greu să fie împreună cu
membrii familiei.
16. Copilul se jenează tare când faţă de el se
discută problemele legate de gen.

98
17. Se pare că copilul se află în pragul unei
crize nervoase.
18. Se pare că copilul este tulburat sau
stupefiat.
19. Se întâmplă ca copilul să se poarte astfel
de parcă evenimentul se repetă.
20. Copilul are probleme cu evaluarea
timpului. Poate confunda timpul zilei, sau
ziua săptămânii, sau să încurce timpul
când a avut loc un eveniment.
21. Copilul evită discuţii despre cele
întâmplate.
22. Copilul are vise neplăcute.
23. Copilul se plânge de starea fizică rea, când
ceva îi aminteşte despre cele întâmplate.
De ex. apare durere de dinţi sau de cap,
dificultate în respiraţie etc.
24. Copilul are dificultăţi în executare a
obligaţiilor obişnuite (lecţii de la şcoală,
lucru prin casă etc.).
25. Copilul teatralizează ceea ce s-a întâmplat.
26. La copil apare lentoarea. El are nevoie de
mai mult timp decât înainte pentru
executarea acţiunilor obişnuite.
27. Copilul spune că lumea înconjurătoare
pare diferită. Lucrurile au început să arate
sau să sune diferit.
28. Copilul evită persoanele care-i amintesc de
eveniment.
29. Copilul are probleme de concentrare a
atenţiei.
30. Copilul spune că nu vrea să se gândească
la cele întâmplate.

Interpretarea rezultatelor:
Se acordă 2 puncte pentru răspunsul da, 1 punct pentru răspunsul mai
mult da, şi 0 puncte pentru răspunsul nu.
99
Criteriul A –(reacţie imediată) : 1, 2, 3, 4, 5 - 1 tabel
Criteriul B – (expunere obsesivă): 1, 3, 12, 19, 22, 23, 25 – tabelul
2.
Criteriul C - (fugă): 4, 5, 7, 9, 14, 16, 18, 20, 21, 26, 27, 28, 30-
tabelul 2.
Criteriul D – (excitare mărită): 2, 6, 8, 13, 17, 29 – tabelul 2.
Criteriul F – (tulburarea funcţionării): 10, 11, 15, 24– tabelul 2.
Nivelul general simptomelor posttraumatice se calculează ca suma
punctelor la întrebările 1-30 – tabelul 2.
Descrierea criteriilor A-F este oferită în cadrul metodei expuse mai
sus.
Testul Rosenzweig (varianta pentru copii)
Testul P.F. este o probă care caută să pună în evidenţă reacţiile
subiecţilor examinaţi utilizând principiile generale ale teoriei
frustrării. În principiul său proba este, după autorul său, la jumătatea
drumului dintre:
A) testul de asociaţie de cuvinte al lui Jung şi
B) testul de apercepţie tematic T.A.T. al lui Muray.
Ea seamănă cu TAT-ul prin faptul că foloseşte desene ca stimul, în
scopul de a favoriza identificarea din partea subiectului. Ea diferă din
două motive: pe de o parte desenele au un caracter foarte uniform şi
pe de altă parte, motiv mult mai important, aceste desene sunt
utilizate pentru a obţine răspunsuri verbale relativ simple, limitate şi
în dimensiunea lor. Testul P.F. seamănă cu testul de asociaţie a
cuvintelor prin restricţia adusă stimulului care permite o obiectivitate
relativ ridicată a aprecierii răspunsului.
Materialul cuprinde o serie de 24 de desene, reprezentând fiecare 2
personaje într-o situaţie de frustrare curentă. În fiecare desen
personajul din stânga este reprezentat ca spunând câteva cuvinte care
descriu fie frustrarea unui alt individ, fie a sa proprie. Persoana din
dreapta are întotdeauna deasupra sa un pătrat gol destinat cuvintelor
subiectului. Trăsăturile şi mimica personajelor au fost sistematic
neglijate în desen, pentru a favoriza identificarea.
100
Situaţiile prezentate în probă pot fi divizate în 2 categorii principale:
1. Situaţii de obstacol a eului (Egobloking)
Acestea sunt situaţiile în care un obstacol oarecare, personaj sau
obiect, întrerupe, deziluzionează, privează sau într-o oarecare
manieră directă frustrează subiectul.
2. Situaţii de obstacol asupra eului (Superego-bloking)
Acestea sunt situaţiile în care subiectul este obiectul unei ocupaţii,
este făcut responsabil sau pus în cauză de către o altă persoană.
Există o relaţie între cele 2 tipuri de situaţii în sensul că obstacolul
supraeului implică faptul că acesta a fost precedat de o situaţie de
frustrare a eului, în care frustratorul actual este autorul frustrării.
Distincţia nu trebuie considerată absolută căci un subiect poate
interpreta o situaţie de obstacol al eului ca o situaţie de obstacol
asupra eului şi invers. În aceste cazuri care rămân excepţii, trebuie să
ţinem seama în cotare de punctul de vedere al subiectului.
Administrarea (aplicarea) probei
Proba este destinată adulţilor şi adolescenţilor. Există o probă
analoagă destinată copiilor(26). Testul poate fi aplicat individual sau
colectiv. În toate cazurile când este posibil, se preferă aplicarea
individuală, căci ea permite obţinerea unui protocol mai valabil.
Scopul aplicării este:
1. de a obţine prima asociere a subiectului
2. de a facilita o situaţie de proiectare, în care subiectul să se
identifice cu personajul din desen.
Bazându-se pe ipoteza acestei identificări, cotarea răspunsurilor este
considerată ca expresie a personalităţii subiectului.
Se prezintă subiectului caietul şi se citeşte împreună cu el
instrucţiunile imprimate pe prima pagină.
Se cere subiectului să deschidă caietul şi să privească primul desen.
Examinatorul citeşte cuvintele pronunţate de către personajul din

101
stânga şi după un timp, el cere subiectului să noteze mintal primul
răspuns care îi vine în minte şi care ar fi posibil să fie dat de
personajul din dreapta. Când subiectul spune că a găsit răspunsul, i
se cere să continue cu celelalte desene, unele după altele, procedând
în aceeaşi manieră. Examinatorul notează timpul necesar pentru
parcurgerea celor 24 desene.
Până aici aplicarea este identică atât în cazul rezolvării colective şi în
cel al rezolvării individuale. Un moment adiţional foarte important,
ancheta, priveşte exclusiv aplicarea individuală. Se cere subiectului
să citească cu voce tare răspunsurile pe care le-a scris. Ex. –
experimentatorul, S – subiectul.
Ex. notează toate particularităţile pronunţiei, etc. care ar putea
elucida intenţia de răspuns după sistemul de cotare, de exemplu o
voce cu ton sarcastic. În acelaşi timp se pot pune întrebări privitoare
la răspunsurile prea scurte sau prea ambigue şi care necesită o
clarificare pentru cotare. Aceste interogatorii trebuie, bineînţeles, să
păstreze un caracter neimperativ. Se întâmplă uneori ca S să
înţeleagă greşit una sau alta din situaţii şi deci astfel de erori ar fi
prin ele însele semnificative pentru interpretarea calitativă şi deci ele
se păstrează scrise în forma iniţială pentru o folosire ulterioară (ele se
barează dar nu se şterg); un nou răspuns poate fi obţinut în urma
anchetei, după ce s-a explicat S-ului sensul situaţiei. În total, ancheta
poate aduce elemente de valoare capitală asupra a multiple puncte şi
ea trebuie efectuată cu foarte multă grijă de fiecare dată când este
posibil.
Dacă un subiect nu ştie să citească sau este incapabil să se
concentreze suficient pentru a completa singur caietul, i se pot citi
diversele situaţii sau pot fi citite împreună cu el şi răspunsurile pot fi
scrise după dictare. În acest caz este de dorit ca atât S-ul cât şi Ex-
torul să aibă câte un caiet. Cele 2 faze ale aplicării pot fi astfel
combinate, pentru că E poate scrie pe exemplarul său inflexiunile
vocii subiectului, ceea ce ar putea ajuta la cotare şi să pună întrebări
care i se par necesare pentru a clarifica răspunsurile prea scurte sau
ambigue.
102
 Cotarea răspunsurilor
Cotarea are ca scop exprimarea sub forma simbolurilor a diverselor
concepte pe care le-am expus. Fiecare răspuns este cotat sub 2
aspecte esenţiale:

1. Direcţia agresiunii
a. Răspunsuri extrapunitive. Agresiunea este dirijată spre exterior.

b. Răspunsuri intrapunitive. Agresiunea este dirijată spre S-ul însuşi.

c. Răspunsuri impunitive. Agresiunea este evitată şi situaţia
frustrantă este descrisă ca fiind fără importanţă, ca nefiind din vina
persoanei, sau ca susceptibilă de a fi ameliorată mulţumindu-ne să
aşteptăm şi să ne conformăm.

2. Tip de reacţie
a. Tip de predominanţă a obstacolului. Obstacolul care este cauza
comentării asupra severităţii sale, a unei interpretări care să-l
reprezinte sub o formă convenabilă sau ca mică importanţă.

b. Tip de apărare a eului. Eul subiectului joacă partea cea mai

importantă a răspunsului şi 1) S-ul fie că aruncă vina pe altcineva 2)
fie că acceptă responsabilitatea 3) fie că declară că responsabilitatea
şi situaţia nu revine nimănui.

c. Tip de persistenţă a necesităţii. Tendinţa răspunsului este dirijată

spre soluţia problemei inerentă situaţiei frustrante şi reacţia constă în
1) a cere servicii unei alte persoane pentru a contribui la soluţionare
2) în a plasa însuşi S-ul în obligaţia de a face corectările necesare şi
3) de a cere timp pentru a aduce el însuşi soluţia.
Combinarea acestor 6 categorii produce 9 factori posibili de cotare
(cărora trebuie să le adăugăm 2 variante simbolizate prin E şi I,
literele E, I şi M sunt folosite pentru a indica direcţiile extrapunitive
– E, intrapunitive – I şi impunitive – M ale agresiunii, oricare ar fi
tipul de reacţie. Pentru a indica dominaţia obstacolului, se notează
103
după majusculele E, I şi M o primă ( ). Tipurile de apărare a eului
sunt indicate de majuscule folosite singure. Pentru a indica
răspunsurile de persistenţă a necesităţii se utilizează simbolurile e, i
şi m. S-a adoptat convenţia de a indica mai întâi dominaţia
obstacolului, apoi apărarea eului şi la sfârşit persistenţa necesităţii,
într-o aranjare pe 3 coloane: O-D/E-D/N-P. De exemplu, un răspuns
necesitând o cotare a dominaţiei obstacolului impunitiv şi de apărare
a eului intrapunitiv se indică prin M/I/. La fel dacă răspunsul nu
necesită decât cotarea unui singur factor, de exemplu extrapunitiv de
persistenţă a necesităţii se înscrie ( ). Atunci când este necesar să se
coteze 2 factori într-o singură coloană aceştia se acoperă prin (;) de
exemplu (E;M).
Simbolurile utilizate sunt cele propuse de Rosenzweig:
E = extrapunitivitate18;
I = intrapunitivitate19;
M = impunitivitate20;
O-D = dominarea obstacolului21;
E-D = apărarea eului22;
18
Răspunsuri extrapunitive. Acestea sunt răspunsurile în care individul atribuie în
mod agresiv frustrarea unor persoane sau lucruri exterioare. Emoţiile asociate
răspunsurilor extrapunitive sunt frica şi iritarea. Într-un oarecare număr de cazuri,
agresiunea este mai întâi inhibată, apoi îşi găseşte în mod indirect expresia,
răspunzând mecanismului analitic al proiecţiei. Acest tip de extrapunitivitate
patologică proiectivă este ilustrat de paranoici.
19
Răspunsuri intrapunitive. Acestea sunt răspunsurile în care individul atribuie în
mod agresiv frustrarea lui însuşi. Emoţiile asociate răspunsurilor intrapunitive sunt
culpabilitatea şi remuşcarea. Mecanismele psihanalitice care-i corespund sunt
deplasarea şi izolarea. Aspectul patologic al răspunsurilor intrapunitive este ilustrat
de psihastenie, în particular prin comportamente obsesionale.
20
Răspunsuri impunitive. Agresiunea este evitată şi situaţia frustrantă este descrisă
ca fiind fără importanţă, ca nefiind din vina persoanei, sau ca susceptibilă de a fi
ameliorată mulţumindu-ne să aşteptăm şi să ne conformăm.
21
Tip de predominanţă a obstacolului. Obstacolul care este cauza comentării asupra
severităţii sale, a unei interpretări care să-l reprezinte sub o formă convenabilă sau
ca mică importanţă.
22
Tip de apărare a eului. Eul subiectului joacă partea cea mai importantă a
răspunsului şi 1) S-ul fie că aruncă vina pe altcineva 2) fie că acceptă
104
N-P = persistenţa necesităţii23.
Dăm mai jos o scurtă definire a 11 factori de cotare, incluzând şi pe
cei amintiţi:
E’ = prezenţa obstacolului frustrant este subliniat cu insistenţă.
I’ = obstacolul frustrant este indicat ca nefrustrant sau ca favorabil
într-un fel; sau în unele cazuri, subiectul subliniază cât este de necăjit
pentru că este implicată o altă persoană în situaţia frustrantă.
M’ = obstacolul frustrant este minimalizat până la punctul unde S-ul
aproape neagă prezenţa sa.
E = ostilitatea, blamul sunt dirijate spre o persoană sau un obiect din
exterior.
E = S-ul neagă în mod agresiv că ar fi responsabil de o faptă de care
este acuzat.
I = blamul, culpabilitatea sunt proiectate de S spre el însuşi.
I = S-ul admite culpabilitatea sa, dar neagă că ea ar fi întreagă
invocând circumstanţe atenuante.
M = culpabilitatea pentru frustrare este evitată, situaţia fiind
considerată de S ca inevitabilă, în particular, individual, frustrarea
este complet scuzată.
e = o soluţie pentru situaţia frustrantă este aşteptată cu insistenţă de
la altcineva.
i = soluţiile sunt prezentate de S de obicei cu un sentiment de
culpabilitate pentru a rezolva problema.
m = S-ul exprimă speranţa că timpul sau circumstanţele care vor
trebui să survină în mod normal, vor aduce o soluţie a problemei.

responsabilitatea 3) fie că declară că responsabilitatea şi situaţia nu revine nimănui

23
Tip de persistenţă a necesităţii. Tendinţa răspunsului este dirijată spre soluţia
problemei inerentă situaţiei frustrante şi reacţia constă în 1) a cere servicii unei alte
persoane pentru a contribui la soluţionare 2) în a plasa însuşi S-ul în obligaţia de a
face corectările necesare şi 3) de a cere timp pentru a aduce el însuşi soluţia.
105
Răspunderea şi supunerea sunt caracteristice acestui tip de
răspunsuri.
Numărul factorilor de cotat
Cotarea majorităţii răspunsurilor nu necesită decât un singur factor;
trebuie ca răspunsul să aibă două fraze sau propoziţii distincte pentru
ca cotarea să necesite mai mult decât un factor: se vor semnala mai
târziu excepţiile. În mod ocazional poate fi indicat un al 3-lea factor,
dar în experienţa autorului acestea sunt cazuri şi pot fi tratate ca o
combinare a doi factori. Cotarea cea mai simplă şi cea mai bună.
Un caz particular este notarea combinărilor intrinseci, utilizată pentru
răspunsurile în care tendinţa subiacentă în mod obişnuit
compensatorie, afectează cotarea necesară. Aceste note sunt
încadrate într-un pătrat pentru a indica natura lor unitară. În general
nu se recomandă interpretarea “în profunzime”. Cotarea trebuie să fie
bazată pe semnificaţia obiectivă a răspunsului. În mod ocazional
totuşi tendinţele subiacente sunt transparente şi în acest caz, sunt
înglobate în combinări intrinseci, ca de exemplu:
/E;I/ indică agresiunea către o altă persoană bazată pe o îndoială
subiectivă a propriei capacităţi a S-ului, de exemplu în situaţia 20 –
“aceasta nu este atât de bună pentru ea, presupun”.
M’/E/ indică reducerea frustrării prin deprecierea scopului (sunt prea
aspri…) de exemplu în situaţia 8 (una de pierdut, zece de găsit).
Alegerea lui C-D, E-D ŞI N-P
Pot să apară probleme în alegerea cotării exacte a factorilor şi s-au
degajat diferite principii generale care se aplică la mai multe situaţii.
În cadrul unui răspuns dat, după ce subiectul a indicat că este blocat
de frustrare (C-D), el poate ataca pe alţii sau pe el însuşi (E-D) sau
poate să treacă la soluţia problemei (N-P). Când trebuie să decidem
între E’ şi E sau între M’ şi M s-a constatat că elementele de
dominanţă a obstacolului într-un răspuns erau de obicei absorbite de
elementele de apărare a eului. În cotarea unor astfel de răspunsuri,
posibilitatea unei cotări C-D trebuie să fie luată în considerare, dar

106
dacă există o netă evidenţă de apărare a eului, răspunsul este cotat în
coloana E-D. Această problemă nu se pune decât în răspunsurile
atenuate care par a implica cei doi factori. Dacă răspunsul constă din
2 propoziţii distincte, cei 2 factori trebuie utilizaţi. Cotând
înjurăturile, trebuie să distingem cazurile unde S-ul protestează
împotriva obiectelor inanimate (cheile din 17) sau contra sorţii, (“la
dracu”) şi situaţiile în care agresiunea este dirijată în mod specific
împotriva unei alte persoane (“du-te dracului”). Primul răspuns este
cotat E’, al doilea E. Răspunsurile care implică perseverenţa sau
încăpăţânarea prezintă uneori o problemă. Ele trebuie cotate E’ sau
E? Atunci când cererea ajutorului este francă şi explicită, trebuie să
se folosească E. În alte cazuri cotarea trebuie să fie E’. De exemplu,
în situaţia 3 răspunsul “aş dori ca ea să-şi scoată pălăria” este cotat
E’ căci ea nu comportă o cerere explicită, răspunsul “dar plouă” şi
“eu am nevoie de ea” este cotat E pentru că cererea este clar
exprimată.
Cotarea situaţiilor de supraeu
Cotarea situaţiilor de supraeu prezintă probleme speciale. I’ este o
cotare apropiată de răspunsurile care vor fi cotate cu E’ în alte
situaţii. În aceste situaţii, o expresie de consternare este provocată de
reacţia subiectului faţă de ceva că a făcut el însuşi, în timp ce în
situaţiile de blocaj a eului o astfel de expresie se referă la ceea ce au
făcut alţii. Astfel în situaţia 2 răspunsul “oh, cât e de îngrozitor” este
cotat I’. O altă particularitate a cotărilor situaţiilor de blocaj asupra
eului se referă la răspunsurile în care subiectul minimalizează paguba
pe care a produs-o el însuşi şi pentru care trebuie să dea socoteală.
Această reacţie este evident o impertinenţă şi se cotează E mai
degrabă decât M’.
În aceste situaţii subiectul poate sau să se acuze el însuşi pentru că a
cauzat prejudicii iniţial, sau să scuze agresiunea unei alte persoane
care a tras atenţia asupra acestui prejudiciu iniţial. Primul tip de
răspunsuri este notat I, al doilea M. De exemplu, în situaţia 10 “nu
am fost atent la ceea ce am spus” este cotat I. “cred că m-ai înţeles
greşit” este cotat M. Această distincţie ilustrează similitudinea
107
existentă între cele două cotări care diferă mai ales în ceea ce
priveşte direcţia.
Câteva utilizări ale lui I’
I’ este folosit pentru a cota răspunsurile care neagă existenţa
frustrării: această negare se prezintă frecvent sub forma unui refuz de
a lăsa pe alţii să cunoască propriile sale griji şi provine probabil
dintr-o nevoie de autopuniţiune. De exemplu în situaţia 22 răspunsul
“nu am păţit nimic” este cotat I’. Un alt tip de răspunsuri care cere
aceeaşi cotare este cel care exprimă afirmaţia masochistă că
frustrarea constituie un avantaj pentru subiect. În acest caz există un
efort aparent pentru a distrage atenţia de la dificultatea în care se află
S-ul. Un răspuns comportând sentimente de culpabilitate manifestate
în acelaşi timp cu elementele I’, este cotat I în conformitate cu
principiul discutat mai sus.
Cotarea lui m şi M
Diferitele răspunsuri par a include în acelaşi timp supunerea (m) şi o
soluţie realmente constructivă a problemei (e sau i). În aceste cazuri
m este probabil absolvit de e sau i şi în consecinţă este cotat. Totuşi,
atunci când răspunsul comportă 2 fraze distincte, o cotare
combinatorie (m’ e sau m’ i) poate fi utilizată.
Unele expresii, care par a minimaliza sensul frustrării, comportă un
răspuns la care o soluţie (N-P) este elementul dominant din punct de
vedere al cotării. “Foarte bine”, “E perfect”, “Merge” pot fi
considerate ca simple fraze politicoase care nu comportă o evidenţă
suficientă pentru includerea factorului M, chiar dacă ele ar fi cotate
M’ dacă ar fi prezente izolat. Situaţiile de la 1, 6, 13, 24 sunt cele
care provoacă cel mai adesea acest tip de răspunsuri.
Utilizarea cotării ( )
Cotarea între ( ), completare a cotării principale, provine în mod
exclusiv din informaţiile obişnuite prin anchetă. Cotările între ( ) nu
contribuie la elaborarea statistică a foii. Cotările între paranteze le
întâlnim în următoarele 2 cazuri:

108
a. Când ancheta recunoaşte, fie prin intonaţie, fie printr-o remarcă
adiţională, că un răspuns implică o emoţie neevocată prin cuvintele
scrise de S. De exemplu un răspuns “e perfect” poate exprima furia
subiacentă, Eul în acest caz fiind cotat între ( ), pentru că el nu este
indicat de însăşi cuvintele răspunsului.

b. Când ancheta relevă că situaţia a fost rău înţeleasă, se cotează în

mod normal noul răspuns obţinut după ce s-a explicat subiectului
sensul real al situaţiei. Situaţiile 2, 3, şi 14 sunt cele care dau loc la
astfel de erori de interpretare. În situaţia 2 S-ul crede uneori că vaza a
fost spartă de femeia din stânga mai degrabă decât de cea din
dreapta. În situaţia 3 unii S au dificultăţi în înţelegerea faptului că
pălăria femeii din faţă stă la baza frustrării, el poate întreba cui îi ia
vederea pălăria. Situaţia 14 este uneori interpretată ca şi cum
subiectul S ar fi în întârziere şi ar trebui să se scuze.
Problema răspunsurilor umoristice
În instrucţia originală a primelor versiuni ale probei (13, 22, 27) se
cere ca S-ul să evite spiritele. Această instrucţie specială a fost
adăugată după ce s-a constatat că unii S aveau tendinţa spontană de
“a face spirite”. Aceste răspunsuri umoristice prezintă probleme
specifice de cotare, de aceea autorul a încercat să le suprime. Dar un
studiu mai extins (59) a dus la concluzia că acest aspect nu poate să
fie înlăturat prin instrucţie. Această concluzie este bazată pe 3
argumente:

1. Precizând S-ului că “nu trebuie să facă spirite” suntem în

contradicţie cu natura proiectată a probei.

2. O comparare între 2 grupe S, prima grupă având proba cu

instrucţie originală, iar a doua cu noua instrucţie care nu menţionează
evitarea răspunsurilor umoristice, procentul de răspunsuri umoristice
a fost de 1,30 la prima grupă şi de 1,29 la a doua grupă. Dacă se
urmăreşte influenţa modificării instrucţiei asupra diferitelor variabile
(E.I.M., C-D, E-D, N-P, GCR), tendinţele diferenţelor constatate nu
sunt niciodată semnificative.

109
3. Există posibilitatea de a cota răspunsurile umoristice la
extrapunitiv-intrapunitiv, sau impunitiv, urmărind umorul sub
unghiul teoriei frustrării.

a) Sunt cotate cu E răspunsurile unde S-ul caută să-l facă să râdă pe

interlocutorul său, bătându-şi joc de el. De exemplu, răspunsul la
situaţia 5 “doamnă, cu un cap ca al dumneavoastră nu contează ce
privelişte se arată”.

b) Sunt cotate cu I răspunsurile unde S-ul încearcă să se

autoridiculizeze într-o manieră aproape masochistă. De exemplu,
răspunsul la situaţia 11 e perfect. “Şi aşa trebuie să mă scol ca să
răspund la telefon”. Trebuie notat că acest răspuns pronunţat pe un
ton sarcastic va fi considerat ca exprimând ostilitatea şi deci va fi
notat cu E. În cotarea definitivă, ca de obicei trebuie să ţinem seama
de rezultatul anchetei.
Tipul predominant de răspuns umoristic este tipul E. Din 37 de
răspunsuri umoristice, Rosenzweig a constatat că 3,5 erau I, 5 erau
M şi 32 erau E. Jumătatea răspunsurilor umoristice provin de la
Situaţia 22.
Testul de autoapreciere a stărilor psihice după Eysenck
Este utilizat pentru identificarea stărilor de anxietate, frustrare,
rigiditate, agresivitate.
Instrucţiunea: vă propunem descrierea diferitor stări psihice. Dacă
această stare vă este caracteristică, acordaţi 2 puncte, dacă această
stare apare, dar rareori - 1 punct, dacă deloc nu apare - 0 puncte.
I.
1. nu mă simt sigur.
2. deseori din cauza unor fleacuri se întâmplă să roşesc.
3. somnul meu este neliniştit.
4. uşor devin mâhnit, trist.
5. mă neliniştesc din cauza neplăcerilor care sunt încă în
imaginaţia mea.
6. greutăţile mă sperie.
110
 7. îmi place să-mi răscolesc, analizez neajunsurile.
8. pot fi uşor convins.
9. sunt nesigur.
10.cu greu suport timpul când trebuie să aştept.
II.
11.deseori evenimentele în care poate fi găsită rezolvarea mi se
par fără soluţie.
12.neplăcerile mă deranjează foarte mult, mă pierd cu firea.
13.în cazul unor neplăceri majore tind neîntemeiat să mă
autoînvinovăţesc.
14.neplăcerile şi insuccesele nu mă învaţă nimic.
15.deseori refuz să lupt, considerând că e inutil.
16.deseori mă simt lipsit de apărare.
17.uneori am o stare de disperare.
18.mă simt pierdut, debusolat în faţa greutăţilor.
19.în momentele dificile ale vieţii mă comport copilăreşte, uneori
vreau ca acestea să mă ocolească.
20.consider că neajunsurile caracterului meu nu pot fi corectate.
III.
21.ultimul cuvânt rămâne după mine.
22.deseori în timpul conversației întrerup interlocutorul.
23.mă supăr repede.
24.îmi place să fac observaţii altor oameni.
25.vreau să fiu o autoritate pentru alţii.
26.nu mă mulţumesc cu puţinul, vreau cât mai mult.
27.când sunt mânios, mă reţin cu greu.
28.prefer mai mult să conduc, decât să mă supun.
29.gesturile mele sunt brutale, aspre, tăioase.
30.sunt răzbunător.
IV.
31.îmi este greu să-mi schimb deprinderile.
32.nu mi-e uşor să comutez atenţia.
33.am o atitudine foarte precaută faţă de tot ce cunosc bine.
34.sunt greu de convins în a lua o altă părere.
111
 35.deseori nu pot scăpa de un gând, de care ar trebui să mă
eliberez.
36.nu este uşor să cunoşti alți oameni.
37.mă deranjează chiar şi schimbările nesemnificative ale
planurilor mele.
38.deseori edau dovadă de încăpăţânare.
39.fără să vreau merg la risc.
40.retrăiesc cu dificultate modificările din programul obișnuit al
zilei.
Aprecierea rezultatelor.
1. anxietate: 0...7- nu-s anxioşi; 8...14 - anxietate moderată de nivel
admisibil; 15...20- foarte anxios,
2. frustrare: 0...7 - nu are autoapreciere înaltă, este tolerant la
eşecuri, nu se teme de greutăţi, 8... 14 - nivel mediu de frustrare,
frustrarea are loc, 15...20 - autoapreciere scăzută, evitaţi
dificultăţile, vă temeţi de insucces, sunteţi frustrat.
3. agresivitate: 0...7 - sunteţi liniştit, cumpătat, 8... 14 - nivel mediu
de agresivitate, 15...20 - sunteţi agresiv, nereţinut aveţi dificultăţi
de a relaţiona şi comunica cu alţii.
4. rigiditate: 0...7 - nu sunteţi rigid, comutare facilă, 8... 14 – nivel
mediu, 15...20 - rigiditate înaltă, ne modificarea
comportamentului, convingerilor, opiniilor, chiar dacă ele nu
corespund realităţii.

Metoda proiectivă „Desenul familiei”

Identificarea comportamentului şi stărilor afective în cadrul relaţiilor
intrafamiliale.
Desenul familiei apare ca un test proiectiv  care prezintă avantajul
de a se centra pe grupul familial, un loc privilegiat pentru copil. Prin
desen, subiectul dezvăluie întreaga constelaţie de relaţii existente

112
între membrii familiei sale sau îşi prezintă preferinţele şi antipatiile,
fie ele conştiente sau inconştiente.
M. Borelli-Vincent a studiat modul de administrare standardizat al
acestui test, precum şi valoarea sa. Copilul primeşte o foaie albă, A4
şi un creion negru şi i se cere să deseneze o familie, aşa cum vrea el.
Se notează ordinea executării personajelor, timpul de lucru şi
atitudinea generală a desenatorului. I se cere copilului să numească
fiecare personaj şi să spună ce activitate face acesta (dacă este cazul).
Este întrebat dacă familia desenată este una imaginară sau este
familia sa reală. Dacă nu este reprezentată familia sa, i se dă o altă
coală, cu cerinţa de a-şi desena propria familie. Se repetă paşii urmaţi
şi la primul desen, dar i se cere să justifice eventuala absenţă a unui
personaj. Dacă nu s-a desenat pe sine, i se cere să adauge şi imaginea
sa.
Din multiplele posibilităţi de utilizare ale acestui test (ca probă de
desen, test al personajelor, proba privind tema familiei: stereotipii,
valorizări sociale sau afective ale personajelor etc., ca tehnică de
dezvăluire a unor informaţii etc.), am ales funcţia proiectivă a
desenului familiei, funcţie care se realizează pe două căi distincte:
a) În personajele desenate apare proiecţia imaginii corpului:
personajul este marcat de modul în care desenatorul simte şi percepe
propriul corp. Desenul propriei sale familii permite copilului să se
deseneze pe el însuşi, deci să reproducă fidel propria imagine asupra
corpului său. Este reprodus aici “modelul intern” al corpului uman,
care a fost pus în evidenţă de Luquet.
b) În al doilea rând, desenatorul atribuie personajelor reproduse mai
multe caracteristici decât cele cerute prin instructajul testului, ceea ce
oferă o deschidere spre noi interpretări.
Tendinţa copilului de identificare cu părintele de acelaşi sex a fost
dovedită de numeroşi cercetători. Iniţial, el percepe o discrepanţă
între puterea, privilegiile şi aspectele dezirabile ale părinţilor şi
percepţia asupra lui însuşi. Copilul începe să se poarte ca şi cum ar
crede că, dacă este similar părinţilor, va deţine aceste trăsături

113
dezirabile şi, de aceea, poate imita şi adopta acţiunile părinţilor
pentru a creşte similaritatea dintre el şi model.
Identificarea se bazează pe experienţe şi cu cât acestea sunt mai
multe, copilul începe să se comporte ca şi cum chiar ar deţine
trăsăturile modelului, iar comportamentele pe care le imita mai
devreme, au devenit automate acum şi au fost integrate personalităţii
sale.
Când ambii părinţi sunt percepuţi ca educatori, puternici şi
competenţi, copilul se va identifica cu ambii părinţi, într-o anumită
măsură. Copilul tipic, din necesitate, va percepe o similaritate mai
mare faţă de părintele de acelaşi sex, faţă de care identificarea va fi
mai puternică. Şi modelul social încurajează copilul să se identifice
cu părintele de acelaşi sex şi îl pedepseşte pentru adoptarea
trăsăturilor sexului opus, prin urmare provoacă identificarea cu
părintele de acelaşi sex.
Pot fi utilizate şi alte metode proiective, bine cunoscute şi frecvent
descrise în literatura de specialitate.
Metodă Menire
Metoda proiectivă „Omul sub Diagnosticarea autoconştiinţei
ploaie” copilului, capacităţilor cognitive,
modelelor de coping la situaţia
traumatizantă.
Metoda proiectivă „Animalul Cercetarea profilului de
inexistent” personalitate şi identificarea
tendinţelor agresive
Metoda proiectivă CAT Cercetarea profilului de
personalitate şi a calităţii relaţiilor
cu ambianţa socială.
Metoda proiectivă Rene Jile Cercetarea calităţii relaţiilor cu
ambianţa socială, cu membrii
familiei.

114
În cadrul psihodiagnosticului copiilor-victime ale violenţei în familie
vom utiliza pentru identificarea:
1. impactului situaţiei psihotraumatizante asupra stării psihice a
copilului şi manifestarea simptomelor tulburărilor de stres
posttraumatic: Interviul semistructurat de apreciere a trăirii
traumatice a copilului; Ancheta de apreciere a trăirilor traumatice
de către copil pentru părinţi;
2. pentru aprecierea tulburărilor la nivel psihic, psihologic şi social:
Scala depresiei Beck; Testul de autoapreciere a stărilor psihice;
Chestionarul de identificare a tensiunii neuropsihice; Chestionarul
de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii
psihopatologice;
3. ţinând cont de vârsta subiecţilor vom utiliza un şir de metode
proiective: a) pentru identificarea opiniilor asupra relaţiilor
intrafamiliale – Desenul familiei, Metoda Rene Jile; b) pentru
stabilirea particularităţilor autoconştiinţei – Omul sub ploaie,
Metoda CAT; c) pentru cercetarea tendinţelor comportamentale
agresive – Animalul inexistent; d) pentru identificarea reacţiilor la
frustrare – Testul Rosenzweig etc.
4. Este eficientă utilizarea în cazul psihodiagnosticului copiilor-
victime ale violenţei în familie – Testul de apreciere a stărilor
psihice după Eysenck, care conţine doar 40 de itemi, dar permite
identificarea manifestărilor de anxietate, frustrare, agresivitate,
rigiditate.
Desigur în selectarea metodelor de psihodiagnostic fiecare specialist
va ţine cont de propriile abilităţi şi deprinderi profesionale, utilizând
tehnicile şi metodele pe care le consideră oportune şi capabile de a
oferi rezultate utile pentru acţiunile ulterioare de reabilitare
psihologică.

115
§ I.4. Reabilitarea psihologică a victimelor violenţei în familie.

A. Principii psihoterapeutice în activitatea de reabilitare a

victimelor violenţei în familie.

Ceea ce separă oamenii care dezvoltă o tulburare de stres

posttraumatic în rezultatul abuzului familial de cei care sunt
temporar stresaţi este că aceştia încep să-şi organizeze viaţa în jurul
traumei. Experienţa traumatică trecută este retrăită în repetate
rânduri, împreună cu senzaţiile şi emoţiile ei neplăcute. Cu fiecare
retrăire a traumei, individul devine din ce în ce mai nefericit. Acest
fapt începe să afecteze persoana într-un mod ce este greu de
recuperat. Suferinzii tind să devină agitaţi şi le vine din ce în ce mai
greu să se concentreze la treburile zilnice. Ei pot deveni exageraţi,
prezentând emoţii negative intense ca teama, anxietatea, panica şi
furia.
Un individ care are PTSD poate prezenta unele sau toate din
următoarele :
 încercarea de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate
cu evenimentul;
 încercarea de a evita activităţi, locuri sau oameni care le
reamintesc de eveniment;
 prezintă dificultăţi în a-şi aminti aspecte importante legate de
traumă;
 se simt deprimaţi;
 simt lipsă de interes faţă de participarea la activităţile uzuale;
 se simt detaşaţi de ceilalţi fiind incapabili de a simţi anumite
emoţii, de exemplu dragostea;
 au probleme relaţionale;
 simt că nu au viitor;
 nu pot adormi sau dormi;
 prezintă iritabilitate sau accese de furie;
 au dificultăţi de memorie sau de concentrare;
 teamă şi anxietate;

116
 sunt mai tot timpul îngrijoraţi de potenţiale ameninţări emoţionale
sau fizice.
În scopul de a se descurca cu amintirile neplăcute, aceşti indivizi îşi
dezvoltă adesea mecanisme de apărare. Majoritatea vor evita amintiri
sau emoţii legate de traumă. Unii suferinzi pot folosi alcoolul în
încercarea de a-şi amorţi durerea. Din dorinţa lor de a evita amintirile
traumatice, suferinzii vor fi şovăielnici în a căuta vindecarea. Însă,
luând în considerare efectul grav pe care boala o are asupra calităţii
vieţii individului, tratamentul poate fi vital.
Terapia este adesea capabilă să ajute suferindul să avanseze de la a
mai fi bântuit de trecut şi să fie conştient de prezent, capabil să
răspundă la cerinţele curente la potenţial maxim.
Toate sistemele psihoterapeutice au câteva elemente comune care
stau la baza lor:
 prezenţa unei descărcări de natură emoţională;
 manifestarea raţionalizărilor în cadrul interacţiunii client-
terapeut;
 vehicularea unor informaţii noi care sunt transmise clientului
sub forma unor percepte, reguli de conduită, exemple de viaţă
sau pe care le descoperă clientul însuşi prin intermediul unei
înţelegeri de natură intuitivă;
 întărirea expectaţiilor clientului că va obţine suport afectiv şi
ajutor din partea terapeutului;
 întărirea expectanţelor încununate de succes;
 facilitarea deblocărilor emoţionale.
Watson (1963)24 descrie câteva din criteriile principale în funcţie de
care se pot diferenţia diverse sisteme psihoterapeutice.
1. Psihoterapia este privită de unii specialişti ca demers ştiinţific iar
de alţii ca o artă.
2. Personalitatea psihoterapeutului – ca factor de diferenţiere a
diferitelor sisteme psihoterapeutice.

24
Watson, As. The Conjoint Psychotherapy jf Marriage Partners. In: J.
Orthopsychiatry, 1963, oct., nr. 33, p. 912–922.
117
3. Diferenţe între diverse şcoli psihoterapeutice în ceea ce priveşte
pregătirea de bază şi antrenamentul profesional al
psihoterapeutului.
4. Diferenţe între diverse metode de psihoterapie reprezentând
natura problemelor de rezolvat.
5. Diferenţe între diverse sisteme psihoterapeutice datorate unor
factori limitativi exteriori actului psihoterapeutic.
6. Diferenţe între diverse şcoli psihoterapeutice în ceea ce priveşte
abordarea relaţiei psihoterapeut-client.
7. Diferenţe între diverse şcoli psihoterapeutice în ceea ce priveşte
necesitatea clientului.
8. Diferenţe între diverse sisteme psihoterapeutice care rezultă din
analiza criteriilor ce stau la baza clasificării diverselor şcoli de
psihoterapie.
Menţionăm, că în cadrul împărtăşirii unei sau altei concepţii
psihoterapeutice şi aplicării în practică a metodelor ei este important
nu doar aspectul tehnic, cât cel teoretic, în special cunoaşterea
principiilor în baza căror se constituie efortul psihoterapeutic.
Principiile care stau la baza activităţii psihoterapeutice de reabilitare
a victimelor violenţei în familie sunt subordonate necesităţii de
înlăturare a consecinţelor afective, cognitive şi comportamentale ale
traumatizării, care se manifestă ca stres posttraumatic în faza acută,
căpătând ulterior configuraţia tulburărilor de stres posttraumatic.
Primul principiu – al normalizării – constă în explicarea trăirilor cu
care se confruntă clientul şi a faptului că acestea sunt adecvate
situaţiei pe care a parcurs-o. Persoana normală, pomenindu-se într-o
situaţie de anormalitate, se confruntă cu stări neobişnuite, manifestări
afective puternice negative. Din această cauză, psihoterapia începe
de la discutarea stărilor emoţionale şi explicarea lor. Aceasta ajută
victima să conştientizeze că se comportă firesc şi că alte stări ar fi
fost nefireşti în situaţia ei.
Principiul al doilea – al parteneriatului şi sporirii demnităţii, stimei
de sine ale victimei – este orientat spre reducerea tendinţelor de

118
autoînvinuire sau agresivitate, de sporire a autoaprecierii. Sindromul
de stres posttraumatic provoacă tendinţe distructive orientate spre
propria persoană. În cadrul colaborării psihoterapeutului cu clientul,
în atmosfera de acceptare necondiţionată se va reduce din tensiunea
emoţională, consolidându-se eul clientului.
Cel de-al treilea principiu – principiul individualităţii – enunţă ideea
de a ţine cont de particularităţile persoanei şi ale experienţei ei
traumatizante.
Ţinând cont de experienţa apuseană în domeniul consilierii şi
psihoterapiei victimelor violenţei în familie prezentăm câteva din
cele mai utile recomandări specialiştilor-psihologi 25.
1. Victima violenţei în familie trebuie să capete posibilitatea de a
povesti cât mai larg şi în detalii despre evenimentul victimizării,
de a-şi expune opiniile şi viziunile.
2. Ea urmează să fie ajutată în a-şi exprima şi înţelege stările
afective, trăirile şi sentimentele, căpătând din partea
specialistului-psiholog susţinere şi aprobare necondiţionată.
3. Se ţine cont de apartenenţa etnică, de tradiţia în care a fost
educată persoana, de capitalul ei intelectual şi cultural.
4. În cadrul consilierii nu sunt neglijate credinţele, stereotipurile
culturale, viziunile personale ale victimei.
5. Este important de a conta pe mediul de locuire al victimei –
urban sau rural, care determină gradul de susţinere-izolare
socială a persoanei.
6. Ţineţi minte, victima nu are nevoie de ajutor în formă de sfaturi
şi recomandări, ci de descoperirea propriilor resurse şi de
implicarea lor în soluţionarea situaţiei dificile, precum şi de
susţinerea profesională în efortul dat.
7. Se va ţine cont şi de situaţia de criză în care se află victima, fapt
pentru care ea va dispune de susţinere şi ajutor în reabilitarea
emoţională şi consolidarea capacităţilor de găsire a propriilor
soluţii.

25
Меновщиков, В. Ю. Введение в психологическое консультирование. М.:
Просвещение, 1998, с. 14-19.
119
Psihoterapeutul în activitatea de reabilitare va ţine cont şi de anumite
particularităţi pe care le conferă profilul deosebit al clientului –
victima a violenţei în familie, manifestând:
 atitudine intolerantă faţă de fenomenul violenţei în familie;
 cunoştinţe despre caracterul multidisciplinar al activităţii de
reabilitare a victimelor violenţei în familie şi despre rolul
fiecărui serviciu în această activitate;
 renunţare la rolul de expert în favoarea serviciului de
susţinere, consilier;
 răbdare şi toleranţă: posibil pentru victimă sunteţi prima
persoană, cărei ea a hotărât să i se destăinuie
 acceptare necondiţionată a clientului şi a deciziilor lui.
B. Etapele psihoterapiei.
Etapa I. Constituirea relaţiei dintre psihoterapeut şi client.
Instaurarea alianţei psihoterapeutice.
Relaţia psihoterapeutică este o relaţie dintre doi parteneri, dintre care
unul solicită, iar celălalt acordă ajutor psihologic. Contribuţia majoră
a clientului constă mai ales în motivaţia acestuia. Afirmaţia
psihologiei umaniste că omul posedă în el însuşi impulsul interior
spre sănătate fizică şi mentală face ca psihoterapia să devină posibilă.
Aşa cum un preparat “placebo” înlătură durerea la pacienţii
sugestibili care cred acest lucru, tot aşa persoanele care se aşteaptă să
fie ajutate vor fi ajutate, uneori indiferent de metoda aplicată de
terapeut. Terapeutul trebuie sa interacţioneze cu clientul într-o
manieră apropiată şi bazată pe o atitudine de acceptare pentru a-i
câştigă încrederea şi a-i spori motivaţia. Prezentăm în continuare
câteva tipuri de relaţii psihoterapeutice.
1. Relaţia centrată pe realitate şi obiect implică o atitudine calmă,
atentă, interesată, empatică din partea psihoterapeutului care se
străduieşte să-i creeze clientului un mediu bazat pe căldură şi
înţelegere, mediu care îl va ajuta pe acesta din urmă să atingă
obiectivele pe care şi le propune psihoterapia.
Sarcina principală în cadrul acestui tip de relaţie este câştigarea
încrederii clientului, ajutându-l pe acesta să vadă în terapeut o
persoană cu comportament constant, previzibil, pe care te poţi baza.
120
2. Contactul sau alianţa psihoterapeutică consideră că succesul
oricărei terapii implică o colaborare a două persoane. Acest tip de
relaţie este de natură conştientă, raţională şi non-agresivă, în care
terapeutul face apel la ego-ul de adult al clientului, pe care îl tratează
ca pe un partener egal.
3. Relaţia de tip transferenţial este mult accentuată ca instrument
psihoterapeutic de psihanaliză şi implică fixaţia afectivă a clientului
asupra persoanei terapeutului pe modelul părinte-copil.
Etapa II. Terapia “traumei”. Programul psihoterapeutic în cazul
reabilitării victimelor violenţei în familie urmează câteva scopuri de
bază:
1) corectarea Eului clientului;
2) realizarea unei evaluări de sine obiective;
3) reabilitarea Eului;
4) reabilitarea sistemului de valori, trebuinţe;
5) realizarea echilibrului între aşteptări, dorinţe şi posibilităţi;
6) restabilirea relaţiilor sociale, a capacităţilor de comunicare;
7) înlăturarea indispoziţiei, educarea pentru un mod nou de viaţă.
În psihologia contemporană s-a instaurat o atitudine deosebită faţă de
traumele psihologice, una dintre cele mai recente ramuri fiind
psihotraumatologia, domeniu care cercetează leziunile psihice,
cauzele şi efectele acestora, prevenţia, reabilitarea şi posibilităţile
terapeutice. Printre primii autori în acest domeniu se remarcă prof.
dr. Gottfried Fischer, director al Institutului de Psihologie Clinică şi
Psihoterapie al Universităţii din Köln, întemeietorul
psihotraumatologiei în Germania, prof. dr. Peter Riedesser, director
al Clinicii Universitare de Psihiatria Copilului şi Adolescentului din
Hamburg – Eppendorf26. Astfel, în conformitate cu concepţia acestor
autori, par a fi unite într-un domeniu aparte disciplinele care mai
înainte studiau fenomenul traumatizării psihice din unghiuri de
vedere diferite — cercetarea neurologică, psihologia clinică,
psihologia socială, psihanaliza etc. Diferitele metode ale terapiei
traumei – abordarea psihodinamică sau cea cognitiv-

26
Fischer, G.; Riedesser, P. Tratat de psihotraumatologie. Bucureşti: Ed. Trei, 2009.
472 p.
121
comportamentală, de exemplu, sunt prezentate clar şi echilibrat.
Autorii inventariază situaţiile cu cel mai înalt potenţial traumatic:
violenţă, inclusiv violenţă în familie, exil, abuzarea copiilor, tortura,
îmbolnăvirile grave, şomajul, propunând modele ale implicării
psihoterapeutice.
Indiferent de modelul psihoterapeutic implicat în terapia traumei,
psihoterapia tulburării de stres posttraumatic (PTSD) va începe în
mod obişnuit cu o evaluare detaliată şi o dezvoltare a planului de
tratament ce satisface nevoile unice ale clienţilor.
Planul de tratament pate fi constituit în conformitate cu modelul
expus mai jos27.
1. În general, tratamentul specific PTSD începe doar atunci, când
victima este îndepărtată de situaţia de criză. De exemplu, dacă
victima este expusă în mod curent la traumă, trăind stări de
depresie severă sau manifestând conduite suicidale, simptome de
panică extremă, gânduri dezorganizate, manifestând nevoia de
detoxifiere alcoolică sau narcotică, atunci aceste probleme de
criză devin o parte a primei faze a tratamentului.
2. Educarea victimelor şi a familiilor lor în legătură cu evoluţia
PTSD şi alte probleme legate de simptomatologia PTSD. Faptul
de a înţelege că PTSD este o tulburare recunoscută medical ce
apare la indivizii normali în condiţii de stres extrem este esenţial
pentru tratamentul eficient.
3. Expunerea la eveniment prin intermediul imaginii permite
victimei să retrăiască evenimentul într-un mediu securizant,
controlat, în timp ce sunt examinate cu grijă reacţiile şi credinţele
în relaţie cu evenimentul respectiv.
4. Examinarea şi detensionarea afectivă puternică (eliberarea de
sentimentele puternice de furie, ruşine şi vină) care este obişnuită
pentru supravieţuitorii unei traume.
5. Învăţarea victimelor să gestioneze amintirile posttraumatice,
reacţiile şi sentimentele fără a deveni copleşiţi de ele sau sărăciţi
emoţional. Amintirile traumatice nu sunt eliminate ca rezultat al

27
Drancinschi, M. Hipnoterapia în tulburarea de stres post-traumatic. In:
http://www.e-scoala.ro /psihologie/ hipnoterapia_ tulburare_stres.html
122
 terapiei, ci devin acceptabile în raport cu noile deprinderi de
gestionare a situaţiei traumatice.
6. Tulburările psihice care se pot manifesta simultan cu PTSD
includ: depresia, abuzul de alcool/droguri, atacuri de panică,
anxietatea şi alte tulburări. Deşi trebuie intervenit cu prioritate
asupra situaţiilor de criză, rezultatele cele mai bune sunt obţinute
atunci, când PTSD este tratată împreună cu celelalte tulburări.
7. Tulburarea de stres post-traumatică complexă (sau aşa numita
tulburare de stres extremă, sindromul de stres posttraumatic) se
manifestă la persoanele care au fost expuse în mod prelungit la
circumstanţe traumatice, cum ar fi în cazul subiecţilor noştri – al
victimelor violenţei în familie. Cercetările relevă faptul că în
cazul acestor persoane se manifestă deja schimbări hormonale şi
corticale ca rezultat al traumelor timpurii prelungite, ele
contribuind la dificultăţi mentale (disociere, amnezie, gânduri
extrem de difuze), emoţionale (ură intensă, depresie sau panică) şi
comportamentale (impulsivitate, agresivitate, exprimare sexuală
inadecvată, tulburări alimentare, abuz de substanţe, acte
autodistructive). Ca adulţi, aceşti indivizi sunt diagnosticaţi cu
tulburări depresive, de personalitate sau disociative. Adesea,
tratamentul în asemenea cazuri durează mai mult, progresează
destul de încet şi necesită un program terapeutic adecvat oferit de
un specialist în traume.
În scopul reabilitării psihologice a victimelor violenţei în familie sunt
utilizate mai multe metode, pe care le vom diviza în patru categorii
după modelul propus de V. Romek şi grupul de autori28.
Prima categorie de metode – metode de instruire – include discuţia,
lectura cărţilor şi articolelor care vor contribui la înţelegerea stărilor
pe care le suportă victima, la calificarea lor ca adecvate şi
manifestate în mod normal în rezultatul unui eveniment traumatizant.
În cazul copiilor se recomandă utilizarea în acest scop a metaforei,
poveştilor, jocului.
În cea de a doua categorie vom include metodele holiste – de
cultivare a unui mod nou de trai, bazat pe regim alimentar şi fizic
28
Ромек, В.; Конторович, В.; Крукович, Е., op. cit., p. 70-71.
123
corect, renunţarea la alcool, droguri, alte dependenţe dăunătoare,
incluzând toate condiţiile care permit restabilirea fizică după traumă.
Diverse metode de suport social sunt întrunite în cea de a treia
categorie. În grupul dat de metode se înscriu informarea şi instruirea
membrilor familiei şi a altor persoane apropiate, care pot oferi
susţinere spirituală şi materială victimelor violenţei în familie,
implicarea în activitatea de reabilitare a serviciilor de asistenţă
socială publice şi non-guvernamentale, a ONG-urilor, crearea
grupurilor de întâlnire etc. Categoria a treia întruneşte metodele
psihoterapeutice propriu zise. În contextul descrierii acestor metode
ţinem să propunem modelul implicării psihoterapeutice pe care-l
considerăm oportun pentru reabilitarea şi reintegrarea socială a
victimelor violenţei în familie, prezentat în figura de mai jos.
Modelul psihoterapeutic integrativ permite analiza persoanei la
nivelurile funcţionării afective, comportamentale, cognitive,
spirituale şi corporale şi se prezintă în practica psihoterapeutică ca o
abordare care afirmă valoarea fiecărui individ prin armonizarea
profundă a minţii şi corpului precum şi schimbarea profundă a
stilului de viaţă nepotrivit care a determinat evenimentul
traumatizant responsabil de suferinţa clientului. Abordarea
integrativă analizează cum factorii mentali, sociali şi spirituali pot
afecta direct starea de sănătate psihică. El se subordonează unui
principiu, pe care-l găsim expus succint şi clar în opera
psihoterapeuţilor contemporani: “Clientul trebuie văzut cu un ochi
simpatetic, evaluându-se întregul, care stă de fapt faţă în faţă cu
terapeutul”29.

29
Holdevici, I.; Ion, A.; Ion, B. Psihoterapii moderne. Noua hipnoză ericksoniană.
Bucureşti: Dual Tech, 2001, p. 123.
124
 Figura 2. Psihoterapia integrativă a victimelor violenţei în familie
Conceptele de bază ale psihoterapiei integrative, au la bază tehnici
cognitive şi comportamentale, tehnici de relaxare, hipnoza clinică,
tehnici psihodramatice, tehnici analitice, moment pentru care
renumitul psihoterapeut ieşean Ion Dafinoiu a remarcat: “…este
posibil ca o terapie să nu fie utilă decât într-un anumit moment al
evoluţiei clientului şi, în acest caz, ea pregăteşte clientul respectiv
pentru a putea profita cât mai mult de altă formă de terapie” 30.
Modelul integrativ propus de noi în scopul elaborării unei
psihoterapii eficiente în scop de reabilitare a victimelor violenţei în
familie întruneşte tehnici din psihoterapia de scurtă durată, cognitive
şi comportamentale, de relaxare şi hipnoză, strategice şi de
desensibilizare.

30
Dafinoiu, I. Elemente de Psihoterapie Integrativă. Iaşi: Polirom, 2007, p. 26.
125
Psihoterapia integrativă are în vedere faptul că absolut tot ceea ce
trăim de-a lungul vieţii noastre se înscrie în planul memoriei psihice
şi se transpune în cel al memoriei fizice. Astfel „sentimentele
reprimate nu dispar pur şi simplu, ci ajung să se manifeste într-un
mod necontrolat, care poate fi dăunător sănătăţii” 31.
Este bine să-i oferim clientului chiar la începutul terapiei, informaţii
despre stările emoţionale, cogniţiile şi comportamentele de care dă
dovadă, pentru ca acesta să-şi explice propria situaţie şi să o accepte,
acceptându-se astfel şi pe sine, acest lucru având un rol important în
crearea contactului psihoterapeutic: “…explicaţiile pot stimula, la
client, sentimentul controlului, favorizează intrarea în terapie şi cresc
încrederea în terapeut. Se trece, în acest mod, de la a suferi la a
acţiona, ajungându-se la o relaţie de parteneriat între client şi
terapeut”32.
Într-o primă etapă poate fi utilizată metoda psihoterapeutică
Mişcarea Ochilor de Desensibilizare şi Reprocesare (EMDR) sau
Metoda Saphiro, care este în conformitate cu opiniile mai multor
autori indicată în stresul posttraumatic.
Un element important al stresului posttraumatic sunt gândurile
iraţionale în legătură cu senzaţiile fizice şi stările emoţionale pe care
clientul le are, gânduri care duc la agravarea stării de dezechilibru. În
scopul modificării gândurilor se recurge la psihoterapia cognitiv-
comportamentală, care „...are drept obiectiv reducerea anxietăţii prin
intermediul învăţării pacienţilor să identifice, să evalueze, să
controleze şi să modifice gândurile negative legate de pericole
potenţiale cât şi comportamentele asociate cu acestea” 33. Învăţând să
recunoască şi să modifice gândurile iraţionale, persoana poate reduce
intensitatea trăirilor afective, iar în rezultat şi a manifestărilor
fiziologice, caracteristice sindromului de stres posttraumatic.
Deoarece “...într-un sistem de crezuri, conflictele apar atunci când
31
Cojocaru, L. M. Atacul de panică din perspectiva integrativă a conceptului corp-
minte-spirit. In: http://www.consiliere-psihoterapie.info/articole-psihoterapie/atacul-
de-panic.php
32
Dafinoiu, I.; Vargha, J.L. Psihoterapii scurte. Iaşi: Polirom, 2005, p. 22.
33
Holdevici, I. Elemente de psihoterapie. Bucureşti: Mar, 2005, p. 118.
126
două sau mai multe crezuri conduc la comportamente conflictuale.
Acest tip de situaţie creează, adesea, o „dubla legătură” (eşti pierdut
şi dacă faci, şi dacă nu faci un anumit lucru... La majoritatea acestor
conflicte între crezuri vom observa că există opoziţii între logică şi
emoţie, raţiune şi intuiţie, copil şi adult, trecut şi viitor, schimbare şi
stabilitate”34, de aceea, clientul este învăţat cum să integreze noile
gânduri pozitive, raţionale.
Deşi paradoxală, tehnica desensibilizării progresive este o tehnică de
vindecare în care clientul este expus treptat la stimulul care produce
sindromul de stres posttraumatic. În acele momente va descoperi că
de fapt nu i se întâmplă nimic din ceea ce şi-a imaginat. Expunerea
în vivo înseamnă obişnuirea clientului cu senzaţiile corporale pe care
le are în urma suportării sindromului de stres posttraumatic pentru a-l
învăţa să nu le mai interpreteze, în mod eronat, ca semne
prevestitoare ale unei agravări a stărilor suportate.
Prin psihoterapia cognitiv-comportamentală, clientul învaţă noi
modalităţi de a face faţă stărilor caracteristice sindromului de stres
posttraumatic, învaţă să recunoască semnele acestui sindrom şi să
folosească tehnicile de respiraţie şi relaxare pentru a reduce
simptomele. Controlul respiraţiei îl ajută pe client să-şi stopeze
hiperventilaţia, răspunzătoare de apariţia unor simptome ale
sindromului de stres posttraumatic, precum ameţeala, senzaţia de
leşin, atacurile de panică, frica, anxietatea, manifestările fobice etc.
Diversele tehnici ca relaxarea musculară progresivă, îl ajută pe client
să capete un oarecare sentiment de control asupra a ceea ce i se
întâmplă, scăzându-i nivelul de anxietate. Combinate cu exerciţiile
de respiraţie şi relaxare musculară, activităţile de relaxare psihică
(antrenamente autogene, hipnoză sau chiar tehnici de meditaţie),
ajută la relaxarea minţii şi aduc corpul într-o stare normală după
acţiunea unui factor stresant.
O forma de sugestie indirectă care prezintă multiple avantaje este
metafora terapeutică, prin faptul ca ea acţionează la nivelul
34
Dilts, R. B. Schimbarea sistemului de crezuri prin programare neurolingvistică.
Bucureşti: Excalibur, 2007, p. 175-176.
127
inconştientului, favorizează regresia şi diminuează
rezistenţele. Metafora terapeutică, poveştile terapeutice, basmul
inventat de client, stabilesc o relaţie între terapeut, client şi problema
acestuia. Metaforele îi deschid clientului perspectiva unor noi
opţiuni, propunându-i un nou sistem de referinţă şi îi permit
modificări pe plan perceptiv, comportamental, emoţional şi social:
“…soluţii exprimate metaforic reprezintă opţiuni ale inconştientului,
stabile în mod intuitiv, şi din acest motiv ele reprezintă calea
adevărată, pentru că inconştientul „ştie” mai bine ce anume i se
potriveşte subiectului”35. Metafora vine ca un sprijin în descoperirea
de sine şi în rezolvarea conflictelor prin accesul la inconştient şi la
resursele aflate acolo.
Dilts Robert B. (2007) spunea: “atunci când facem o schimbare
mare, când rezolvăm o problemă care a fost acolo o perioadă
îndelungată, exprimăm o altă criză, o altă tranziţie” 36. Psihoterapia de
scurtă durată centrată pe soluţie are rolul de a depăşi starea de criză,
în care se poate pomeni clientul confruntat cu situaţia de a face
schimbări considerabile în viaţa sa. Plecând astfel de la conceptul
corp-minte-spirit, prin psihoterapia integrativă, clientul – victimă a
violenţei în familie, în unicitatea şi complexitatea lui, este ajutat să-şi
găsească propriile căi realiste şi integrate social, şi să interpreteze de
sine stătător simptomele şi să depisteze experienţele care l-ar face
capabil să le depăşească şi să-şi rezolve problema. Astfel se
realizează trecerea la cea de a treia etapă a psihoterapiei.
Etapa III. Detaşarea de traumă, înglobarea experienţelor pozitive
noi. După cum am menţionat deja în cadrul celei de a doua etape are
loc descoperirea şi punerea în uz a experienţelor favorabile, astfel
ameliorându-se starea clientului. Consolidarea schimbărilor la nivel
cognitiv, afectiv şi comportamental în cadrul temelor pentru acasă
conduce la înlăturarea modelelor ineficiente. Are loc reintegrarea
clientului în ambianţa social, de această dată el venind cu noi
cunoştinţe, experienţe, trăiri şi comportamente. Am putea pe drept

35
Holdevici, I. et al., op. cit., p. 168.
36
Dilts, R. B., op. cit., p. 172.
128
cuvânt considera că această etapă constituie faza finală a
psihoterapiei: care contribuie la finalizarea efortului psihoterapeutic
şi constatarea capacităţilor clientului de a face faţă de sine stătător
dilemelor vieţii.
C. Mişcarea Ochilor de Desensibilizare şi Reprocesare ca
metodă psihoterapeutică
Mişcarea Ochilor de Desensibilizare şi Reprocesare (EMDR - Eye
Movement Desensitization and Reprocessing), psihoterapie al cărei
autor este Francine Shapiro, Ph.D, colaboratoare ştiinţifică
superioară în cadrul Institutului de Cercetări în Domeniul Sănătăţii
Psihice din Palo Alto, California (Mental Research Institute),
director a Institutului EMDR din Watsonville, fondatoare şi
preşedintă de onoare a Programelor de Asistenţă Umanitară EMDR –
organizaţie non-guvernamentală non-profit, preocupată de problema
ajutorării tinerilor din categoriile social-vulnerabile în căpătarea de
studii, a devenit cunoscută în 1987, pe parcursul a circa 12 ani fiind
considerată ca una dintre cele mai populare psihoterapii în
reabilitarea persoanelor care au suportat o situaţie excepţională şi se
confruntă cu simptomele stresului posttraumatic. EMDR este o
psihoterapie recomandată de către Asociaţia Psihoterapeuţilor
Americani ca corespunzând principiilor de bază ale reabilitării
persoanelor care se confruntă cu sindromul de stres posttraumatic.
Francine Shapiro este laureată a Decoraţiei Internaţionale Sigmund
Freud, oferită de către conducerea oraşului Vienna, Consiliul
Internaţional şi Asociaţia Americană a Psihoterapeuţilor pentru
merite ştiinţifice deosebite în psihoterapia traumei psihologice. Este
autoare a mai multor articole şi monografii în domeniul
psihoterapiei37.

37
Shapiro, F. Eye Movement Desensitization and Reprocessing: Basic Principles,
Protocols, and Procedures. Palo Alto: Guildford Press, 2001; Shapiro, F. (Ed.)
EMDR as an Integrative Psychotherapy Approach: Experts of Diverse Orientations
Explore the Paradigm Prism. N. Y.: APA, 2002; Shapiro, F.; Forrest, M. S. EMDR:
The Breakthrough Therapy for Overcoming Anxiety, Stress and Trauma. Palo Alto:
Basic books, 2004; Shapiro, F.; Kaslow, F.; Maxfield, L. (Eds). of EMDR and
Family Therapy Processes. Wiley: UP, 2007.
129
 Francine Shapiro se plimba într-o zi
prin parc când a realizat brusc că
mişcările ochilor par să reducă
emoţiile negative asociate cu
anumite amintiri dureroase.
Experimentele efectuate au dus la
dezvoltarea unei proceduri pe care
iniţial a numit-o EMD (Eye
Movement Desensitization –
desensibilizarea prin intermediul
mişcărilor oculare). În cadrul
Francine Shapiro acestei terapii, după ce problemele
emoţionale ale clientului au fost pe
deplin analizate şi s-a dezvoltat un plan de tratament, clientul şi
terapeutul se focalizează pe acele evenimente dureroase care aparent
au dus la apariţia tulburărilor emoţionale. Clientul este instruit să se
focalizeze pe o imagine particulară sau pe un gând negativ în timp ce
simultan îşi mişcă ochii înainte şi înapoi, urmărind  degetele
terapeutului, care sunt mişcate în câmpul vizual al clientului timp de
30 de secunde – 1 minut. Clientului i se spune să îşi păstreze mintea
goală şi să fie atent la orice gând, imagine sau amintire care apare.
Apoi clientul este rugat să se focalizeze pe o convingere pozitivă
identificată la începutul sesiunii de tratament şi să se focalizeze mai
departe pe evenimentul emoţional perturbator. După mai multe seturi
de mişcări oculare, pacienţii raportează în general o creştere a
încrederii în convingerea pozitivă şi eliminarea tulburării emoţionale.
Ulterior Shapiro dezvoltă metoda, astfel apărând EMDR pe care o
vom prezenta în continuare.
Scurtă istorie a metodei EMDR
EM – eye movement, aşa a numit W. Reich observaţiile sale asupra
pacienţilor îngrijiţi între 1940 şi 1948 în SUA, publicate în textul

130
“Dezintegrarea schizoidă” din cartea sa “Analiza caracterială” 38: “În
momentul în care clienta a început să respire mai profund, ea a fost
cuprinsă de o emoţie puternică psihotică, mutându-şi ochii de la
stânga la dreapta într-o manieră tipic paranoică. Angoasa a pus încă
odată stăpânire pe ea şi a început să tremure cu tot corpul său.
Expresia ochilor ei se schimba: la început goi, apoi contemplând cu
insistenţă…”.39 Reich încă în acea perioadă: a) lucra pe un clivaj
schizoid şi chiar cu o disociere psihotică; b) era familiar cu această
mişcare specifică a ochilor pe care o numea paranoică; c) a remarcat
că această mişcare este însoţită de o reacţie emoţională intensă; d) a
notat efectul foarte rapid al mişcării ochilor. Elevul lui Reich Ola
Rakness a structurat tehnicile de lucru ale învăţătorului, numindu-le
“acting-uri reichiene” (EMAR – eye movement, acting reichien).
Unul din primele exerciţii care merge din partea superioară a
corpului până la bază este baleiajul ocular. Aceste acting-uri
neoreichiene au fost prezentate de către Federico Navarro (elevul lui
Ola Rakness) în revista "Somatoterapiile" din 1989, cum urmează:
“Pentru al treilea acting este vorba de a face ceea ce se numeşte -
ştergerea ferestrei, adică a privi alternativ de la dreapta la stânga;
acest exerciţiu ne pune în condiţia de regresie terapeutică a
subiectului, în a noua lună de dezvoltare a nou născutului, acolo unde
se întâmplă conform cu Spitz, fenomenul de înstrăinare. Acest
exerciţiu merge foarte bine pentru orice neîncredere şi face să apară
foarte repede transferul negativ faţă de terapeut, chiar atacul; orice îl
poate face să meargă mai bine în terapie pentru că după cele nouă
luni ne regăsim în situaţia copilului care începe să meargă”. Acelaşi
exerciţiu a fost descris într-o manieră mai didactică în manualul
EEPSA, în 1999, de către Francoise Burton. În această descriere
găsim esenţialul tehnicii reluate mai târziu de EMDR: se intervine
asupra mecanismului de clivaj, transferul negativ fiind respingerea
terapeutului, clivajul negativ. Dar acting-ul reichian este aplicat doar
15 minute, şi nu în secvenţe repetitive de câte 1-2 minute cum se

38
Райх, В. Анализ характера. М: Апрель Пресс, Изд-во ЭКСМО-Пресс, 2000.
528 с.
39
Райх, В., op. cit., p. 355-356.
131
procedează în EMDR. Analiza reichiană constituie o cură de durată
medie, 1-3 ani pentru travaliul pe tulburările de personalitate, mai
ales arhaice (schizoide, narcisice, borderline). Din acest motiv
secvenţa procesuală este următoarea: acting – reconectare
psihocorporală – acces la evenimentele traumatice vechi – trăire
unificată – emoţii – rezoluţii. Rezoluţia vine din dubla poziţie a
relaţiei terapeutice, care merge de la alianţa terapeutică la transfer,
trezirea centrilor energetici şi circulaţia liberă a acestei energii într-o
stare de bine.
Francine Shapiro a redescoperit în 1987 mişcările oculare la fel de
spontan, precum clientul lui Reich, descoperind şi efectul rezoluţiei
acestor mişcări. Ea a modificat tehnica, numind-o EMDR, indicând
utilizarea ei privilegiată în sindromul de stres posttraumatic, a
confirmat statistic efectul psihoterapeutic. Ea a fost cu adevărat
preocupată de scurtarea curei de la 10 şedinţe de M.R.I., la 3 de
E.M.D.R. Ea s-a inspirat în egală măsură din protocoalele metodelor
comportamentale şi cognitive la fel de scurte, cărora le-a adăugat
faimoasele chestionare de evaluare şi scalare a ideilor şi gândurilor.
Se poate constata că Shapiro porneşte de la acting-ul corporal
(baleajul ocular reichian), îl asociază cu semnificaţie psihică (gânduri
pozitive şi negative din cognitivism), îl completează cu tehnici de
desensibilizare din comportamentalism şi reproduce protocolul de
terapie scurtă sistemică şi strategică. Ea recunoaşte că s-a inspirat în
egală măsură din teoria psihodinamică. Această integrare se prezintă
ca o recombinare a unor metode şi tehnici în cadru unei metode
structurate şi bine diferenţiate, cum se prezintă EMDR.

Conţinutul sumar al EMDR

Mişcarea Ochilor de Desensibilizare şi Reprocesare (EMDR) sau
Metoda Shapiro este o psihoterapie scurtă, cu şedinţe cu durata de
30-90 minute în cure de 3 şedinţe pentru stresul posttraumatic în
formă acută şi cure de la 6 la 20 şedinţe pentru sindromul de stres
posttraumatic cu tulburări ale afectivităţii, comportamentului,

132
gândirii, uneori cu tulburări de personalitate. EMDR este indicată nu
doar în stresul posttraumatic, dar şi în alte tulburări rezultate din
suportarea stării de stres (insomnie, nevroză cardiacă, colon iritabil,
boli de piele cu etiologie psihică, obezitate, bulimie, anorexie etc.),
inhibiţie şi blocaj (depresie, atac de panică, fobii). Contraindicaţii
sunt în cazul tulburărilor cardiace şi respiratorii. EMDR-ul se
constituie pe 3 elemente de bază care i-au determinat succesul:
utilizarea în calitate de tehnică de bază a baleiajului ocular
(redescoperit de către Francine Shapiro), înscrierea în cadrul
terapiilor scurte comportamentaliste, orientarea spre şi realizarea
efectului în cazurile de stres şi sindrom de stres posttraumatic.
Ipoteza de la care porneşte
Shapiro este aceea că noi
funcţionăm disociat (când
cu o emisferă cerebrală,
când cu alta). Astfel,
emisfera stângă –
dominantă pentru dreptaci
şi invers – este sediul
gândirii analitice, testării
realităţii, tacticii,
planificării, evaluării,
spiritului critic, controlului
voluntar, gândirii evenimentelor trecute şi viitoare. Emisfera dreaptă
este sediul automatismelor, sugestibilităţii, sensibilităţii, intuiţiei,
vizualizării. În stările de meditaţie, relaxare sau transă hipnotică se
produce o comutare de la emisfera stânga dominantă la emisfera
dreaptă. Această comutare stă la baza unui mecanism psihofiziologic
deosebit, numit de Shapiro sistemul de adaptare prin prelucrarea
informaţiei.
Traumele, stresul creează blocaje, clivaje şi disocieri importante între
cele două emisfere cerebrale. În asemenea condiţii amintirile despre
traumă şi reprezentările, reacţiile afective, somatovegetative şi
comportamentale nu capătă o rezolvare adaptativă, păstrându-se în

133
psihic în forma lor iniţială, determinată de starea din timpul
evenimentului traumatizant. Informaţia negativă se menţine intactă o
perioadă îndelungată de timp din cauza blocărilor contactelor dintre
emisfere, amintirile despre eveniment sunt dificile, la fel precum şi
manifestarea unor asociaţii cu acestea. Din cauza izolării informaţiei
traumatizante nu se produc experienţe noi, nu sunt asimilate noi
cogniţii, cunoştinţe. Imaginile, amintirile, trăirile, senzaţiile negative
din trecutul legat de traumă se actualizează, condiţionând stări de
disconfort psihic şi fizic.
Shapiro şi-a propus o funcţionare globală, o armonizare a emisferelor
cerebrale prin asocierea mişcării ochilor cu sunete, a inducerii unei
stări modificate de conştiinţă. Ea a presupus că mişcarea ochilor sau
reacţiile la alţi stimuli acţionând din ambele părţi ale omului
activizează procesul de prelucrare a experienţei traumatizante la fel,
precum se întâmplă de regulă în timpul stării de somn REM. Această
stare de somn, numită şi somnul paradoxal, este cu visuri şi
caracterizată printr-o puternică activitate cerebrală, asemănătoare cu
cea din starea de veghe. Un indicator al stării de somn cu visuri, pe
lângă „fusurile de somn”, sunt mişcările rapide ale ochilor (de unde
vine şi noţiunea REM de la denumirea în engleză - rapid eye
movement). Efectele EMDR-ului sunt aidoma efectelor somnului
REM: modelarea şi re-modelarea memoriei (îndeosebi a memoriei de
lungă durată) prin repararea, reorganizarea şi formarea de noi
conexiuni în sistemele neuronale şi extensiile lor corticale; oferirea
de substrat energetic şi de memorie pentru atenţie, procesele de
învăţare şi pentru modelarea şi integritatea personalităţii, a eului;
refacerea sistemului nervos central după eforturile de învăţare, după
solicitări psihice, după stresuri şi eforturi intelectuale; rol în alte
mecanisme psihice (interacţiuni, restructurări ale amintirilor,
memoriei). Caracteristic pentru persoanele care confruntă
simptomatica tulburărilor de stres posttraumatic este incapacitatea de
a se afla în starea de somn REM, trezirile frecvente din cauza
coşmarurilor, astfel informaţia disfuncţională menţinându-se intactă.
Întreruperea visării pe parcursul mai multor nopţi are efecte
destabilizatoare asupra organismului şi minţii.
134
Metoda Shapiro acţionează pe trei planuri la nivelul fiecărei
emisfere:
 arheocortex (creierul primitiv): prin mişcări;
 paleocortex: prin activarea emoţional-afectivă;
 neocortex: prin vizualizarea amintirilor, imaginilor şi
înţelegerea semnificaţiilor dintre ele.
În plus, deoarece fiecare traumă este însoţită de gânduri negative, se
realizează o schimbare a acestor gânduri împreună cu inducerea unei
stări de relaxare. Avantajele acestei metode sunt durata scurtă,
neasocierea cu tratament medicamentos, modificările la nivelul
funcţionarii emisferelor cerebrale şi vindecarea traumelor în serie.
Opt etape ale procedurii standardizate a EMDR
Francine Shapiro a
stabilit un protocol în 8
etape, cu actinguri de la
30 de secunde până la 2
minute.
Etapa I. Explorarea
istoriei clientului, a
evenimentelor
Secvenţă din şedinţa EMDR traumatizante, a
situaţiilor securizante şi
planificarea psihoterapiei. La această etapă are loc evaluarea
personalităţii clientului: a echilibrului psihic, capacităţilor
emoţionale, cognitive. Deşi scopul principal al psihoterapiei constă
în înlăturarea simptomelor tulburărilor de stres posttraumatic, pentru
început e nevoie de a-l susţine pe client în rezolvarea dificultăţilor de
moment, astfel pregătindu-l de confruntarea problemei de bază. La
această etapă putem recurge la metoda EMD (desensibilizarea prin
intermediul mişcărilor oculare), îl învăţăm pe client să utilizeze
metode simple de diminuare a stresului: practicarea exerciţiilor de
creare a imaginii locului securizant, tehnica fluxului de lumină,

135
tehnici de relaxare şi antrenament autogen, practicarea autonomă a
mişcărilor oculare.
Tehnica creării imaginii locului securizant. Clientului i se propune
să-şi amintească o situaţie, când se simţea foarte calm, în securitate
deplină. Imaginea este analizată, provocându-se emoţii pozitive şi
senzaţii fizice plăcute. Psihoterapeutul foloseşte în acest scop tehnici
sugestive, pentru a amplifica starea de confort fizic şi psihic.
Clientului i se poate propune să numească câteva cuvinte care
caracterizează locul securizant. Prin 4-6 cicluri de mişcări ale ochilor
este consolidată starea de securitate şi confort. Tehnica dată poate fi
folosită şi la alte etape ale psihoterapiei.
Tehnica fluxului de lumină (S. Levine, 1991)40 derulează în câteva
etape.
1. Clientului i se propune să-şi amintească evenimentul
traumatizant şi senzaţiile neplăcute pe care le-a avut atunci. La
amintirea acestora i se propune să le localizeze şi să descrie
senzaţiile pe care le are în acel loc al corpului (de temperatură,
durere, incomoditate etc.). Clientul este ajutat să constituie o
imagine metaforică a senzaţiei neplăcute.
2. Clientul este întrebat: “Ce culoare se asociază cu senzaţia de
bine, de eliberare de tot ce creează starea de disconfort, de
neîncredere, de durere etc.?”. Se acceptă orice culoare, iar dacă
clientul va numi culoarea disconfortului fizic, psihic, apoi se
solicită neapărat numirea culorii stării de bine, de confort.
3. Clientului i se propune să-şi imagineze o rază de lumină de
culoarea pe care a ales-o pentru starea de bine care pătrunde în
capul lui şi să revarsă în întregul corp. Sursa luminii –
cosmosul, plin de energie pozitivă în cantităţi incomensurabile.
Lumina pătrunde în corp, umple fiecare parte a lui: din cap prin
gât se scurge în uneori, spate, burtă, mâini, picioare, ajunge
până în vârful degetelor… Clientul este atenţionat să urmărească

40
Доморацкий, В. А. Психотерапия в сексологической практике. In:
http://psiholog.com.ua/node/11?q=node/28
136
 ce face lumina în zona corpului, unde era concentrată starea de
disconfort, să ţină cont de schimbările din această zonă. Este
întrebat, ce se întâmplă cu această zonă; cum îşi schimbă
culoarea, forma, consistenţa. Influenţa fluxului de lumină este
menţinută până la schimbarea considerabilă a senzaţiilor de
neplăcere sau la eliminarea lor definitivă.
4. Clientul este scos din starea de relaxare. Se discută despre
senzaţia din corp. Dacă nu s-a reuşit eliminarea definitivă a
acesteia tehnica fluxului de lumină va fi repetată într-o şedinţă
ulterioară.
5. În anumite condiţii clientului i se poate propune efectuarea unei
călătorii “sub propria piele”, pentru a vedea şi a descrie locul
din corp, unde este localizată senzaţia neplăcută. După ce
clientul a creat o metaforă a acesteia, prin utilizarea metaforei se
prelucrează acest loc, până la eliminarea senzaţiei de neplăcere
şi disconfort. În timpul ieşirii din starea de relaxare clientul este
orientat spre menţinerea stării de bine realizate în realitate.
Pînă a decide despre utilizarea EMDR, terapeutul analizează
împreună cu clientul tabloul clinic al traumei şi determină scopurile
psihoterapeutice. De regulă, sunt formulate scopuri, care corespund
celor patru formulate mai jos:
1) înlăturarea amintirilor despre evenimentul traumatizant;
2) înlăturarea oricăror amintiri şi imagini cu conţinut negative, care
se prezintă ca un stimul al dezorganizării afective, cognitive,
comportamentale;
3) înlăturarea şi diminuarea efectului negativ al coşmarurilor de
noapte;
4) diminuarea influenţei stimulilor din ambianţă, care amintesc de
evenimentul traumei.
În cele mai multe cazuri se menţionează în calitate de scopuri toate
cele patru condiţii ale disconfortului fizic şi psihic.

137
În finalul acestei etape este definit viitorul dorit, care prezintă un
model al comportamentului adaptat şi al reacţiilor afectiv-cognitive
adecvate.
Etapa II. Prepararea relaţiei de încredere (a alianţei terapeutice)
prin prezentarea metodei şi teoriei, prin învăţarea clientului de a
controla situaţia (deţinerea posibilităţii de a întrerupe baleajul). La
această etapă are loc:
1) prezentarea metodei şi tehnicilor EMDR;
2) stabilirea capacităţii clientului de a efectua mişcări oculare;
3) identificarea celei mai potrivite distanţe şi a modului de
efectuare a mişcărilor oculare;
4) informarea despre posibilitatea de a întrerupe mişcarea ochilor
în condiţiile când aceasta devine imposibilă.
Etapa III. Evaluarea intensităţii traumei prin selectarea imaginii
traumatogene cea mai intense şi a gândului automat negativ (scala
de la 1 la 10) şi a gândului pozitiv de control (scala de la 1 la 7).
După cum am menţionat anterior, iniţial sunt prelucrate unele
secvenţe ale evenimentului traumatizării, pentru ca mai apoi în
cadrul reabilitării victimelor violenţei în familie să fie supuse
prelucrării şi reprocesării gândurile obsesive, amintirile cu un
conţinut negativ intens, coşmarurile, orice ce produce dezadaptare şi
se prezintă ca simptom al stresului posttraumatic. După povestirea
clientului despre evenimentul traumatizant este selectată imaginea
care-l reprezintă mai mult (prezintă cea mai neplăcută scenă din
cadrul traumatizării). Apoi este identificată evaluarea de sine a
clientului în cadrul acestei scene, clientul fiind rugat să expună în
cuvinte, într-o frază reprezentarea neplăcută despre sine în timpul
traumei. Fraza trebuie să înceapă cu “Eu”. Ulterior clientul urmează
să expună într-o frază imaginea de sine dorită, care ar putea să
contribuie la înlăturarea conştiinţei de persoană traumatizată.
Intensitatea manifestărilor evaluărilor de sine este scalată, după cum
am menţionat anterior. Scalarea frazei cu conotaţie pozitivă se

138
realizează la cea de a cincia etapă, tot atunci aceasta fiind implicată
în procesul terapeutic.
Tabelul 4. Exemple de fraze despre sine
Cu conţinut negativ Cu conţinut pozitiv
(intensitatea lor este evaluată (intensitatea lor este evaluată
de la 1 la 10, 10 fiind de la 1 la 10, 10 fiind
manifestarea cea mai manifestarea cea mai
puternică) puternică)
Eu nu merit să fiu stimat (ă) Eu merit să fiu stimat (ă)
Eu nu am încredere în Eu am încredere în capacităţile
capacităţile mele mele
Eu sunt rău (rea) Eu sunt bun (bună)
Eu sunt pedepsit (ă) pe merit Eu nu accept un tratament crud
Eu sunt demn de moarte Eu sunt demn (ă) de fericire
Eu am procedat rău Eu sunt un om bun
Eu sunt un nemernic (ă) Eu sunt capabil (ă)
Eu nu pot face faţă obligaţiilor Eu sunt un soţ (o soţie) bun
familiale (bună)
Eu nu mă pot isprăvi ca toţi cu Eu mă pot isprăvi foarte bine cu
treburile casnice treburile casnice
Eu sunt o mamă (un tată) rea Eu sunt o mamă (un tată) bună
(rău) (bun)
Cu ajutorul frazelor cu conotaţie negativă pot fi localizate senzaţiile
neplăcute, clientul fiind întrebat unde le simte, când pronunţă această
frază, iar în continuare acestea fiind descrise.
Aceste trei prime etape pot face parte dintr-o singură şedinţă sau mai
multe şedinţe prealabile.
Etapa IV. Desensibilizarea (termen împrumutat din terapia
comportamentală). Această etapă urmează să contribuie la scăderea
intensităţii trăirilor negative până la 1-0. Clientului i se propune să-şi
amintească de tabloul cel mai neplăcut din cadrul evenimentului
traumatizant. Apoi este rugat să efectueze mişcări cu ochii,
vizualizând scena care antrenează emoţii puternice, provocatoare de
amintiri, idei, senzaţii asociate şi pronunţând în gând fraza cu
conţinut autodeterminativ negativ. În cadrul actingului (actului
mişcării ochilor) este rugat să urmărească schimbările care se produc
139
în senzaţiile corporale. Dacă clientul are dificultăţi de vizualizare,
apoi i se propune doar să-şi amintească despre eveniment.
De regulă actingul este constituit din 24 de mişcări ale ochilor (o
mişcare = mutarea ochilor într-o direcţie şi alta). De fapt, este vorba
de o serie de mişcări pe parcursul unei minute. Însă, ţinând cont de
viteza cu care clientul mişcă ochii, sau prelucrează materialul
traumatizant, numărul de mişcări poate fi mărit până la 36, iar în
cazul unor emoţii puternice, care nu împiedică mişcarea ochilor – şi
mai multe. Dacă clientul are probleme de vedere, atunci sunt utilizaţi
alţi stimuli, care pot comuta atenţia: atingeri de mâini, sunete în
dreptul urechii, dar viteza şi periodicitatea este aceeaşi, precum în
cazul stimulului vizual.
Psihoterapeutul ocupă o poziţie comodă, aşezată, în dreptul clientului
(pentru a alege distanţa potrivită – puţin pe unghi), ridică mâna
vertical cu palma spre faţa clientului, prezentând pentru urmărire
degetul arătător şi mijlociu. Distanţa de la faţa clientului este de 30-
35 cm. Începe să mişte mâna, solicitând clientului să urmărească cu
ochii mişcarea degetelor, fără a întoarce capul. Dacă clientul are
dificultăţi de urmărire a degetelor (emoţii puternice, lacrimi, mişcări
involuntare etc.), este rugat să se oprească şi să apese pe pleoapele de
sus ale ochilor închişi (pe globul ocular) cu degetele, prin acţiunea
dată restabilind controlul asupra mişcării ochilor. Pot fi utilizate
mişcări oculare pe orizontală, pe diagonală, cerc, în formă de ∞.
După fiecare acting clientului i se spune: „Iar acum odihniţi-vă.
Inspiraţi şi expiraţi adânc. Totul se schimbă. Uitaţi aceea ce vi s-a
întâmplat.”. Apoi este întrebat despre senzaţiile corporale, accent
punându-se pe locul unde a fost identificată cea mai puternică
senzaţie neplăcută. Este întrebat despre gânduri, emoţii, modificările
imaginilor vizuale, senzaţiilor corporale. Toate acestea vorbesc
despre faptul cum decurge prelucrarea materialului disfuncţional.
Dialogul de după fiecare acting urmează să se definitiveze cu
evaluarea scalată a suferinţei (a gândurilor negative). Psihoterapeutul
pas cu pas urmăreşte scăderea intensităţii lor până la 1-0.

140
În anumite cazuri poate fi înregistrată sporirea scorului. Cauzele pot
fi diferite, însă mai frecvent este vorba de abreacţie, trăire repetată
puternică a situaţiei traumatizante. Anume în asemenea caz poate fi
mărit numărul de mişcări oculare până la 36, după normalizarea stării
trecând la mişcările în regim obişnuit – 24.
Dacă după două serii de mişcări scorurile rămân aceleaşi, e nevoie de
a modifica direcţia mişcărilor oculare sau de a recurge la strategii
suplimentare. Printre acestea enumerăm:
1) prelucrarea senzaţiilor neplăcute din anumite regiuni ale
corpului;
2) lucrul cu senzaţia adaptativă sau gândurile pozitive (cu scalarea
lor de la 1 la 7);
3) prelucrarea altor gânduri, senzaţii, emoţii, imagini, apărute pe
parcursul şedinţei şi fiind considerate de către client ca mai
puternice, mai dezadaptative.
După descrierea etapelor şedinţelor pihoterapeutice vă vor fi
prezentate un şir de strategii de identificare ţi deblocare a informaţiei
disfuncţionale.
Etapa V. Instalarea opiniei pozitive (după ce suferinţa şi
negativismul au început să scadă). Scopul etapei date constă în
lucrul cu aprecierea pozitivă dorită, care conduce la sporirea
încrederii în sine şi înlăturarea informaţiei legate de traumă. Clientul
este rugat să aprecieze de la 1 la 7 aprecierea de sine pozitivă dorită,
dată anterior, întrebat dacă rămâne aceeaşi, sau îşi doreşte alta: „Cât
de adevărată este dorinţa Dvs. acum, dacă 1 semnifică „fals”, iar 7 –
„exact aşa”?”. După fiecare acting clientului i se propune să
aprecieze convingerea, psihoterapeutul urmărind sporirea
autoaprecierii până la 7. Această activitate nu întotdeauna se
încununează cu succes pe parcursul unei şedinţe, ea poate fi
continuată în cadrul următoarelor întruniri.
Etapa VI. Scanarea corpului sau evaluarea corporală. Permite
decelarea tensiunilor reziduale din corp şi a dificultăţilor (integrarea

141
corporalului în relaţional-alianţă şi în psihic-gândul automat). Se
realizează după ce clientul înregistrează scorul maximal în aprecierea
de sine pozitivă. Clientul închide ochii şi parcurge pentru sine corpul
de sus (de la cap) în jos (până la tălpi), povestind despre senzaţiile
sale corporale. Senzaţiile neplăcute sunt prelucrate până la anihilare.
Uneori ele pot provoca alte asociaţii negative, cu care urmează să se
lucreze pentru desensibilizare (scăderea intensităţii lor până la 1-0).
Astfel, această activitate poate fi realizată pe parcursul a mai multor
şedinţe. Senzaţiile plăcute sunt prin mişcarea oculară consolidate în
conştiinţă (sporirea intensităţii până la 7).
Etapa VII. Închiderea şedinţei, care constă în a ne asigura de
ameliorare (trăită şi cifrată) şi de a trimite clientul la exerciţii de
recuperare, dacă este necesar (relaxare, imagine-refugiu – imaginea
„locului protector”). Dacă tensiunea n-a fost eliminată, în finalul
şedinţei clientul primeşte temă pentru acasă: înscrierea amintirilor,
gândurilor, senzaţiilor, emoţiilor, viselor disfuncţionale, pe care le
comportă între şedinţele psihoterapeutice şi care, posibil, pot deveni
ulterior scop psihoterapeutic.
Etapa VIII. Reevaluarea, se realizează în debutul fiecărei şedinţe
psihoterapeutice ulterioare. Sunt supuse reevaluării scopul
psihoterapeutic, intensitatea trăirilor negative şi pozitive. În final, la
fel cum se practică în terapiile scurte comportamentale, Shapiro
propune o reevaluare după o lună şi apoi după 3 luni.
Strategii suplimentare utilizate în EMDR pentru deblocarea
informaţiei disfuncţionale
În circa 50% din cazurile de utilizare a procedurii-strandard a EMDR
are loc deblocarea şi prelucrarea informaţiei disfuncţionale chiar în
cazuri de traume psihice deosebit de grave. În condiţia când aceasta
nu se întâmplă, pot fi utilizate un şir de metode suplimentare.
1. Schimbarea direcţiei, a duratei, vitezei, amplitudinii mişcărilor
oculare, utilizarea acestor modificări în complex.

142
2. Centrarea atenţiei clientului asupra senzaţiilor corporale cu
prelucrarea informaţiei prin utilizarea mişcărilor corporale
modificate.
3. Stimularea expunerii de către client a emoţiilor, gândurilor,
mişcărilor refulate asociate cu evenimentul traumei, între timp
efectuându-se mişcări ale ochilor.
4. Apăsarea locului pe corp, unde se localizează senzaţiile
neplăcute. Are loc sau diminuarea senzaţiei neplăcute, sau
manifestarea altor asociaţii, care pot fi supuse prelucrării prin
mişcarea ochilor.
5. Schimbarea locului de focusare a atenţiei în cadrul mişcărilor
oculare. Clientul este rugat să se concentreze asupra altei părţi a
corpului, altui epizod al evenimentului traumei, pe care-l vede
în culori mai vii, mai îndeaproape, din depărtare, alb-negru etc. I
se propune să-şi amintească stimuli auditivi, concentrându-se
asupra unuia din cei mai distorsionanţi.
6. În cazurile deosebit de complicate se utilizează o combinaţie din
metode cognitive – o strategie de stimulare care pune-n uz
informaţia cu caracter adaptativ, prezentată de psihoterapeut, şi
cea de care dispune clientul. Există câteva variante ale acestei
strategii.
 Psihoterapeutul prezintă o viziune proprie asupra evenimentului,
care-l ajută pe client să-şi amplifice imaginea evenimentului.
Acest material este prelucrat prin mişcări oculare.
 Definirea epizodului traumatizant prin utilizarea dialogului
imaginar cu persoane importante pentru client. Definiţia este
prelucrată prin mişcări oculare.
 Utilizarea metaforelor, parabolelor, istorioarelor, exemplelor cu
conţinut similar situaţiei clientului în cadrul actingului, în
discuţiile dintre seriile de mişcări, în calitate de temă pentru acasă
etc.

143
 Utilizarea dialogului socratic, după care materialul identificat este
prelucrat prin mişcări oculare.
Meritele EMDR
Se poate vorbi despre câteva laturi ale EMDR, care o afirmă ca
metodă psihoterapeutică eficientă în cazurile suportării unor
experienţe traumatizante. În modelul psihoterapeutic propus de
Shapiro regăsim regulile fundamentale ale terapiilor scurte:
 investigarea suferinţei actuale şi/sau a simptomului imediat (aşa
cum e cazul la unul din doi pacienţi);
 explorarea suficienţei pentru a defini o strategie terapeutică;
 explicaţia detaliată a procedeelor şi teoriilor care determină
schimbarea terapeutică;
 stabilirea alianţei terapeutice;
 respectarea nevoilor clientului, în special a nevoii de autocontrol
pentru a evita orice rezistenţă;
 învăţarea exerciţiilor de recuperare, relaxare;
 evaluarea cifrată a intensităţii suferinţei şi a progreselor;
 oferirea de teme pentru acasă;
 prezenţa intersubiectivă, empatia terapeutului, evitând
ataşamentul, şi mai ales afectivul (transferul);
 terminarea şedinţei cu realizarea unei ameliorări;
 focalizarea pe obiectiv (pe simptomul şi tehnica aleasă);
 bilanţul şi încheierea curei la durata anunţată, sau rediscutarea
contractului în cazul când e nevoie de prelungirea psihoterapiei;
 evaluarea după 1 şi după 3 luni;
 atitudinea securizantă şi respectuoasă, conformă cu nevoile
clientului a psihoterapeutului.
Cel de-al doilea merit constă în oferirea unei definiţii precise cu
indicaţii privilegiate. Actualmente multe metode noi se construiesc în
conformitate cu indicaţiile la anumite simptome. Este ceea ce le face
interesante şi le oferă destinaţie. Avem în cazul EMDR un bun
exemplu: efectul intens centrat pe stresul posttraumatic, sindromul de
stres posttraumatic şi tulburarea de comportament posttraumatică
144
(F62.0 din CIM 10). Putem lărgi această indicaţie, incluzând
simptomele în clivaj: somatizări, conversii isterice. Pare a fi
regretabilă, dar se remarcă şi extinderea din ce în ce mai largă la
simptomele pe care le numim de şoc şi amalgam (angoasă, fobie,
depresie, tulburare evitantă şi dependenţă).
Cel de-al treilea merit constă în integritatea teoretică a EMDR.
Tentativele de transferare teoretică a baleajului ocular în domeniul
stresului posttraumatic s-au dovedit a fi puţin convingătoare. Shapiro
a invocat anumite procese analoage: reflexul condiţionat al lui
Pavlov, condiţionarea reciprocă şi desensibilizarea lui Wolpe,
mişcările oculare din faza paradoxală a somnului cu vis, teoria
informaţiei etc.
Totuşi, face să se ţină cont şi de aportul reichian: baleajul ocular
trezeşte energia, o face să circule, umple corpul şi creierul cu o stare
intensă de bine care vine să anihileze suferinţa posttraumatică
nerezolvată şi neresorbită datorită clivajului. Deşi etapele
intermediare ale procesului terapeutic la Reich şi Shapiro sunt
inversate, ele conţin aproximativ aceleaşi etape: vizualizarea
voluntară a scenei traumatizante – actingul de baleaj – înlăturarea
clivajului – trăirea unificată a evenimentului – elaborarea şi resorbţia
traumei.
B. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Psihoterapia ajută clienţii cu PTSD să identifice şi să stabilească
relaţii benefice, cu rol de suport şi siguranţă, care au o importanţă
vitală în procesul de recuperare. Deşi au fost experimentate diverse
strategii terapeutice pentru PTSD (terapia psihodinamică, de
intervenţie în criză),  terapia cognitiv-comportamentală care pune un
accent deosebit pe metode variate de expunere, a fost cea mai atent
studiată şi s-a dovedit a avea rezultatele cele mai promiţătoare 41.

41
Ballenger, J.C.; Davidson, J.R.; Lecrubier, Y. şi al. Consensus statement on
posttraumatic stress disorder from the International Consensus Group on Depression
and Anxiety. In: Journal of Clinical Psychiatry, 2000, p. 265-266; Foa, E.B.; Keane,
T.M.; Friedman, M.J. Guidelines for treatment of PTSD: Introduction. In: Journal of
Traumatic Stress, 2000, p. 43-44.
145
 Datele obţinute
din aceste studii
indică faptul că
expunerea
intensivă ajută la
reducerea
trăsăturilor
distinctive ale
PTSD (de ex:
simptomele
intruzive şi
Aaron Beck, Albert Ellis reactivitatea
fiziologică), precum şi a unei mari părţi din anxietatea generală care
o însoţeşte. Totuşi, studiile nu indică faptul că expunerea ar avea un
efect semnificativ asupra simptomelor “negative” ale PTSD
(evitarea, retragerea socială, dificultăţile interpersonale, neadaptarea
ocupaţională, paralizia emoţională) şi nici asupra unor anumite
aspecte privind controlul furiei. Deşi expunerea poate diminua teama
şi “hiper-activarea” maladaptativă, ea nu se adresează deficitelor de
aptitudini de bază, nu ajută la restabilirea relaţiilor deteriorate şi nici
nu îmbunătăţeşte controlul furiei. În acest context unii autori au
sugerat că este necesar un program de tratament comportamental
care să ţintească ariile disfuncţionale specifice, folosind strategii
comportamentale şi faze de tratament diferite, adresându-se 
simptomelor multiple şi complexe asociate cu această tulburare42.
Astfel, folosirea expunerii  a fost  combinată cu antrenarea în
managementul anxietăţii generale, terapia cognitiv-comportamentală
de grup şi antrenarea abilităţilor sociale, obţinându-se rezultate
benefice pentru tratamentul PTSD.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală este o combinaţie a două
terapii: cognitivă şi comportamentală, o abordare psihologică bazată
pe principii ştiinţifice. Deşi sunt bazate pe principii diferite, cele

42
Keane, T.M. The role of exposure therapy in the psychological treatment of
PTSD. In: NCP Clinical Quarterly. N.Y.: Univ. Press, 1995.
146
două terapii se complementează foarte bine, astfel încât astăzi
arareori mai poate fi întâlnit un terapeut care să practice terapie
cognitiva pură sau terapie comportamentală pură.
Principiul de bază al psihoterapiei cognitiv-comportamentale se
referă la faptul că stările afective negative, cum ar fi depresia,
anxietatea, panica, iritarea, precum şi comportamentele
dezadaptative au la bază modul distorsionat în care oamenii gândesc
despre ei înşişi, despre lume şi despre viitor 43. Aceste idei eronate au
tendinţa de a apărea şi la persoanele cu un nivel intelectual ridicat,
persistă chiar în contradicţie cu datele realităţii şi conduc la
comportamente autoblocante şi autodistructive.
Demersul terapeutic pune accentul pe tehnicile de restructurare
atitudinală, apelând la principiile învăţării pentru a obţine modificări
în sfera comportamentului. Rezolvarea de probleme reprezintă o
latură importantă a tratamentului. Psihoterapia este limitată în timp,
are obiective clar definite, rezultate evidente, de cele mai multe ori
posibil de cuantificat.
Terapia cognitiv-comportamentală are rezultate eficiente în
tulburările anxioase (anxietate generalizată, atacuri de panică,
agorafobie, fobii multiple, fobie socială), depresive, în tulburările
post-traumatice de stres, în cele datorate abuzului de substanţe, dar şi
în cazuri mai complexe cum ar fi, de pildă, tulburările de
personalitate.
Istoric şi bază teoretico-conceptuală a psihoterapiei cognitiv-
comportamentale
Terapia comportamentală44 s-a dezvoltat ca o reacţie la psihoterapia
bazată pe analiza fenomenelor inconştiente. Psihanaliza freudiană
punea accent pe forţele ascunse de natura inconştientă a psihicului
uman. Baza teoretică a psihoterapiei comportamentale are origine în
teoriile învăţării, care consideră că personalitatea umană se

43
Daniel, D. Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi: Polirom,
2006, p. 19.
44
Idem.
147
structurează în funcţie de raportul de situaţie cu care e confruntată,
cu rolurile şi interacţiunile sociale sau de forţe psihice abisale.
Terapeuţii comportamentali se ocupă de comportamentul observabil
şi de condiţiile de mediu care-l modelează, psihoterapia fiind un
proces de învăţare. Conform acestei teorii, chiar şi nevroza e
considerată un fenomen învăţat.
Conceptele de bază ale psihoterapiei comportamentale 45 sunt cele de
întărire socială şi control al comportamentului. Principiul întăririi se
referă la utilizarea şi manipularea stimulilor ambianţi astfel încât
anumite categorii de comportamente să fie recompensate, rezultând
creşterea posibilităţilor de manifestare. Psihoterapia devine un proces
logic de control al comportamentului bazat pe cunoaşterea condiţiilor
care permit modificarea acestuia. Condiţionarea, ca principiu
terapeutic, nu reprezintă o noutate, însă înainte ca teoria învăţării să
capete amploare în psihologia învăţării, a fost utilizat în tratamentul
logonevrozelor şi a nevrozelor motorii.
Psihoterapia comportamentală pleacă de la premiza că cele mai
multe tulburări psihologice îşi datorează existenţa unei învăţări
greşite.
Psihoterapia comportamentală se bazează pe mai multe principii ale
psihologiei clasice:
- Condiţionarea clasică;
- Condiţionarea operantă.
Începând cu anii '50 şi până în anii '70 teoria comportamentală îşi
fundamentează aplicaţiile clinice. Ea generează abordarea
comportamentală aplicată, numită ulterior de unii modificarea
comportamentului, iar de alţii terapie comportamentală. Curentul se
dezvoltă în mod diferit în Statele Unite şi Anglia.
La mijlocul anilor '60 se intensifică cercetările cu privire la procesele
meditaţionale, interne, legând stimulii externi şi reacţiile
comportamentale direct observabile. Acesta este debutul psihologiei
cognitive.
45
Daniel, D. Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente. Iaşi: Polirom, 2006.
148
În aceeaşi epocă, sub impulsul psihiatrului american A. Beck şi al
psihologului de aceeaşi origine A. Ellis, terapiile cognitive deschid
domeniul terapiilor comportamentale în faţa tratării eficiente a
depresiei şi a altor tulburări ale comportamentului în care factorii
cognitivi joacă un rol central 46. Aceste terapii integrează variabilele
cognitive şi emoţionale în conceptualizarea şi intervenţiile lor
terapeutice.
Terapia cognitivă se concentrează asupra gândurilor automate şi a
schemelor. Gândurile automate sunt acelea care apar imediat ce
apare un anumit stimul. Ele sunt specifice şi concrete, considerate
plauzibile şi sunt caracteristice unei anumite persoană.
In cursul anilor '80 terapiile comportamentale şi cognitive fuzionează
într-o formă integrată de terapie. Aceste terapii cognitiv-
comportamentale împărtăşesc acelaşi tip de abordare empirică şi
pragmatică a psihopatologiei şi a psihoterapiei.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală, deşi folosită în mod
tradiţional pentru tratamentul depresiei şi al anxietăţii, a fost
implicată şi în rezolvarea de alte probleme. Foarte populară în ultimii
ani în Statele Unite este psihoterapia dialectică comportamentală,
concepută de Marsha Linehan: o combinaţie de psihoterapie
cognitivă şi comportamentală special adaptată pentru pacienţii
borderline. Psihoterapia cognitiv-comportamentală în varianta dată
se concentrează asupra gândurilor automate şi a schemelor.
Principiile şi utilizarea psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Psihoterapia cognitiv-comportamentală are la bază o serie de
principii47:
 pune accent deosebit pe formularea conceptelor în termeni
operaţionali;
 se utilizează atât ca psihoterapie individuală, cât şi ca tehnică de
grup;

46
Daniel, D., op. cit.
47
Idem.
149
 recurge la indicatori obiectivi pentru a valida eficienţa demersului
terapeutic, rezolvarea de probleme reprezentând o latură
importantă a tratamentului.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală este astăzi larg utilizată în
tratamentul bolilor psihosomatice. Una din principalele sale aplicaţii
este managementul stresului care implică:
 identificarea evenimentelor de viaţă stresante din ultimul an, cu
utilizarea unei scale;
 exerciţii specifice cu cotarea stresului pe o scala de la 1 la 10 şi
înregistrarea valorilor glicemiei, sau tensiunii arteriale, sau PEF,
etc. înainte şi după exerciţiu, precum şi în diferite momente ale
zilei;
 managementul timpului şi tehnici organizaţionale pentru
reducerea factorilor stresanţi de mică amploare care adesea se
acumulează;
 implicarea în activităţi plăcute pentru a minimaliza impactul
stresului.
Rezultatele studiilor publicate recomandă psihoterapia cognitiv -
comportamentală mai ales pentru următoarele tipuri de probleme:
 anxietate şi atacuri de panică
 fobii (ex. agorafobie, fobie sociala, fobii simple);
 sindromul de oboseală cronică;
 depresie;
 tulburare obsesiv - compulsivă;
 probleme de alimentaţie;
 probleme relaţionale şi sexuale;
 probleme ale copiilor şi adolescenţilor;
 probleme generale de sănătate;
 durere cronică;
 tulburări ale habitusului (ex. ticuri);

150
 furie;
 probleme datorate alcoolului şi drogurilor;
 schizofrenie, alte tulburări psihotice;
 probleme asociate cu dizabilităţi de învăţare;
 tulburare bipolară;
 tulburare de stres posttraumatic;
 tulburări de somn.
Metodologia psihoterapiei cognitiv-comportamentale 48
Strategii de identificare a gândurilor negative.
 Discutarea unei experienţe emoţionale recente. Clientului i  se
cere să-şi amintească un episod recent ce a fost asociat cu anxietate
puternică. Evenimentul e descris în detaliu şi terapeutul intervine cu
”ce gânduri ţi-au venit în minte atunci?”. Terapeutul trebuie să ajute
clientul să sesizeze legătura dintre senzaţiile corporale şi
interpretările acordate de acesta.
 Utilizarea  tehnicii imaginii dirijate sau a jocului dramatic pentru
a retrăi o experienţă. Când întrebările directe nu reuşesc, terapeutul
determină clientul să evoce gânduri negative ce se declanşează
spontan. E utilă să se realizeze prin retrăirea evenimentului sau prin
intermediul unui joc dramatic. 
 Determinarea semnificaţiei unui eveniment. Uneori declanşarea
automată a patternurilor de gândire negativă nu se realizează. În
astfel de situaţii terapeutul trebuie să discerne şi să extragă
semnificaţia respectivului eveniment pentru client: Ce crezi că
înseamnă/nu eşti foarte sigur când te-ai speriat în situaţia X?
 Înregistrarea zilnică a gândurilor disfuncţionale.

 Tema pentru acasă este o tehnică utilizată pentru a extinde

procesul de învăţare şi în afara orelor de terapie.

48
Idem
151
Modificarea gândurilor negative şi a comportamentelor aferente se
realizează prin următoarele modalităţi.
 Raţionalizarea. Terapeutul trebuie să explice clientului raţiunile
tratamentului prin demonstrarea relaţiei dintre gândire – afect –
comportament.
 Furnizarea de informaţii cu privire la mecanismele anxietăţii. E
necesară descrierea în detaliu a simptomelor legate de anxietate,
evoluţia lor probabilă, cât şi faptul că trăirea anxiogenă nu înseamnă
că subiectul are o boală psihică. Trebuie explicat că simptomele
produse de anxietate nu sunt periculoase.
 Distragerea  e utilizată ca strategie pentru că exercită control
direct şi imediat asupra simptomelor. Se poate realiza prin
concentrarea atenţiei asupra conţinutului unei conversaţii şi nu
asupra stării proprii. Ea se poate realiza şi prin schimbarea locului
clientului în încăpere faţă de interlocutor, descrierea mobilierului din
cabinet etc.
 Programarea activităţii. În cadrul activităţii i se cere clientului să
noteze oră de oră activităţile ce le desfăşoară evaluându-le după o
scală de la 0 la 100 sub aspectul unor stări afective ca anxietate,
oboseală, gradul de control asupra situaţiei. Pentru indivizii presaţi
de timp este necesară planificarea riguroasă a activităţii, astfel încât
să nu aibă tentaţia de a face mai multe lucruri, ceea ce le sporeşte
tensiunea şi supraîncordarea. Mulţi subiecţi anxioşi renunţă la
activităţile de loisir, pentru că trăiesc ideea că nu şi-au îndeplinit
îndatoririle.
 Verificarea veridicităţii gândurilor negative. Terapeutul
utilizează o serie de întrebări pentru a ajuta clientul să analizeze
gândurile negative şi să le substituie cu gânduri realiste. În cadrul
şedinţei, terapeutul şi clientul colaborează pentru a găsi valori reale
de înlocuire a gândurilor negative, iar între şedinţe clientul pune în
practică ceea ce a învăţat, fiind ajutat de terapeut. Acest lucru se
realizează mai uşor dacă clientul îşi notează zilnic gândurile
negative.

152
Modelul ABCDE49
Terapia cognitiv-comportamentală are scopul de a modifica
gândurile iraţionale, emoţiile distructive şi comportamentele
nepotrivite şi s-a dovedit a fi eficienta în tratarea stresului
posttraumatic şi a tulburărilor de stres posttraumatic. Modelul
cognitiv-comportamental ABCDE a fost dezvoltat de Aaron Beck şi
Albert Ellis. Terapia cognitiv-comportamentală este în prezent o
fuziune a unor terapii care se focalizează pe cogniţii ca mediator al
tulburărilor şi disfuncţiilor psihologice. Triada cognitivă – o strategie
utilizată uneori în terapia cognitiv-comportamentală, este
reprezentată de credinţele clientului. Credinţele sunt depistate apoi
analizate ţinând cont de faptul ca acestea relevă percepţia de sine a
clientului, expectaţiile sale şi modul în care priveşte lumea.
Terapia cognitivă se bazează pe ideea că cele mai multe tulburări
apar datorită modului defectuos în care percepem informaţiile
exterioare, iar scopurile terapiei sunt de a corecta / restructura
cogniţiile false, convingerile disfuncţionale, înlocuindu-le cu unele
realiste, pozitive. Psihoterapia cognitiv-comportamentală pune
accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, dar şi pe
optimizarea comportamentului uman.
În cursul şedinţelor de terapie terapeutul şi clientul recurg la
principiile învăţării în vederea modificării structurilor cognitive ale
clientului, evaluând permanent efectele pe care le au aceste
modificări în comportament şi în stilul de gândire.
Modelul ABC este o strategie folosită în psihoterapia cognitiv-
comportamentală pentru a-l învăţa pe client care este relaţia între
gânduri, emoţii şi comportament. În cadrul modelului, A reprezintă
evenimentul activator al unei emoţii sau al unui comportament, B –
gândurile persoanei referitoare la evenimentul activator, C –
consecinţa, răspunsul la evenimentul activator, răspuns influenţat de
modul în care persoana gândeşte despre A.

49
Idem
153
Clientul trebuie sa fie capabil să-şi identifice gândurile, credinţele,
expectaţiile, percepţia de sine, atenţia, memoria selectivă, atribuţiile,
evaluările, modul în care exteriorizează aceste lucruri.
Scopul principal este ca clientul să-şi dezvolte abilităţile necesare
pentru a putea contraargumenta şi a putea înlocui distorsiunile
cognitve cu unele realiste sau pozitive, care în consecinţă vor duce la
schimbarea comportamentală în sensul adaptării optime la mediu.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală postulează faptul ca stările
afective negative: anxietatea, depresia, mania sunt generate de modul
distorsionat de gândire al oamenilor (indiferent de I. Q.).
Terapeutul îl ajută pe client să-şi recunoască acest mod de gândire şi
să-l modifice, dezvoltându-i un stil de gândire nu pozitiv, ci realist.
La baza acestui demers se află modelul tulburărilor psihopatologice
elaborat de Beck, care evidenţiază rolul cogniţiilor în apariţia şi
menţinerea stărilor afective negative.
Distorsiunile cognitive accentuează vulnerabilitatea persoanei la
evenimentele de viaţă, favorizând interpretările exagerate şi
catastrofizante.
Beck distinge mai multe tipuri de cogniţii.
 Gândurile negative automate care se declanşează automat, au un
caracter credibil şi sunt direct legate de stările afective negative şi de
comportamentele disfuncţionale. Pot fi adevărate, dar de cele mai
multe ori sunt exagerate şi false.
Ex.: „X nu mă place.”
 Convingerile disfuncţionale

Ex.: „Dacă nu obţin aprobarea tuturor, înseamnă ca sunt o persoană

lipsită de valoare.”
 Schemele cognitive de bază au un caracter mai generalizat decât
convingerile. Sunt un fel de reguli de viaţă învăţate din copilărie şi
întărite de-a lungul vieţii în urma interacţiunii cu persoane

154
semnificative. Au un caracter generalizat şi absolutist şi sunt greu de
modificat.
Ex.: „Trebuie sa fac totul perfect pentru a obţine aprobarea
celorlalţi.”
Persoanele care împărtăşesc asemenea cogniţii vor fi mai vulnerabile
la stările de stres, pentru că nu pot trăi la nivelul standardelor
propuse. Informaţiile primite din mediul înconjurător vor activa
gândurile negative automate (”Nu pot face faţă situaţiei”), vor fi
evaluate în conformitate cu grilele postulate de convingerile negative
de bază („Dacă mă confrunt cu asemenea situaţie, înseamnă ca sunt o
persoană lipsită de valoare”), fundamentate pe schemele cognitive de
bază care au un caracter şi mai general („Sunt o persoană care nu
merită să fie iubită”, „Sunt o persoană lipsită de valoare”, „Aceasta-
mi este soarta”). Schemele cognitive de bază contribuie la
declanşarea unor mecanisme de atenţie selectivă care îi vor
determina pe subiecţi sa detecteze cu precădere informaţiile care vin
în sprijinul schemelor cognitive. De exemplu, depresivul va căuta
numai lucrurile care nu merg. Gândurile şi convingerile negative au
la bază anumite erori de logică, denumite de specialişti distorsiuni
cognitive:
 gândirea dihotomică: clientul gândeşte în termeni extremi alb-
negru, totul sau nimic;
 suprageneralizarea: un eveniment negativ singular conduce la un
model generalizat şi repetitiv de gândire negativă (ex. „Am numai
ghinioane”);
 etichetarea: pornind de la o greşeală oarecare subiectul îşi
adresează lui sau altor persoane etichete negative (ex. ” Sunt un
prost, un ratat”);
 imperativele categorice: persoana interpretează evenimentele în
termeni absolutişti, extremi, lipsiţi de realism, care exprimă dorinţele
sale şi nu realitatea obiectivă (ex. „Eu trebuie neapărat sa fiu de
acord cu totul pentru a putea avea o familie bună”);

155
 personalizarea: subiectul îşi atribuie o vină disproporţionată
pentru producerea unor evenimente negative, ignorând contribuţia
altor factori la producerea evenimentelor (ex. „E numai vina mea că
am eşuat în viaţă”);
 citirea gândurilor: individul consideră că ştie ce gândeşte o altă
persoană fără a avea suficiente informaţii în sprijinul afirmaţiilor sale
(ex. „Ştiu ca X mă urăşte”);
 ghicirea viitorului: subiectul prevede un final negativ pentru un
eveniment fără a avea suficiente dovezi pentru aceasta (ex. „Cu
siguranţă nu voi reuşi să mă descurc în situaţia dată”);
 catastrofizarea: un eveniment negativ care a avut loc sau se va
petrece este considerat nu doar neplăcut, ci îngrozitor, teribil, oribil,
de nesuportat (ex. ”Va fi îngrozitor dacă aceasta se va mai repeta”);
 ignorarea pozitivului: subiectul desconsideră toate succesele
personale sau ale celorlalţi, considerând că acestea nu sunt
importante (ex. „Oricine ar fi putut face acest lucru”);
 filtrarea negativului: presupune focalizarea atenţiei excesiv pe
evenimentele cu conţinut negativ (ex. „Aceasta se va repeta
întotdeauna”);
 judecata afectivă: subiectul interpretează datele realităţii prin
prisma trăirilor sale emoţionale (ex: ”Dacă mi-e frică sa mă adresez
după ajutor persoanelor competente, înseamnă ca acestea nu sunt în
stare să mă ajute nici pe mine, nici pe alte persoane cu aceeaşi
problemă ca a mea”);
 blamarea: subiectul îi consideră pe ceilalţi vinovaţi în totalitate de
problemele sale (ex ”Numai părinţii mei sunt de vină că am ajuns
aşa”);
 realizarea unor comparaţii inechitabile: persoana interpretează
evenimentele conform unor standarde nerealiste care iau în calcul
numai persoanele care au performanţe mai bune (ex: “În asemenea
situaţii se pot descurca doar persoanele cu statut înalt în societate, cu
o asigurare materială foarte bună”);
156
 orientarea spre trecut plină de regrete: clientul îşi concentrează
atenţia asupra acelor lucruri pe care ar fi trebuit să le facă mai bine în
trecut, în loc să se concentreze asupra prezentului şi viitorului (ex:
“Dacă aş fi învăţat bine, dacă aş fi căpătat o specialitate nu ajungeam
la asemenea zile”);
 orientarea: “ce ar fi dacă?”: subiectul îşi adresează sau adresează
celorlalţi tot felul de întrebări în legătură cu evenimentele negative
care s-ar putea întâmpla şi nu e niciodată satisfăcut de răspuns (ex.:
„Ce se va întâmpla dacă voi leşina, îmi voi pierde autocontrolul?”
 centrarea excesivă pe evaluare: persoana îi judecă permanent pe
ceilalţi şi pe sine în termeni extremi: bun-rău, valoros-lipsit de
valoare.
Şedinţele iniţiale sunt folosite pentru colectarea de informaţii despre
istoria personală a clientului şi stabilirea unui contract verbal privind
durata terapiei. Apoi, pacientul trebuie învăţat modelul cognitiv – i
se explică, folosind numeroase exemple furnizate chiar de client,
cum îi sunt influenţate stările emoţionale de modul de a gândi.
Terapia este astfel condusă, încât să-i ofere clientului structura şi
ajutorul necesar pentru a înţelege acest model.
Terapia se concentrează asupra gândurilor automate, convingerilor
negative şi a schemelor. Terapia cognitivă de scurtă durată se
concentrează mai mult asupra gândurilor automate şi convingerilor
negative, iar cea de lungă durată - asupra schemelor.
În cadrul şedinţelor sunt analizate şi excluse gândurile automate şi
convingerile negative, folosindu-se modelul ABC. Iniţial este
identificată situaţia care a produs starea disfuncţională şi continuă
până în prezent să producă emoţii, gânduri şi comportamente
inadecvate (A – elementul activator). Mai apoi sunt identificate şi
descrise toate stările emoţionale care se manifestă la amintirea despre
această situaţie (C – consecinţa, răspunsul la evenimentul activator).
Este descrisă situaţia, identificându-se gândurile, convingerile care s-
au manifestat în cadrul acesteia şi ulterior. Aceste gânduri şi
convingeri sunt supuse analizei.

157
Identificarea gândurilor automate şi a convingerilor negative se face
atât în timpul şedinţelor de psihoterapie, cât şi între şedinţe, prin
intermediul unor jurnale pe care clientul este sfătuit să le ţină (teme
pentru acasă). Odată identificate aceste gânduri automate şi
convingeri negative, terapeutul şi clientul încep să caute erorile din
acestea şi să le clasifice în erori majore: polarizarea, personalizarea şi
suprageneralizarea, şi distorsiuni specific: abstractizarea selectivă,
diminuarea, inferenţa arbitrara si catastrofizarea. Terapia cognitiv -
comportamentală încearcă să le “dărâme” şi practic să împiedice
clientul sa mai aibă gânduri automate. Pentru a realiza acest lucru,
terapeutul este cât se poate de activ, oferă analogii, da exemple din
propria-i experienţă, foloseşte umorul. Uneori, terapeutul propune
pacientului tot felul de experimente menite a testa validitatea
gândurilor automate.
Modelul ABCDE implică D – raţionalizarea situaţiei prin analiză şi
înlăturare a gândurilor automate, convingerilor negative, prin
identificarea schemelor cognitive de viaţă, şi E – rezultatele analizei,
manifestate în noi gânduri. Mai apoi are loc o întoarcere la C şi o
descrierea a stărilor emoţionale actuale. La final, clientul este învăţat
să continue şi după terminarea terapiei identificarea şi corectarea
gândurilor automate. Se face o evaluare finală şi eventual se mai
stabilesc una-două şedinţe de control la intervale mai mari de timp.
În modelul psihoterapeutic cognitiv - comportamental se împletesc
metode preluate din psihoterapia comportamentală. Acest tip de
terapie pleacă de la premiza că cele mai multe tulburări psihologice
îşi datorează existenţa unei învăţări greşite. Fie persoanele implicate
nu au dobândit abilităţile şi comportamentele necesare pentru a face
faţă problemelor vieţii, fie au dobândit nişte abilităţi şi
comportamente inadecvate.
Terapia comportamentală se bazează pe mai multe principii ale
psihologiei clasice.
1. Condiţionarea clasică. Este procesul prin care un organism învaţă
că apariţia unui stimul este urmată de apariţia altuia. În consecinţă,
reacţiile care sunt îndeobşte asociate cu cel de-al doilea stimul
158
(salivaţie la vederea mâncării) devin asociate cu primul stimul
(salivaţie la auzirea unui clopoţel – experimentele lui Pavlov).
Comportamentaliştii cred că multe fobii sunt dobândite astfel. Fobia
este o reacţie de teamă declanşată de un obiect inofensiv (stimulul
condiţionat), dar care a fost asociat în trecut cu ceva periculos
(stimul necondiţionat). Acel ceva periculos nu mai există, dar a
rămas obiectul asociat care declanşează teama (fobia). Corectarea
acestei temeri se face prin extincţie, adică prin expunerea repetată la
obiectul sau situaţia asociată (expunerea la stimulul condiţionat). De
exemplu, dacă unui pacient îi este teamă de apă, i se cere în mod
repetat să îşi imagineze că intra în apa şi că alunecă sub suprafaţa
apei. Treptat, acest stimul îşi pierde puterea de a evoca teama.
Expunerea la stimulul condiţionat se poate face treptat sau dintr-o
dată, ultima metoda numindu-se terapie prin implozie (un pacient
căruia îi este frică de înălţimi, va fi dus de către terapeut pe un bloc
sau pe un pod suspendat unde, după ce iniţial îi va fi foarte frică, se
va obişnui încet-încet cu înălţimea).
O variantă mai uşor de suportat a expunerii treptate la stimulul
condiţionat este desensibilizarea sistematică. Mai întâi pacientul
învăţă diverse tehnici de relaxare. Apoi se face o listă a situaţiilor
care îl sperie, de la cel mai puţin la cel mai mult. De exemplu, teama
de păianjeni. Cel mai puţin sperie gândul la un păianjen. Apoi poza
unui păianjen. Ceva mai mult sperie un păianjen văzut la televizor, şi
mai mult sperie un păianjen viu închis într-un borcan. Cel mai mult
sperie un păianjen viu ţinut în palmă. Terapeutul cere apoi clientului
să se gândească la un păianjen şi în acelaşi timp să aplice tehnicile de
relaxare învăţate mai devreme. După ce pacientul s-a relaxat, i se
cere apoi să privească poza unui păianjen şi din nou să se relaxeze. În
cele din urmă, pacientul va reuşi să fie relaxat în timp ce tine un
păianjen în palmă – practic e vindecat de fobia sa de păianjeni.
O altă tehnică bazată pe condiţionarea clasică este terapia aversivă
în care are loc asocierea unor stimuli neplăcuţi cu stimulii plăcuţi dar
nocivi. De exemplu, unui bărbat care doreşte să se lase de fumat i se
cere ca de fiecare dată când doreşte să aprindă o ţigară să îşi

159
provoace mai întâi o oarecare durere sau să dea mai întâi cu
aspiratorul prin toată casa. După un timp, dorinţa de a fuma se va
asocia cu durerea sau oboseala şi, în consecinţă, va scădea în timp.
2. Condiţionarea operantă. Se referă la faptul că, în general,
comportamentul nostru este influenţat de consecinţele acestuia: dacă
un anumit comportament are nişte consecinţe plăcute sau benefice
pentru noi, vom avea tendinţa de a repeta acel comportament. Dacă
are consecinţe negative, neplăcute, frecvenţa comportamentului
respectiv va scădea. Tehnicile comportamentale bazate pe operarea
condiţionată identifică mai întâi comportamentele nedezirabile sau
problematice ale unui individ, caută apoi să înţeleagă care sunt
consecinţele pozitive care întreţin aceste comportamente şi, în final,
încearcă să schimbe ceva astfel încât să nu mai apară acele
consecinţe care întăresc comportamentul nedorit. De exemplu, o
mamă se plânge că nu se înţelege deloc cu copilul ei de 4 ani. Ori de
câte ori acesta doreşte ceva, face un scandal teribil, strigă, sparge, se
agită foarte mult. Întrebată ce face în asemenea situaţii, mama a spus
că încearcă să nu facă pe plac copilului dar că, în cele din urmă,
aproape întotdeauna cedează nervos şi îi face pe plac copilului. În
acest caz, mama trebuie să înţeleagă ca acest comportament nedorit
al copilului este consecinţa faptului că mama îl “încurajează”,
întrucât copilul a învăţat că de fiecare dată când face scandal, în cele
din urmă primeşte ceea ce doreşte (consecinţă benefică ce
încurajează comportamentul nedorit). Astfel de tehnici se pot folosi
însa şi în terapia cu adulţi, prin înţelegerea modului în care
comportamentele nedorite sunt încurajate de consecinţe favorabile,
adesea inaparente.
O altă metodă bazată pe condiţionarea operantă este recompensarea.
Aceasta se foloseşte mai ales în spitalele de psihiatrie cu pacienţii
gravi bolnavi, al căror comportament poate fi influenţat dacă li se
oferă ceva ce ei îşi doresc ori de câte ori se comportă aşa cum
trebuie.
Terapia cognitive-comportamentală prezintă o serie de avantaje care
sporesc capacitatea ei de a reabilita persoanele ce suportă
160
consecinţele victimizării în familie, învăţându-le un mod nou de
gândire.
Avantajele terapiei cognitive-comportamentale
•  Durata scurtă a terapiei, costul redus şi concentrarea pe simptome
sau rezolvarea de probleme – atribute care răspund foarte bine
cerinţelor contemporane de rezolvare rapida şi pragmatică, cu minim
de efort, a problemelor cu care se confruntă indivizii.
•  Grad ridicat de structurare a conţinutului şedinţelor, generat de
claritatea şi simplitatea teoriei, ceea ce înseamnă:
a) relativa uşurinţă în deprinderea tehnicilor specifice de către cei
interesaţi a practica acest tip de psihoterapie;
b) un suport important pentru consilier, mai ales când se află la
început şi nu are o vastă experienţă personală;
c) este terapia care se pretează cel mai bine studiilor de cercetare
privind eficienţa sau eficacitatea unei intervenţii terapeutice într-o
anumită condiţie;
d) receptivitate şi interes crescut din partea unei anumite categorii de
populaţie, caracterizată prin pragmatism, gândire concret-categorială.
•  Relaţia inegală, de tip profesor-elev este bine primită de persoanele
cu o autonomie redusă, care preferă mai degrabă sa fie îndrumate,
învăţate sau ghidate, decât să îşi formuleze în termeni proprii demers
de autocunoaştere, schimbare şi dezvoltare.
•  Concentrarea pe un număr limitat de simptome sau probleme bine
precizate permite o evaluare facilă a rezultatelor terapiei, prin
identificarea problemelor sau simptomelor eliminate, ameliorate şi
neinfluenţate.
Tehnici şi metode psihoterapeutice cognitive50
Metoda 1. Formula ABC.

50
Apud МакМаллин, Р. Практикум по когнитивной терапии. СПб.: Речь, 2001;
Малкина-Пых, И. Г., op. cit., р. 332-356.
161
Tehnica “Învăţarea formulei ABC”.
Clientului îi este prezentată şi explicată schema A C. I se
explică că A reprezintă evenimentul activator al unei emoţii sau al
unui comportament, C – consecinţa, răspunsul la evenimentul
activator, răspuns influenţat de modul în care persoana gândeşte
despre A. Pentru a da dovadă de comportament adecvat este nevoie
de o altă abordare:
A B C; B reprezentând gândurile persoanei referitoare
la evenimentul activator. Clientul este învăţat să analizeze în
conformitate cu acest model situaţii din viaţă.
Tehnica “Demonstrarea rolului gândurilor pentru trăiri”.
Clientului i se solicită să-şi amintească despre situaţii în care s-a
confruntat cu trăiri negative. Situaţiile sunt analizate după modelul
ABC. Sunt comparate raţionamentele expuse cu referinţă la situaţie
până la analiză şi după. Se analizează şi trăirile, ajungându-se la
concluzii.
Tehnica “Schimbarea B conduce la schimbarea C”.
În baza exemplelor AB aduse de client se modifică B, analizându-se
cum se va schimba C.
Metoda 2. Definirea convingerilor.
Tehnica “Definirea aşteptărilor”.
Uneori B se poaste manifesta fără de A. În asemenea caz vom
prezenta clientului următoarea schemă.
B A Ce Cc
A – evenimentul activator; B – aşteptări; Ce – reacţie afectivă; Cc –
reacţie comportamentală. Clientul este rugat să analizeze situaţia
dificilă şi să o amplaseze pe o scală, unde 0 (1) este cel mai rău
eveniment care s-ar putea întâmpla, iar 10 – cel mai bun. Mai apoi
clientul desemnează rezolvările pe care le vede în situaţia dată: cea
mai puţin plauzibilă şi cea mai reuşită. Tot în acest context pe scală
este fixată una din rezolvările cele mai bune la moment, plauzibilă şi
162
posibilă – punctul „simplu – suficient – posibil (SSP)”. Aceasta este
aşteptarea clientului.
Tehnica “Definirea autoeficienţei”.
Este utilizată schema prezentată în tehnica de mai sus, doar că în
acest caz B va desemna autoeficienţa clientului. Analiza AC este
realizată la fel prin utilizarea scalelor, unde 0 (1) semnifică lipsa
şanselor de a rezolva cu secces situaţia, iar 10 – posibilitate mare a
succesului. Este scalată posibilitatea joasă şi înaltă de realizare a
succesului, apoi este definită situaţia SSP, car reprezintă
autoeficienţa clientului. Sunt discutate combinaţiile posibile ale
aşteptărilor şi autoeficienţei. Cea mai defavorabilă combinaţie
prezintă aşteptările înalte şi autoeficienţa joasă a persoanei.
Tehnica “Definirea Eu concepţiei”.
În acest caz B va reprezenta conceptele de sine ale clientului.
Clientul urmează să noteze cât mai multe concepte pe care le
împărtăşeşte în raport cu sinele. Fiecare din aceste concepte este
apreciat pe scală, definindu-se valenţele pozitive. Clientul urmează
să asimileze aceste valenţe.
Tehnica “Memorie selectivă”.
Clientului i se explică ce înseamnă memorie selectivă (centrarea pe
anumite evenimente şi trăiri din trecut) şi care sunt principiile în baza
căror aceasta funcţionează (centrarea pe evenimentele plăcute,
îmbogăţirea lor cu detalii ireale, crearea sentimentului de trecut
fericit şi prezent ratat etc.). După schema de mai jos este analizat
rolul memoriei selective în determinarea gândurilor iraţionale cu
referinţă la prezent.
A B (memorie selectivă) Ce Cc

Pentru a defini rolul memoriei selective se poate propune descrierea

scurtă a evenimentului în scris, mai apoi amintirea detaliilor acestuia
în stare de relaxare şi compararea celor două imagini.

163
În conformitate cu acelaşi model pot fi selectate atribuirile clientului,
fiind definite adevărul şi fantezia în conţinutul acestora.
Tehnica “Definirea autoinstrucţiunilor”.
Folosind o altă schemă modificată clientul este învăţat să-şi
definească instrucţiunile pe care şi le dă mereu.
A Ce B (autoinstrucţiuni) Cc
Aceeaşi schemă este utilizată şi în scopul definirii convingerilor
ascunse, a explicaţiilor pe care persoana le dă problemelor cu care se
confruntă.
Metoda 3. Grupele de convingeri.
Tehnica “Definirea convingerilor de bază”.
În acest scop este utilizat modelul ABC. Amintindu-şi A, clientul
trece în revistă toate detaliile, activizând senzaţiile şi imaginile. Apoi
se focusează pe Ce. După aceasta redă toate gândurile, care i-au venit
în minte atunci când trăia emoţiile evenimentului. Acestea sunt
înscrise. Fiecare din aceste gânduri este analizat detaliat,
răspunzându-se la întrebarea „Ce, dacă?..” sau „De ce este atât de
important ca?..”. În aşa fel sunt depistate ideile centrale –
convingerile de bază ale clientului.
Tehnica “Definirea orientărilor de bază”.
Clientul întocmeşte o listă de evenimente importante din viaţă (cu
conotaţie negativă şi pozitivă), câte 10 din copilărie, adolescenţă,
vârsta adultă. Evenimentele sunt analizate în conformitate cu schema
A şi Ce. Este depistat B pentru fiecare, identificându-se cele mai
frecvente conţinuturi ale B – orientări de bază.
Tehnica “Harta cognitivă”.

164
 Figura 3. Exemplu de „hartă cognitivă”
Harta cognitivă este întocmită, urmărindu-se ideile, convingerile şi
orientările de bază ale clientului, acestea fiind selectate după
principiul „importante – mai puţin importante” sau „primare –
secundare”. În cadrul şedinţelor terapeutice sunt analizate
schimbările. Mai jos prezentăm un model de hartă cognitivă.
În contextul acestei metode pot fi analizate gândurile iraţionale,
tehnică prin care pot fi înlăturate anumite convingeri ineficiente.
Tot de aceasstă tehnică ţine analiza autoînvinuirilor (indiciu al unei
autoeficienţe joase) şi solicitărilor faţă de sine (a aşteptărilor). De
fapt, trebuie să se ţină cont de mai multe tehnici, care ar putea
completa esenţial tehnica „Harta cognitivă”, contribuind la

165
întocmirea ei şi la revizuirea reuşită în cadrul fiecărei şedinţe şi chiar
în realizarea temelor pentru acasă.
Metoda 4. Tehnici de contraargumentare.
Tehnica “Contraatac”.
Constă în contrapunerea gândului iraţional (convingerilor greşite) a
unui argument puternic: „Nu voi reuşi să fac faţă lucrurilor!” – „E
imposibil să faci faţă tuturor lucrurilor care ţi se întâmplă!”.
Tehnica “Contraargumentare”.
Clientul este învăţat să rezolve situaţiile dificile prin metode care nu
îl conduc spre învinuiri de sine. I se explică ce înseamnă asertivitate,
încredere în sine. În cadrul şedinţelor este învăţat să reacţioneze
asertiv la evenimentele de viaţă.
Tehnica “Alegere forţată”.
Clientul este învăţat să renunţe la indicaţiile pe care şi le dă –
„Trebuie!”, „Sunt dator!”, acţionând în conformitate cu propria
dorinţă.
Tehnica “Contraargumentare în stare de relaxare”.
Clientul este indus în stare de relaxare, în care îşi imaginează situaţia
şi repetă gândul sau convingerea iraţională. Învăţându-l metode de
relaxare, clientului i se propune să practice această tehnică de sine
stătător.
Tehnica “Depersonalizare”.
Clientul analizează evenimentul, ocupând o poziţie externă, de
expert.
Metoda 5. Reevaluarea trecutului.
Tehnici de reevaluare.
Pot fi supuse reevaluării evenimentele de viaţă, orientările de bază,
amintirile din copilărie, patternele, convingerile. Terapeutul este
implicat activ în reeevaluare, ajutând clientul să sintetizeze şi să

166
analizeze gândurile, emoţiile, comportamentele, să depisteze
iraţionalul, înlocuindu-l cu raţional.
Tehnici de relaxare. Se folosesc în scopul rezolvării unor probleme‚
legate de afectivitate‚ atenţie‚ trăire a experienţelor trecute sau
elaborare a altor noi etc. Prezentăm una dintre metodele tradiţionale
de relaxare.
- Metoda pe care o vom folosi în continuare va demonstra procedeul
relaxării‚ învăţându-vă să-l utilizaţi în scopul liniştirii‚ restabilirii
echilibrului emoţional. Luaţi o poziţie cât mai comodă‚ ascultaţi
muzica şi îndepliniţi toate indicaţiile pe care le auziţi.
- Simţiţi muşchii antebraţului drept. Strângeţi mâna în pumn. Simţiţi
încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi
tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult antebraţul. Simţiţi
căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii devin
calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor. (Se repetă
cu antebraţul stâng)
- Simţiţi muşchii braţului drept. Lipiţi-l puternic de corp. Simţiţi
încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi
tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult braţul. Simţiţi
căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii devin
calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor. (Se repetă
cu braţul stâng)
- Simţiţi muşchii umărului drept. Apăsaţi puternic cu cotul în braţul
scaunului (fotoliului). Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea
musculară. Iar acum eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se
poate de mult umărul. Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă
învăluie. Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a
muşchilor. (Se repetă cu umărul stâng)
(Fiecare parte a exerciţiului se repetă de trei ori).
- Simţiţi muşchii frunţii. Ridicaţi cât mai sus sprâncenele. Simţiţi
încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi
tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult fruntea. Simţiţi

167
căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii devin
calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor.
- Simţiţi muşchii obrajilor. Strângeţi nasul de parcă aţi fi supărat.
Priviţi cu încordare. Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea
musculară. Iar acum eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se
poate de mult obrajii. Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă
învăluie. Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a
muşchilor.
- Simţiţi muşchii maxilarelor. Trageţi colţurile buzelor în
părţi‚ strângeţi dinţii. Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea
musculară. Iar acum eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se
poate de mult muşchii. Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă
învăluie. Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a
muşchilor.
(Fiecare parte a exerciţiului se repetă de trei ori).
- Simţiţi muşchii gâtului. Întindeţi gâtul înainte‚ totodată
împiedicând această întindere prin încordarea muşchilor din spatele
lui. Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar
acum eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult
muşchii gâtului. Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă învăluie.
Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a
muşchilor.
- Simţiţi muşchii spatelui în regiunea omoplaţilor. Apropiaţi cât se
poate de mult omoplaţii în partea de sus‚ apoi de mijloc‚ jos. Simţiţi
încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi
tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult spatele. Simţiţi
căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii devin
calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor.
- Simţiţi muşchii spatelui în partea de jos. Încordaţi-i prin îndreptarea
spatelui şi arcuirea internă a coloanei vertebrale. Simţiţi
încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi
tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult muşchii spatelui.

168
Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii devin
calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor.
- Simţiţi muşchii pieptului. Ridicaţi şi strângeţi umerii spre piept.
Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum
eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult muşchii
pieptului. Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii
devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor.
- Simţiţi muşchii burţii. Încordaţi-i cât se poate de mult‚ de parcă v-
aţi pregăti să primiţi o lovitură. Simţiţi încordarea‚ fiecare
muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi tensiunea musculară.
Relaxaţi cât se poate de mult burta. Simţiţi căldura relaxării şi calmul
care vă învăluie. Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi
această stare a muşchilor.
(Fiecare parte a exerciţiului se repetă de trei ori).
- Simţiţi muşchii coapsei drepte. Încordaţi-i cât se poate de mult de
parcă i-aţi trage în sus. Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea
musculară. Iar acum eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se
poate de mult muşchii coapsei. Simţiţi căldura relaxării şi calmul
care vă învăluie. Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi
această stare a muşchilor. (Se repetă cu coapsa stângă).
- Simţiţi muşchii pulpei drepte. Ridicaţi piciorul în vârful degetelor şi
strângeţi degetul mare de la picior. Simţiţi încordarea‚ fiecare
muşchi‚ tensiunea musculară. Iar acum eliberaţi tensiunea musculară.
Relaxaţi cât se poate de mult muşchii. Simţiţi căldura relaxării şi
calmul care vă învăluie. Muşchii devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi
această stare a muşchilor. (Se repetă cu piciorul stâng).
- Simţiţi muşchii tălpii. Îndoiţi talpa în interior‚ strângând degetele
de la picior. Simţiţi încordarea‚ fiecare muşchi‚ tensiunea musculară.
Iar acum eliberaţi tensiunea musculară. Relaxaţi cât se poate de mult
talpa. Simţiţi căldura relaxării şi calmul care vă învăluie. Muşchii
devin calzi‚ grei‚ relaxaţi. Menţineţi această stare a muşchilor. (Se
repetă cu talpa stângă)

169
(Fiecare parte a exerciţiului se repetă de trei ori).
- Corpul este greu‚ cald‚ relaxat. Respiraţi ritmic. Inspiraţi adânc pe
nas‚ cât mai adânc. Expiraţi puternic pe gură. Efectuaţi această
inspiraţie-expiraţie de zece ori. Menţineţi respiraţia‚ ascultaţi muzica
şi lăsaţi corpul să se odihnească (2 min.).
- Voi efectua o numărătoare inversă. Cu fiece număr corpul va
deveni mai uşor‚ mai viguros‚ mai energic. Cinci – simţiţi înviorare
în muşchii tălpilor‚ a pulpei şi a coapselor. Patru - se umplu de
energie muşchii burţii şi ai pieptului. Trei - muşchii umerilor‚ ai
spatelui devin uşori‚ viguroşi‚ plini de energie. Doi – mâinile devin
uşoare‚ puternice‚ energice. Unu – muşchii feţei devin
uşori‚ aruncând urmele relaxării. Ridicaţi-vă în picioare‚ scuturaţi de
pe corp urmele relaxării‚ simţiţi corpul întreg odihnit‚ plin de putere‚
energic.
Unele exerciţii de relaxare preced alte tehnici sau se utilizează cu
scopul realizării activităţilor de diversă natură.
Temă pentru acasă. Are menirea consolidării cunoştinţelor şi
abilităţilor căpătate în timpul şedinţelor. Tema pentru acasă poate
conţine completarea agendei, analiza evenimentelor în conformitate
cu modelul ABCDE, repetarea unor tehnici învăţate în cadrul
şedinţelor. Important este ca tema pentru acasă să fie formulată cert,
iar în şedinţa ulterioară să fie analizate rezultatele îndeplinirii
acesteia.
Terapia cognitiv-comportamentala se centrează pe problemele
prezente, fără a respinge trecutul însă. În concepţia ei, problemele
psihice apar în mare măsură datorită unor distorsiuni ale realităţii şi a
unor modalităţi ilogice de gândire. Acestea, la rândul lor, au la bază
presupuneri şi premise eronate, învăţate şi ele pe parcursul
dezvoltării clientului.
Un model de tratament cognitiv-comportamental
Un model de tratament cognitiv-comportamental cu multiple
componente este adecvat pentru majoritatea persoanelor cu PTSD.

170
Acest model include un tratament multilateral destinat diverselor
aspecte ale sindromului clinic asociat cu PTSD, cum ar fi 
reactivitatea emoţională şi fiziologică la anumite situaţii sau acţiuni
care reamintesc trauma, simptomele intruzive şi comportamentul
evitant, aptitudinile sociale deteriorate şi modularea emoţiilor
(controlul furiei). Programul unifică abordarea terapeutică
psihosocială a PTSD cu cea mai empirică susţinere (terapia prin
expunere) cu o componentă de exersare a aptitudinilor sociale şi a
managementului anxietăţii51. Componentele principale ale acestui
model sunt:
Educaţia. Tuturor clienţilor li se furnizează date generale despre
PTSD cronică, incluzând modalităţile frecvente de manifestare,
problemele de diagnostic, comorbiditatea cu alte tulburări anxioase,
etiologia şi o recapitulare a strategiilor actuale de tratament. În plus,
această etapă este importantă pentru a garanta că clienţii dezvoltă nu
numai o înţelegere realistă a prognozei tratamentului, ci şi o
expectanţă pozitivă în ceea ce priveşte eficacitatea tratamentului
comportamental. În ultimă instanţă, această fază este folosită pentru
a educa clienţii cu privire la tratamentul pe care-l vor primi şi la ceea
ce se aşteaptă de la ei referitor la participarea lor la programul de
tratament. Această    componenta  poate fi eficient realizată în 1-8
şedinţe.
Antrenamentul abilităţilor pentru managementul anxietăţii.
Scopul acesteia este de a învăţa clienţii să-şi controleze anxietatea şi
nivelurile stresului, inclusiv atacurile de panică. Un program
structurat de exersare a aptitudinilor de management al anxietăţii,
administrat într-un format de grup, poate fi axat pe un set de
simptome anxioase atât specifice, cât şi generale, pe care victimele
traumelor le prezintă adesea. Acesta poate include controlul
anxietăţii generalizate, a atacurilor de panică şi comportamentelor
compulsive. În felul acesta, exersarea aptitudinilor de management al
anxietăţii poate servi unor funcţii multiple şi probabil poate fi
51
Frueh, B.C. Terapia comportamental-cognitivă în tulburarea cronică de stres
posttraumatic la clienţii din sectorul public. In: Revista Română de Psihiatrie. 2001,
p. 118-119.
171
eficient realizată în 3-10 şedinţe. Programele pentru suplimentarea
terapiei prin expunere cu exersarea aptitudinilor de management al
anxietăţii au fost cu succes realizate cu alte populaţii de victime ale
traumelor52 şi pot să includă elemente de exersare a relaxării, a
respiraţiei şi de control al panicii. Înzestrarea clienţilor cu aptitudini
de management al anxietăţii îi ajută în primul rând să tolereze
şedinţele de expunere mult mai eficient.
Expunerea. S-a arătat că expunerea se adresează eficient trăsăturilor
unice ale structurii fricii caracteristice fiecărui individ, permiţând o
reducere în anxietatea generală, reactivitatea fiziologică şi în
simptomele intruzive. În esenţă, clienţii trebuie expuşi la stimulii ce
produc anxietate sau frică (legaţi de traumă) într-o manieră
prelungită până există o reducere a fricii sau anxietăţii (până se
obţine obişnuinţa sau stingerea) în cursul şedinţelor. Contactul
repetat cu stimulul ce produce, frica grăbeşte procesul de obişnuinţă
şi, cu suficiente asocieri, stimulul îşi pierde abilitatea de a declanşa
răspunsul de frică (obişnuinţă). În mod caracteristic, majoritatea
persoanelor cu PTSD evită stimulii ce declanşează teama şi acest
lucru ajută la creşterea intensităţii răspunsului de frică. Aşadar,
scopul expunerii este de a furniza un contact prelungit cu stimulii ce
declanşează teamă cu o durată suficientă ca obişnuit să se producă în
cursul şedinţelor (o reducere cu 50% în reactivitate din cursul
şedinţei). Asocierea repetată pe durata unui număr de zile este, de
asemenea, importantă şi va grăbi procesul de obişnuinţă. Există
diferite moduri de a îndeplini elementele centrale ale expunerii:
imaginar vs. în vivo; intensiv (“flooding”) vs. gradat (desensibilizare
sistematică). Cu toate că majoritatea cercetărilor anterioare privind
eficacitatea expunerii au fost realizate cu expunere intensivă, şi alte
modalităţi de administrare este probabil să fie eficiente, atât timp cât
raţiunea pentru expunere este bine înţeleasă şi procedurile de
tratament aderă la un set comun de principii de bază. Motivaţia

52
Falsetti, S.A.; Resnick, H.W.; Davis, J.; Gibbs, N.A. Treatment of posttraumatic
stress disorder with panic attacks: Combining cognitive processing therapy with
panic control treatment techniques. In: Group Dynamics. Gibbs, N.A. (ed.). N. Y.:
Univ. Press., 1995, p. 28.
172
pentru terapia de expunere a fost descrisă amănunţit de către Levis 53.
Se consideră că expunerea trebuie  administrată cât de curând posibil
după psiho-educaţie, astfel încât clienţii să poată percepe o
ameliorare relativ rapidă a simptomelor acute ale PTSD, ceea ce să le
permită să se concentreze pe dezvoltarea controlului emoţional şi să-
şi îmbunătăţească funcţionarea socială. Datele sugerează că această
componentă poate fi eficient realizată în 4-15 şedinţe.
“Temele pentru acasă”. Componenta „temelor pentru acasă“ (sau
„practica programata“)  se poate aplica odată ce mai multe şedinţe de
expunere au fost realizate cu succes şi reprezintă o formă de
expunere care nu necesită prezenţa terapeutului. Temele de expunere
trebuie planificate cu atenţie astfel încât clienţii, deşi intens solicitaţi,
să poată obţine rezultate mulţumitoare. Terapeutul nu trebuie să fie
descurajat de opoziţia clientului de a-şi imagina aceste teme pe cont
propriu. Cu o plănuire atentă şi cu o încurajare suportivă indivizii
trebuie să fie capabili să îndeplinească aceste sarcini. Temele de
expunere, ca şi şedinţele de expunere, trebuie îndreptate în mod
specific către modelul individual al fricii al fiecărui pacient, dar, de
asemenea, trebuie să furnizeze şi cea mai cuprinzătoare experienţă
posibilă. Pentru a avea maximum de eficacitate, pacientul trebuie să
participe la planificarea temelor şi la a stabili când şi unde vor avea
loc. Astfel, nu se poate face o listă concretă a lor, deoarece ele
trebuie să fie dezvoltate de la caz la caz aşa cum sunt şi scenele
individuale de terapie prin expunere. Totuşi, exemple de exerciţii
potrivite centrate pe temerile traumatizante includ şedinţe de auto-
expunere în imaginaţie realizate acasă care pot să servească drept pas
iniţial către activităţile în vivo, ca de exemplu, vizionarea unor filme,
discutarea cu alte victime ale traumelor sau cu persoanele dragi
despre experienţele traumatice etc. Trebuie, de asemenea, imaginate
experienţe care cer clientului să se angajeze în alte activităţi de care
se teme şi care pot interfera cu calitatea vieţii. Exemple de activităţi

53
Levis, D.J. (1980). Implementing the technique of implosive therapy. In: A.
Goldstein, E.B. Foa (Eds.). Handbook of behavioral interventions: A clinical guide.
N. Y,. Wiley, 1980, p. 56-89.
173
potrivite includ evenimentele sociale (petrecerile, mesele împreună
cu prietenii), cumpărăturile, mersul la filme, mesele la restaurant etc.
Antrenamentul abilităţilor sociale. Scopul acestuia este de a forma 
abilităţi absolut necesare unor interacţiuni sociale eficace şi care pot
antrena sentimentul de satisfacţie. Cu toate că persoanele victime ale
traumelor pot să difere destul de mult în ceea ce priveşte aptitudinile
sociale de bază, la majoritatea lor există loc pentru perfecţionare. Un
program structurat de antrenament în abilităţi sociale, administrat în
cadrul unui format de grup, poate fi îndreptat către categoria de
simptome ale PTSD care  pare să reziste metodelor de expunere,
respectiv anxietatea socială, retragerea socială şi înstrăinarea, furia
excesivă şi ostilitatea, episoadele explozive, conflictul marital sau
familial. Antrenamentul abilităţilor sociale poate fi deprins eficient în
6-15 şedinţe. Antrenamentul abilităţilor sociale vizează instruirea,
modelarea, repetiţia comportamentală sau „jocurile de rol“,
feedback-ul şi întărirea. După fiecare şedinţă clienţilor li se dau teme
pentru acasă pentru a permite exersarea ulterioară şi consolidarea
abilităţilor nou dobândite. Antrenarea abilităţilor sociale include
următoarele elemente54.
A. Conştiinţa mediului social stabileşte nuanţele legate de când, cum
şi de ce să iniţieze sau să întrerupă interacţiunile sociale. Aceasta
include mecanismele verbale şi non-verbale ale întâlnirilor sociale
de succes, incluzând identificarea unor subiecte de conversaţie
adecvate, exerciţii specifice destinate să crească aptitudinile de
atenţie şi ascultare, precum şi schimbările de subiect eficace 55.
B. Stimularea abilităţilor sociale urmăreşte formarea unor
deprinderi de a iniţia şi de a menţine prieteniile, aptitudini
54
Frueh, B.C.; Turner, S.M.; Beidel, D.C.; Cahill, S.P.  Assessment of social
functioning în combat veterans with PTSD. In: Aggression and Violent Behavior: A
Review Journal, 2001; Frueh, B.C.; Turner, S.M.; Beidel, D.C.; Mirabella, R.F.;
Jones, W.J. Trauma Management Therapy: A preliminary evaluation of a
multicomponent behavioral treatment for chronic combat-related PTSD. In:
Behaviour Research and Therapy, 1996.
55
Turner, S.M.; Beidel, D.C.; Cooley, M.R.; Woody, S.R.; Messer, S.C. A
multicomponent behavioral treatment for social phobia: Social Effectiveness
Therapy. In: Behaviour Research Therapy, 1994.
174
 adecvate pentru conversaţiile telefonice şi comunicarea asertivă.
Această componentă este destinată să-i ajute pe clienţi să înveţe
acele abilităţi care le sunt necesare implicării în activităţi sociale
diverse şi noi cu scopul de a-şi creşte repertoriul social şi
posibilitatea ca interacţiunile sociale să devină intrinsec mai
mulţumitoare56.
C. Managementul furiei vizează controlul  furiei şi al emoţiilor 
intense. Ar trebui să fie destinat reducerii izbucnirilor
temperamentale şi manifestării problematice a furiei. În mod
specific, această componentă trebuie să ajute prin a oferi
clienţilor o gamă de strategii pentru a-şi exprima furia, a-şi
rezolva problemele, a-şi îmbunătăţi modularea emoţională şi a
comunica asertiv cu ceilalţi, astfel încât violenţa fizică şi verbală
să nu continue să le perturbe relaţiile sociale.
D. Managementul consecinţelor traumei îi învaţă cum să-şi
îmbunătăţească comunicarea cu ceilalţi privind trauma, astfel
încât să sporească înţelegerea acestora. Clienţii trebuie învăţaţi
cum să comunice asertiv când nu vor sau nu pot să discute cu alţii
despre anumite subiecte sau evenimente. În plus, ei trebuie, de
asemenea, învăţaţi să identifice şi să se opună modelelor de
gândire negativă sau dihotomică (credinţa de a nu se încrede în
toţi ceilalţi), ceea ce le limitează calitatea vieţii prin reducerea
implicării în relaţii cu ceilalţi. În ultimă instanţă, acest element
trebuie să includă informaţii despre cum să evite să mai fie
victime ale traumelor în viitor (sfaturi privind siguranţa
personală).
Persoanele care dezvoltă simptomele PTSD nu trebuie să se aştepte
că 1-4 luni de terapie cognitiv-comportamentală intensă să “vindece”
toate problemele. Mai curând tratamentul trebuie privit ca un mijloc
de a ajuta clienţii să-şi stăpânească şi să-şi controleze simptomele.
Ţinând cont de acestea, este de aşteptat ca urmărirea continuă pe
termen lung să fie necesară la majoritatea persoanelor cu PTSD.

56
Turner, S.M. et. al., op. cit.
175
 C. Terapia de scurtă durată centrată pe soluţie (TSDAS)
Chiar în
denumirea acestei
terapii - Terapia de
scurtă durată axată
pe soluţie, sau în
formă abreviată
TSDAS (Solution-
Focused Brief
Therapy (SFBT) –
Insoo Kim Berg se conţine sensul Steven de Shazer
ei. Această terapie este de termen scurt, axată pe scopuri şi soluţii. Ea
ajută clienţii să realizeze schimbări, construind soluţii şi evitând
discuţiile cu referinţă la probleme. Elementele soluţiei dorite sunt de
regulă prezente în viaţa clientului (pot fi identificate prin intermediul
analizei metaforelor), anume acestea se prezintă în calitate de bază a
schimbărilor perpetue. Abilitatea de a prevedea schimbările este mai
importantă decât înţelegerea faptului ce anume a dus la problema cu
care se confruntă clientul.
Termenul de „terapie de scurtă durată” se foloseşte cu deosebire în
psihoterapia familiei, iar tradiţia vine de la M. Erickson, fiind
dezvoltată de un şir de cercetători. Baza conceptuală a terapiei de
scurtă durată axată pe soluţii a fost creată de către Steven de Shazer,
Insoo Kim Berg şi colegii lor de la Centrul de Terapie de Scurtă
Durată pentru Familie (Brief Family Therapy Center) din
Milwaukee57.
Realizări importante în acest domeniu au înregistrat:
 Institutul de Cercetări ale Psihicului Uman din Palo Alto (J.
Haley, C. Madanes);

57
Будинайте, Г.Л. Классическая системная семейная терапия и
постклассические направления (краткосрочная ориентированная на решение
терапия и нарративный подход): революция, эволюция или… In:
Психотерапевтический журнал, 2001, № 3, p. 79-90.
176
 Şcoala de Psihoterapie Sistemică din Milano (M. Selvini
Palazzoli);
 Cercetătorii din Australia (M. White) şi Noua Zelandă (D.
Epston);
 Institutul de Terapie de Scurtă Durată din Helsinki (B. Furman, T.
Ahola)
TSDAS se fundamentează pe următoarea idee: dacă scopul
terapeutului constă în a ajuta clientul să realizeze o schimbare, el
trebuie să se centreze pe faptul cum decurge această schimbare,
evitând analiza problemei58. Astfel, chiar din start urmează să fie
asimilată una din regulile TSDAS – terapeutul trebuie să renunţe
chiar la utilizarea cuvântului „problemă”. Înţelegerea cauzei şi a
detaliilor problemei deseori nu are nici un rol în rezolvarea ei – în
găsirea soluţiei. Rezultatul scontat constă în faptul, cum clientul
doreşte ca lucrurile să se schimbe şi cum va proceda ca să realizeze
această schimbare. Văzând o perspectivă clară şi detaliată a
schimbării, clientul îşi creează anumite speranţe şi aşteptări care fac
posibilă realizarea soluţiilor.
TSDAS se orientează spre viitor, spre perspectivă (ce avantaje se
realizează din schimbarea lucrurilor, ce se câştigă din aceasta?),
oferind resurse energetice noi în condiţiile unor viziuni reale, clare
asupra scopurilor. Scopurile direcţionează procesul terapiei spre
termeni reduşi şi orientare strict definită. TSDAS este axată pe
posibilităţile şi aptitudinile clientului, prezentând o modalitate de a-l
ajuta să recunoască modul de mobilizare şi să folosească eficient
propriile resurse pentru a atinge schimbarea 59.
Concepte şi principii de bază ale TSDCS
Să încercăm de la bun început să formulăm ideile centrale ale
TSDAS, care în anumite cazuri pot chiar veni în contradicţie cu

58
De Shazer, S. Keys to solution in brief therapy. New York: Norton, 1985.
59
De Shazer, S. Clues: Investigating solutions in brief therapy. New York: Norton,
1988; De Shazer, S. Putting differences to work. New York: Norton, 1991.
177
stereotipurile profesionale şi viziunile tradiţionale ale
psihoterapeuţilor .
60

1. Calitatea vieţii este determinată de directivele şi viziunile

individuale ale persoanei, de atitudinile pe care aceasta le
împărtăşeşte în raport cu evenimentele din contextul social al ei. În
majoritatea cazurilor psihoterapeutul nu este în stare să schimbe viaţa
reală a clientului, dar poate contribui la modificarea atitudinilor,
viziunilor şi directivelor acestuia. Omul nu poate schimba doar prin
voinţă proprie starea sănătăţii sau calitatea vieţii sale, dar posedă
capacitatea de a privi altfel la situaţia sa, de a-i atenua „culoarea
neagră”.
2. Confruntarea, lupta cu situaţia deranjantă în majoritatea cazurilor
decurge ineficient. Fiecare situaţie sau simptom posedă şi un aspect
pozitiv – de adaptare. Acceptarea acestui aspect, căutarea unei
decizii de alternativă, de compromis oferă posibilitatea găsirii unei
soluţii.
3. Cadrul conceptual al unei psihoterapii este întotdeauna mai
restrâns decât particularităţile individuale şi experienţa unor clienţi
concreţi şi a familiilor lor, chiar dacă prezintă o coerenţă logică şi
dogme tradiţional acceptate. Experienţa şi intuiţia clientului, a
familiei lui şi a terapeutului consolidează şi sugerează soluţii
eficiente. Nu există clienţi care opun rezistenţă, ci terapeuţi rigizi,
care se conduc dogmatic de anumite principii ineficiente.
4. Analiza cauzelor decurge în condiţii de autoînvinuire şi de
învinuire a familiei şi apropiaţilor de către client, astfel diminuându-
se capacitatea de colaborare terapeutică. Pentru a determina un curs
constructiv al terapiei este nevoie de identificarea şi activizarea
resurselor de care dispune clientul şi familia lui, capabile să
contribuie la găsirea soluţiei.

60
Будинайте, Г.Л. Ориентированная на решение краткосрочная психотерапия.
In: Системная семейная психотерапия: классика и современность. М.: Класс,
2005, p.. 233-269.

178
Aceste postulate teoretice determină principiile strategice ale
TSDAS, care în viziunea diferitor autori se completează reciproc 61.
Tabelul 5. Principii ale TSDAS
După Steve de Shazer După Insoo După Ben Furman
şi Michael L. Kim Berg şi Tapani Ahola
Kreindler
Soluţia se află în Nu repara Tratare pozitivă – axare pe
contextul situaţiei aceea ce nu resursele individuale ale
concrete e defectat! clientului
Fă ceva diferit Aflând ce Folosirea susţinerii pozitive, a
lucrează, interesului şi stimei faţă de
repetă acest client
lucru!
Nu există rezistenţe în Dacă ceva Utilizarea intuiţiei
terapie. Soluţia aparţine nu se psihoterapeutului: a experienţei
clientului, de aceea el potriveşte, personale; a alegerilor şi
nu va opune rezistenţe nu repeta! preferinţelor individuale; a
în condiţiile unei terapii contextului profesional
reuşite în depistarea (aşteptări, reprezentări ale
acesteia. şefilor, colegilor, supervizorilor,
care duc la selectarea metodelor
potrivite); a solicitărilor
clienţilor
Nu te axa pe simptome. Fă altceva, Utilizarea capacităţilor
Găseşte un sens, un fă ceva psihoterapeutice ale clientului
scop nou în plângerile diferit! (a calităţilor, cunoştinţelor,
clientului particularităţilor fizice,
deprinderilor, convingerilor,
credinţelor, abilităţilor
personale, a configuraţiei
economice, politice,
confesionale, geografice etc. a
ambianţei)
Este necesară doar o Economia de resurse: de
schimbare mică care are energie, de timp. Nu implica
sens şi este rezonabilă resurse mari în ceea ce se poate
61
Ахола, Т. Фурман, Б. Краткосрочная позитивная психотерапия (Терапия
фокусированная на решении). In: Краткосрочная позитивная психотерапия.
Спб.: Изд-во «Речь», 2000; De Shazer, S., Berg, I. K. 'What works?': Remarks on
research aspects of Solution-Focused Brief Therapy. In: Journal of Family Therapy,
1997, 19, p. 121-124.

179
 face cu resurse mici. Odată
găsită o soluţie, o schimbare cât
de mică, începe un lanţ de
modificări.
Schimbarea unei părţi Încrederea în potenţialul ascuns
din sistem duce la al clientului care, de rând cu
schimbarea întregului respectul faţă de posibilităţile
sistem lui, transmis prin posibilităţile
metacomunicării duce la
materializarea scopurilor.
Axarea pe soluţii (Cum Orientarea spre viitor – aria de
vom şti că problema s-a realizare a soluţiilor. Trecutul
rezolvat? Cum va fi? Ce este examinat ca o sursă a
va fi?) resurselor de depistare a
soluţiilor.
Clientul posedă soluţia. Colaborarea clientului cu
Ajută-l să găsească cum terapeutul.
să deschidă lacătul.
Clientul trebuie să
găsească cheia potrivită
pentru a deschide
lacătul
Ajută-l pe client să Ecocentrism – colaborarea cu
privească pozitiv, nu în ambianţa clientului.
negru-alb; „priveşte
filmul şi nu-l judeca”
Clientul îşi asumă Transparenţă – posibilitatea
responsabilitate de participării la şedinţe a
găsirea soluţiei şi de membrilor familiei, colegilor,
schimbare. Terapia este prietenilor etc., precum şi a co-
colaborativă. Problema terapeuţilor, studenţilor,
se află în afara colegilor, supervizorilor.
persoanei.
Utilizarea umorului.
Simptomul este tratat ca un
stereotip de adaptare şi nu se
pune în centrul atenţiei.
Obiective şi teze principale ale TSDAS
TSDAS orientează atenţia psihoterapeutului şi clientului nu spre
posibilităţile şi capacităţile individuale care provoacă situaţia dificilă
sau spre însăşi situaţia dată, cum se procedează în terapiile clasice, ci
spre posibilităţile de soluţionare ale acesteia pe care le posedă
180
persoana. Astfel, toate opiniile cu referinţă la terapia de scurtă durată
se caracterizează prin62:
a) orientare spre resursele clientului;
b) împărtăşirea responsabilităţilor între client şi terapeut;
c) ajustarea la aşteptările şi trebuinţele clientului;
d) plasticitate în alegerea tehnicilor psihoterapeutice;
e) utilizarea intuiţiei şi experienţei clientului şi a terapeutului;
f) atitudine atentă faţă de simptom, restructurarea acestuia doar după
edificarea unei forme mai potrivite de comportament;
g) realizarea terapiei în termeni reduşi;
h) implicarea unei echipe de specialişti în cadrul terapiei;
i) utilizarea umorului;
j) universalitatea tehnicilor.
Tezele principale ale TSDAS menţionează: 1) se ţine cont de
aspectele pozitive ale conflictului (Ce priorităţi îţi asigură insomnia?
Ce câştigi tu de la frica ta?); 2) se analizează situaţia în dinamică; 3)
se inventarizează momentele transculturale, care determină cursul
terapiei cu fiecare persoană în parte; 4) sunt împletite în structura
terapiei povestioarele, legendele, miturile etc.; 5) fiecare om este
inedit şi irepetabil; 6) membrii familiei sunt parte integrantă a
terapiei; 7) în terapie se utilizează un limbaj înţeles de toţi; 8)
concepţia de bază a terapiei poate servi oricăror cazuri; 9) în
conţinutul terapiei se împletesc organic şi se completează reciproc
diverse metode şi tehnici.
Procedura TSDAS63

62
Будинайте, Г.Л. В сторону краткосрочной семейной психотерапии.
Логическое развитие системного семейного подхода или отступление?
In: Вопросы ментальной медицины и психологии. Тезисы V Международной
конференции «Психотерапия на рубеже тысячелетий. Опыт прошлого - взгляд
в будущее». М.: Кустанай, 2001, p. 25-26.

63
De Shazer, S. Keys to solution in brief therapy. New York: Norton, 1985.
181
Prima şedinţă sau LAV (ARS)
Prima ședinţă în TSDAS conţine tradiţional 4 etape:
1) LAV;
2) invitaţie;
3) orientare spre scop;
4) confirmare.
În cadrul TSDAS LAV semnifică o metodă aparte, dar şi prima etapă
a şedinţei psihoterapeutice. Abreviatura semnifică următoarele:
L – Listening (A – Ascultă),
A – Acknowledging (R – Recunoaşte),
V – Validating (S – Susţine).
Care sunt modurile de ascultare în TSDAS. Oamenilor le place să fie
ascultaţi. Fiind ascultaţi, ei găsesc un mod de a-şi reduce din
îngrijorare, de a se simţi în siguranţă. Ascultarea le oferă sentimentul
de linişte, calm. Când cineva ne ascultă cu adevărat, descoperim
deseori lucruri noi despre sine. În cele mai multe cazuri rezolvăm
problemele cu care ne confruntăm doar în cazul când suntem cu
adevărat ascultaţi sau, cel puţin, simţim că suntem ascultaţi. În
următoarele rânduri vor fi prezentate două moduri de ascultare şi
încurajare, pe care le puteţi utiliza în comunicare cu cei din jurul
vostru. Dar trebuie să ţineţi cont de faptul, că ascultarea analitică,
atât de frecvent întâlnită în cotidian, se dovedeşte a fi ineficientă în
cazul comunicării psihoterapeutice. Ineficienţa acestei ascultări este
ilustrată în tabelul de mai jos.
Tabelul 6. Moduri de ascultare în TSDAS
Ascultare analitică Ascultarea comprehensivă
Este modul de ascultare utilizat Este un talent rar. Mintea mea este
mai frecvent, cunoscut şi intrat în calmă când ascult. Starea mea
obicei. În timpul acesteia evaluez emoţională este calmă, echilibrată, eu
în mintea mea tot ce mi se spune. dau dovadă de curiozitate sănătoasă.
Sunt ocupat de judecăţi şi decid ce Nu trec informaţia prin trăirile
182
urmează să spun. Analizez. În
rezultat nu aud tot ce mi se spune,
iar cel ce-mi vorbeşte nu se simte
ascultat. În aşa mod pot să mă
repet, sau să mă plictisesc. Posibil
chiar pot repeta ceea ce am auzit,
dar aceasta nu sună de parcă aş fi
ascultat atent.
Comparaţie
Starea: mai tensionată,
competitivă, superioară, marcată
de momente de distragere, de
distorsionări.
Mintea: ocupată de judecăţi şi
analiză. “Dacă spui aceasta,
probabil înseamnă că te-ai gândit
la…”. Eşti preocupat de ce ţi se
spune.
Memoria: se face efort pentru a nu
uita. Ascultarea este distorsionată
de frica că se poate uita careva
informaţie.
Conversaţia: întrerupere
frecventă. Cele mai multe
întreruperi, schimbări şi
confruntări au loc atunci, când
ascultătorul este confuz şi nu-şi
face clară situaţia. Câteodată ambii
– terapeutul şi clientul – vorbesc în
acelaşi timp, unul se întrerupe pe
altul în formă de competiţie, pentru
a dovedi că celălalt este greşit.
183
personale. Nu judec decât pentru cel
care-mi vorbeşte, nu încerc să mă
descurc în cele spuse, interpretând de
pe poziţie proprie trăirile clientului.
Nu insist să memorez ceva. Mintea
mea este liberă şi deschisă pentru
informaţie. În rezultat nu mă repet
atât de mult, interlocutorul simte
contactul cu mine. El este gata să
spună “Nu ştiu de ce, dar simt că m-ai
auzit, m-ai ascultat”. Stările afective
şi evenimentele interlocutorului devin
mai liniştite, mai echilibrate.
Starea: calmă, de curiozitate
sănătoasă şi modestie competitivă.
Mintea: liberă, deschisă ascultării şi
înregistrării vorbelor şi trăirilor
interlocutorului, deşi nu se fac
analize, ascultarea îl conduce pe cel
care vorbeşte spre autoanalize.
Memoria: nu se face careva efort de
memorizare, da parcă n-ar fi nevoie
de a ţine minte ceva. Memorizarea se
produce fără vreun efort.
Discuţia: se realizează într-un tempo
potrivit, din această cauză nu apar
neînţelegeri, ascultarea este bine
organizată. Cele mai mult întrebări,
întreruperi au loc atunci când
ascultătorul este confuz, nu înţelege
informaţia. Nu se manifestă
confruntări sau schimbări.
Vorbirea se realizează într-un
tempo rapid.
Răspuns la învinuiri: ascultătorul Răspuns la învinuiri: ascultătorul dă
analitic încearcă să demonstreze dovadă de curiozitate şi spune “Da, tu
confuzia, neînţelegerea sa în raport ai putea avea dreptate, vorbind
cu vorbitorul. El pare a fi închis şi despre…”. El încearcă să
postat în poziţie de apărare. Poate reconstruiască informaţia prezentată
spune deseori că cel ce vorbeşte nu de vorbitor, de parcă ar realiza un
are dreptate. tablou integru. Ascultătorul doreşte să
ia în consideraţie vina pe care i-o
împărtăşeşte vorbitorul şi-şi asumă o
parte din responsabilitate.
Informaţia: este păzită, nu este Informaţia: este transmisă în mod
acceptată deschis. deschis, sincer, răspunsul se bazează
pe încredere şi confidenţialitate. Ea
este transmisă într-un mod favorabil
rezolvării problemei. Terapeutul
încearcă să nu organizeze o agendă de
date sau să propună soluţia. Cu cât
mai multă informaţie este pusă-n uz,
cu atât mai clară devine soluţia pentru
client.
Soluţionarea problemei: efortul Soluţionarea problemei: se
de a impune o persoană să accepte manifestă starea de insight şi intuiţie,
soluţia terapeutului. Clientul are de câştig bilateral. Deseori problema
sentimentul de a fi respins sau este soluţionată într-un mod unic,
ignorat, se confruntă cu favorabil clientului, se manifestă
superioritatea terapeutului. momente de tratare cu umor a
Terapeutul impune viziunea sa situaţiei, clientul are plăcere de la
asupra soluţiei. depistarea soluţiei.

Ascultarea comprehensivă este parte a caracterului non-directiv al

TSDAS, care se ghidează de principiile propuse încă de C. Rogers.
Caracteristicile relaţiei client-terapeut în TSDAS:
1) metoda este centrată asupra individului, a experienţelor şi
cunoştinţelor lui, care pot constitui o soluţie, şi nu asupra

184
 problemei, scopul fiind îndrumarea clientului să realizeze o
anumită schimbare care să-l conducă la o adaptare superioară;
2) se pune accent pe prezent, din trecut fiind extrase doar
experienţele constructive, aspectul afectiv având prioritate faţă
de aspectul intelectual (sfaturile nu întotdeauna ajută la
rezolvarea unei probleme);
3) este importantă într-o măsură mai mare situaţia actual, decât
trecutul individului, care nu este foarte important pentru
atingerea obiectivelor propuse.
Recunoaşterea situaţiei dificile şi a trăirilor clientului, precum şi
susţinerea acestuia este o metodă, care-şi are geneza la fel în
psihoterapiile umaniste. Putem folosi în acest scop câteva tehnici.
Acceptarea:
- este un comportament non-verbal cu rolul de a atrage atenţia şi a
trezi/menţine interesul clientului;
- satisface nevoia de pauze între intervenţiile consilierului pentru a
da posibilitatea clientului să-şi formuleze răspunsurile;
- acest procedeu non-verbal permite menţinerea contactului vizual şi
oferă claritate poziţiei psihoterapeutului;
- prin acest procedeu consilierul/terapeutul încurajează clientul să
vorbească.
Întrebările:
- se folosesc în principiu întrebări deschise;
- se pune o singură întrebare o dată (nu două deodată);
- întrebările vor fi clare şi concise;
- se foloseşte vocabularul clientului.
Urmărirea verbală:
- vizează răspunsurile consilierului/terapeutului la întrebările
clientului;
185
- consilierul/terapeutul răspunde prin parafrazări;
- se introduce un nou subiect în discuţie;
- se cere clientului să continue discuţia.
Concretizarea:
- se cer informaţii mai detaliate, specifice;
- consilierul/terapeutul caută informaţii concrete;
- consilierul/terapeutul aduce discuţia abstractă la un nivel mai
concret, relevant.
Raţionament neevaluativ:
- răspunsurile date de consilier/terapeut nu sunt evaluative (nu se
emit judecăţi de valoare);
- consilierul/terapeutul răspunde la verbalizările clientului prin
afirmaţii sau întrebări cu scopul de a explora sensul
comportamentelor sau evenimentelor trăite de client;
- consilierul/terapeutul foloseşte confruntarea pentru a indica
discrepanţele dintre percepţiile clientului şi ale sale.
Reflectarea sentimentelor:
- semnifică abilitatea consilierului/terapeutului de a fi sensibil şi a
transpune în cuvinte experienţa subiectivă a clientului;
- consilierul/terapeutul reflectă sentimentele pe care clientul încă nu
le-a identificat;
- consilierul/terapeutul reflectă intensitatea sentimentelor clientului;
- consilierul/terapeutul identifică stimuli din mediu ce provoacă
sentimentele.
Implicarea:
- subliniază cât timp vorbesc partenerii de discuţie;
- clientul vorbeşte majoritatea timpului şi nu consilierul.

186
Alte tehnici utilizate în cadrul LAV sunt :
a) ascultarea activă (susţinere nonverbală);
b) reflectarea (repetiţia ecou, pe un alt ton pentru schimbarea
perspectivei asupra evenimentului);
c) amplificarea (pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv al
situaţiei);
d) reformularea.
Rolul consilierului/terapeutului este de a reflecta sentimentele şi de a
propune reformulări ale mesajelor transmise de client. Tipul de
influenţă exercitat de psiholog se numeşte facilitare. Reformularea
permite conştientizarea treptată a ceea ce se produce, fiind un factor
stimulativ. Reformularea presupune exprimarea cu alţi termeni mai
concis sau mai explicit a ceea ce spune clientul. O reformulare este
eficientă atunci când clientul este de acord cu ea.
Consilierul/terapeutul face din client un partener pentru că
reformularea implică şi o reflexie activă din partea consilierului.
Reformularea este de mai multe tipuri:
1) reformulare-reflectare
Ex. Clientul: …şi eram foarte îngrijorat…
Terapeutul: …înţeleg, erai foarte îngrijorat…, vreai să spui că
felul cum te trata te-a pus pe gânduri?
2) reformulare cu inversarea raportului figură-fond
Ex. Clientul: …sunt singurul din clasă care nu face nimic bine
niciodată…
Terapeutul: …după părerea ta, toţi ceilalţi se descurcă mai bine
decât tine ?
3) reformularea - clarificare

187
Ex. Clientul: …colegul meu crede că doar el contează, că numai el
are ceva de spus, monopolizează toată conversaţia iar eu pot să mă
retrag…
Terapeutul: …problema ta nu sunt manierele colegului, ci faptul
că el te deranjează şi te elimină…
Într-o şedinţă toate formele de reformulare trebuie utilizate atunci
când este cazul, astfel încât să se producă schimbarea propusă.
Invitaţia se produce în mai multe maniere: prin liniştea clientului,
prin solicitarea de ajutor, de intervenţie, de sfaturi etc.
Orientarea spre scop
În orientarea spre soluţie clientul are nevoie de concretizarea
scopului. Scopul este o verigă intermediară între situaţia dificilă, cu
care se confruntă clientul, şi soluţia pe care o poate aplica în aceasta.
Orientarea spre scop se produce în condiţii specifice.
1. Scopul poate fi concretizat doar în activitate, în dinamică, pentru
aceasta clientul este implicat într-o acţiune concretă pe care el
urmează să o evalueze şi să decidă asupra scopului. Scopul poate
fi identificat, cercetându-se dorinţele clientului, după care se află,
când şi cum acestea se realizează: cât de frecvent, când, unde, în
ce mod? Dacă nu se poate identifica scopul în asemenea mod, se
cercetează aşteptările clientului cu privire la psihoterapie: ce
urmează să se întâmple pentru a considera că terapia a decurs cu
succes, ce schimbări vor interveni în viaţa clientului?
2. Scopul clientului şi scopul psihoterapiei (deci şi al
psihoterapeutului) trebuie să fie aceleaşi, bilateral acceptate.
3. Odată identificat, scopul (dorinţa) este scalat, după care urmează
scalarea obligaţiilor clientului (unde te afli pe o scală de la 1 la 10
în raport cu scopul? Unde ai dori să te afli, pentru a considera că
psihoterapia a decurs cu succes? Cât de mult eşti gata să te
implicit pentru a realiza această dorinţă?).

188
4. Clientul poate expune mai mult scopuri. Important e să fie ales
doar unul (schimbarea unui detaliu din sistem duce la schimbarea
întregului sistem), ţinându-se cont de dorinţa clientului. Clientul
este autonom în stabilirea scopului.
5. Clientul poate fi informat că psihoterapeuţii preferă scopuri
realiste, acestea devenind o condiţie a soluţiilor. De exemplu,
terapeutul poate menţiona: “mă îngrijorează conţinutul discuţiei
noastre. Îmi pare că prea mult discutăm despre situaţia dificilă în
care v-aţi pomenit, în loc să căutăm o soluţie. Am putea defini un
scop al psihoterapiei, car vă convine mai mult şi care ar oferi o
viziune clară asupra rezultatului eforturilor noastre?)
6. Clientul este orientat spre un scop rezultativ care poate fi lesne
realizat. În multe cazuri se pun scopuri intermediare, realizarea
căror îi demonstrează clientului capacitatea de a urma şansa,
consolidându-i stări afective pozitive. Micile victorii vor contribui
la orientarea ulterioară către scopuri cardinale.
7. Este discutat cu clientul finalul posibil rezultativ al psihoterapiei.
În discuţie sunt utilizate verbe la timpul viitor: Ce se va întâmpla?
Ce vei simţi? Ce vei vedea? Ce vor vedea cei din jur? Ce vor
spune?
8. Se recurge la tehnica „amintiri despre viitor”: dacă te simţi mai
bine, te trezeşti dimineaţa şi decizi să discuţi despre schimbare cu
un prieten, ce îi povesteşti?
Orice intenţie pozitivă a clientului îşi găseşte confirmare în
comportamentul verbal şi non-verbal al terapeutului. Asemenea mod
de comportament va încuraja clientul în alegerea scopului. Ulterior,
scopul va deveni puntea dintre situaţia dificilă şi soluţia, pe care şi-o
proiectează clientul şi o primeşte în calitate de activitate în cadrul
temei pentru acasă.
Etapele ulterioare ale TSDAS sunt următoarele:
1) stabilirea raportului dintre terapeut şi client;
2) negocierea scopurilor terapiei;

189
3) facilitarea – ajutarea clientului în a găsi şi a recunoaşte soluţia;
4) intervenţia terapeutică – axarea pe soluţie;
5) realizarea scopurilor – tema pentru acasă.
Contactul psihoterapeutic. În TSDAS se consideră că contactul
psihoterapeutic se instalează chiar din momentul de când clientul a
intrat în biroul psihoterapeutului. Siguranţa şi încrederea clientului în
relaţia terapeutică sunt garantate de conduita terapeutului, care
implică acceptare pozitivă necondiţionată, apropiere şi totodată
menţinerea unei distanţe interpersonale suficiente şi confortabile
pentru client.
Terapeutul are o atitudine empatică comunicată de cele mai multe ori
mai ales la nivel cognitiv, şi mai puţin la nivel emoţional, ceea ce
este potrivit pentru acest tip de clienţi. De asemenea, terapeutul
manifestă toleranţă şi în ceea ce priveşte cadrul terapeutic şi
frecvenţa şedinţelor, adaptându-le nevoilor clientului. De regulă,
şedinţele se planifică nu mai rar decât o dată în săptămână, dar
anumite nevoi specific clientului pot modifica frecvenţa dată. Scopul
terapeutului nu este de a reconstrui personalitatea clienţilor, ci de a-i
asista în învingerea situaţiilor dificile şi simptomelor care îi apasă
“aici si acum” şi de a-i ajuta să existe ca fiinţă umană completă.
O altă condiţie a contactului psihoterapeutic este caracterul
colaborativ al TSDAS. Terapia colaborativă prevede implicarea în
calitate de expert a clienţilor, concluziile lor având o importanţă nu
mai mică, decât cele ale terapeuţilor. Clienţii sunt o parte permanentă
a procesului planificat al tratamentului: se prezintă ca consultanţi în
privinţa la scopurile, directivele şi răspunsurile terapeutice, la
procesul şi metodele terapeutice, procedurile de diagnostic;
concluziile şi observaţiile cu referinţă la caz sunt disponibile,
transparente şi inteligibile pentru ei (nu sunt folosiţi termeni din
limbajul profesional psihologic, teoretici sau tehnici, care nu sunt
expliciţi, utilizându-se un limbaj simplu, iar în cazul utilizării lor se
oferă explicaţii).
Terapeuţii pun întrebări, fac presupuneri, previziuni într-un mod
non-autoritar, oferind clientului un spaţiu amplu şi permisiunea de a
190
nu fi de acord sau de a-l corecta pe psihoterapeut. Terapeutul îi oferă
clientului mai multe opţiuni şi îi permite schimbarea rolului client-
terapeut, pentru ca cel din urmă să relateze despre pasul pe care
urmează să-l facă sau despre direcţia pe care o poate lua. Dacă
terapeutul are o idee şi o păstrează în agenda sa, ascunsă, el o face
publică, incluzând-o în conversaţie nu ca pe un adevăr, ca pe o
posibilă orientare corectă, dar în calitate de idee, de impresie sau
opinie personală.
Terapeutul este precaut faţă de „teoria despre transfer şi
contratransfer”. Teoria contratransferului este rezonabilă în condiţia
când terapeutul continuă să descopere aceleaşi probleme de la client
la client (de exemplu, pierderi nerezolvate sau personalitate
multiplă). Aceasta înseamnă că terapeutul nu trebuie să impună
credinţele şi valorile sale în tratarea clienţilor şi a destinelor.
Terapeutului nu i se cer cunoştinţe speciale despre cel mai bun mod
de trai al clientului după tratament, el nu trebuie să-şi facă griji cu
referinţă la viaţa pe care acesta o va duce mai apoi (cel mai bun mod
este de a-l face pe client să folosească mesaje de la persoana întâia şi
să-şi exprime trăirile).
Alţi facilitatori (familia, prietenii etc.) trebuie să se bucure de
respectul terapeutului şi de încrederea în faptul că nu poartă intenţii
rele sau greşite faţă de tratament. Ei sunt invitaţi la cooperare,
ţinându-se cont de punctul lor de vedere şi de situaţiile în care ei au
înregistrat careva schimbări sau de cele la care ei se aşteaptă. Dacă ei
sunt predispuşi să contribuie, terapeutul i-ar putea întreba cu ce ar
putea fi de folos şi ce acţiuni ale lor nu au tangenţe cu tratamentul.
Aceasta nu înseamnă că terapeutul urmează să accepte sau să creadă
întru totul facilitatorilor. În primul rând, este vorba de loialitatea faţă
de client. De regulă, istorioarele facilitatorilor despre imposibilităţile,
vina, incapacităţile sau determinismul clientului sunt modificate
gentil şi subtil de către facilitatori, terapeutul urmând să
conştientizeze posibilitatea validării şi introducerii unor variante
alternative.

191
Clienţilor li se oferă oportunitatea comentării în procesul de ajutorare
(criticând, evaluând sau direcţionând), expunând expertiza lor altor
persoane. Astfel, clientul se transformă din recipient pasiv aflat în
nevoie în expert activ şi contributiv.
TSDAS este o terapie colaborativă, în care clientul şi terapeutul au
aceeaşi pondere, învăţarea este facilitată şi creşterea personală este
realizată atât de client, cât şi de terapeut.
Negocierea scopurilor64. Deja am discutat anterior despre importanţa
scopurilor în TSDAS. Terapia de scurtă durată mai degrabă se
axează pe succes decât pe insucces şi pe viitor – decât pe trecut. Una
din disputele centrale pe marginea acestei terapii ţine pe faptul că
soluţia nu are de a face cu problema. Practicienii caută să ajute
clienţilor prin edificarea soluţiilor, refuzând la analiza problemei.
Invers, prin repetarea continuă a problemei trecutul şi viitorul
clientului se leagă, constituind un tot întreg (vezi diagrama de mai
jos).

Figura 4. Analiza trecutului problematic -

viziune asupra viitorului prin prisma problemei

Când clienţii au o problemă ei percep experienţa lor prin prisma (prin

lentilele – lens) acesteia, legând-o de trecut. Ei văd semnificaţia
experienţelor problematice trecute, care persistă în prezent. Ei edifică
istoria problemei, care amplifică frica de viitor.
64
De Shazer, S. Clues: Investigating solutions in brief therapy. New York: Norton,
1988.
192
Axarea pe soluţie prezintă o remarcare a abilităţilor, forţelor şi
calităţilor pozitive personale ale clientului, care îi ajută să adopte o
alternativă în rezolvarea problemelor. Clientul este capabil să-şi
organizeze un viitor dorit; preferat. Terapeutul TSDAS îl orientează
pe client spre o perspectivă reală mai optimistă, o perspectivă care
este dirijată de succesele pe care le-a realizat în trecut şi mai puţin
ţine cont de probleme. Din trecut sunt preluate abilităţile, calităţile,
forţele personale, care pot asigura în viitor soluţia (vezi figura 5).

Figura 5. Viziune asupra viitorului prin prisma soluţiei

Căutarea soluţiei65. În activitatea de depistare a soluţiei clientul
evocă soluţii şi competenţe personale. Ideea nu constă în a-i
convinge pe clienţi că ei posedă deja soluţii şi competenţe, dar în a-i
orienta spre depistarea lor, punând întrebări şi adunând informaţie
într-un anumit mod. Iată câteva reguli, de care se pot ghida terapeuţii
în căutarea soluţiilor.
1. Cum e, când problema nu se manifestă? Întreabă clienţii cum ar
descrie perioada când n-au avut problema dată sau când ei se
aşteptau la manifestarea ei, dar aceasta n-a avut loc. Depistează
excepţiile în regulile de manifestare a problemei. Depune efort
pentru a anihila influenţa paternelor negative. În discuţie cu clientul

65
De Shazer, S. Keys to solution in brief therapy. New York: Norton, 1985.

193
depistează contextele în care problema nu s-ar manifesta (drept
exemplu, la serviciu,în comunicare cu cineva, în timpul liber etc.).
2. Când problema s-a consumat. Află ce se întâmplă când problema
se consumă sau începe să se consume, care este primul semn pe care-
l remarcă clientul cu referinţă la aceasta. Cine din prieteni, familie,
colegii de serviciu vor remarca că această problemă a început să se
consume sau s-a consumat? Ce ar vedea, ce ar face această persoană,
ce ar remarca diferit în comportamentul tău, în atitudinea ta faţă de
problemă? Ce ţi-ar vorbi despre aceea ce se întâmplă cu tine în
prezent? Ce ţi-ar sugera aceste persoane în scopul consumării cât mai
rapide a problemei date?
3. Comportamente reuşite în confruntarea problemei. Găseşte o
anumită soluţie în legătură cu problema. Determină schimbările în
comportamentul, reacţiile clientului, sau cum se descurcă acesta cu
problema, atunci când ea se manifestă. În ce momente clientul este
mai puţin dominat de această problemă sau manifestă un alt tip de
comportament în raport cu ea? Cum ţi-a vorbit persoana dată despre
momentele de alegere dintre diverse forme de manifestare a
problemei?
4. Folosirea metaforei, parabolelor, istorioarelor. Evidenţiază sau
identifică anumite istorioare, parabole, metafore care nu vin în
unison cu viziunea persoanei cu referinţă la problemă. Găseşte în
persoana clientului sau în cele care îi cunosc bine viaţa personală
amintirile despre perioadele când clientul a fost plăcut surprins sau i-
a mirat pe ceilalţi cu modul său de comportament, când n-a
reacţionat la problemă sau şi-a manifestat într-un mod diferit
atitudinea sa. Fă ca persoana să caute dovezi din trecut, care i-ar
demonstra că a fost capabilă de a nu se axa pe problemă, de a nu o
observa, sau că problema nu s-a manifestat deloc.
5. Găseşte alte forme ale competenţei. Află despre domeniile de
viaţă ale persoanei în care ea se simte bine, inclusiv profesia, hobby,
ariile de cunoaştere specială, abilităţile, despre care alte persoane ar
vorbi că prezintă calităţile cele mai bune ale clientului. Află despre

194
perioadele când clientul sau o persoană cunoscută lui s-a confruntat
cu o problemă similară şi a rezolvat-o într-un mod eficient.
5. Foloseşte comparaţiile. Întreabă de ce această problemă nu se
manifestă mai grav în comparaţie cu stările care pot prezenta o
gravitate mai mare. Cum explică clientul faptul că această problemă
nu este atât de gravă? Aceasta poate duce la normalizarea stării
lucrurilor în viitor. Compară situaţia incidentului cel mai grav cu cea
a unui mai puţin sever. Apoi află ce şi cum s-a manifestat.
6. Transformă clientul în expertul propriei probleme. Fă clientul să
te înveţe cum poţi proceda la fel precum o face el când lucrurile
merg bine (schimbă-te cu locul). Pune-l pe client să te întrebe cine ar
putea să te înveţe ce se poate face ca lucrurile să meargă mai bine,
sau să te angajeze în găsirea unor soluţii mai bune.
Axarea pe soluţie. Scopurile pot fi realizate numai prin intermediul
propriilor acţiuni ale clientului. De cele mai multe ori în realizarea
scopurilor este nevoie de referinţe la timp: cât de des (frecvenţa) se
produce aceasta? Când (data, perioada, timpul limită)? Cât de mult
(durata)? Se cere: “Defineşte scopul în termeni de rezolvare
definitivă” sau “Stabileşte care a fi progresul şi dacă se manifestă
necesitatea de a întrerupe terapia”.
Scopul trebuie să fie reciproc. Dacă aveţi mai mult de un client, sau
dacă persoana care a iniţiat această terapie şi este interesată de
schimbare nu este client, toate părţile trebuie să se afle într-un acord
asupra soluţiei: scopul trebuie să fie considerat relevant şi realizabil.
Explicaţi-vă vag, fără a vă baza pe sensul cuvintelor şi frazelor,
ţinând cont de semnificaţia acţiunilor. Scopurile pot fi controlate,
dacă clientul poate să-şi urmărească acţiunile, ascultând sau privind
înscrierile audio sau înregistrările video. Devenit un auto-observator,
el va coordona sentimentele şi stările interne. Câteodată cuantificarea
experienţelor interne sau a calităţilor personale pe scală prezintă un
mare ajutor. După aceasta pot fi definiţi paşii, pe care clientul îi
poate face pentru a îmbunătăţi situaţia sau a înainta pe scală spre un
nivel dorit. De exemplu: unde ai evalua pe scala de la 1 la 10

195
sentimentele tale recente, rezultate din autoevaluare, şi unde te vei
afla pe această scală atunci, când îţi vei realiza scopul pe care ţi l-ai
pus prin venirea ta la terapie?
Asigură răspunsuri cu alegeri multiple atunci când clientul ezită în
expunerea unui scop clar sau când continuă să răspundă la întrebările
terapeutului despre scopurile sale, utilizând cuvinte şi fraze vagi,
lipsite de conţinut.
Câteodată este important de informat clienţii că terapeutul caută un
scop care poate fi uşor realizat şi care oferă un imbold pentru
căutarea soluţiilor.
De exemplu: mă întorc la acest subiect despre faptul, cum noi vom
afla când am realizat acest succes şi putem finisa terapia, deoarece
vreau să mă asigur că suntem orientaţi spre scopurile tale, nu spre ale
mele?
Sau: mă îngrijorez despre faptul că ceea ce facem noi aici ar putea
deveni (sau a devenit deja) o parte a problemei în loc de soluţie. Eu
cred că definirea unui scop ne va ajuta să evităm acest lucru,
deoarece noi vom poseda o imagine clar definită a momentului unde
vom ajunge.
Sau: câteodată psihoterapia devine o afacere dubioasă. E precum ai
încerca să lipeşti o nucă de perete. Ar putea deveni descurajatoare
situaţia când sunt nevoit să mă întreb, dacă cu adevărat ajut
oamenilor să se schimbe, sau aceasta e doar o risipă de timp. Opinia
ta despre soluţie mă va ajuta să-mi stabilesc un scop specific.
În atenţia terapeutului. Axează-te pe scop şi pe rezultat marcat de
succes cât mai curând posibil, fără ca să-l afectezi pe client. Dacă
primeşti semnale că clientul este iritat de axarea pe soluţii, atunci
explică-i rolul tău sau retrage-te şi re-focusează-te pe ceea ce-ţi
indică el ca ar fi mai important, preferabil de pus în discuţie.
De exemplu: „Aceasta ţi-ar părea un mod nostim de a începe, dar îmi
place să ştiu întotdeauna încotro mă îndrept, pentru a putea şti mai
bine ce ţi-ar fi ţie de folos. Dacă poţi, spune-mi la ce speri să ţi se

196
întâmple în viaţă după succesul realizat în terapie? Ce vei face după
terapie? Cum vor şti alţii că tu te-ai schimbat? Cum vei şti tu că te-ai
schimbat? Şi, dacă poţi, mi-ar place să aud aceasta într-un mod cât
mai evident”.
Presupune că terapia se va realiza cu succes. Foloseşte cuvintele
„va”, „când”, „încă” când este vorba de scopul terapeutic al clienţilor
(sau post-terapeutic).
De exemplu: Încă n-ai invitat o doamnă la o întâlnire, dar ţi-ar plăcea
să te angajezi într-o relaţie? Sau: Când te simţi mai bine, mai puţin
sau deloc deprimat te vei trezi mai dimineaţă şi vei petrece mai mult
timp cu prietenii. Nu e aşa?
Tema pentru acasă. Are drept scop realizarea soluţiei şi schimbarea
psihoterapeutică. Pentru a trece de la soluţiile găsite la tema pentru
acasă terapeutul urmează să realizeze un şir de acţiuni.
1. Să accepte tot ce povesteşte, afirmă, crede clientul, fără a pune
la îndoială sau a iniţia dispute pe marginea opiniilor, intereselor,
viziunilor asupra lumii şi evenimentelor expuse de acesta.
2. Să facă complimente clientului, să-i ofere o susţinere cât mai
pozitivă.
3. Să aprobe planurile şi intenţiile lui pozitive, orice opinii cu
caracter pozitiv care sunt emise: cum crezi (consideri, presupui,
doreşti etc.) tu; sunt de acord că...; tu cunoşti mai bine ce ţi se
potriveşte; opinia ta contează etc.
4. Să afle, ce se întâmplă atunci, când soluţia este realizată.
5. Să evalueze împreună cu clientul efectul realizării acţiunilor în
vederea soluţionării situaţiei dificile.
6. Să-i sugereze faptul, că ar putea să încerce să facă acest lucru:
încearcă să faci aceasta şi-mi vei povesti la întâlnirea viitoare ce
ţi-a reuşit.
7. Să stabilească timpul exact al realizării acestei acţiuni.
8. Să concretizeze foarte detaliat cum va fi realizată acţiunea dată.
197
9. Să specifice că realizarea acţiunii date este tema pentru acasă,
pe care clientul urmează să o efectueze în conformitate cu
condiţiile contractului psihoterapeutic.
10. Să-i ureze clientului succese în realizarea temei pentru acasă.
Şedinţa a doua şi întrunirile terapeutice ulterioare66.
Când o schimbare are loc, terapeutul recurge la EARS – GARS
E (Elicit) – Găseşte cât mai multe detalii cu referinţă la faptul
consumat. Cum e mai bine acum? Cine a ajutat? Ce a ajutat?
A (Amplify) – Amplifică intensitatea schimbării. Cum a fost cauzată
schimbarea? Cum ţi-a reuşit?
R (Reinforce) – Re-fortifică. Priveşte clientul în ochi şi repetă-i
cuvintele.
S (Start Over) – Start Nou sau Începe din nou. Ce ai făcut în alt
mod, pentru ca să-ţi fie mai bine?
Lista întrebărilor avantajoase În TSDAS
Partea cea mai dificilă în TSDAS constă în acceptarea noilor viziuni
şi formarea de aptitudini noi, care constau în învăţarea unui limbaj şi
a unei gândiri noi. Pentru TSDAS este foarte important modul în
care se desfăşoară discuţia dintre client şi terapeut, cel din urmă
orientând-o prin intermediul întrebărilor. Prezentăm în continuare
tipologia întrebărilor folosite în TSDAS.
Întrebările de clarificare: ce, cine, unde, când, care şi cum?
Ce aştepţi să se schimbe în rezultatul venirii la această şedinţă?
Ce trebuie să rezulte din această şedinţă, pentru ca tu să judeci despre
utilitatea ei?
Cu ce parte a şedinţei eşti tu de acord şi cu care nu?
Ce-ţi spune că te afli pe scală la numărul 5 (6,7 etc)?
Povesteşte-mi despre perioadele, când erai mai productive? Ce era
diferit atunci?
66
De Shazer, S. Putting differences to work. New York: Norton, 1991.
198
Ce ştii despre el/ea care ţi-ar spune că el/ea poate să o realizeze?
Ce diferenţă ai înregistra în viaţă, în lucrul tău, dacă ai face ceva
diferit (careva schimbări)?
Cu cât te-ar ajuta aceasta?
Ce s-a schimbat câtuşi de puţin, de la momentul când ai programat
această întâlnire cu mine?
Întrebări cu referinţă la relaţiile interpersonale
Ce ar spune cel mai bun prieten al tău (şeful, mama etc.) despre
faptul că eşti mai calm?
Ce ar observa ei diferit la tine, spunându-ţi că lucrurile merg mai
bine?
Ce ar spune fiica ta despre plăcerea de a te vedea mai puternic (ă)?
(Nu ţi-ar mai spune că te urăşte de faptul că eşti din nou beat).
Întrebări cu semnificaţie personală
Tu înţelegi că nu trebuie să consumi droguri? Ce e important în
faptul de a nu folosi droguri?
Trebuie să ai un bun motiv să...?
Deci, cum ţi-ar fi de folos (să nu mergi la serviciu, să te afli în pat, să
beai mai mult etc.)?
Întrebări cu referinţă la situaţiile excepţie
Ce altceva te-ar face să te opreşti de băut, să te ţii treaz?
Ce ar trebui să facă ca să rămâi treaz (să nu bei)?
Întrebări de evaluare pentru client
Cum noi vom şti când a venit pentru tine timpul să definitivezi
terapia, deoarece am realizat succese? (Trebuie de cerut clientului o
descriere vizuală, sau de utilizat evaluarea cu ajutorul scalei)
Ce s-a întâmplat de ţi-a venit în minte că ar trebui să te afli aici şi că
ai considerat ideea despre psihoterapie ca cel mai bun mod pentru
tine de a-ţi explica toate dificultăţile?
După ce vei înceta să mai vii aici, ce schimbări crezi tu că ai face în
viaţa ta?

199
Care este primul semn al faptului că psihoterapia a fost utilă pentru
tine, pe care-l vei putea observa?
Care este primul semn al faptului că tu începi să te simţi mai bine, să
o duci mai bine, că ai mai multă încredere în tine, pe care persoanele
care te ştiu cu adevărat o să-l vadă?
Dacă ai trăit o dificultate de aceeaşi natură mai înainte, cum ai putea
să te descurci cu aceasta?
Când ai avut vreo dificultate, care a început să se manifeste, dar tu ai
oprit-o până ca ea să evolueze? (Dacă ei nu povestesc despre o
experienţă pozitivă de acest gen, e nevoie de replicat: Deci nu-ţi poţi
aminti la moment o asemenea experienţă?)
Care este cel mai înalt rezultat al tău în anul trecut?
Îţi poţi aminti când ai fost în ultimul timp plăcut surprins de tine sau
când ai făcut ceva ieşit din comun, care ţi-a plăcut?
Ce medicamente sau terapii au lucrat cel mai bine pentru tine (dacă
au fost acestea)?
Ce hobby sau interese ai sau ai avut în trecut? Ce a fost interesant
sau valoros pentru tine în cadrul acestor activităţi?
Ce tip de serviciu, muncă ai sau ai avut? Ce a fost interesant sau
valoros pentru tine în cadrul acestor activităţi?
(Pentru adolescenţi) Care este sau a fost obiectul tău preferat în
şcoală? De ce? Ce a fost interesant sau valoros pentru tine în cadrul
acestor lecţii?
(Pentru rapoartele anterioare despre dificultăţile înlăturate). Mi-ai
spus că ai folosit droguri sau alcool, după care te-ai oprit. Cum ţi-a
reuşit? Mi-ai spus că ai vrut să te sinucizi în toamna trecută? Cum ai
depăşit aceasta, fără ca să-ţi faci vreun rău? Cum ţi-a reuşit să nu faci
acest lucru?
Întrebări de evaluare pentru sursele de referinţă din familie
(membrii familiei)
De unde ţi-a venit ideea că această persoană are nevoie de tratament?
Cine a fost întristat de comportamentul clientului?

200
Cum vei şti că tratamentul a evoluat cu succes şi eu am făcut o treabă
bună? (Cere o evaluare vizuală).
Care a fost cel mai surprinzător şi plăcut lucru pe care l-ai văzut sau
l-ai auzit recent în legătură (de la) cu clientul?
Ce ar trebui să fac eu: 1) să-ţi ofer informaţie despre succesele
clientului; 2) să te implic şi pe tine?
Întrebări în scopul depistării schimbărilor
Nu sunt sigur (ă) de aceasta, dar am impresia că tu presupui...
Te referi la?..
Presupui că?..
Pot înţelege că tu într-adevăr doreşti... să fii mai încrezut în forţele
tale?
Nu sunt sigur că se va întâmpla, dar (doar) presupun că fiul tău s-a
schimbat... Cu ce te-ar ajuta pe tine aceasta? Ce ar fi diferit în relaţia
voastră?
Ce se va schimba în starea ta (depresia, violenţa, folosirea
drogurilor)?
Întrebări pentru clientul trimis la terapie
A cui a fost ideea să mi te adresezi?
Ce te va convinge ____ că nu ai nevoie de a te adresa mie?
Cum te-ai aprecia în acest moment, folosind scala de la 1 la 10 (1 –
cel mai rău, 10 – cel mai bine)? Unde te afli pe această scală?
Unde ai vrea să te afli?
Cât de importante sunt pentru tine aceste schimbări pe scala de la 1
la 10?
Cât de mult îţi doreşti tu aceste schimbări?
Cât intenţionezi să investeşti în aceste schimbări?
Întrebări pentru clientul venit de sine stătător
Ce se va schimba în rezultatul venirii de astăzi şi discuţiei tale cu
terapeutul? (Reorientarea plângerii spre scop). “Toţi prietenii mei mă

201
neglijează” se transformă în “Ţi-ar plăcea să ai mai mulţi prieteni
care te susţin?”
Când ai făcut aceasta ultima dată, măcar pentru un timp scurt, câtuşi
de puţin? Cum ţi-a reuşit? (Ce-ar spune cel mai bun prieten al tău,
dacă ai face acest lucru?)
Ce te costă să repeţi încă odată acest lucru?
Ce trebuie să faci, pentru a avansa pe scală cu cel puţin un punct?
Ce ţi-ar spune alţii să faci, pentru a avansa cu un punct pe scală?
Întrebări pentru persoanele care au recomandat psihoterapia
Susţine şi fii de acord cu profesorul, conştientizează munca lui grea
cu copilul, frustraţiile şi eforturile lui anterioare care au dus la careva
progrese, schimbări (dacă aceasta cu adevărat e prezent).
Care sunt calităţile speciale pe care le remarci în acest copil şi care-ţi
afirmă că el cu adevărat este capabil de schimbare?
Cum ai aprecia potenţialul de schimbare spre bine al acestui copil?
Ce schimbare minimă trebuie să realizeze acest copil?
Spune-mi când ultima dată copilul s-a comportat autentic.
Prin ce ai explica acest comportament? Foloseşte scala de la 1 la 10:
Unde ai amplasa comportamentul prezent al copilului?
Care este cea mai înaltă realizare a acestui copil?
Unde poţi amplasa posibilităţile copilului de schimbare pe această
scală?
Care este primul lucru mic, pe care eu pot să-l fac, pentru a te ajuta?
Tipuri de reacţii la răspunsurile “Nu ştiu” ale clientului
Tabelul 7. Reacţii la răspunsul “Nu ştiu”.
Tip de situaţie Reacţie a psihoterapeutului
Este oare obligatoriu ca Nu. În asemenea cazuri terapeutul
clientul tău să ştie utilizează întrebări, care-i ajută să
răspunsul? găsească răspunsul.
Care sunt aceste “Cum viaţa ta ar fi diferită de acum,
întrebări? dacă ai putea răspunde la această
202
 întrebare?”
“Cum ar fi mai bună situaţia ta, dacă ai
cunoaşte răspunsul?”
Care este modul de a Aşteaptă până el va răspunde “Nu ştiu”
identifica nedumerirea şi vezi ce se întâmplă. De multe ori
clientului răspunsul lui clientul foloseşte acest răspuns în scopul
“nu ştiu”)? de a câştiga timp pentru formularea
răspunsului. De aceea nu-l grăbi cu
răspunsul, aşteaptă. Dacă-i oferi această
şansă, el poate veni cu o informaţie utilă.
Dacă aceasta nu se Dacă nu, următoarea întrebare este
întâmplă? “Presupune că ştii ce ai de spus. Ce vei
spune?”.
Ce poate urma? Tăcerea îi permite indirect clientului să
cunoască dorinţa terapeutului de a căpăta
un răspuns real, fapt care îi sporeşte
încrederea în respectul terapeutului faţă
de sine şi dorinţa lui de a fi aprovizionat
de către client cu un răspuns bine gândit.
Care alte variante pot Răspunde la “Nu ştiu” cu “Desigur, este
facilita găsirea o întrebare foarte grea”. Atunci creezi
răspunsului? situaţia, când clientul caută în sine
răspunsul, de parcă ar studia ceva
pierdut în memoria computerului.
Dacă şi aceasta nu ajută? Încearcă să ghiceşti.
Care sunt alte moduri de O întrebare potrivită poate fi următoarea:
reacţie la “Nu ştiu”? “Presupune că ştii răspunsul. Ce ar putea
fi diferit atunci de aceea ce e acum?”.
Sau “Cum ai gândi, ai auzi, ai înţelege,
ai arăta … dacă ai şti răspunsul?”.
Care sunt aşteptările Când clientul spune “Nu ştiu”, el
clientului atunci, când el aşteaptă răspunsul “Desigur că tu încă nu
spune “Nu ştiu”: ştii răspunsul. Ce crezi despre aceasta?”.
203
 În asemenea situaţie e nevoie de anume
aşa întrebare, care nu a fost aşteptată de
client. Este o întrebare, pe care omul nu
o prevede din timp. Respectiv, este de
înţeles că el nu ştie răspunsul.
Terapeutul ar putea doar să continuă să
aştepte, de parcă răspunsul clientului
“Nu ştiu” n-a oferit careva informaţie”.
Din relatările unui psihoterapeut
Modele de comportament ale terapeutului la receptarea răspunsului
“Nu ştiu”
Cel mai util lucru din cele experimentate este să procedez în modul
descris mai sus: pe de o parte, să aştept un răspuns diferit de “Nu
ştiu”, pe de alta, să mă fac a nu auzi răspunsul “Nu ştiu”. Când
clientul răspunde “Nu ştiu”, nu dă dovadă de înţelegere a sensului pe
care el îl pune în acest răspuns: nu da din cap, confirmând sau
infirmând răspunsul, nu-i repeta răspunsul “Nu ştiu”, rămâi nemişcat.
Nu fă timp de 6 secunde nimic – numără pentru tine în gând aceste
secunde. (Aceasta ar însemna că terapeutul îşi aşteaptă rândul să
vorbească). Aproximativ 75% din clienţi vor începe timp de 6
secunde să caute răspunsul şi să încerce să-l ofere. Cei care nu-l
găsesc timp de 6 secunde, vor repeta “Nu ştiu”. Atunci terapeutul ar
putea să spună “Este o întrebare dificilă”, continuând cu “Presupune
că ai şti” sau “Imaginează-ţi că ştii”, sau lasă întrebarea dificilă “în
aer”. Terapeutul trebuie să memorizeze întrebările, ale cărui răspuns
îl posedă doar clientul, sau pe cele la care el nu poate răspunde.
Acest lucru a fost util pentru mine în a mă reţine să-i ofer clientului
un răspuns: gândul că ar fi o nebunie ca clientul să ştie acest răspuns.
Este o întrebare nouă şi dificilă, clientul are nevoie de timp ca să
cugete asupra ei.
Am folosit deseori această tehnică de aşteptare şi am avut succes. Eu
nu încerc să schimb expresia feţei mele (de speranţă curioasă) sau
poziţia mea corporală, dar aştept până clientul va spune din nou ceva.
Majoritatea clienţilor spun ceva diferit. Ocazional ei spun “NU, chiar
204
într-adevăr nu ştiu”. După 15-20 de secunde şi NUMAI ATUNCI eu
întreprind ceva.
Din experienţa mea de menţinere a tăcerii pentru un anumit timp am
observat că adolescenţii consideră tăcerea mea ca provocatoare de
situaţie de intimidare, de aceea nu e bine să foloseşti această metodă
frecvent (luând în consideraţie faptul că clienţii sunt omenii care au
suferit anumite traume psihice). Sunt mult mai interactiv cu ei – cu
adolescenţii. Chiar îmi place să folosesc cu ei întrebarea “Presupune
că ai şti… Presupune că ştii… Ce ar fi…?”.
De fapt adolescenţii ar putea într-adevăr să nu cunoască răspunsul.
Atunci eu intervin cu alte întrebări.
Poţi replica în alt mod: “Încearcă să-ţi adresezi întrebarea de pe
poziţia altui om. Ce ar spune mama ta sau altă persoană importantă
pentru tine, dacă ar auzi această întrebare? Presupune că aici se află
persoana X (arătând), ce ar spune ea? Ar fi ea surprinsă sau mirată?
Care persoană din cele pe care tu le cunoşti şi a căror opinie
valorează pentru tine ar fi mai puţin surprinsă, mirată? Ce ar
răspunde aceasta la întrebarea care ţi-a provocat “Nu ştiu?”.
Poţi oferi o sugestie: O! Ai dreptate. Aceasta ar putea fi o întrebare
dificilă. Tu nu trebuie să oferi un răspuns imediat (implicaţia,
sugestia – dar tu vei găsi, vei afla răspunsul).
Ai putea să sugerezi un mic experiment: observând că clientul a
ajuns la 5 pe scală în găsirea răspunsului, întreabă-l cum ia reuşit,
sau întreabă ce ar observa o altă persoană, dacă clientul ar şti
răspunsul la aceasta.
Trebuie să dăm clientului mai mult timp de cugetare asupra acestei
întrebări dificile, repetând frazele pe care el le utilizează în
formularea răspunsului de mai multe ori.

205
Externalizarea simptomelor, problemelor, ideilor cu referinţă la
învinuiri, determinism şi gânduri despre incapacitatea de a realiza
vreo schimbare a problemei.

1. Numeşte/personifică: adresându-ne persoanei sau familiei de

parcă problema survine de la altcineva sau din altă parte, conduci
spre o tactică de dominare de către primii a problemei. De exemplu:
„Când Paranoia îţi şopteşte la ureche, întotdeauna o asculţi?”. Sau:
„Deci Depresia s-a instaurat în sufletul tău în ultima lună?”. Sau „De
cât timp Anorexia te minte?”
2. Află cum problema a afectat clientul şi pe alţii. Află cum
clientul a fost nevoit să acţioneze, atunci când s-a simţit dominat sau
forţat de problemă, sau identifică lucrurile care nu i-au plăcut. Fii
atent în utilizarea cuvintelor care indică la cauză – „ce te face”, „ce te
cauzează”, „ce sau cum devine”.
Investighează ariile de: 1) experienţă, sentimente de depăşire a
influenţei problemei; 2) tactici sau mesaje ale problemei, utilizate de
oameni pentru a-şi menţine convingerea despre existenţa unor limite
sau descurajarea; 3) acţiuni sau deprinderi ale oamenilor sau familiei
care sunt provocate de problemă; 4) speculaţii cu referinţă la
afectarea persoanei sau a relaţiilor de către problemă; 5) preferinţe
sau diferenţe pe care persoana le manifestă în legătură cu problema.
De exemplu: „Când Gelozia ţi-a provocat acţiuni, pe care le-ai
regretat mai târziu?”, sau „Ce gustări sau bucate Anorexia te face să
eviţi?”.
3. Depistează momentele când lucrurile mergeau mai bine sau
erau diferite de starea provocată de problemă. Aflând despre
momentele de alegere sau succesul pe care persoana l-a realizat în
timpul când nu era dominată sau forţată de problemă,
experimentează lucrurile care au fost pe placul clientului. Implică-l
în verbalizarea diferenţelor faţă de perioada marcată de problemă.

206
De exemplu: „Vorbeşte-mi despre anumite perioade, când nu credeai
în minciunile pe care ţi le spune Anorexia”, sau „Cum ai rezistat
tentativelor Monstrului?”.
4. Foloseşte aceste momente de alegere sau succes ca o încercare
de a schimba situaţia actuală cu una de o altă factură, în care
clientul se vede în altă postură – de erou, de persoană valoroasă.
Încurajează persoana sau rudele să explice cine este de fapt, de parcă
ar fi avut momente de alegere sau de succes. De exemplu: „Cum
explici faptul că ai putut găsi în tine modul de a protesta împotriva
planurilor Anorexiei?”, sau „Ce calităţi care te fac să opui rezistenţă
Depresiei crezi că posezi?”.
5. Găseşte dovezi din trecut ale clientului sau familiei, care
ilustrează valoarea istorioarei. Fă o evidenţă a istorioarelor care
explică cum persoana a fost capabilă să reziste, să se izbăvească de
dominaţia problemei. De exemplu: „Ce-mi poţi spune despre trecutul
tău, pentru a mă ajuta să înţeleg cum ai fost capabil să faci aceşti
paşi, să rezişti atât de bine tentativelor Anorexiei?”, sau „Cine este
persoana care te cunoaşte de mic copil şi ar fi surprinsă sau mirată de
faptul că ai fost capabil să te opui Violenţei care te domină în
relaţiile tale cu alţii?”.
6. Fă-l pe client să discute despre un viitor care rezultă din
istorioara lui. Fă clientul sau familia lui să discute cu încredere
despre dezvoltarea în perspectivă, din care ar rezulta că modul de
rezistenţă în faţa problemei are continuitate. De exemplu: „Deoarece
tu continui să faci faţă Anorexiei, ce crezi că ar fi diferit în viitorul
tău de ceea ce a prevăzut pentru tine Anorexia?”, sau „De când Jean
continuă să nu creadă minciunilor pe care le afirmă Deziluziile sale,
cum crezi că se vor dezvolta relaţiile lui cu prietenii?”.
7. Dezvoltă sensul social al valorii istorioarei. Găseşte o audienţă
reală sau imaginară a schimbărilor puse în discuţie. Angajează
clientul ca pe un expert consultant în soluţionarea problemei.
Amplasează problema într-un context social/politic/valoric curent.
De exemplu: „Cine ar putea vorbi despre dezvoltarea ta ca membru
al Ligii Anti-Dietă, fapt care ţi-ar ajuta să sărbătoreşti eliberarea ta
207
de Imaginea Corpului tău Ireal?”, sau „Există oameni care te cunosc
de când nu te afli în depresie şi care ţi-ar putea aminti despre
realizările tale în viaţă care-ţi afirmă că merită să trăieşti?”.

Scalele în TSDAS67
Chiar din prima şedinţă se edifică reprezentarea despre TSDAS ca
despre o terapie rezultativă, în care se edifică o situaţie favorabilă
soluţionării problemei, fapt care formează un determinism
motivaţional al clientului. TSDAS utilizează scalarea în mai multe
scopuri, dar cele mai importante se referă la măsurarea situaţiei
actuale a clientului şi la soluţie, astfel fiind măsurat şi ţinut sub
control întregul proces terapeutic. Procesul, care începe prin
formularea tezei despre „paşi mici” în soluţionarea situaţiei dificile,
oferind dinamică şi un sistem unic de evaluare a schimbărilor
favorabile, car permite atât clientului, cât şi terapeutului identificarea
rezultatelor curente şi în general a eficienţei efortului terapeutic.
Sistemul dat transformă informaţia despre schimbare în cifre şi
invers, permite tratarea cifrelor prin intermediul explicaţiilor şi
reprezentărilor. Procesul terapeutic parcurge scala de la 1 la 10
aidoma unei scări, care solicită mişcare înainte, paşi mici întruchipaţi
în fapte, stări afective, cogniţii. Crearea analogiei dintre scop şi un
anumit hotar pe scală, măsurat în valoare concretă, permite
verificarea motivaţiei clientului, în realizarea acestui scop – eficienţa
terapiei.
Scalele se utilizează în mai multe scopuri particulare, pentru:
a) întocmirea contractului psihoterapeutic;
b) aprecierea posibilelor schimbări;
c) măsurarea periodică a rezultatelor;
d) orientarea spre scop şi spre soluţie;
e) evaluarea stării curente;

67
Franklin, C.; Corcoran, J.; Nowicki, J.; Streeter, C. Using client self-anchored
scales to measure outcomes in solution-focused therapy. In: Journal of Systemic
Therapies, 1997, 16, p. 246-265.
208
f) aprecierea schimbărilor care au avut loc în intervalul dintre
şedinţe;
g) cercetarea reacţiilor ambianţei sociale;
h) impulsionarea stărilor afective pozitive;
i) fortificarea sentimentului posibilelor soluţii;
j) amplificarea trăirilor legate de situaţia magică, etc.
Tehnica scalării presupune reprezentarea grafică a unei scale pe care
sunt înscrise evaluările de la 1 (cel mai prost rezultat) la 10 (cel mai
bun rezultat). Clientul este rugat chiar din prima şedinţă să identifice
locul unde se află, rezultatul dorit, efortul personal administrat, iar în
continuare să măsoare rezultatele şedinţelor şi a realizării temelor
pentru acasă. Indicaţiile scalelor sunt puse în discuţie, astfel
realizându-se scopurile terapiei.
Situaţia magică şi întrebările-miracol68
Această tehnică contribuie la implicarea creativităţii şi crearea
reprezentărilor pozitive care orientează clientul spre soluţie. Pentru
impulsionarea schimbării clientului i se propune să-şi imagineze că
s-a întâmplat un miracol şi situaţia dificilă cu care se confruntă a
dispărut. Lui i se adresează un şir de întrebări.
Ce-ai face diferit?
Cine primul ar vedea că tu procedezi diferit?
Ce ar observa el (ea) diferit la tine?
Când s-a întâmplat acest lucru ultima dată?
Cum ţi-a reuşit acest lucru?
Ce te-ar costa să repeţi acest lucru încă o dată?
Dacă ai presupune că pentru un timp scurt miracolul a avut loc, care
ar fi unul sau două lucruri pe care le-ai face diferit?
Miturile, parabolele, metaforele, istorioarele, etichetările în
TSDAS69
68
De Shаzer, S. Words were originally magic. N.Y. – London: W.W.
Norton&Company, 1994.
69
Ахола, Т. Фурман,.Б. Терапевтическое консультирование. Беседа,
направленная на решение. Спб.: «Речь», 2001.

209
Miturile, parabolele, metaforele, istorioarele se utilizează în TSDAS
în calitate de metodă de instituire a unei viziuni pozitive asupra
situaţiei dificile şi a capacităţii personale de rezolvare a acesteia.
Miturile, parabolele prezintă tabloul lumii pe care-l împărtăşeşte o
persoană sau un grup social, în care are loc evenimentul psihologic.
Tabloul mitic al lumii şi al evenimentelor care au loc în ambianţă
este constituit din arhetipuri culturale, conţinute în inconştientul
colectiv şi în inconştientul individului, constituind orientări
personale, servind structurării experienţei, impulsionând
comportamentul. Utilizarea miturilor şi parabolelor se realizează în
conformitate cu 4 principii de bază:
1) utilizarea în conformitate cu epizodul subiectiv şi cu
semnificaţiile personale ale clientului;
2) corespondenţă cu apartenenţa culturală a persoanei care
determină tabloul mitic al lumii şi care permite schimbări în
situaţia personală în conformitate cu semnificaţiile cunoscute,
familiare;
3) autonomia clientului în tratarea semnificaţiilor mitului,
parabolei;
4) conţinutul pozitiv al mitului, parabolei urmează să impulsioneze
procesul de identificare şi utilizare a propriilor experienţe în
soluţionarea situaţiei dificile.
Metaforele şi etichetările se utilizează în scopul externalizării
situaţiei, definirii contururilor acesteia şi înţelegerii că ea se află în
afara clientului. Prin metaforă şi etichetare (poreclire) se creează o
imagine pozitivă asupra situaţiei, ea este percepută ca mai puţin
periculoasă deci şi monitorizarea ei este posibilă. Sunt excluse
asociaţiile dureroase, negative, noua denumire devenind o punte de
lansare a soluţiilor.
Umorul în TSDAS70
Tratarea umoristică a situaţiei constă în provocarea unei reacţii
neaşteptate la un anumit comportament, anumit eveniment sau
70
Idem.
210
întrebare. Umorul reduce din tensiunea afectivă, ajută la diminuarea
suferinţei, la externalizarea situaţiei. Dar utilizarea umorului nu
trebuie să contravină principiilor etice şi să se facă cu atenţie. Pot fi
utilizate bancurile, comentariile umoristice, deframing-ul şi
reframing-ul, fanteziile umoristice, însărcinările pentru acasă cu
conţinut vesel etc.
Bancurile pot provoca o tratare optimistă a situaţiei, consolida
contactul psihoterapeutic, crea o imagine pozitivă a psihoterapeutului
etc.
Comentariile umoristice modifică viziunea clientului asupra propriei
situaţii şi a capacităţii de a-i face faţă.
Deframing – dezbaterea cu umor a convingerilor ineficiente ale
clientului, demonstrarea absurdităţii şi iraţionalului.
Reframing – crearea unor noi tratări, cunoştinţe, atitudini bazate pe
tratarea cu umor, optimistă a situaţiei.
Fanteziile umoristice se aseamănă cu situaţiile magice, permiţând
crearea unor noi viziuni asupra propriilor trăiri, asupra problemei şi
capacităţilor personale de soluţionare a acesteia.
Temele pentru acasă într-o formă veselă pot lua forma unui ritual,
joc, înlăturând anumite situaţii, relaţii, atitudini tensionate.
Ritualurile în TSDAS71
Ritualul constă din repetarea unor acţiuni sau activităţi,
transformarea lor în tradiţie, astfel ordonarea evenimentelor. Ritualul
are un rol important în psihoterapie. Ritualul posedă un sistem de
simboluri magice care pot contribui la transformări radicale ale
persoanei sau cel puţin la modificarea unor directive ale acesteia. Dar
aceasta este posibil în condiţia când ritualul corespunde tabloului
mitologic al lumii pe care-l împărtăşeşte persoana. Există ritualuri
general-umane, imanente arhetipurilor de bază ale omenirii.
Totodată, anumite ritualuri, efectuate de diferite persoane, pot avea
efect diferit. Ritualul se prezintă ca o metaforă comportamentală,
71
Idem.
211
schimbând semnificaţiile unor lucruri sau conferind semnificaţii
neobişnuite altor. Inconştientul primeşte ritualul ca pe o realitate,
reacţionând adecvat prin intermediul proceselor psihice, stărilor
fizice şi energetice ale organismului.
Asemenea unor jocuri, ritualul implică reguli clare şi roluri strict
definite. Clientul urmează să le accepte, astfel inconştientul lui
acceptă influenţa ritualului. Efectuarea ritualului pune în funcţiune
un program cert, iar caracterul pozitiv al acestui program
mobilizează resursele clientului în vederea soluţionării problemei.
Ritualurile joacă rolul unor ancore, care fixează programele pozitive
şi creează condiţii pentru derularea lor. Mecanismul psiho-fiziologic
al ritualului se bazează pe legăturile reflecto-asociative.
În TSDAS se utilizează ritualuri generale pentru mai multe terapii
(salutul, susţinerea empatică, începutul şi finalul şedinţei etc.), dar şi
specifice (scalarea, aprobările, fixarea rezultatelor, felicitarea cu
finalul reuşit al psihoterapiei).
Faza terminal a TSDAS
Unor clienţi le este clară situaţia, când e nevoie de a înceta terapia,
chiar dacă nu spun direct despre aceasta, precum în cazul micuţei
Liza:
Liza are 7 ani şi a fost abuzată sexual. Ea se află în terapie de mult
timp, fără de a realiza o îmbunătăţire clară a stării sale, despre care
noi nu ştim prea mult. Dă dovadă de ameliorare a stării chiar după
prima şedinţă, iar venind la a doua se întoarce spre mama ei vitregă
şi îi spune: „Mama, cât mai trebuie să-l vizităm pe dl. Martin? Până
în momentul când eu voi crede că sunt OK sau când el va crede că
sunt OK?”. Mama ei îi răspunde că nu ştie şi că îl vor întreba pe dl.
Martin. Ambele îl întreabă, iar dl. Martin le priveşte foarte serios pe
Liza şi a asigurat-o că ea ar urma să înceteze terapia atunci când va
simţi că este OK. Liza se simte uşurată.
Persoanele întrerup terapia din motive diferite. Ei pot fi satisfăcuţi de
ceea ce au realizat sau pot simţi că se pot descurca cu restul

212
problemelor de sine stătător. Ei pot fi şi nesatisfăcuţi de rezultatele
terapiei şi vin cu concluzia că următoarele şedinţe nu ar produce
careva schimbare. În TSDAS, unde numărul de şedinţe variază de la
5 la 10, terminarea este desigur diferită de cea din terapiile, unde
numărul de şedinţe este mai mare, deci şi orientarea este diferită.
Terapeutul nu va deveni afectiv important, iar terapia nu va fi de
neînlocuit în viaţa clientului. Aceasta nu înseamnă că terapeutul nu
este important pentru client, dar atât terapia scurtă şi orientată spre
scop, cât şi clientul cu terapeutul sunt direcţionaţi de necesitatea
găsirii unei soluţii, deci faza terminală începe din start.
Mireille, 13 ani, abuzată sexual de tatăl ei, se adresează poliţiei, Nu
este crezută de poliţie şi nici de mama ei. Fuge de acasă. Devine
dependentă de heroină. La 18 ani se căsătoreşte, hoinăreşte cu soţul
ei prin lume, satisfăcându-şi timp de 9 ani necesitatea de droguri.
Rămânând însărcinată aproape că încetează să consume droguri, cu
toate că nu îi reuşeşte definitiv. Dă naştere unei fetiţe sănătoase.
Lucrătorul medical se îngrijorează că fetiţa locuieşte cu un tată
dependent de droguri şi cu o mamă care, posibil, nu s-a debarasat
de acest viciu. Mireille se deschide lucrătorului medical, povestindu-
i despre dependenţa din trecut şi decizia de a nu mai consuma
droguri, despre dificultăţile cu soţul ei, care devine asemenea tatălui
ei. Ea se bucură de multă susţinere şi, în sfârşit, îi face o adresare
ultimativă soţului – sau încetezi să consumi droguri şi asiguri
familia, sau te părăsim. El acceptă, spunându-i să aibă încredere.
Mireille aşteaptă.
După un an nu se produce nici o schimbare, lucrătorul medical
direcţionează cuplul la terapie.
Mireille este gata de orice pentru a îmbunătăţi situaţia. Vrea să fie
capabilă de a primi plăcere de la raporturile sexuale. Niciodată nu a
avut plăcere, deoarece îşi aminteşte de tatăl ei în timpul actului
sexual. Ea vrea ca soţul ei Malte să înceteze să consume droguri şi
să-şi găsească un serviciu decent, contribuind la susţinerea
materială a familiei. Ea spune: „Serviciile tale miloase nu sunt
suficiente pentru a ne susţine material. Tu lucrezi prea puţin, trebuie
213
să-ţi cauţi un lucru care te-ar preocupa cel puţin jumătate din timpul
pe care-l consacri drogurilor”. El explică că este imposibil, că totul
va fi bine şi va înceta să mai consume droguri: „Ai încredere în
mine”. În a opta şedinţă o întrebăm pe Mireille cu ce s-a ales în
rezultatul terapiei. Ea răspunde: „M-aţi ajutat să fac ce am avut de
făcut”. La întrebarea următoare: „Pe scala de la 1 la 10, cât de
încrezută eşti tu că poţi face restul fără vreun ajutor din partea
noastră?”, ea răspunde: „Şapte, dar continui să vin la terapie”.
Atunci terapeutul întreabă: „Cât de mult doreşti să fii încrezută,
pentru a nu mai veni la terapie? Ce ai face ca să măreşti încrederea
în tine?”. Ea răspunde că l-ar părăsi pe Malte şi că primul pas în
această direcţie ar fi să-şi caute o altă locuinţă. Când revine peste o
lună, ea spune că a găsit un apartament, s-a înscris la şcoală, a găsit
un centru pentru copii, unde l-a înscris pe copilul ei, crede că nu mai
are nevoie de terapie. Terapeuţii au fost de acord şi i-au spus că nu-i
va fi uşor să-l părăsească pe Malte, desigur acesta va fi un proces
foarte dureros. Dar au fost de acord cu faptul, că ea va fi capabilă
să se descurce şi, dacă acceptă, să revină la terapie DACĂ simte că
îi pot fi de ajutor.
Faza terminală este pusă-n funcţiune în terapie din start şi vine în
acord cu ideea că clientul va înceta terapia atunci, când îşi realizează
scopurile. De obicei terapeutul întreabă: „Cum noi vom şti când vom
înceta întâlnirile noastre?” sau „Dacă nu-mi spui nimic despre
aceasta, cum eu voi şti când ai realizat ce ai dorit în terapie?”.
Alte alternative constituie întrebările legate de viitor, menţionate
anterior: „Imaginează-ţi după trei ani ne întâlnim printr-o simplă
coincidenţă. Eu te întreb cum te simţi iar tu îmi răspunzi că totul este
bine şi eşti satisfăcut de viaţa ta. Cum ţi-a reuşit acest lucru? Ce ai
făcut pentru aceasta şi cum ai făcut?”. „Când ne întâlnim peste câţiva
ani şi totul este bine, îmi spui că intenţionezi să scrii o carte în care le
vei mulţumi tuturor. Care va fi titlul cărţii şi conţinutul ei?”.

Situaţii specifice

214
Când lucrezi asupra unui scop orientat şi axat pe soluţie, una dintre
finalităţi constă în stabilirea unor scopuri utile. Un criteriu dintre cele
mai importante (cel mai important) pentru aprecierea „ce este un
scop util?” este conştiinţa ta şi a clientului de realizarea acestuia,
când tu şi clientul tău înţelegeţi că este evidentă necesitatea
finalizării tratamentului, deoarece scopul este atins.
Începând cu acest moment, noi examinăm trei chestiuni:
Este mai bine sau este diferit?
Este orientat spre scop?
Este suficient?
Dacă nu este suficient, întrebăm: Ce altceva trebuie să se întâmple?
Aceasta ne conduce spre categorii simple de situaţii finale:
 scopurile sunt realizate;
 nici o schimbare;
 scopurile sunt parţial realizate;
 clienţii încetează să mai vină (nu se prezintă).
Scopurile sunt realizate
Când scopurile sunt clare şi concrete iar clientul împreună cu
terapeutul sunt de acord că realizarea lor s-a efectuat, este uşor de a
decide împreună unanim asupra terminării tratamentului. Asemenea
fază terminală nu este complicată şi e evidentă, întotdeauna include
opţiunea cu referinţă la reîntoarcere, atunci când apare necesitatea.
Nici o schimbare
Familia doreşte definitivarea terapiei
Terapia nu oferă o garanţie a producerii schimbărilor. Când clienţii şi
familiile lor ajung la concluzii că conversaţiile terapeutice n-au fost
eficiente şi nici nu vor fi în viitor, este evident că ei vor dori să pună
sfârşit întâlnirilor terapeutice. Când clienţii aduc aceasta la
cunoştinţa terapeutului (alţii nu o fac, doar nu se prezintă), exprimăm
clar că vedem criza de succes ca rezultat al lipsei noastre de abilităţi
215
sau ca expresie a omiterii unui lucru important, dăm dovadă de regret
într-un mod cât mai evident. Precum s-a menţionat anterior, vedem
cauza insuccesului în incompetenţa noastră, pe când succesul îl
atribuim clientului şi familiei.
Terapeutul doreşte să înceteze terapia
Rudele pot dori să continue terapia, chiar dacă este evident că terapia
nu este eficientă nici pentru client, nici pentru rudele care fac abuz de
aceasta. Nu este uşor să încetezi în a-i vedea pe clienţii care doresc să
vină în continuare la terapie şi care cred că numai terapeutul poate să
înţeleagă cum se simt ei. Aceste finalizări sunt deseori foarte
dureroase pentru oricare client sau terapeut implicat, aceasta poate
părea paradoxal, dar anume faptul dat poate conduce spre schimbare.
Ansgar are 55 de ani şi are succese mari în muncă. De 15 ani este
chinuit de sentimente de vinovăţie, provocate de contribuţia lui
financiară la abuzul de droguri a feciorilor săi, pe care el doreşte
disperat să-i menţină în viaţă. De 2 ani fără de succes trece prin
psihoterapie, încercând să-şi găsească moduri eficiente de a-şi
menţine copiii. Între timp, lui nu-i reuşeşte niciodată să-şi aducă
măcar pe unul dintre fii la şedinţe.
După două consultaţii în formă de interviu cu un alt terapeut, echipa
ajunge la concluzia că nu-l vor putea ajuta. Cele mai eficiente idei
constau în faptul că ambele părţi – Ansgar şi echipa de
psihoterapeuţi – ştiu că terapia nu va fi de folos. În timpul unei
şedinţe foarte dificile terapeuţii îi aduc la cunoştinţă lui Ansgar,
spunându-i: „Patru din noi cred că nu suntem în stare de a-ţi acorda
vreun ajutor şi că este nevoie de a ne întâlni cu fiii tăi”. Acest
raţionament a fost expus de mai multe ori lui Ansgar, care a încercat
să-l aducă la terapie măcar pe unul dintre feciori. Ambele părţi ştiu
că cererea echipei nu poate fi satisfăcută. Ansgar spune: „Dacă eu
nu mai beneficiez de ajutorul vostru, nu mai este nevoie de a mai
continua”. „Noi nu-ţi putem ajuta fiul, fără a-l vedea”, i se
răspunde, continuând „Am încercat de doi ani, fără de a realiza
vreun succes”, şi Ansgar pleacă.

216
Peste câteva săptămâni el cere la telefon o nouă programare la
şedinţe. Echipa insistă în refuzul ei. După opt luni sună cu disperare
şi programează o nouă întâlnire. În şedinţă spune că a avut o
perioadă foarte dificilă. În scurt timp după întreruperea
tratamentului (cu 8 luni în urmă) el a avut o relaţie cu o femeie, care
a fost prima timp de 15 ani. Fiul lui a avut o perioadă foarte dificilă,
prea poate anume din această cauză. De două ori a încercat să
petreacă o dezintoxicare, trecând printr-o mare dramă şi tulburări.
După a doua dezintoxicare a menţinut abstinenţă timp de patru luni.
Dar de două săptămâni din nou consumă droguri.
Este important să lăsăm clienţii să-şi aprecieze propriile succese.
Aceasta se face frecvent în terapie. Câteodată terapeutul şi familia
ajunge la concluzia că terapia nu este de ajutor, şi atunci este foarte
înţelept de a reflecta asupra momentului, când trebuie să comunici
faptul dat: „Eu cred că aceste şedinţe nu-ţi sunt de ajutor şi
terminarea terapiei te poate ajuta să-ţi găseşti singur soluţia, care te
va ajuta”.
Scopurile sunt parţial realizate
Clientul dubios
Mulţi clienţi exprimă dubii, urmând o terapie. Unii se exprimă că au
venit la terapie din anumite cauze externe, de exemplu, deoarece i-a
impus soţia, deci nu se simt bine. Ei pot exprima clar că o vor face
doar o singură dată şi sunt foarte fermi în intenţia lor de a nu se
prezenta mai multe şedinţe. Aceşti clienţi şi membrii familiei
câteodată explică că ar trebui de sine stătător să se confrunte cu
problema, sau că au înaintat destul de mult, pentru a nu mai avea
nevoie de ajutor.
Clientul care se poate descurca în continuare de sine stătător
O altă categorie de clienţi, care fac progrese mici dar semnificative
pentru sine, doresc imediat să înceteze terapia pentru a se descurca în
continuare singuri. Aceşti clienţi sunt bucuroşi să povestească despre
progresele pe care le-au realizat, dar nu sunt în întregime doritori de
a face următorul pas. Situaţia deseori devine clară atunci, când
217
terapeutul foloseşte întrebările scală. Devine clar faptul că clientul
este mulţumit şi nu mai are nevoie de terapie.
Ceea ce gândim noi în această situaţie nu este important, atât timp
cât cea de a treia persoană nu este în pericol. Este imposibil de a
ajuta clienţii cu lucruri pe care ei nu doresc să le accepte. Orice
încercare în această direcţie va reduce schimbările, la care clientul se
va întoarce atunci, când va avea nevoie de ajutor pentru a mai face
un pas, mai târziu. În afară de aceasta, mulţi clienţi nu mai au nevoie
de ajutorul nostru, continuând procesul schimbării de sine stătător.
Terapeuţii neînţeleşi
Se întâmplă că familiile sau clienţii se află în terapie din cauza că nu
înţeleg clar intenţiile terapeutului despre definitivarea acesteia. Dacă
terapeutul nu-i relatează clar clientului despre terminarea terapiei,
clientul va continua să vină la terapie. Uneori clientul continue
terapia, deoarece are speranţa pentru îmbunătăţiri mai semnificative.
Aceasta se întâmplă însă din ce în ce mai rar, noi devenim mai apţi
de a vedea cum clientul apreciază propriul progres. Când sesizăm că
clientul ezită să se întoarcă, noi finalizăm sumarul şedinţei cu: „Nu
suntem siguri că ai nevoie să continui. Ce crezi tu?”. Răspunsul
deseori este: „Bine. Dar poate mai facem încă o şedinţă?”. Atunci
oferim o altă programare pentru viitor, adăugând: „Acest program
poate fi abandonat, dacă nu vei avea nevoie de el”. Deseori se
întâlneşte situaţia, când se răspunde cu amânări. Pentru terapeut
devine clară situaţia, el se manifestă fără dubii şi spune că această
programare poate fi amânată, când se ajunge la concluzia că nu este
nevoie de tratament. Dar nu întotdeauna clienţii îşi exprimă clar
dorinţa de a înceta terapia.
Neprezentarea clientului la terapie
Câteodată clienţii şi familiile exprimă dorinţa de a definitiva terapia
prin faptul că uită să vină la şedinţe. Desigur aceasta nu înseamnă că
toţi clienţii care nu vin doresc să termine terapia. Întotdeauna
presupunem că clienţii au un motiv de a nu fi prezenţi. Copiii şi
rudele lor se pot îmbolnăvi, clientul poate suferi un accident sau se

218
poate confrunta cu alte milioane de lucruri, care-l vor reţine.
Lucrurile se pot îmbunătăţi până într-atât, încât clientul nu mai are
nevoie de tratament. Acesta este un semn al stării de însănătoşire, pe
care nu l-am luat în consideraţie.
Insoo Kim Berg relatează că Oliver, 30 de ani, nu s-a prezentat la a
patra şedinţă. În anamneză se conţinea faptul că timp de cel puţin 15
ani a făcut abuz de mai multe tipuri de droguri, iar câţiva ani a fost
vagabond. La a treia şedinţă s-a întâmplat o schimbare mică: Oliver
a fost în stare să amâne administrarea dozei de dimineaţă până la
orele 11. După o lună Insoo îl întâlneşte în instituţia de tratament
pentru dependenţii de droguri, unde ea era angajată în calitate de
şefă. El o cheamă într-o parte şi îi explică că a încetat să vină la
tratament, deoarece a decis să se descurce de unul singur. După un
an el devine un partener activ al programului de autoajutorare a
vagabonzilor.
Acest caz, precum şi altele similare, mai puţin dramatice, din propria
noastră experienţă, au contribuit la sporirea stimei faţă de terminarea
terapiei. Noi am devenit mai puţin activi în re-recrutarea clienţilor
care omit şedinţele.

219
Capitolul II. Psihodiagnostic şi reabilitare psihologică a
abuzatorilor familiali

§ II. 1. Agresivitatea ca o sursă a violenţei în familie

Analiza etiologiei violenţei în familie poate fi pornită de la analiza

agresivităţii. Comportamentul violent este o formă a manifestării
agresivităţii. Deşi în literatura psihologică se vorbeşte despre mai
multe tipuri ale agresivităţii, inclusiv despre cea orientată pozitiv şi
negativ, în explicarea comportamentului violent se recurge la
modelul al doilea.
Agresivitatea
este definită în
literatura de
specialitate ca
o acţiune
vătămătoare,
orientată
împotriva unui
organism. A
vătăma înseamnă a leza, a traumatiza, a distruge, a da dovadă de
comportamente care afectează, deranjează, enervează şi jignesc.
Putem califica drept acţiuni agresive:
 acţiunile intenţionat distructive (scopul căror este distrugerea,
traumatizarea celeilalte persoane);
 acţiuni explicite intenţionat negative (în scopul de a produce o
stare neplăcută celeilalte persoane);
 acţiuni implicite intenţionat distructive  (scopul căror ar fi nu
tocmai distrugerea celeilalte persoane într-un mod direct, iar
individul care acţionează aşteaptă ca tentativa sa să ducă ulterior la
afectarea persoanei în cauză);

220
 acţiuni implicit negative intenţionate (scopul lor nu este crearea
unei stări neplăcute celeilalte persoane, dar personajul care
acţionează aşteptă ca din cauza acţiunii sale să se instaleze la
persoana cealaltă o stare interioară neplăcută).
După Baron şi Richardson, agresivitatea nu este neapărat motivată şi
fundamentată pe stări emoţionale negative, decurgând în multe
cazuri ca acţiuni bine planificate şi chiar orientate spre persoane din
ambianţa apropiată (cum ar fi, de exemplu, membrii familiei). Cu
toate că sunt considerate acte agresive doar acele comportamente
care provoacă durere şi daune psihice sau fizice fiinţelor vii, totuşi
chiar manipularea cu obiecte materiale, dacă are drept consecinţă
lezarea integrităţii morale, fizice, economice sau de altă natură a unei
persoane, poate fi tratată drept acţiune agresivă.
Există câteva modele teoretice care explică comportamentul violent,
încercând să ofere o viziune asupra genezei agresivităţii.
Modelul psihodinamic (psihanalitic)
Modelul dat porneşte de la teoria freudiană. Freud a identificat sursa
violenţei umane în sexualitate şi pulsiunea morţii (cea din urmă cu
esenţă distructivă - Thanatos-ul), constructe pe care persoana le
deţine de la naştere. Dezvoltarea agresivităţii poate avea loc deja în
copilărie, sursele ei putând fi identificare în sexualitatea infantilă.
Pentru Freud, sexualitatea infantilă nu se prezintă ca o realizare
nemijlocită a unei activităţi sexuale, vorba fiind, în primul rând, de
căutarea plăcerii (libido). De altfel, orice fiinţă umană, indiferent de
vârstă, este în permanentă căutare  a obţinerii plăcerii şi insistă să-şi
satisfacă această necesitate, folosindu-se  de diferitele zone erogene
ale propriului corp sau de stimuli din mediul înconjurător. Realizarea
sau nerealizarea plăcerii se soldează cu rezultate diferite, care în cel
de-al doilea caz pot deveni o sursă a perturbărilor structurilor de
personalitate, a manifestării unui comportament agresiv, a tendinţelor
spre conduite violente. Freud, urmat de adepţii modelului
psihanalitic, a distins câteva stadii, identificând cum lipsa de
rezolvare a dilemelor caracteristice fiecărui stadiu (fixarea pe

221
conflictul caracteristic etapei de vârstă) poate duce la afirmarea unor
comportamente violente.
 Stadiul oral (de  la naştere până la 18 luni).
Căpătarea plăcerii se realizează prin a suge‚ a mânca. După Abraham
stadiul dat poate fi numit sadico-oral, muşcarea şi înghiţirea
prezentându-se ca neoformaţiune, având şi caracter de tendinţe de
distrugere. Menţinerea dominaţiei de această fază în continuare,
fixarea, contribuie la formarea unei personalităţi agresive verbal şi
sarcastice‚ dominante‚ nerăbdătoare‚ neliniştite şi extrem de
curioase‚ dând dovadă de comportamente marcate de bârfe, invidie,
lăcomie, gelozie, răzbunare. Chiar atitudinile ulterioare faţă de
realitate şi de sine – pesimiste sau altruiste – au fost explicate de
către S. Freud prin deprivarea sau satisfacerea trebuinţei de plăcere
orală în copilărie.
 Stadiul anal (între 18 luni şi 3-4 ani).
Stadiul anal are în calitate de plăcere eliminarea. Neoformaţiunea
acestui stadiu, după Abraham, este sadismul anal, manifestat în
tendinţe spre cruzime, “murdărire”, “insinuare”, fixarea la stadiul dat
conduce spre încăpăţînare, zgârcenie, supărare, iritare, răzbunare,
constituie condiţia formării unei atitudini negative faţă de
ordine‚ curăţenie şi muncă‚ instaurării unei situaţii de dominare de
idei şi conduite obsesive.
 Stadiul falic (începe la vârsta de circa 3-4 ani, durează până la 5)
 cuprins între 3 şi 5 ani‚ marcat de preocuparea de organele genitale
proprii‚
Manifestările caracteristice acestui stadiu sunt interesul şi
curiozitatea faţă de propriile organe genitale, atracţia faţă de părintele
de sex opus şi gelozia – faţă de cel de acelaşi sex, acestea
contribuind la formarea identităţii sexuale. Fixarea la stadiul dat
contribuie la dezvoltarea conduitelor de dominare, laudă,
demonstrativism, masculinitate, virilitate. Dificultăţile de identificare
pot cauza şi probleme grave în comportamentul
222
sexual‚ depresivitate‚ atitudine negativă faţă de reprezentanţii sexului
opus.
 Stadiul de latenţă (6-12 ani)
Pulsiunile sexuale sunt reprimate prin socializare‚ formându-se
dependenţa de grup‚ atenţia fiind orientată spre ambianţa
socială‚ trebuinţele sunt realizate prin contacte psihice‚ cognitive şi
sociale prin intermediul căror se dezvoltă capacitatea de dirijare a
impulsiunilor interne.
 Stadiul genital (etapă care survine la vârsta adolescenţei)
Constă din materializarea dorinţelor sexuale. În cazul când are loc o
sublimare reuşită a sexualităţii infantile şi stadiul genital decurge în
normă‚ individul se orientează spre realizări sociale şi profesionale.
Fixarea va dezvolta agresivitatea, comportamentul destructiv şi
asocial.
A. Adler despre frustrare şi agresivitate
După A. Adler, frustrarea este o condiţie a comportamentului
agresiv. Inferiorităţile fizice reale sau subiectiv percepute
declanşează adeseori o serie de frustrări care, la rândul lor,
antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau
eşuate, pentru rezolvarea acestor frustrări. Persoana încearcă atunci
să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul ei depăşeşte limitele
scopului intenţionat, ea supracompensează. Uneori persoana poate să
dezvolte un interes special datorită sublimării care survine pentru un
domeniu pentru care ea până atunci nu avea aptitudini reale. A. Adler
întrevede modul de realizare a motivului agresiv în diverse domenii:
 în artă – prin prezentarea unor imagini rigide, agresive; în
literatură – prin descrierea ciocnirilor violente;
 în profesiile în care poate fi satisfăcut impulsul agresiv;
 în activitate politică, unde poate fi suprimat oponentul;
 în interesul faţă de moarte, de cimitir, comportamentele marcate
de superstiţie, frică de infecţii şi boală;
223
 în activităţi de caritate, simpatie exagerată, altruism, prin care se
depăşeşte starea de inferioritate.
În situaţia când persoana nu poate identifica un comportament de
compensare pozitiv, va alege în calitate de model de depăşire a
sentimentului de inferioritate conduitele violente în raport cu cei mai
slabi.
Modelul sociodinamic al lui K. Horney
Karen Horney a elaborat conceptul de anxietate fundamentală şi de
neajutorare în copilărie, care a dus la dezvoltarea dimensiunii sociale
a psihanalizei. ,,Anxietatea fundamentală” este ,,sentimentul de fiinţă
izolată şi neajutorată faţă de o lume potenţial ostilă”, starea
producătoare de nevroză. Horney tratează nevroza ca o stare generală
de perturbare a relaţiilor umane. După autoarea dată, în mediul
familial o gamă largă de factori contribuie la insecuritatea omului:
dominaţia parentală, indiferenţa, promisiunile neîndeplinite,
supraprotecţia, atmosfera ostilă din casă, izolarea de alţi copii şi lipsa
de respect pentru nevoile individuale ale copilului. Metodele
copilului de a se adapta la anxietatea fundamentală formează
patternuri motivaţionale durabile sau nevoi nevrotice, care se
cristalizează ca trăsături de personalitate. Nevoile nevrotice se
prezintă ca nişte tehnici de coping ale copilului, manifestându-se în
doleanţe excesive, nerealiste dezvoltate ca răspunsuri la anxietatea
fundamentală, dintre care 10 domină persoana. Autoarea afirmă că
scopul lor nu este satisfacţia instinctuală, cum credea Freud, ci
securitatea socială. Generalizând atitudinile rezultate din nevoile
nevrotice K. Horney a dedus 3 ca fiind orientate împotriva
oamenilor.
Tabelul 8. Nevoi şi exprimarea lor în comportamentul agresiv
Nevoi excesive Exprimate în comportament
pentru
Putere Tendinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi,
teama de greşeală
Exploatarea Profitarea şi folosirea de ceilalţi, teama de a
224
celorlalţi părea ,,stupid”
Realizare personală Străduinţa de a fi cel mai bun, ambiţios, frica de
greşeală
Teoria destructivismului uman
După E. Fromm, în om există tendinţe inconştiente, puternice spre
raţionalitate, creativitate şi iubire. Contrariate, ele generează drame,
nevroze, dezechilibre sufleteşti. Societatea actuală produce alienarea
omului şi generează situaţii nevrotice. Agresivitatea ca reacţie la
aceste stări poate fi de apărare, inofensivă, malignă. Formele ei de
manifestare sunt diverse: violenţă în joc, agresivitate reactivă,
agresivitate rezultată din gelozie, agresivitate în formă de răzbunare,
agresivitate distructivă, manifestată în lipsa de credinţă, violenţă
compensatorie, sadism, sete arhaică, instinctuală de răzbunare.
Modelul frustrare – agresivitate
Teoria despre frustrare-agresivitate, emisă de D. Dollard şi colectivul
de autori, şi care între timp a fost modificată în special de Berkowitz
conţine două ipoteze.
 Agresivitatea presupune întotdeauna o frustrare. Aceasta este
considerată a fi o zădărnicire a realizării unei acţiuni deja existente şi
împiedicarea atingerii unui anume scop. În această situaţie nu este
vorba despre evenimentul care urmează după această întâmplare sau
despre sentimentele ulterioare ale persoanei frustrate, ci doar de
starea de moment, centrată pe schema intenţie – scop – piedică –
frustrare.
 Frustrarea produce diferite reacţii, dintre care cea mai importantă
este agresivitatea.
Pe lângă aceste două ipoteze, Dollard şi alţii au mai formulat şi
altele:
 acuitatea tendinţei de agresivitate depinde direct de violenţa
frustrării premergătoare;    
 tendinţa de agresivitate creşte odată cu numărul perturbărilor din
cadrul unei perioade de timp;

225
 tendinţa de agresivitate cauzată de o frustrare se opune cauzei care
a provocat-o.
Reprezentanţii ipotezei de frustrare-agresivitate consideră
agresivitatea ca o pură reacţie. În cazul acesta se răspunde desigur la
întrebarea: „Când reacţionează un individ în mod agresiv?”, nu însă
„De ce reacţionează agresiv?”. În afară de aceasta, nu se ia în
considerare aşa numita agresivitate instrumentală, o acţiune violentă
care este aplicată în mod conştient şi planificat pentru realizarea
propriilor scopuri, o acţiune care nu derivă neapărat dintr-o frustrare
premergătoare. Această ipoteză tratează deci doar un aspect al
agresivităţii, fără a epuiza tratarea fenomenului ca atare şi a
comportamentelor violente.
Modelul biologic (Teoria despre “instinct”)
Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a
fost dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, care afirma că
agresivitatea la om este o tendinţă spontană moştenită, asemănătoare
cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de
energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se
intensifică. Reprezentanţii acestei teorii pleacă de la faptul că
agresivitatea este congenitală, iar în organism are loc o continuă
încărcare cu energii agresive. Comportamentul agresiv nu se
manifestă oricând, nici chiar atunci când energia necesară ne stă la
dispoziţie. Se presupune că descărcarea instinctivă depinde mult mai
mult de excitanţii exteriori declanşatori. Cu cât însă instinctul
rămâne nesatisfăcut, cu atât se pare că organismul caută un excitant
declanşator (aspectul de apartenenţă). Într-un caz extrem este
posibilă chiar o acţiune fără declanşator; adică, instinctul se
declanşează fără vreun excitant exterior sensibil. Pentru a preveni
descărcări spontane ale agresivităţii există după Lorenz o singură
posibilitate de a le anihila – pe calea socială care nu este periculoasă
şi în acelaşi timp este admisă, cum ar fi, de exemplu, prin sport sau
prin manifestarea entuziasmului pentru ştiinţă şi artă.
Modelul comportamental

226
Teoria învăţării. Reprezentanţii teoriei învăţării, susţin că
agresivitatea este o trăsătură dobândită, însuşită. Agresivitatea este
deci privită ca o atitudine socială, cauzată de condiţiile medului
înconjurător, care se poate schimba.  Atitudinea agresivă se învaţă şi
se dezvoltă din activitatea continuă a omului, din succesele şi
insuccesele sale şi din ocaziile de imitare a comportamentului
agresiv.  Pe prim plan se află următoarele concepte de învăţare:
 condiţionarea operantă (învăţare din succese, învăţare prin
confirmare);
 învăţare prin model (învăţare prin imitare, învăţare prin
observare).
Din învăţarea prin confirmare putem deduce următoarele:
 cu cât un individ cu acţiuni agresive are mai mult succes, cu atât
va exista o mai mare probabilitate ca şi în viitor el va acţiona în mod
identic;
 un criteriu decisiv în apariţia comportamentului agresiv este
presupunerea personală că printr-o asemenea acţiune se poate obţine
un anume succes;
 agresivitatea poate fi înţeleasă ca un produs al unei reacţii de
confirmare şi concomitent de sancţionare a comportamentului
agresiv (intensificare intermitentă);
 succesele obţinute prin învăţare pot fi atribuite şi altor situaţii,
dacă acestea prezintă aceleaşi aspecte pentru declanşarea unui
comportament agresiv (generalizarea factorului excitant).
Conceptul învăţării prin observare pleacă de la faptul că
comportamentul modelului serveşte drept stimulent, pentru a crea o
mai mare asemănare între acesta şi observator.
Modelul agresiv se exteriorizează atât printr-o creştere a numărului
de modalităţi agresive, cât şi prin formarea comportamentului.
Imitarea modelului depinde, printre altele, şi de următorii factori:
 starea socială a modelului;
 vârsta şi sexul (factori care privesc asemănarea cu observatorul);

227
 consecinţele comportamentului modelului;
 valoarea pe care comportamentul modelului o are pentru
atingerea scopului personal;
 competenţa care se atribuie modelului;
 caracteristici exterioare ale modelului (îmbrăcăminte,
fizionomie);
 relaţiile personale cu modelul .

§ II. 2. Tipologia şi portretul agresorului familial

Urmărind caracteristicile generale întâlnite la majoritatea subiecţilor

abuzului în familie, Dutton (1997, 1998) prezintă următoarea
tipologie a persoanelor violente:
a) tipul 1 –
persoane
violente/antisociale;
acest grup cuprinde
indivizii cei mai
violenţi din punct de
vedere fizic, sunt
manipulatori şi
narcisişti, predispuşi
la consumul de
alcool şi drog;
b) tipul 2 –
personalităţi de
limită; acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi,
nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă
şi furie;
c) tipul 3 – instabili emoţional; acest grup cuprinde 25% dintre
persoanele violente şi este alcătuit din indivizi al căror comportament
este agresiv din punct de vedere emoţional.

228
Healy şi colaboratorii săi (1998, apud Cunningham et al.) realizează
o altă clasificare a agresorilor, în funcţie de riscurile la care este
supusă victima:
a) agresorul cu risc scăzut – este descris ca un individ pentru care
ofensa prezentă reprezintă primul incident violent (confirmat de
victimă); nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut un
comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe
perioada de separaţie);
b) agresorul cu risc mediu – este descris ca persoana la care se
regăsesc mai mult de doi factori de risc, de exemplu: abuz asupra
copiilor, separări multiple, sau partener care a abandonat familia,
relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau
arestări pe motiv de violenţă în familie, alte infracţiuni în antecedent,
fără prieteni;
c) agresorul cu risc înalt – poate fi orice agresor care prezintă unul
din următorii factori de risc: ofense comise în perioada separării,
probleme medicale, arestări pe motive de violenţă în familie, probe
admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor, abuz de
substanţe în antecedent sau stări de intoxicaţie atunci când a fost
comisă agresiunea, negarea oricărei agresiuni sau infracţiuni, refuzul
de a-şi elibera partenerul.
Toate acestea, combinate şi cu alţi factori relevanţi ca atitudinea faţă
de violenţă, consumul de alcool, stabilitatea maritală, au condus la
descrierea unui portret al agresorului familial, portret care conţine
următoarele trăsături definitorii.
 În copilărie a fost educat într-o familie, în care violenţa era un
mod de existenţă.
 Posedă un nivel jos al dezvoltării moral-spirituale, gândire
rigidă, conservatoare.
 Suportă careva consecinţe genetice ale părinţilor care au
suportat îmbolnăviri, dependenţe de alcool, droguri, a moştenit
tendinţele către un comportament violent.

229
 Este produs al evenimentelor negative din ambianţa socială
generală – economică, politică, spirituală etc.
 Este afectat de stări patologice de limită – psihopatii, retarduri
mentale, nevroze, isterie, paranoia.
 N-a căpătat educaţia necesară în familie.
 A fost educat în condiţii de carenţă afectivă – privare de
afectivitate din partea ambianţei sociale apropiate.
 Deţine o imagine denaturată a echităţii, drepturilor omului,
ierarhia statusurilor în societate.
 Are o autoapreciere inadecvată – mai frecvent joasă.
 Posedă psihologia dictatorului – „puterea decide totul”.
 Face abuz de alcool, este dependent de droguri.
 Nu s-a afirmat la serviciu, în societate.
 Este manipulativ – pune pe seama altuia responsabilitatea de
propriile greşeli.
Orice rudă, cu care convieţuieşte agresorul, îi aparţine. Atunci când
potenţiala victimă nu urmează cu supuşenie voinţa lui, când se
întâmplă să se „răzvrătească”, agresorul se simte umilit şi recurge la
violenţă. Aceasta este cheia conduitei maltratatorului. Un om gelos,
posesiv şi ahtiat să controleze întru-totul, care acţionează astfel ca şi
cum ar fi avut un drept natural de a-şi degrada, a-şi descalifica
perechea.

§ II. 3. Psihodiagnosticul în cazul abuzatorilor familiali

A. Criterii de diagnostic al abuzului familial.

Problema abuzului familial este examinată în prezent mai frecvent

prin prisma victimizării, abuzatorilor acordându-se o atenţie evident
insuficientă. Totuşi există câteva cercetări, care încearcă o clasificare
mai detaliată a cauzelor clinice ale violenţei în familie.

230
Figura 6. Diagnostic psihiatric în cazul abuzatorilor familiali
Renumitul autor rus Iu. Antonean72 şi colectivul de autori în
baza unei investigaţii pe un eşantion alcătuit din 187 de
respondenţi a stabilit cele mai frecvente anomalii psihice la
abuzatorii familiali (fig. 6). Cele mai frecvente tulburări întâlnite
în cazul abuzatorilor familiali se referă la tulburările de origine
organică (45,3%), urmate de psihopatii (17%), tulburările psihice
temporare (12%) şi alcoolism (5%). Respondenţii caracterizaţi de
normalitate psihică au demonstrat în cadrul cercetării diverse
accentuări de caracter.
Alte date cu referinţă la abuzatori denotă:
1) vârsta medie – 38, 1 ani;
2) mediul de locuire – prioritar urban (67,7%);

72
Антонян, Ю. М.; Горшков, И. В.; Зулкарнеев, Р. М. Проблемы
внутрисемейной агрессию М.: Просвещение, 2008.
231
3) educaţi în familii incomplete sau în lipsa părinţilor – 23%;
4) studii: medii sau medii de specialitate – 52,4%, superioare –
16,1%, medii incomplete – 31,5%;
5) angajaţi în business sau în activităţi intelectuale – 46,8%,
pensionaţi – 6,4%, şomeri – 9,7%;
6) antecedente penale – 39,5%;
7) au comis actul de violenţă în familie în stare de ebrietate 81,5
%;
8) accentuări de caracter în anamneză (în adolescenţă) – 65,4%;
9) comportament antisocial în adolescenţă (furturi, consum de
alcool şi droguri, raporturi sexuale dezordonate etc.) – 75,1%.
B. Metode de diagnostic utilizate în cazul abuzatorilor
familiali.

Unele din metodele propuse mai sus în scop de psihodiagnostic al

victimelor violenţei în familie pot fi utilizate şi în cazul abuzatorilor.
Ne referim la:
1) Testul ”Adaptare neuropsihică”, elaborat în cadrul Institutului
Psihoneurologic V. M. Behterev;
2) Chestionarul de identificare a tensiunii neuropsihice de T.
Nemcinov;
3) Chestionarul de identificare expres a disfuncţiilor somatoforme
elaborat în cadrul Institutului de Sănătate Psihică şi Reabilitare
din Erevan;
4) Chestionarul de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii
psihopatologice (Symptom Check LIST-90-Revised – SCL-90-
R);
5) Testul de autoeficacitate generală (General Self-Efficacy - Sherer
(GSESH);
6) Testul încrederii în sine de Romek V.G.;
7) Testul de ostilitate.
Alte metode propuse sunt expuse în continuare.

232
Metoda de diagnostic a temperamentului Strelew
Testul-chestionar urmăreşte să exploreze cele trei caracteristici
principale ale activităţii nervoase: nivelul de excitaţie, nivelul de
inhibiţie, nivelul de mobilitate a proceselor nervoase. Testul are trei
scale, care sunt realizate sub formă de listă a 134 întrebări, având
următoarele opţiuni de răspuns: «da», «nu ştiu», «nu».
Instrucţiuni: Vi se vor propune întrebări vis-s-vis de
comportamentul Dvs. în diferite condiţii şi situaţii. Acesta nu este un
test de inteligenţă, deci aici nu există răspunsuri bune sau rele.
Suntem cointeresaţi ca răspunsurile să fie veridice. E nevoie să
răspundeţi la întrebări fără a vă întoarce la întrebările precedente.
Răspunsurile posibile: «da», «nu ştiu», «nu». Nu rata nici un
răspuns!!!
Întrebările
1. Faci parte din persoanele ce stabilesc uşor contacte de
prietenie?
2. Sunteţi capabil să vă abţineţi de la o oarecare acţiune până la
momentul în care vi se dă comanda necesară ?
3. Vă este suficientă o scurtă pauză de recuperare după o muncă
grea ?
4. Puteţi lucra în condiţii nefavorabile ?
5. Vă puteţi abţine în timpul unei discuţii de afacere de
argumente neordinare, emoţionale?
6. Vă este uşor să vă întoarceţi la activitatea desfăşurată de mai
devreme după o lungă pauză (după vacanţă, sejururi, etc.)?
7. Fiind captivat de lucru, uitaţi de oboseală ?
8. Dându-i cuiva o sarcină, sunteţi capabil cu răbdare să aşteptaţi
sfârşitul acesteia?
9. Adormiţi la fel de uşor în diferite perioade a zilei ?
10. Puteţi păstra o taină dacă sunteţi rugat să o faceţi ?
11. Vă este uşor să vă integraţi în lucrul de la care aţi fost absent o
săptămână, o lună?
12. Puteţi să explicaţi răbdător cuiva ceva ce nu îi este clar?
13. Vă este pe plac munca ce necesită efort intelectual ?
14. Munca monotonă vă plictiseşte provocîndu-vă stare de
somnolenţă?
15. Adormiţi uşor după o zi plină de emoţii ?
233
16. Puteţi, dacă este necesar, să vă abţineţi de la demonstrarea
superiorităţii Dvs.?
17. Vă comportaţi ca de obicei în cercul de persoane
necunoscute ?
18. Vă este greu să reţineţi emoţiile de răutate sau de iritare ?
19. Sunteţi în stare să Vă controlaţi în momentele dificile ?
20. Puteţi Dvs., atunci când este necesar, să Vă adaptaţi
comportamentul la comportamentul altora?
21. Cu uşurinţă vă asumaţi responsabilitatea în efectuarea unui
lucru ce necesită maximă responsabilitate ?
22. În mod normal mediul în care vă aflaţi Vă influenţează starea
Dvs. de spirit ?
23. Sunte-ţi capabil să suportaţi eşecurile ?
24. Aflându-vă în preajma persoanei de care depindeţi, vorbiţi la
fel de liber ca de obicei ?
25. Aveţi iritaţii în cazul schimbărilor bruşte ce apar în programul
de a doua zi?
26. Aveţi la toate întrebările un răspuns gata pregătit ?
27. Puteţi să manifestaţi linişte, atunci când aşteptaţi o decizie
importantă pentru Dvs.?
28. Uşor vă organizaţi primele zile ale vacanţei, concediului ?
29. Dispuneţi de o reacţie rapidă ?
30. Uşor vă adaptaţi mersul în cadrul unei plimbări sau modul de
comportament la manierele persoanelor mai încete decât Dvs.?
31. Când vă culcaţi, adormiţi uşor ?
32. Manifestaţi dorinţă în participare la diverse seminare,
adunări ?
33. Uşor vă indispuneţi ?
34. Uşor vă distrageţi din lucru ?
35. Vă abţineţi de la discuţii dacă ele deranjează alte persoane ?
36. Este uşor de a Vă provoca?
37. Efectuând un lucru în comun cu o altă persoană, uşor
colaboraţi?
38. Totdeauna Vă gândiţi bine înainte de a efectua un lucru serios?
39. Citind un oarecare text reuşiţi să ţineţi sub vizor gândul
autorului de la începutul până la sfârşitul operei?
40. Uşor începeţi comunicarea cu o persoană necunoscută?
41. Evitaţi să spuneţi cuiva anume că nu are dreptate chiar dacă
sunteţi convins de acest lucru?
42. Vă apucaţi uşor de un lucru ce necesită abilităţi scamatorii?

234
43. Sunteţi în stare să vă schimbaţi părerea asupra unei decizii
deja luate, în conformitate cu doleanţele celorlalţi?
44. Uşor vă adaptaţi la un nou stil de lucru?
45. Sunteţi capabil să lucraţi noaptea după o zi de lucru?
46. Citiţi repede literatura artistică?
47. Deseori renunţaţi la intenţiile Dvs. în cazul apariţiei de
conflicte?
48. Păstraţi linişte în situaţiile ce necesită acest lucru?
49. Vă treziţi de obicei uşor dimineaţa?
50. Sunteţi capabil să vă menţineţi reacţiile impulsive de moment?
51. Puteţi lucra în mediu gălăgios?
52. Puteţi să vă abţineţi când este necesar, “a nu spune adevărul în
ochi”?
53. Cu brio vă menţineţi emoţiile înainte de examen, a întâlnirii cu
şeful, etc.?
54. Uşor vă adaptaţi la un mediu nou?
55. Vă sunt pe plac schimbările dese ce intervin în viaţa Dvs.?
56. Vă recuperaţi complet puterile în timpul somnului nocturn,
după o zi epuizabilă?
57. Ocoliţi însărcinările ce necesită diverse acţiuni într-un termen
scurt?
58. De obicei, Vă isprăviţi singur cu dificultăţilor întâlnite?
59. Aşteptaţi sfârşitul discursului cuiva, înainte de a începe să
vorbiţi?
60. Aţi sări în apa pentru a salva pe cineva dacă puteţi înnota?
61. Sunteţi capabil la o muncă, învăţătură tensionată ?
62. Vă puteţi abţine de la comentarii nepotrivite ?
63. Daţi importanţă locului permanent de muncă, mesei de lucru
permanente etc. ?
64. Uşor treceţi de la o activitate la alta ?
65. Cîntăriţi mult înainte de a lua o decizie ?
66. Uşor depăşiţi greutăţile apărute ?
67. Vă abţineţi de la căutarea în lucruri, documente străine ?
68. Simţiţi plictiseală atunci când îndepliniţi activităţi stereotipice,
de acelaşi fel ?
69. Vă reuşeşte să respectaţi interdicţiile obligatorii în locurile
publice ?
70. Evitaţi gesturile inutile în cadrul discursurilor, conversaţiilor ?
71. Vă place circulaţia vie ce se petrece în jurul Dvs. ?
72. Vă place lucru ce necesită un mare efort?

235
73. Sunteţi capabil un timp îndelungat să vă menţineţi atenţia
asupra unei activităţi ?
74. Vă plac însărcinările ce necesită reacţii rapide, mobilitate ?
75. Vă puteţi controla în situaţii delicate, dificile ?
76. Dacă e necesar Vă ridicaţi din pat deodată ce v-aţi trezit ?
77. Sunteţi capabil să aşteptaţi cu răbdare ca toţi să-şi finiseze
activitatea, în cazul în care Dvs. aţi terminat de făcut ceea ce vi s-a
încredinţat ?
78. Vă comportaţi la fel şi după ce aţi fost martor la un eveniment
nociv?
79. Răsfoiţi rapid ziarul ?
80. Vi se întâmplă să vorbiţi aşa de repede încât celor ce vă
ascultă li e greu să vă înţeleagă ?
81. Neavînd un somn liniştit a două zi puteţi lucra productiv ?
82. Sunteţi capabil un timp îndelungat să lucraţi fără pauză ?
83. Puteţi lucra atunci când vă doare capul, dinţii, etc.?
84. Veţi finisa cu calm lucru necesar ştiind că prietenii se distrează
aşteptându-vă ?
85. Răspundeţi rapid la întrebările spontane ?
86. De obicei vorbiţi repede ?
87. Când aşteptaţi oaspeţi, puteţi lucra liniştit?
88. Uşor vă schimbaţi părerea fiind sub influenţa unor argumente
logice ?
89. Sunteţi temperamental ?
90. Vă puteţi adapta la ritmul persoanei cu mult mai lente decît
Dvs. ?
91. Vă puteţi planifica astfel activităţile ca să reuşiţi să faceţi mai
multe lucruri odată ?
92. Poate o companie veselă să vă schimbe dispoziţia în cazul în
care sunteţi indispus ?
93. Fără a depune careva efort puteţi să îndepliniţi mai multe
lucruri în acelaşi timp ?
94. Vă puteţi păstra echilibrul mental în cazul în care sunteţi
martorului unui eveniment tragic ?
95. Vă este pe plac lucru ce implică mai multe tipuri de
manipulări ?
96. Vă păstraţi calmul atunci când cineva din apropiaţii Dvs.
suferă ?
97. Sunteţi desinestătător în situaţiile dificile de viaţă ?
98. Vă simţiţi liber aflându-vă într-o companie mare sau străină ?

236
99. Dacă e necesar puteţi să întrerupeţi deodată conversaţia (de ex.
La începutul unei lecţii, a filmului, spectacolului, etc.) ?
100. Uşor vă adaptaţi la metodele de lucru a altor persoane ?
101. Vă place să schimbaţi genul activităţilor practicate ?
102. Aveţi tendinţa de a lua iniţiativa în propriile mâini daca se
întîmplă ceva ieşit din comun?
103. Evitaţi să rîdeţi în situaţiile necorespunzătoare ?
104. Deodată începeţi să lucraţi intensiv ?
105. Vă hotărâţi să contraziceţi părerea celorlalţi dacă consideraţi
că părerea Dvs. este cea corectă ?
106. Reuşiţi să depăşiţi starea de depresie de moment ?
107. Uşor adormiţi după o muncă intelectuală grea ?
108. Sunteţi capabil să aşteptaţi liniştit un timp îndelungat, de ex. să
staţi în rând ?
109. Vă abţineţi să vă implicaţi dacă din timp ştiţi că asta n-o să
aducă la nimic ?
110. Vă puteţi liniştit argumenta cele spuse în cadrul unei discuţii
« aprinse » ?
111. Puteţi să reacţionaţi momentan la situaţii neobişnuite ?
112. Vă comportaţi liniştit dacă sunteţi rugat să o faceţi ?
113. Fără a ezita sunteţi de acord să primiţi proceduri medicale
dureroase ?
114. Puteţi să lucraţi intensiv ?
115. Fără a ezita vă schimbaţi locul de odihnă, de distracţii, etc. ?
116. Vă este uşor să vă adaptaţi la o nouă ordine de zi ?
117. Sunteţi receptiv în a acorda ajutor în situaţii neaşteptate ?
118. Asistând la evenimente sportive, la circ, etc. vă abţineţi de la
exclamări, gesturi neaşteptate ?
119. Vă plac activităţile ce implică comunicarea cu o masă mare de
persoane ?
120. Vă puteţi controla mimica ?
121. Vă plac activităţile ce necesită mişcări energice ?
122. Vă consideraţi o persoană curajoasă ?
123. Vă este greu să vă exprimaţi în situaţii neobişnuite ?
124. În momente neplăcute puteţi să depăşiţi nedorinţa de a lucra ?
125. Sunteţi în stare o vreme îndelungată să staţi liniştit dacă sunteţi
rugat să o faceţi ?
126. Vă puteţi abţine de la rîs dacă asta ar putea jigni pe cineva ?
127. Uşor treceţi de la starea de tristeţe la cea de bucurie ?
128. Uşor treceţi din starea de echilibru ?

237
129. Respectaţi cu uşurinţă normele de conduită existente în mediul
Dvs. ?
130. Vă place să vorbiţi în public ?
131. Vă integraţi uşor activitate fără a beneficia de o perioadă de
adaptare ?
132. Sunteţi gata să acordaţi ajutor riscând cu viaţa proprie ?
133. Mişcările făcute de Dvs. sunt energice ?
134. Cu uşurinţă şi cu dorinţă îndepliniţi activitate ce necesită
responsabilitate  din partea Dvs. ?
Interpretarea rezultatelor
Evaluarea gradului fiecărei proprietăţi (puterea de excitaţie şi
inhibiţie), precum şi mobilitatea acestora reiese de la însumarea
punctelor obţinute pentru răspunsurile la fiecare întrebare. Pentru a
face calculul este comod de a utiliza şablonul cu sloturi,
corespunzătoare cheii pe fiecare scală.
În cazul plasării şablonului pe foaia cu răspunsuri, potrivirea plusului
din slot cu codul se apreciază cu două puncte, dacă nu sunt identice,
atunci punctajul este de zero, răspunsul «nu ştiu» este estimat la un
punct.
Suma de 42 puncte sau mai mare pe fiecare proprietate este
interpretată ca un grad înalt de exprimare.
Codurile sondajului
Forţa de excitaţie:
Da: 3, 4, 7, 13, 15, 16, 19, 21, 23, 24, 32, 39, 45, 56, 60, 61, 66, 72,
73, 78, 81, 82, 83, 94, 97, 98, 102, 105, 106, 113, 114, 117, 121, 122,
124, 130, 132, 133, 134;
Nu : 47, 51, 107, 123;
Forţa de inhibiţie:
Da: 2, 5, 8, 10, 12, 16, 27, 30, 36, 37, 38, 41, 48, 50, 52, 53, 62, 65,
69, 70, 75, 77, 84, 87, 89, 90, 96, 99, 103, 108, 109, 110, 112, 118,
120, 125, 126, 129;
Nu: 18, 34, 36, 59, 67, 128;
Mobilitatea proceselor nervoase:
Da:1, 6, 9, 11, 14, 20, 22, 26, 28, 29, 31, 33, 40, 42, 43, 44, 46, 49,
54, 55, 64, 68, 71, 74, 76, 79, 80, 85, 86, 88, 91, 92, 93, 95, 100, 101,
107, 111, 115, 116, 119, 127,131;

238
Nu: 25, 57, 63.
Scala neurotismului
Se utilizează în scopul identificării manifestărilor neurotice –
stabilitate-instabilitate.
Această scală este selectată din chestionarul Eysenck. Termenul de
neurotizm marchează excitabilitatea emoţională, stabilitate-
instabilitate, predispoziţie la psihopatologie în sfera emoţională,
reglare a sferei volitive şi emoţionale. Persoanele cu un grad ridicat
de neurotizm emoţional se caracterizează prin sensibilitate
pronunţată şi impresionabilitate, predispoziţie la furie şi iritabilitate.
Scala dată constă din 24 de întrebări. Pentru fiecare întrebare din test
este necesar a răspunde prin «da» sau «nu». În prelucrarea
rezultatelor, fiecare răspuns «da» este estimat la un punct.
Instrucţiune: «Vi se vor oferi o serie de întrebări la care e necesar să
răspundeţi prin "da "(+) sau “nu”(-). Nu există răspunsuri "Corecte"
sau "greşite", de aceea nu încercaţi să vă opriţi mult timp pentru a vă
gândi, răspunsul e necesar să fie spontan - în conformitate cu starea
Dvs. sau a imaginii de sine pe care o aveţi».
1. Deseori aveţi nevoie de prieteni care să Vă înţeleagă, să Vă
ridice moralul sau să Vă consoleze?
2. Găsiţi că Vă este foarte greu să spuneţi “Nu”?
3. Deseori aveţi urcuşuri şi coborâşuri de dispoziţie?
4. Deseori Vă simţiţi un om nefericit fără a avea pentru asta
motive întemeiate?
5. Apare la Dvs. simţul fericirii sau al jenei atunci când doriţi să
începeţi discuţia cu o persoana de gen opus pe care o simpatizaţi?
6. Deseori Vă simţiţi îngrijorat de faptul ca aţi spus sau aţi făcut
ceva ce după părerea Dvs. nu trebuia?
7. Sunteţi uşor de jignit?
8. Este adevărat că uneori sunteţi plin de energie, astfel încât totul
arde în mâinile Dvs., iar alteori foarte pasiv?
9. Deseori “visaţi”?
10. Deseori Vă deranjează simţul vinovăţiei?
239
11. Vă consideraţi o persoană sensibilă?
12. Deseori făcând un lucru important aveţi sentimentul ca aţi fi
putut să-l faceţi mai bine?
13. Se întîmplă să nu puteţi adormi din cauza că vă chinuie multe
gânduri?
14. Se întîmplă să aveţi bătăi puternice de inimă?
15. Se întîmplă să aveţi frisoane?
16. Sunteţi irascibil?
17. Vă îngrijoraţi din cauza unor evenimente neplăcute care s-ar
putea întâmpla?
18. Deseori visaţi coşmaruri?
19. Vă deranjează careva probleme de sănătate?
20. Aţi putea spune că sunteţi o persoană corectă?
21. Uşor Vă supăraţi pe persoanele care Vă scot în evidenţă
greşelile în lucru sau insuccesele personale?
22. Aveţi presentimentul că sunteţi mai inferior decât ceilalţi?
23. Vă faceţi griji pentru propria sănătate?
24. Aveţi probleme de insomnie?
Interpretarea coeficientului pe scala de măsurare a
neurotismului
Coeficientul numeric obţinut Interpretarea
0-2 Puternic concordant
3-6 Concordant
7-10 Potenţial spre concordanţă
11-14 Normostenic
15-18 Potenţial spre discordanţă
19-22 Discordanţă
23-24 Puternic discordant

240
§ II. 4. Reabilitarea psihologică a abuzatorilor familiali

A. Psihoterapia individuală a abuzatorilor familiali.

În psihoterapia agresivităţii, precum şi a unor cauze ale acesteia,

nominalizate de noi în calitate de indici psihici ai orientării spre un
comportament abuziv în familie, s-au recomandat pozitiv un şir de
metode. De aceea în psihoterapia individuală a abuzatorilor familiali
pot fi utilizate cu succes Terapia de Scurtă Durată Axată pe Soluţie
(TSDAS) şi metodele psihoterapeutice cognitiv-comportamentale,
expuse în capitolul anterior şi recomandate pentru reabilitarea
victimelor violenţei în familie.
TSDAS a fost folosită cu succes în cazul unor probleme diferite şi
pentru diverşi clienţi, inclusiv în tratamentul depresiilor, bulimiei sau
anorexiei, consumului de droguri sau de alcool, dificultăţilor legate
de suportarea abuzului sexual, problemelor cu caracter relaţional etc.
Fiind axată pe schimbare şi nu pe analiza detaliilor problemei,
TSDAS, spre deosebire de alte terapii, nu se confruntă cu dificultăţi
în selecţionarea metodelor şi tehnicilor pentru fiecare caz aparte.
Sarcina terapeutului TSDAS constă în a ajuta clienţii să transforme
problemele majore cu care se confruntă în soluţii clar definite şi bine
orientate.
Cercetările demonstrează că metodele folosite în această terapie sunt
eficiente, fapt care face inutilă căutarea unor argumente pro- sau
contra TSDAS. Mai mult ca atât, diferite analize de cazuri fac
evidentă eficienţa TSDAS. Acest fapt a fost ilustrat de un număr
considerabil de studii, realizate în cadrul Centrului de Terapie de
Scurtă Durată pentru Familie (Brief Family Therapy Center) din
Milwaukee – locul “de baştină” al TSDAS: rata succeselor realizate
în cadrul intervenţiei TSDAS este de 70% şi mai mult, şi aceasta în
cazul clienţilor care au raportat peste un an de la finisarea
tratamentului că problema lor a fost rezolvată de fapt, iar situaţia este

241
considerabil mai bună. Este curios faptul că într-un anumit număr de
studii nu se înregistrează vreo oarecare diferenţă în cazul diferitor
tipuri de probleme sau diagnoze.
Un studiu recent mai riguros a confirmat realitatea eficienţei acestei
terapii. Controlându-se 15 studii ale TSDAS care au vizat rezultatele
terapeutice, s-a ajuns la concluzia că 13 din acestea au relatat despre
succesul TSDAS, în special cu referinţă la realizarea aşteptărilor
clienţilor73.
Un studiu a 48 de clienţi bărbaţi, aflaţi într-un program de reabilitare
menit înlăturării consecinţelor unor traumatisme fizice la locul de
muncă, a demonstrat existenţa unor diferenţe în adaptarea psiho-
socială şi realizarea unor relaţii armonioase în familie dintre cei care
au frecventat câte 6 şedinţe de TSDAS şi cei încadraţi doar într-un
program de reabilitare fizică 74. După o săptămână de la finisarea
programului TSDAS 68% din clienţi s-au încadrat din nou în muncă,
pe când cei care au trecut doar printr-un program de reabilitare fizică
au realizat aceasta doar în proporţie de 4%. Un alt studiu arată că
persoanele aflate în detenţie, frecventând 5 şedinţe TSDAS au
înregistrat o rată mai joasă a recidivismului după 12-16 luni, decât
cei din grupul de control75.
Terapeuţii TSDAS lucrează şi cu clienţi forţaţi să urmeze
tratamentul, menţinând un echilibru bine chibzuit, determinat de
conştientizarea faptului că aceşti clienţi nu doresc să realizeze o
terapie şi sunt doar obligaţi să o facă, că ei nu sunt motivaţi să
găsească o soluţie, deoarece preferă să-şi „ducă” povara problemei.
De regulă, terapeuţii în asemenea caz duc discuţii de pe poziţii

73
Gingerich, W. J.; De Shazer, S.; Weiner-Davis, M. (1988). Constructing change:
A research view of interviewing. In: E. Lipchik (Ed.), Interviewing Rockville. MD,
USA: Aspen, 1988, p. 21-32.
74
Cockburn, J. T.; Thomas, F. N.; Cockburn, O. J. Solution-focused therapy and
psychosocial adjustment to orthopedic rehabilitation in a work hardening program.
In: Journal of Occupational Rehabilitation, 1997, 7, p. 97-106.
75
Lindforss, L.; Magnusson, D. Solution-focused therapy in prison. In:
Contemporary Family Therapy, 1997, 19, p. 89-103.

242
pragmatice, orientate spre discutarea practică a situaţiei. De fapt
şedinţele urmăresc scopul motivării clientului de căutarea soluţiei şi
demonstrează faptul că schimbarea conduce spre rezultate favorabile
de durată. Dacă se poate realiza un scop semnificativ pentru clientul
„forţat”, atunci se poate considera că se dă un start terapiei.
Prezentăm în continuare şi alte metode, pe care le putem utiliza în
reabilitarea abuzatorilor familiali. Metodele sunt orientate spre
reducerea agresivităţii, modificarea cogniţiilor şi a comportamentelor
în relaţiile interpersonal. În figura de mai jos ilustrăm
consecutivitatea activităţii de reabilitare psihologică a abuzatorilor
familiali.

Figura 7. Etapele psihoterapiei abuzatorilor familiali

Menţionăm că modelul dat este doar o variantă a activităţii de
reabilitare, pe care o propunem ca potrivită în cazul abuzatorilor.
Totodată, metodele propuse pot fi utilizate şi în reabilitarea
victimelor violenţei în familie, mai ales dacă ţinem cont de faptul că
243
PTSD este frecvent provocator de agresivitate, pe care victima o
poate orienta spre sine (autoagresivitate) sau spre alte persoane,
inclusiv membrii minori ai familiei (heteroagresivitate). Scopul
reabilitării, atât în cazul victimelor cât şi în cel al abuzatorilor
familiali, este acelaşi - învăţarea unui mod nou de reacţionare
afectivă, de judecată cognitivă şi de comportament, care va permite
formarea unor modele constructive şi social-pozitive în relaţiile
intrafamiliale
În cadrul primei etape vom învăţa abuzatorul să-şi monitorizeze
stările de furie, agresivitate. P. Levin, vorbind despre prihoterapie, a
utilizat metafora cu Meduza Gorgona. În versiunea mitică cei care o
priveau pe Meduza Gorgona în ochi pe dată se transformau în piatră.
După Levin, dacă psihoterapeutul insistă să atragă atenţia clientului
la propriile stări şi reacţii în faza iniţială acută, atunci riscă să se
ciocnească de „împietrirea” acestora. Sarcina terapeutului la etapa
dată constă în camuflarea pentru un timp a lucrurilor care prezintă
pericol. Aceasta deoarece persoana care le comite nu este în stare
încă se le vadă şi să le trateze adecvat: de-ar putea face acest lucru s-
ar debarasa uşor de ele. Doar după prima etapă a psihoterapiei se
poate oferi posibilitate clientului de a trăi evenimentul real şi de a-l
examina în starea în care se prezintă de-facto.
Să ne amintim în acest context ce l-a ajutat pe Perseu în lupta cu
Meduza Gorgona. Atena i-a dăruit eroului un scut care ca o oglindă
reflecta totul. În lupta cu Gorgona Perseu privea la imaginea
Gorgonei reflectată în scut, astfel învingând Meduza. Levin
conchide: „Dacă doriţi să trataţi trauma, trebuie să cunoaşteţi că
aceasta nu poate fi privită în direct. Examinarea ei directă poate fi
destul de dureroasă. Dacă vom greşi, confruntând în direct
simptomul, Meduza ne va transforma în piatră76”.

76
Левин, П. Исцеление от травмы: уроки природы. In: Московский
психотерапевтический журнал, 2003, nr. 1.

244
În cadrul primei etape vom urmări principiul de bază: realizarea
psihoterapiei fără a privi simptomul în direct, recurgând doar la
„reflectarea” lui somatică.
Tabelul 9. Schema tehnicilor utilizate în scopul diminuării
agresivităţii
Scop Metode Tehnici
Monitorizarea stării Învăţarea tehnicilor Încordare - relaxare
generale de relaxare Mişcări imaginare –
degetele de la mână
Mişcări imaginare –
corp
Palme
Respiraţie prin palme
Diminuarea tensiunilor Lichidarea tensiunilor Detensionare
mai exprimate
Limitarea zonelor Limitare
tensionate
Lucrul cu imaginile Lucrul cu episoade Tehnici cognitiv-
secundare traumatizante imaginative
Restabilirea modelelor Conştientizarea Conştientizarea
experienţelor somatice hotarelor somatice hotarelor
deteriorate externe
Învăţarea centrării Centrul de gravitate
Învăţarea Puncte de sprijin
plasamentului, interne şi externe
echilibrului Plasament
Tehnicile folosite în acest scop sunt următoarele.
A. Monitorizarea stării generale prin asimilarea tehnicilor de
relaxare şi reducere a tensiunii generale. Utilizarea unor tehnici
simple poate fi restabilit echilibrul general al încordării-
relaxării, anihilat de agresivitatea clientului. În plus, aceste
tehnici reduc destul de repede din intensitatea trăirilor. Partea
defavorabilă a lor – limitarea doar la acestea. Tehnicile de
relaxare prezintă doar un prim pas în psihoterapie, ele
contribuind doar la ameliorare, nu şi la reabilitare deplină.
B. Diminuarea tensiunilor în anumite zone ale corpului, care
reflectă starea generală a clientului. Armurile corporale reflectă

245
 starea generală şi problemele persoanei. Deşi lucrul cu acestea
este dificil, el se prezintă ca destul de eficient. El poate decurge
în două moduri: anihilarea celor mai exprimate tensiuni sau
descoperirea şi explicarea acestora.
C. Lucrul cu imaginile secundare. Constă în diminuarea influenţei
agresivităţii, a furiei, negativismului. Se realizează prin
utilizarea tehnicilor comportamentale şi a metodelor de relaxare.
Dar şi aceste metode prezintă doar un prim pas în reabilitarea
abuzatorilor.
D. Restabilirea modelelor experienţelor somatice deteriorate. Se
realizează în scopul restabilirii capacităţilor de bază adecvate
solicitărilor sociale. În acest scop sunt utilizate metode preluate
din psihoterapia somatică care contribuie la: conştientizarea
hotarelor somatice externe, învăţarea centrării şi a
plasamentului.
Învăţarea tehnicilor de relaxare
Exerciţiul „Încordare – relaxare” (varianta simplă) 77
Instrucţiuni: „Aşezaţi-vă cât mai comod, strângeţi cât se poate de
puternic în pumn mâna dreaptă. După 10-15 secunde deschideţi
pumnul. Urmăriţi senzaţiile în antebraţ, braţ.” Exerciţiul se repetă de
câteva ori. După fiecare repetare se povesteşte despre senzaţii,
încurajându-se metaforele. Are loc consolidarea stărilor de
încordare-relaxare a corpului, clientul este învăţat să scoată
tensiunile, care apar în momentele de furie, astfel restabilind calmul.
Exerciţiul „Încordare – relaxare” (varianta complexă) 78
Clientul este învăţat să încordeze şi să relaxeze muşchii după
următoarea schemă: palme, antebraţ, braţ, umeri, piept, spate, tălpi,

77
Цзен, Н.; Пахомов, Ю. Психотренинг: игры и упражнения. М: Просвещение,
1999, p. 172-175.
78
Сандомирский, М. Психосоматика и телесная психотерапия. М:
Просвещение, 2005, p. 393-394.
246
pulpe, coapse, partea de jos a feţei, partea de mijloc, partea de sus.
Se povesteşte despre senzaţii.
Exerciţiul „Mişcări imaginare – degetele de la mână” 79
Urmează ideea, precum că mişcările ideatice (imaginare) duc la
relaxare musculară. Clientul se aşează comod: mâna dreaptă se află
pe genunchi cu palma în sus, mâna stângă – pe ea cu palma în jos.
Instrucţiune: „Închide ochii, concentrează-te la mâna dreaptă şi
înregistrează senzaţiile pe care le ai. Imaginează-ţi cum degetele de
la mâna dreaptă se strâng în pumn... între timp doar le îndoiem puţin,
muşchii mâinii încordându-se. Palma de la mâna stângă simte o
mică presiune din partea degetelor de la mâna dreaptă. Relaxăm
mâna dreaptă şi lipim mai strâns de ea palma mâinii stângi.
Repetăm încă o dată procedura, dar în realitate mişcarea degetelor
este şi mai slabă. Continuăm să repetăm procedura, micşorând din ce
în ce mai mult mişcarea reală a degetelor de la mâna dreaptă. În
rezultat trebuie să ajungem la starea, când mâna dreaptă va rămâne
nemişcată, dar senzaţiile de încordare-relaxare vor fi înregistrate”.
Exerciţiul „Mişcări imaginare – corp”80
Are menirea învăţării relaxării prin intermediul relaxării diferitor
grupe de muşchi şi prin imaginea efectuării unor mişcări. Mişcările
necesare pentru fiecare grup de muşchi sunt descrise în tabelul 10.
Tabelul 10. Schema relaxării musculare
Grupul de muşchi supuşi Mişcare ideatică
relaxării
Mâini, braţe şi umeri
Mâini Strângerea mâinii în pumn
Antebraţ Îndoirea şi dezdoirea braţului de
la cot cu pumnul strâns
Braţ Îndoirea şi dezdoirea braţului de
la cot
Umeri Strângerea din umeri
79
Idem, p. 396.
80
Idem, p. 397.
247
 Corp şi gât
Ceafă, spate, gât (partea dorsală) Îndoirea corpului („podeţ”)
Piept, burtă, gât (partea din faţă) Îndoirea corpului cu aducerea
genunchilor spre bărbie
Piept, burtă, gât (partea laterală) Îndoiri spre dreapta sau stânga
Picioare
Laba piciorului Îndoirea cu forţă a labei
piciorului spre sine
Piciorul Aşezări, „foarfece”
Faţă, cap
Muşchii mimici Strângerea frunţii, a sprâncenelor
Muşchii frunţii Netezirea frunţii, „tragerea”
scalpului
Muşchii ochilor Mijirea ochilor, mişcarea
globulelor pe cerc
Muşchii gurii Întinderea buzelor ca în sărut
Muşchii obrajilor Umflarea obrajilor
Partea de jos a feţei Strângerea dinţilor, mişcarea
maxilarelor spre dreapta şi spre
stânga
Limba Mişcarea limbii spre dinţi, spre
cerul gurii
Realizarea exerciţiului
1. Luaţi o poziţie cât mai comodă (aşezat sau culcat). Închideţi
ochii. Concentraţi-vă asupra senzaţiilor din interiorul corpului.
Respiraţi profund.
2. Mişcări externe. Se efectuează la comanda terapeutului în
conformitate cu tabelul 10. Mişcările se realizează de 8-10 ori.
Prima dată ele se realizează cu încordare maximală, dar cu fiecare
dată încordarea este tot mai diminuată, ca spre sfârşit amplituda
mişcării să fie abia manifestată sau chiar lipsă.
3. Mişcări interne. Se realizează în formă ideatică în
consecutivitatea propusă în tabel. Dacă nu se reuşeşte, pentru

248
 început se poate lucra cu fiecare grup de muşchi timp de 4-5 min,
mai apoi trecându-se la schemă.
4. Consolidarea mişcărilor interne. Clientul repetă de trei ori ideatic
mişcările după tabelul 10. Psihoterapeutul urmăreşte calitatea
relaxării.
5. Relaxarea finală. Instrucţia psihoterapeutului: „Urmăriţi senzaţia
generală de relaxare. Imaginaţi-vă corpul greu, de parcă simţiţi
cum este atras de pământ. Corpul este greu şi cald. Aveţi senzaţia
că nu puteţi face nici o mişcare, nu puteţi mişca mâinile,
picioarele, de parcă a-ţi fi un bebeluş care încă nu a învăţat
mişcările. Sunteţi un bebeluş, aveţi corpul moale, chiar oasele au
devenit moi, de parcă încă nu v-aţi născut. Acum imaginaţi-vă că
mâinile şi picioarele s-au mărit în proporţii, au devenit mai lungi,
mai groase, aceeaşi se întâmplă cu gâtul... Aflaţi-vă un timp în
această stare de relaxare, daţi corpului odihna binemeritată”.
6. Instrucţiunea de activare: „Mişcaţi degetul arătător de mâna
dreaptă, de la cea stângă. Mişcaţi degetele mari de la picioare.
Voi număra de la 5 la 1, când voi termina de numărat ve-ţi
deschide ochii şi ve-ţi simţi corpul vioi, energic”.
Exerciţiul „Palmele”81
Are menirea învăţării relaxării prin perceperea celor mai subtile
senzaţii corporale. Clientul este rugat să ocupe o poziţie cât mai
comodă aşezat, amplasând palmele pe genunchi. Mâinile sunt
relaxate.
Etapa I. Clientului i se solicită: „Ridică puţin umerii şi amplasează
mâinile cu palmele îndreptate una spre alta paralel, menţinându-le pe
genunchi. Înregistrează senzaţiile pe care le ai în palme, degete, de
parcă această parte a corpului Dvs. ar fi autonomă. Detaşaţi-vă de alţi
stimuli din ambianţă, pentru aceasta puteţi închide ochii, lua o
poziţie cât mai comodă, ţinând în atenţie palmele, mâinile, orice
schimbare se produce aici.

81
Idem, p. 417
249
Etapa II. Încet mişcaţi mâinile una către alta. Mişcaţi până ve-ţi simţi
că palmele se simt una pe alta) distanţa poate fi de la 5 la 30 cm.).
Ve-ţi avea o senzaţie de căldură. Memorizaţi această senzaţie.
Etapa III. Apropiaţi şi mai mult palmele (până la 2-3 cm.).
Înregistraţi o senzaţie de respingere sau de obiect dur amplasat între
palme. Odată cu mişcarea mâinilor respiraţi din ce în ce mai profund.
Timp de 5-6 minute urmăriţi senzaţiile pe care le aveţi în mâini.
Ce s-a schimbat în starea Dvs., în dispoziţie?”
Urmează instrucţiunea de activare (vezi exerciţiul anterior).
Exerciţiul „Respiraţie prin palme” („Luaţi-vă în mâini”)82
În cadrul acestei tehnici deprinderile de concentrare se împletesc cu
respiraţia dirijată. Tehnica este foarte dificilă, dar şi rezultativă.
Etapa I. Realizaţi exerciţiul „Palmele”. Atunci când palmele Dvs. s-
au apropiat una de alta, urmăriţi cum se modifică senzaţiile şi
respiraţia. Cum se schimbă senzaţiile de căldură în palme în timpul
inspiraţiei şi expiraţiei.
Etapa II. Orientaţi respiraţia spre palme.
Imaginaţi-vă cum în timpul expiraţiei un val de căldură din piept se
răspândeşte pe partea exterioară a braţului, antebraţului, ajunge la
mână. Repetaţi aceasta pe parcursul a 8-10 expiraţii. Căldura în
palme şi degete se modifică, palmele devin din ce în ce mai calde.
Continuaţi să „respiraţi prin palme” până nu ve-ţi avea senzaţii
simetrice în ambele mâini Totodată sporeşte senzaţia de confort.
Urmează instrucţiunea de activare (vezi exerciţiul anterior).
Tehnici terapeutice somatice
Exerciţiul „Detensionare”
Principiul de bază al acestei tehnici constă în concentrarea pe trăirile
spontane cu descărcare energetică puternică, exprimate în reacţii
somatice în forme diferite, de la tresăriri, sau tensionare a unor părţi
82
Idem, p. 419
250
ale corpului, până la mişcări intense. Clientul este condus spre trăirea
unor amintiri traumatizante, legate de reacţia pe care a avut-o, despre
care el povesteşte în detalii.
Exerciţiul prezintă o dificultate, explozia afectivă poate prezenta o
traumă suplimentară pentru persoană. În faza de şoc clientul poate
bloca manifestarea afectivă spontană, astfel fiind şi mai puternic
traumatizat. În aşa caz realizăm o detensionare mai lentă sub
controlul terapeutului. Mai jos oferim un exemplu al acestei
activităţi.
- Mă tem să dau frâu liber trăirilor mele, furiei mele.
- Te înţeleg, ea e atât de mare. Nici nu ne punem scopul să pierzi
controlul şi să te înfurii de-a binelea.
- Urmăreşte respiraţia ta şi lasă furia să se mişte în ritmul
respiraţiei. Urmăreşte cum corpul tău opreşte furie, o blochează,
cum nu-i dă voie să se manifeste (conştientizarea rezistenţei).
Urmăreşte cum apare tensiunea iar respiraţia o risipeşte
(reducerea intensităţii rezistenţei). Furia te poate lipsi de
posibilitatea de autocontrol, dacă o vei manifesta. De aceea o să-i
dăm posibilitate să iasă încetul cu încetul. Imaginează-ţi cum ea
iese din tine prin pumnii strânşi, picătură cu picătură, printre dinţi,
prin privire... Dă viteză acestor picături la placul tău. Ai suficient
timp pentru a elimina pe deplin furia ta (diminuarea tensiunii
printr-o manifestare imaginară a furiei).
În cazul de rezistenţă puternică există o singură soluţie – susţinerea
acesteia.
- Acolo se află furia, dar eu nu vreau să o văd, să o simt.
- Imaginează-ţi cum ai putea să o păzeşti, să o păstrezi.
Conştientizarea rezistenţei oferă posibilitatea detensionării în viitor,
în cazul schimbărilor care intervin în starea clientului.
Exerciţiul „Limitare”
Schema aplicării metodei
251
Etapa I. Crearea sentimentului de securitate
Scopul acestei etape constă în crearea unor relaţii calme, bazate pe
încredere dintre client şi terapeut. Pot fi utilizate orice tehnici – de
vizualizare, dramatizare, desene, crearea „locului securizant” etc.
Etapa II. Crearea şi activizarea resurselor
În calitate de resurse se acceptă orice senzaţii plăcute la nivel
somatic (de căldură, comoditate, flux energetic, tremur etc.). Clientul
este învăţat să se relaxeze, fiind descoperite senzaţiile pozitive în
corp (întrebări: Ce senzaţii ai? Care sunt cele mai plăcute senzaţii?).
În calitate de tehnici auxiliare sunt utilizate: vizualizarea – crearea
locului securizant şi analiza senzaţiilor pozitive care apar în corp;
dramatizarea (jocul unor scene) şi analiza senzaţiilor pozitive care
apar în corp.
Etapa III. Crearea hotarelor trăirii sau limitarea.
Conştientizarea în interior care conduce la manifestarea unor senzaţii
somatice, trăirile sunt tratate în termeni de senzaţii şi este stabilit
locul unde acestea se află (localizarea traumei). Este prelucrată
senzaţia, astfel fiind prelucrată trauma.
- Unde se află tensiunea în corpul tău? Parcurge încet această zonă
– unde se simte mai mult, unde – mai puţin? Unde nu se mai
manifestă? Concentrează-te la locul unde această senzaţie nu se mai
manifestă, cum respiri acum? Ce senzaţii ai în corp? Deplasează-te
încet spre zona tensiunii, oprindu-te pe hotarul dintre tensiune şi
lipsa ei. Deplasează-te din nou de la tensiune spre zona unde ea e
lipsă. Cum observi că dispare starea de disconfort? Cum respiri
acum? Ce senzaţii ai în corp?
Metoda cognitiv-imaginativă83

83
Ловелле, Р.П. Психотерапевтическое лечение фобических состояний и
посттравматического стресса. М.: Просвещение, 2001; Ловелле, Р.;
Малимонова, С. Когнитивно-имагинативные методы в психотерапии
травматического стресса. In: Психологическая помощь мигрантам в России:
исследования и практика. М.: Просвещение, 2003. С. 179—186.
252
Denumirea metodei, cum menţionează P. Lovelle, „semnifică
utilizarea sincronă şi parţial asincronă a tehnicilor care contribuie la
modificarea unor constructe personale legate de o experienţă
traumatică şi de alte probleme, fapt care în final prezintă scopul
oricărei terapii cognitive. Sunt tehnici preluate din simboldramă sau
alte metode imaginative care permit realizarea unor scopuri
psihoterapeutice complexe”84. Metoda se utilizează în câteva etape.
Este important, ca pentru această metodă să fie găsită o încăpere,
unde se poate lucra culcat. Deşi se poate aplica metoda şi într-un
local, unde clientul este aşezat, poziţia culcată este mai favorabilă.
Metoda se poate aplica şi în şedinţă individuală şi în grup.
Etapa I. Pregătirea
Scopul: relaxarea clientului. Participanţii ocupă o poziţie cât mai
comodă, închid ochii. Terapeutul le propune să respire profund,
încet, concentrând atenţia asupra senzaţiilor pe care le au în gât. Mai
apoi li se propune să se concentreze asupra senzaţiilor primite de la
contactul corpului cu covorul. Li se induce starea de calmitate,
greutate, căldură în corp (conform metodei de relaxare Shults).
Etapa II. Lucrul cu imaginile pozitive
În stare de relaxare participanţilor li se propune să-şi imagineze un
moment plăcut din viaţă. Următoarea directivă, să-şi imagineze că
se află într-o sală de teatru (cinema) şi privesc o comedie. A treia, să
se deplaseze imaginar pe o poiană, unde se află o casă, curge un
râuleţ, e înconjurată de copaci seculari, iar în depărtare se vede un
munte. A patra directivă – că se scaldă în mare sau se odihnesc pe o
plajă însorită, apa e caldă şi curată, nisipul – cald şi moale. Pentru a
amplifica efectul se utilizează muzică de relaxare. Vizualizarea
imaginilor pozitive poate fi efectuată şi de sine stătător de către
clienţi, textul fiind înscris şi audiat de către aceştia în cadrul
realizării temelor pentru acasă.
Etapa III. Lucrul cu imaginile negative, traumatizante

84
Ловелле, Р.; Малимонова, С., op. cit., p. 181.
253
Are loc după vizualizarea de la etapa II. Terapeutul menţionează:
„Amintiţi-vă despre o situaţie din viaţă, care v-a provocat o trăire
nespus de negativă, o mare durere. Imaginaţi-vă că priviţi un film, în
care această situaţie a devenit unul din episoade”. Observând
manifestări somatice care denotă sporirea tensiunii, terapeutul
propune vizualizarea poienii şi a plajei.
Etapa IV. Lucrul cu „pierderea”
Schema e aceeaşi, precum în cazul vizualizării poienei, doar că se
propune intrarea în casă şi căutarea camerei unde se află lucrul
(omul) pierdut, pierderea fiind cauză a traumatizării. Cu pierderea
clientul vorbeşte. Apoi el îi spune adio, închide camera cu o cheie,
pleacă, păstrând cheia, deci şi deţinând posibilitatea de a se întoarce
acolo oricând îşi doreşte. Apoi este vizualizată din nou plaja şi este
urmată instrucţiunea de activare.
Tabelul 11. Schema aplicării metodei cognitiv-imaginative
Etapa Instrucţiunea
Etapa I. Pregătirea
Utilizarea oricăror metode eficiente de relaxare
Etapa II. Lucrul cu imaginile pozitive
2.1. Amintiţi-vă un moment plăcut din viaţa Dvs.
2.2. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în sala unui cinematograf şi vizionaţi o
comedie haioasă.
2.3. Deplasaţi-vă imaginar pe o poiană, unde se află o casă, curge un
râuleţ, poiana e înconjurată de copaci seculari, iar în depărtare se
vede un munte.
2.4. Imaginaţi-vă că va scăldaţi în mare sau vă odihniţi pe o plajă
însorită, apa e caldă şi curată, nisipul – cald şi moale.
2.5. Ieşiţi din starea de relaxare. Corpul devine viguros.
Etapa III. Lucrul cu imaginile negative, traumatizante
3.1. Amintiţi-vă un moment plăcut din viaţa Dvs.
3.2. Amintiţi-vă despre o situaţie din viaţă, care v-a provocat o trăire
nespus de negativă, o mare durere. Imaginaţi-vă că priviţi un film,
în care această situaţie a devenit unul din episoade.
3.3. Deplasaţi-vă imaginar pe o poiană, unde se află o casă, curge un
râuleţ, poiana e înconjurată de copaci seculari, iar în depărtare se
254
 vede un munte.
3.4. Imaginaţi-vă că va scăldaţi în mare sau vă odihniţi pe o plajă
însorită, apa e caldă şi curată, nisipul – cald şi moale.
3.5. Ieşiţi din starea de relaxare. Corpul devine viguros.
Etapa IV. Lucrul cu „pierderea”
4.1. Amintiţi-vă un moment plăcut din viaţa Dvs.
4.2. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în sala unui cinematograf şi vizionaţi o
comedie haioasă.
4.3. Deplasaţi-vă imaginar pe o poiană, unde se află o casă, curge un
râuleţ, poiana e înconjurată de copaci seculari, iar în depărtare se
vede un munte.
Intraţi în casă, căutaţi camera unde se află „pierderea”. Aveţi
posibilitate să-i vorbiţi, să-i spuneţi orice doriţi. Acum luaţi-vă
rămas bun. Închideţi camera cu o cheie, plecaţi, păstrând cheia.
Oricând vă puteţi întoarce aici.
4.4. Imaginaţi-vă că va scăldaţi în mare sau vă odihniţi pe o plajă
însorită, apa e caldă şi curată, nisipul – cald şi moale.
4.5. Ieşiţi din starea de relaxare. Corpul devine viguros.

Metode şi tehnici din psihoterapia corporală

Scopul acestor metode constă în restabilirea modelelor experienţelor
corporale pierdute, pierderea căror ulterior conduce la comportament
inadecvat. Conflictele şi traumele nu numai că se reflectă în corp, ele
modifică comportamentele, reacţiile corporale. Există câteva aspecte
de bază ale experienţei corporale, care sunt necesare pentru
menţinerea în formă a corpului şi în general pentru bunăstarea
întregului organism. În primul rând, conştientizarea contururilor
corpului, care reflectă capacitatea de a vedea adecvat hotarele
psihice, aceea ce ne separă de ambianţă. Trauma, pierderea,
experienţa negativă deformează aceste hotare. În rândul al doilea,
lipsa senzaţiei de centrare, de verticalitate, În rândul al treilea, lipsa
senzaţiei de amplasare pe o suprafaţă stabilă, care reflectă lipsa unor
raporturi adecvate cu ambianţa. Echilibrul deteriorat conduce la
incapacitatea de orientare adecvată. Pentru restabilirea modelelor
corporale de bază (contururile (hotarele) corpului, centrarea
(verticalitatea) şi echilibrul) se utilizează metode din psihoterapia
corporală.

255
Exerciţiul „Conştientizarea contururilor (hotarelor)85
Exerciţiul pune în atenţie hotarele fizice externe ale corpului care au
un rol important pentru hotarele interne psihologice care determină
conţinutul imaginii de sine (schemei corporale), schemă ce stabileşte
autoaprecierea şi caracterul relaţiilor interpersonale. Poziţia iniţială:
culcat, după exerciţii de relaxare.
Etapa I. Atenţia şi respiraţia este îndreptată spre labele picioarelor
timp de câteva minute, înregistrându-se încălzirea picioarelor.
Etapa II. Peste 3-5 min. atenţia este comutată asupra palmelor, timp
de câteva minute, înregistrându-se încălzirea palmelor.
Etapa III. Peste 3-5 min. atenţia este comutată asupra creştetului
capului, timp de câteva minute, înregistrându-se încălzirea capului.
Etapa IV. Atenţia este orientată în acelaşi timp spre 5 puncte: 2 –
mâinile, 2 – labele picioarelor, 1 – creştetul capului. „Imaginaţi-vă
cum corpul se lungeşte, deveniţi mai înalt... Coloana vertebrală e
aidoma unei strune. Corpul pare a se afla într-o sferă, pe care
încercaţi imaginar să o străpunge-ţi cu mâinile, picioarele, capul”.
Clientul memorizează această situaţie şi este urmată instrucţiunea de
activare.
Exerciţiul „Greutate şi imponderabilitate”86
Poziţia iniţială: culcat, relaxat, respiraţie din burtă, profundă.
Etapa I. Corpul devine greu şi cald, de parcă este din plumb. Cu
fiecare inspiraţie corpul devine tot mai greu. Mâinile devin grele,
picioarele devin grele ca din plumb, ele nu pot fi mişcate. Corpul
pare că apasă şi striveşte tot ce se află în jur, duşumelele, fotoliul...
Aveţi senzaţiile unui cosmonaut în nava cosmică care îşi dă startul -
de greutate.
Etapa II. Imaginaţi-vă că nava a ieşit din zona gravităţii, vă aflaţi în
stare de imponderabilitate. Cu fiecare inspiraţie corpul devine tot mai
85
Сандомирский, М. Психосоматика и телесная психотерапия. М.:
Просвещение, 2005, p. 435.
86
Idem, p. 437.
256
uşor, de parcă ar fi un balon care se ridică spre cer, e mai uşor decât
aerul... Corpul e tot mai uşor, mâinile, picioarele devin uşoare, capul
e uşor.
Etapa III. Imaginaţi-vă că cu fiecare expiraţie se formează senzaţia
de greutate în partea de jos a corpului, mai ales în picioare. În partea
de sus cu fiecare inspiraţie se formează o senzaţie de
imponderabilitate. Urmăriţi aceste senzaţii în acelaşi timp.
Memorizaţi-le. În final este urmată instrucţiunea de activare.
Exerciţiul „Centrul de gravitate”87
Ideea centrală a acestei probe constă în faptul că „centrul de
gravitate”, „verticalitatea” asigură stabilitatea psihologică. Poziţia
iniţială: culcat, relaxat, respiraţie din burtă, profundă. Se efectuează
etapele 1 şi 2 ale exerciţiului „Greutate şi imponderabilitate”.
Imaginar sunt schimbate aceste 2 stări. În cadrul exerciţiului se
observă că o parte a corpului nu pierde din greutate. Acesta este
„centrul de gravitate”. Urmăriţi senzaţiile car se manifestă în timpul
inspiraţiei şi expiraţiei, centrul pare a se ridica şi se întoarce la locul
său. Urmăriţi aceste senzaţii. Memorizaţi-le. În final este urmată
instrucţiunea de activare.
Exerciţiul „Puncte de sprijin externe şi interne”88
Scopul exerciţiului constă în a forma clientului senzaţia corporală de
susţinere. Această senzaţie se transformă ulterior în ideea de
susţinere psihologică, de echilibru psihic. Poziţia iniţială: în picioare
sau aşezat. „Simţiţi picioarele ca un punct de sprijin. Staţi încrezut cu
tălpile pe pământ, picioarele creând un punct de sprijin în sens direct
şi metaforic. Simţiţi contactul tălpilor cu pământul. Vă aflaţi în stare
de plasament pe pământ, sunteţi cu ambele picioare pe pământ.
Transferaţi atenţia şi încercaţi să simţiţi continuitatea „punctului de
sprijin” – coloana vertebrală. E o continuare a picioarelor voastre, o
axă internă care oferă stabilitate corpului, încredere, siguranţă, are
rol de punct de sprijin fizic, dar e sprijinul pe care vi-l puteţi acorda
87
Idem, p. 439.
88
Idem, p. 443.
257
de sine stătător. Urmăriţi aceste senzaţii de capacitate de
autosusţinere. Memorizaţi-le”. În final este urmată instrucţiunea de
activare.
Exerciţiul „Plasamentul”89
Exerciţiul este elaborat în baza concepţiei lui Lowen despre legătura
cu pământul şi conduce la formarea unor abilităţi de plasament în
realitate. Tehnica este deosebit de dificilă şi iniţial trebuie asimilată
în şedinţe individuale, după care clientul o poate realiza în şedinţe de
grup sau de sine stătător.
Etapa I. Pentru început exerciţiul se realizează în varianta statică.
Stând în picioare schimbăm centrul de greutate în faţă, ridicându-ne
puţin în vârful degetelor şi deplasând zona bazinului înainte, apoi în
spate – ridicându-ne puţin pe călcâie şi deplasând zona bazinului
înapoi. Sarcina acestor mişcări constă în a găsi centul de greutate şi a
memoriza poziţia când acesta este amplasat perpendicular
pământului. Centrul de greutate poate fi găsit în tălpi la hotarul dintre
prima şi a doua treime a tălpilor. Sunt analizate toate senzaţiile
realizate în cadrul mişcărilor: tălpile care par a fi bine amplasate pe
suprafaţa pământului; articulaţiile genunchilor care asigură echilibrul
şi menţinerea verticală a corpului; zona bazinului, care dă senzaţia de
verticalitate. Mai apoi urmează să fie analizat cum dirijarea cu
poziţia corpului oferă senzaţia de stabilitate fizică şi psihică.
Etapa II. Componenta dinamică a exerciţiului. Se realizează în mers.
În timpul mersului analizăm cum zona bazinului şi centrul de
greutate al corpului se schimbă la fiecare pas. Observaţia asupra
schimbării este permanentă (în formă simplă decurge prin numărarea
paşilor efectuaţi).
Exerciţiul „Luaţi capul în mâini”90
Este favorabilă în cazul durerilor de cap, scăderii capacităţii de
muncă, distorsiunilor de memorie şi atenţie.
89
Idem, p. 444; Лоуэн А., Лоуэн Л. Сборник биоэнергетических опытов. М.:
Просвещение, 2004.
90
Сандомирский, М., op. cit., p. 446.
258
Etapa I. Senzaţiile corporale.
Încălzirea mâinilor (Exerciţiul „Respiraţie prin palme”). Amplasaţi o
mână cu palma spre frunte la o distanţă mică de suprafaţa frunţii.
Alta – la ceafă, în acelaşi mod. Distanţa trebuie să fie de 0,5-1,5 cm.,
ca să fie simţită căldura care vine de la palmă. Ţineţi în atenţie
senzaţia de căldură în zona frunţii şi imaginaţi-vă cum această
senzaţie se extinde în ceafă. Respiraţi profund, încet cu burta.
Amplificaţi senzaţia de căldură prin mişcarea neînsemnată a
mâinilor: inspiraţi îndepărtând palma de frunte, expiraţi – apropiind-
o. Ţineţi în atenţie senzaţia de pulsare a căldurii, care cuprinde cu
încetul capul de la frunte spre ceafă.
Etapa II. Senzaţiile auditive
Ascultaţi sunetele care vă înconjoară. Imaginaţi-vă că sunetele au
forma unor valuri, care devin mai înalte – mai joase, se apropie şi s
îndepărtează. Sunetele se apropie în timp ce inspiraţi, se îndepărtează
când expiraţi.
Etapa III. Senzaţiile vizuale
Imaginaţi-vă un ecran de o singură culoare plăcută privirii Dvs.
Culoarea devine mai intensivă, mai vie, apoi scade din intensitate.
Intensitatea culorii sporeşte odată cu inspiraţia, scade – la expiraţie.
De parcă atunci când inspiraţi se aprinde o lampă care luminează mai
intens ecranul, când expiraţi – lampa se stinge.
Etapa IV. Comutarea senzaţiilor
Comutaţi atenţia de la un tip de senzaţii la altul, menţinând fiecare
tip de senzaţii în atenţie pentru 1-2 minute. Apoi încercaţi să ţineţi în
atenţie toate senzaţiile – corporale, auditive, vizuale, acestea pulsând
şi devenind mai puternice în timpul inspiraţiei, slăbind din intensitate
în timpul expiraţiei. Aflaţi-vă în această stare de confort câteva
minute. Mai apoi urmaţi instrucţiunea de activare.

259
Aşadar, după ce diminuăm din intensitatea trăirilor, înlăturăm
pulsiunile violente, agresive cu care se confruntă abuzatorul 91, se
poate parcurge cea de a doua şi a treia etapă, prin utilizarea
metodelor cognitiv-comportamentale modificând cadrul cognitiv, iar
prin aplicarea metodelor TSDAS influenţând şi schimbând modul de
soluţionare a situaţiilor dificile, deci comportamentele.
Aplicarea metodelor şi tehnicilor propuse mai sus corespunde
principiului lui Perseu în luptă cu Meduza Gorgona: se lucrează cu
agresivitatea şi pulsiunile violente prin prelucrarea acestora indirectă,
înlăturarea manifestărilor lor în corp, în somă. Dar nu face să uităm,
că în reabilitarea abuzatorilor această activitate constituie doar un
început, o primă etapă.

B. Psihoterapia în grup a abuzatorilor familiali:

generalităţi

Factori ai creşterii personale în grupul psihologic

Grupul psihologic este un mediu favorabil pentru rezolvarea
problemelor sociale. Însăşi omul este o fiinţă socială‚ iar viaţa lui
este ghidată de motivele afilierii. Se manifestă un fenomen curios: în
viaţa de toate zilele omul se află permanent în comunitate‚ într-un
mediu social‚ dar acesta nu-i satisface trebuinţa de afiliere.
Cotidianul problematic‚ ritmul sporit al evenimentelor
sociale‚ dificultăţile de comunicare cu alţii îi fac pe unii oameni să se
simtă solitari între semeni. Grupul social – colectivul de
muncă‚ familia‚ întrunirile în conformitate cu interesele‚ hobby-urile
– la fel nu poate întotdeauna rezolva adecvat trebuinţele de
afiliere‚ implicând şi alte mecanisme psihosociale: conformismul
intragrupal‚ obedienţa‚ persuasiunea etc. În asemenea
condiţii‚ anume grupul psihologic‚ creat în conformitate cu anumite
principii‚ ghidat în activitate de norme şi reguli speciale‚ orientat
spre respectarea drepturilor fiecărui participant‚ poate deveni un
mediu oportun rezolvării unui şir de dificultăţi şi formării unui mod
91
În cadrul primei etape a reabilitării victimei în acest scop este utilizată Mişcarea
Ochilor de Desensibilizare şi Reprocesare.
260
eficient de organizare a relaţiilor cu altul. Abilităţile cultivate în
cadrul şedinţelor grupului sunt transferate mai apoi în contextul
social‚ ajutându-i omului să-şi organizeze eficient viaţa.
Practica consilierii în grup demonstrează că în cadrul şedinţelor se
manifestă un şir de factori‚ care asigură creşterea personală a
participanţilor şi însuşirea unor abilităţi noi‚ care ulterior pot servi
dezvoltării continuă.
Calitatea de membru al grupului. Participarea la dezbaterea
colectivă a unor probleme individuale dezvoltă conştiinţa de
caracterul comun al unor probleme‚ iar susţinerea grupală – de
posibilitatea depăşirii lor. În viaţa de toate zilele aceste cunoştinţe şi
abilităţi ajută la rezolvarea situaţiilor complicate‚ la menţinerea unei
stări de spirit favorabile depăşirii şi înlăturării conflictelor de diversă
natură.
Atmosfera de susţinere afectivă. Climatul de încredere‚ ascultarea
comprehensivă‚ interesul sincer faţă de problemele personale a
membrilor grupului şi a moderatorului înlătură tensiunea
internă‚ slăbeşte acţiunea mecanismelor de apărare‚ contribuind la
schimbarea calitativă a autoevaluării‚ la dezvoltarea respectului de
sine şi a încrederii în potenţele individuale. Deoarece grupul susţine
manifestările sincere‚ are lor o diminuare a tensiunii afective şi o
orientare spre revizuirea problemelor personale şi reducerea
importanţei acestora.
Posibilitatea conexiunii inverse. În grup persoana primeşte prin
diverse canale informaţie despre sine‚ deţine posibilitatea de a
contacta permanent şi intensiv “oglinda social㔂 iar atmosfera de
grup asigură a prelucrare constructivă a noilor cunoştinţe. Astfel‚ se
instituie un mod nou favorabil de control al metapercepţiilor de sine‚
Tehnicile şi metodele interactive. Metodele interactive se prezintă
ca modele ale unor situaţii reale. Totodată‚ intensitatea procesului
este mult mai mare‚ decât în cotidianul social‚ învăţarea decurgând
mai rapid‚ mai eficient. Modul de implicare a acestor metode
motivează selectarea unor modele personale eficiente de reacţie la

261
stimulii din exterior‚ care mai apoi devin forme comportamentale
utilizate în situaţiile sociale.
Posibilitatea observării. Fiecare participant nu numai că-şi
evaluează posibilităţile personale‚ dar observă alte modele de
comportament‚ reacţii‚ experienţe. Astfel‚ în grup are loc atât
conştientizarea propriilor experienţe‚ cât şi completarea lor cu noi
observaţii‚ cunoştinţe.
Scopurile consilierii psihologice în grup
Consilierea în grup este un mod eficient de activitate în vederea
realizării scopurilor individuale‚ a creşterii personale şi eliberării de
confuziile şi tensiunile interne. Posibilităţile consilierii în grup pot fi
relativ rezumate la patru scopuri‚ din care rezultă tematica cea mai
frecventă a şedinţelor: a) comunicare şi relaţii interpersonale; b)
rezolvarea de probleme şi luarea de decizii; c) ameliorarea stării
psihosomatice şi menţinerea unui mod sănătos de viaţă; d)
dezvoltarea identităţii personale şi stabilirea perspectivelor în
conformitate cu oportunitatea.
În grup se reconstituie un segment al vieţii reale sociale‚ scopurile
rezolvându-se prin realizarea comparării cu alţii şi informării despre
modurile în care sunt înlăturate diverse dileme. Atmosfera de
susţinere‚ contactul empatic‚ coeziunea grupală realizează raporturi
care servesc drept “oglindă socială”. Grupul asigură terenul de
experimentare a unor moduri de conduită în diverse situaţii‚ care se
transformă în modele ce pot deservi viaţa în realitatea socială.
În calitate de sursă a învăţării sunt întrebuinţate tehnicile analizei
proceselor actuale de grup. Grupul psihologic este pus în condiţii de
a acţiona‚ fiind orientat spre analiza propriilor
acţiuni‚ comportamente‚ decizii. În procesul şedinţelor se instituie
moduri noi de comportament individual şi colectiv‚ noi norme de
grup şi forme de interacţiune. Astfel‚ prin moderare reuşită sunt
elaborate valori‚ pe care grupul psihologic le promovează şedinţă cu
şedinţă.

262
În tratările teoretice ale scopurilor pe care le realizează consilierea în
grup se afirmă că scopurile şi obiectivele generale sunt stabilite în
conformitate cu tematica şedinţelor şi componenţa grupului. Într-un
grup psihoterapeutic scopul principal constă în instituirea unei stări
de favorabilitate psihică a clientului. În grupele de creştere personală
se realizează scopul ameliorării şi dezvoltării afectivităţii
participanţilor. Obiectivele dezvoltării competenţelor interpersonale
sunt realizate în T-grup.
Scopurile generale pe care le rezolvă consilierea psihologică în grup
sunt determinate de participanţi şi prezintă‚ în conformitate cu opinia
lui Gerald Corey:
 însuşirea capacităţii de încredere în sine şi în alţii;
 realizarea autocunoaşterii şi dezvoltarea sentimentului de
unicitate personală;
 conştientizarea asemănării necesităţilor şi problemelor personale
cu cele ale membrilor grupului şi afirmarea sentimentului
universalismului problemelor umane;
 perfecţionarea aptitudinilor de autoacceptare‚ autoapreciere şi
încredere în propriile capacităţi‚ formarea unei alte imagini de
sine;
 descoperirea unor moduri alternative de rezolvare a dilemelor
personale şi a conflictului intern;
 dezvoltarea abilităţilor de autoconştientizare‚ a stărilor de
autonomie şi responsabilitate personală de conduitele în raport cu
sine şi cu alţii;
 învăţarea posibilităţilor alegerii şi a modurilor de decizie
raţională;
 întocmirea planului de apreciere a propriilor comportamente şi
dezvoltarea capacităţilor de urmare a lui;
 adaptarea socială şi perfecţionarea capacităţii de confruntare
onestă şi deschisă a problemelor din cotidian;
263
 cultivarea deprinderilor de tratare comprehensivă şi empatică a
necesităţilor şi trăirilor altuia;
 refuzul de a se conforma aşteptărilor altuia în detrimentul
propriilor interese şi trebuinţe‚ dezvoltarea sentimentului
independenţei în decizii şi comportamente;
 descoperirea propriului sistem de valori şi a deciziilor de
transformare a lor în conformitate cu oportunităţile personale.
Cum s-a menţionat anterior‚ este foarte important ca însăşi
participanţii să determine scopurile întrunirilor‚ ajustându-le la
aşteptările personale. Chiar în primele şedinţe moderatorul urmează
să realizeze activităţi de diagnostic al aşteptărilor şi scopurilor
individuale‚ stabilind obiectivele grupului în conformitate cu acestea.
Realizarea scopurilor are loc în instituirea unor reguli ale activităţii şi
norme specifice fiecărui grup. De regulă‚ normele se instituie
începând cu prima şedinţă‚ completându-se pe parcurs şi asigurând
dezvoltarea coeziunii grupale‚ echilibrul psihologic‚ atmosfera de
securitate şi încredere.
Deşi grupul psihologic într-o oarecare măsură prezintă o formă a
celui social‚ totuşi cadrul lui normativ este diferit de normativitatea
general-socială. Mai mult ca atât‚ unele reguli şi norme sunt
diametral opuse celor sociale. Dacă în contextul social comentarea
comportamentului unei persoane sau expunerea stărilor afective
provocate de anumite acţiuni poate servi drept pretext al judecării şi
inacceptării‚ în grupul psihologic aceste comportamente sunt
susţinute şi gratificate. Astfel‚ în grupele psihologice se afirmă
norme care stimulează mult mai activ apropierea
interpersonală‚ decât în cadrul social.
Cu toate acestea‚ moderatorul are obligaţia de a monitoriza procesul
instituirii normelor grupale‚ pentru a nu accelera sau încetini
dinamica normalizării – a formării contextului normativ. Deşi
moderatorul deţine un rol şi statut deosebit‚ este inacceptabilă
presiunea lui în vederea conformării aşteptărilor participanţilor la
obiectivele elaborate prealabil. Iată de ce scopurile iniţiale pot
264
suporta modificări şi completări pe parcurs‚ servind obiectivului de
bază al consilierii psihologice în grup – creşterii personale şi
dezvoltării abilităţilor sociale a participanţilor. Indiferent de
parametrii‚ tematica‚ componenţa sau menirea grupului‚ acest scop
ghidează activitatea moderatorului şi serveşte drept bază pentru
stabilirea unor obiective particulare. În conformitate cu scopul dat
acţionează şi mecanismele de realizare a obiectivelor grupului.
Mecanisme şi procese de realizare a scopurilor
În scopul descrierii acestor mecanisme‚ mai puţin cunoscute de cei
care practică consilierea psihologică în grup‚ vom utiliza opiniile lui
Klaus Vopel – psiholog renumit prin elaborările teoretice şi empirice
din domeniu.
Cunoaşterea şi posedarea abilităţilor de identificare a mecanismelor
şi proceselor care au loc în grupul psihologic permite moderatorului
o stabilire oportună a tehnicilor şi metodelor interactive‚ potrivite
aşteptărilor participanţilor şi scopurilor grupale‚ realizarea
atmosferei de coeziune‚ sinceritate şi dezvoltare‚ respectarea
regulilor şi drepturilor clienţilor‚ aprecierea propriilor acţiuni.
Urmărind schema propusă de Klaus Vopel‚ vom descrie aceste
mecanisme şi procese‚ completându-le cu exemple din practica
personală.
Identificarea stărilor afective. Cercetătorul citat mai sus
menţionează că majoritatea oamenilor nu sunt capabili să-şi
identifice trăirile şi sentimentele‚ astfel confruntându-se cu dificultăţi
de adaptare socială şi conflicte intrapersonale. În practica consilierii
psihologice s-au încetăţenit ideile‚ expuse de Carl Rogers în anii 60
ai secolului XX‚ care afirmă că perceperea adecvată a realităţii
afective este mai importantă decât această realitate în sine. Concepţia
de sine se prezintă ca un produs al trăirilor
experienţiale‚ identificarea şi înţelegerea cărora contribuie la
adaptare psihologică‚ sporire a toleranţei la frustrare‚ diminuarea
stărilor de alarmă.

265
Atmosfera de susţinere a manifestărilor afective‚ instituită în grupul
psihologic‚ contribuie la învăţarea modului de identificare a trăirilor
şi sentimentelor proprii şi ale altuia‚ de respectare şi acceptare a lor.
Pentru realizarea unui climat favorabil acestor manifestări
moderatorul recurge la metode şi tehnici‚ preluate din mai multe
psihoterapii‚ cu deosebire dând prioritate celor rogersiene‚ gestalt
terapeutice‚ raţional-emotive. Se prezintă ca oportune manifestarea
empatiei‚ ascultarea activă cu urmărirea paternelor afective ale
participanţilor‚ analiza stărilor şi percepţiei acestora etc.
Spontaneitatea. Există mai multe opinii‚ în cât priveşte rolul
capacităţii de manifestare spontană a trăirilor şi sentimentelor în
dezvoltarea personalităţii. În activitatea grupurilor psihologice se
pune accent atât pe exprimarea sentimentelor pozitive de susţinere a
altor participanţi‚ cât şi pe crearea unei atmosfere‚ în care fiecare din
participanţi îşi poate manifesta spontan şi liber trăirile‚ cu deosebire
cele cu o intensitate sporită. Klaus Vopel susţine ideea importanţei
acestui mecanism‚ cu toate că menţionează şi alte două
mecanisme‚ care pot contribui la dezvoltarea personală a
participanţilor: conştientizarea şi înţelegerea propriilor trăiri şi
sentimente – componente cognitive ale manifestării spontane.
În conformitate cu orientarea psihoterapeutică‚ împărtăşită de
moderatorul trainingului‚ pot fi utilizate diverse metode de stimulare
a manifestării trăirilor şi sentimentelor‚ regulile grupului psihologic
prevăzând asemenea momente în cadrul şedinţelor. În diverse surse
sunt ilustrate exerciţii şi tehnici‚ care prezintă moduri de exprimare a
atitudinilor faţă de activitatea grupului şi a participanţilor la training‚
faţă de propria implicare‚ schimbările ce intervin etc. În planurile
detaliate ale şedinţelor‚ desfăşurate în alte compartimente ale acestei
lucrări‚ sunt descrise exerciţii de asemenea natură‚ având menire
diversă: de consolidare a coeziunii grupului şi de diagnostic al
proceselor grupale curente‚ de identificare a unor capacităţi şi
stări‚ de apreciere a participării personale şi de feed-back etc.
Trăirea sentimentului de asemănare şi apropiere cu alţi membri
ai grupului. Sentimentul de apartenenţă la grup‚ de afiliere prezintă
266
o experienţă afectivă pozitivă‚ care frecvent nu este satisfăcut în
cotidian. Prin dezvoltarea coeziunii grupului‚ instituirea şi
menţinerea unor reguli şi norme grupale pozitive are loc implicarea
acestui mecanism în activităţile de schimbare‚ de perfecţionare a
abilităţilor în conformitate cu scopurile şedinţelor. Similaritatea
situaţiilor dificile şi a poziţiilor contribuie la dezvoltarea acestui
sentiment. Prin observarea comportamentelor altor participanţi chiar
participanţii mai puţin activi parcurg procesul schimbării personale.
Sinceritatea. În calitate de proces şi mecanism al schimbărilor
individuale şi grupale‚ sinceritatea se prezintă ca un instrument
eficient şi apreciat pozitiv de către participanţi. Totodată‚ sinceritatea
manifestărilor şi exprimării este‚ de regulă‚ unul din scopurile
trainingului psihologic. În primul rând‚ deoarece fiecare participant
ce-şi doreşte o schimbare pozitivă‚ intenţionează să capete susţinerea
celorlalţi membri ai grupului şi să-şi observe comportamentul în
“oglinda” socială pe care aceştia o pot oferi. În cel de-al
doilea‚ comunicarea sinceră şi constructivă facilitează procesul
cunoaşterii de sine. În cel de-al treilea‚ sinceritatea este o condiţie a
consolidării grupului.
Totuşi‚ cu toate că acest mecanism prezintă importanţă‚ utilizarea lui
precoce‚ în condiţiile când grupul nu este pregătit de susţinerea
afectivă a membrilor‚ poate cauza prejudicii‚ deveni sursă a
conflictelor latente şi chiar manifeste. Moderatorul urmează să
respecte şi drepturile participanţilor‚ oferindu-le condiţii de
sinceritate‚ dar fără a insista în manifestarea acesteia.
Aceleaşi prescripţii trebuie să fie cunoscute bine de moderator şi în
utilizarea feed-back-ului. Conexiunea inversă se prezintă oportună în
cazul când participanţii acceptă opiniile sincere ale altor membri ai
grupului. Cu toate că exprimarea sinceră este frustrantă atât pentru
cei care recurg la ea‚ cât şi pentru cei ce devin obiectul acesteia‚ în
condiţiile coeziunii grupului şi a instituirii unei atmosfere
constructive acest procedeu are un rol pozitiv.
Utilizarea posibilităţilor informative. De regulă‚ trainingul‚ grupul
psihologic sau psihoterapeutic se prezintă nu numai ca un mediu de
267
formare‚ dar şi ca o posibilitate de informare. Astfel‚ în cadrul
şedinţelor are loc atât cunoaşterea esenţei relaţiilor
interpersonale‚ cât şi dezvoltarea abilităţilor de menţinere a unor
raporturi pozitive constructive cu alţii; informarea şi formarea unor
comportamente favorabile; dezvoltarea cunoştinţelor şi a
capacităţilor de reacţionare adecvată emoţională la evenimentele
vieţii. Mecanismul dezvoltării cognitive se prezintă ca un mod de
sporire a eficienţei consilierii în grup. În scopul utilizării eficiente a
acestuia‚ moderatorul urmează să ţină cont de scopurile individuale
şi colective ale participanţilor.
Ajutorul reciproc. Implicarea acestui mecanism este mutual
avantajoasă: acordarea de ajutor dezvoltă noi abilităţi sociale şi
contribuie la afirmarea unei alte autoaprecieri‚ primirea lui – la
satisfacerea trebuinţei de afiliere socială.
Posibilitatea experimentării. Elementul experienţial oferă
posibilitatea dezvoltării unor conduite noi‚ care ulterior vor fi
utilizate de participanţi în viaţa socială.
Comportamentul empatic al moderatorului. Despre anumite
calităţi ale consilierului‚ care acţionează în calitate de mecanism al
realizării scopurilor trainingului sau grupului psihoterapeutic‚ se
vorbeşte în compartimentul următor. În contextul dat menţionăm
rolul de susţinere a manifestărilor şi schimbărilor pozitive‚ care este
important pentru participanţi‚ încurajându-i şi stimulându-le
activitatea.
Etape ale consilierii în grup
Prima etapă – afirmarea orientării generale a grupului
Tehnicile şi exerciţiile‚ utilizate la primele şedinţe ale grupului
psihologic‚ au drept scop instituirea unei atmosfere de încredere
reciprocă şi colaborare. Scopul este determinat de particularităţile
primei etape‚ de funcţiile consultantului şi ale membrilor grupului.
Particularităţile primei etape a trainingului (grupului psihologic)

268
Participanţii sunt predispuşi să cunoască atmosfera generală‚ să facă
cunoştinţă cu ceilalţi membri ai grupului‚ să afle scopurile training-
ului‚ să-şi formeze o strategie aparte în raport cu activitatea în cadrul
grupului.
Are loc instituirea unor norme grupale‚ dar până la moment
participanţii se află în aşteptare – nu se manifestă activ‚ evită riscul
de a se implica prea mult în activităţi‚ controlează dacă grupul
asigură confidenţialitate.
Problema principală constă în formarea unei atmosfere de încredere
mutuală.
Încă nu s-au desemnat liderii din cadrul grupului‚ de aceea
moderatorul este nevoit să-şi asume mai multe funcţii şi iniţiativă.
Se formează primele deprinderi de lucru în grup‚ se consolidează
grupul‚ sunt însuşite principiile activităţii: stima faţă de
ceilalţi‚ acceptarea‚ grija‚ responsabilitatea‚ empatia – adică toate
părţile componente ale încrederii mutuale. Apar primele manifestări
de coeziune.
Funcţiile membrilor grupului şi posibilitatea unor dificultăţi
Participare activă la consolidarea grupului şi instituirea atmosferei de
respect şi încredere reciprocă.
Învăţarea modurilor de exprimare a gândurilor‚ sentimentelor‚ mai
ales cu referinţă la procesele de grup.
Însuşirea capacităţilor de exprimare adecvată a tuturor trăirilor.
Deschiderea şi sinceritatea în raport cu membrii grupului.
Participarea la procesul de instituire a normelor grupului.
Stabilirea scopurilor personale în raport cu participarea la şedinţele
trainingului.
Stabilirea raportului dintre scopurile personale şi cele grupale.
Însuşirea modurilor de menţinere a interacţiunilor în cadrul grupului.

269
Dificultăţi. Pasivitate‚ lipsă de interes. Neîncredere. Reprezentări
greşite despre participarea personală la activităţile realizate în
grup. Tendinţe de a oferi altuia sfaturi‚ consultaţii‚ de a aprecia
şi a interpreta comportamentele membrilor grupului.
Funcţiile moderatorului
Promovarea principiilor şi modurilor de participare la activităţile
realizate în cadrul grupului‚ a orientării spre productivitate şi
rezultate înalte.
Formularea regulilor şi normelor grupale.
Demonstrarea unui comportament de susţinere‚ aprobare.
Ascultarea activă pe parcursul şedinţelor.
Asumarea responsabilităţii de calitatea şi cursul proceselor grupale.
Acordarea ajutorului în determinarea scopurilor individuale şi de
grup.
Structurarea timpului‚ selectarea reuşită a tehnicilor şi exerciţiilor.
Susţinerea eforturilor de integrare în grup‚ de dezvoltare a atmosferei
de încredere şi colaborare‚ de sinceritate şi de respect reciproc între
membrii grupului.
Promovarea unor modele ale relaţiilor şi comunicării interpersonale
eficiente.
Acceptarea doleanţelor şi solicitărilor grupului.
A doua etapă – de cunoaştere reciprocă‚ cu manifestarea unor
confruntări şi conflicte
Deoarece pe parcursul primei etape participanţii s-au cunoscut în
linii generale‚ au stabilit obiectivele trainingului‚ s-au pătruns de
atmosfera de securitate pe care o oferă grupul psihologic‚ fiecare
începe din ce în ce mai mult să-şi conştientizeze scopurile personale.
Astfel‚ se instituie relaţii critice‚ uneori chiar marcate de agresivitate
faţă de moderator şi ceilalţi participanţi.

270
Particularităţile etapei a doua
Încă nu sunt pe deplin conştientizate scopurile individuale‚ astfel
prezentându-se ca fiind confuze şi obiectivele grupale.
Se încearcă o definire a liderilor grupului.
Nu s-a instituit o structură certă a rolurilor şi statusurilor membrilor
grupului.
Primele schimbări provoacă nerăbdare şi dorinţă de a intensifica
tempoul activităţilor‚ pentru a căpăta succese evidente.
Se încearcă încadrarea în cadrul solicitărilor regulilor
grupale‚ fiecare încălcare provocând proteste.
Funcţiile membrilor grupului şi posibilitatea unor dificultăţi
Intensificarea criticii altor participanţi‚ uneori de pe poziţii lipsite de
constructivism.
Stabilirea statutului şi rolului personal în grup de către fiecare
participant.
Aprobarea unor modele personale de comportament în cadrul
şedinţelor.
Insistarea în ajustarea scopurilor grupale la cele
personale‚ individuale.
Nerăbdare în efectuarea tehnicilor‚ exerciţiilor‚ exprimarea
nedumeririi cu referinţă la conţinutul şi oportunitatea lor.
Căutarea partenerilor şi încercarea de grupare cu cineva.
Dificultăţi. Confruntare‚ uneori chiar de pe poziţii agresive.
Rivalitate. Critică neîntemeiată. Tendinţe de a nega
oportunitatea unui sau altui exerciţiu‚ de a pune în discuţie
personalitatea participanţilor.
Funcţiile moderatorului
Control asupra respectării regulilor grupale.

271
Implicarea participanţilor în activităţi de ajustare a scopurilor
individuale la cele grupale.
Susţinere şi aprobare a participării constructive.
Tact şi empatie în raport cu fiecare participant.
Delegarea unor responsabilităţii de calitatea şi cursul proceselor
grupale persoanelor‚ care se afirmă ca lideri.
Structurarea timpului‚ selectarea reuşită a tehnicilor şi exerciţiilor.
Utilizarea tehnicilor‚ metodelor‚ jocurilor‚ care implică subgrupuri şi
formarea echipelor cu componenţă flexibilă.
Realizarea unor tehnici şi metode de dezvoltare a capacităţilor de
ascultare comprehensivă‚ de comportamente tolerante‚ non-violente.
Promovarea discutării colective a rezultatelor şedinţelor şi a planului
acestora.
A treia etapă – de acord şi colaborare‚ dezvoltare personală
În condiţiile elaborării unor orientări comune‚ a dezvoltării
sentimentului de apartenenţă la grup şi încrederii în confidenţialitatea
participanţilor în grup se instituie atmosfera de sinceritate‚ ajutor
reciproc şi dezvoltare.
Particularităţile etapei
Participanţii împărtăşesc sentimentul de apartenenţă la grup.
Fiecare participant este încrezut în atmosfera de
confidenţialitate‚ respect mutual.
Membrii grupului dau dovadă de sinceritate.
Sunt respectate interesele fiecărui participant.
Se instituie norme şi valori grupale.
Trebuinţele personale sunt integrate în structura doleanţelor grupului
Funcţiile membrilor grupului

272
Înlăturarea sentimentului de concurenţă şi înlocuirea acestuia cu cel
de respect mutual.
Intensificarea colaborării.
Elaborarea normelor şi valorilor grupului.
Respectarea unor standarde comportamentale‚ stabilite prin acordul
tacit al participanţilor.
Stabilirea certă a structurii statusurilor‚ rolurilor şi funcţiilor
participanţilor.
Susţinerea reciprocă în creşterea personală.
Dificultăţi. Uneori armonia în relaţii poate fi falsă‚ de fapt
manifestându-se chiar pasivitate din partea unor participanţi.
Activităţile pot provoca reacţii formale‚ lipsite de rezultate. Nu
se reuşeşte echilibrarea armonioasă a autonomiei‚ libertăţii şi
normativităţii‚ astfel diminuându-se creativitatea personală şi
grupală.
Funcţiile moderatorului
Stimularea participării active.
Aprofundarea în conţinutul proceselor‚ modificarea tehnicilor în
conformitate cu oportunitatea.
Susţinerea şi aprobarea participării constructive.
Reevaluarea scopurilor la un alt nivel al dezvoltării grupului.
Orientarea spre cele mai constructive opinii şi modele de conduită în
cadrul grupului.
Structurarea timpului‚ selectarea reuşită a tehnicilor şi exerciţiilor.
Delegarea unor funcţii grupului sau unor participanţi.
Evitarea organizării tehnocrate a şedinţelor.
Accent pe creativitatea membrilor grupului‚ pe implicarea lor
personală‚ activă.

273
A patra etapă – faza terminală
Obiectivul central al grupului psihologic s-a epuizat. Şedinţele devin
din ce în ce mai lipsite de constructivitate. Dar conştientizarea
finalului poate provoca anumite stări afective negative – unii
participanţi nu-şi doresc despărţirea de grup.
Particularităţile etapei
Discuţiile în grup depăşesc cadrul scopurilor şi obiectivului central.
Se dă dovadă de interes faţă de anumite aspecte ale vieţii
participanţilor‚ moderatorului‚ care nu ţin de conţinutul activităţilor.
Participanţii tot mai frecvent pomenesc de realizările pe care le au în
afara grupului psihologic.
Analiza scopurilor personale denotă o realizare a lor.
Funcţiile membrilor grupului
Încercarea unui sentiment de saturaţie‚ de rând cu lipsa dorinţei de a
înceta activitatea grupului psihologic.
Conştientizarea unor capacităţi sociale noi.
Dificultăţi. Se poate manifesta un sentiment dificil de
despărţire‚ lipsa dorinţei de a curma activităţile în cadrul
grupului psihologic. În condiţiile când faza terminală nu este
realizată‚ confruntaţi cu experienţa reală participanţii vor
ignora experienţele asimilate în timpul activităţilor grupului
psihologic.
Funcţiile moderatorului
Promovarea unor metode de evaluare‚ sistematizare şi conştientizare
a experienţelor sociale noi.
Organizarea unor activităţi de transferare a experienţelor asimilate în
cadrul şedinţelor în contextul social al participanţilor.
Totalizarea şi aprecierea rezultatelor trainingului.
Tehnici şi metode ale consilierii în grup
274
Metode şi proceduri de diagnostic. Pot fi utilizate în diverse
scopuri: selectarea participanţilor‚ realizarea unei informări despre
calitatea schimbării‚ efectuarea feed-back-ului‚ controlul eficienţei
procedurilor‚ evaluarea calităţii coeziunii grupale etc. În acest scop
sunt folosite diverse metode şi tehnici‚ recomandate de autorii
diferitor terapii‚ cum ar fi‚ de exemplu‚ analiza tranzacţională‚ sau
grupajul de exerciţii‚ recomandate în vederea cercetării situaţiei
grupale de Klaus W. Vopel.
Exerciţii de psihogimnastică. Pot fi implicate în realizarea mai
multor scopuri: de elaborare a unor modele de comportament; de
dezvoltare a abilităţilor cognitive‚ afective‚ volitive‚ acţionale etc.;
de conştientizare a unor situaţii‚ schimbări‚ dorinţe; de descărcare
afectivă.
Jocul de rol. În linii mari‚ metoda dată constă în jucarea unor roluri
de către participanţi. Prin intermediul acestei metode pot fi atinse
mai multe scopuri: înlăturarea mecanismelor de apărare şi depăşirea
rezistenţelor; conştientizarea unor experienţe şi cunoştinţe personale
ignorate; exprimarea afectivă liberă‚ autentică; exersarea unor
modele de comportament; transferul unor comportamente din cadrul
grupului psihologic în situaţia socială reală etc. O formă specifică a
jocului de rol este drama psihologică‚ care presupune derularea
jocului într-o formă mai complexă‚ realizată după modelul unei
situaţii reale.
Debriefing. Mod de conştientizare prin analiză a noilor cunoştinţe şi
abilităţi prin intermediul discuţiilor în grup‚ instituirea atitudinilor
faţă de acestea. Prin realizarea acestei metode se urmăresc scopurile:
“ieşirii” din rol sau situaţie; analizei rezultatelor; comparării
realizărilor; dezvoltării capacităţilor de autoanaliză şi autoobservare;
înlăturării stărilor afective puternice; pregătirii de activităţile
ulterioare etc.
Brain-storming. Metoda dată stimulează discuţia în grup a unor
situaţii mai dificile. Funcţia de bază – generarea unor idei noi. În
condiţiile respectării stricte a regulilor sunt notate toate ideile‚ care
mai apoi sunt discutate‚ grupate în conformitate cu particularităţile
275
contextului‚ selectate cele mai oportune. Regulile brain-storming-
ului: Non-evaluare‚ non-apreciere‚ non-critică‚ egalitate‚ autonomie
în exprimarea ideilor‚ asociaţii libere‚ înscrierea tuturor ideilor.
Desenul. Prin desen participanţii proiectează anumite
stări‚ dorinţe‚ cogniţii‚ probleme etc. Poate fi utilizat în mai multe
forme: în cadrul unor exerciţii ca probă suplimentară; tematic;
individual sau în grup etc. Discutarea desenelor urmăreşte un anumit
scop formativ‚ diagnostic‚ psihoterapeutic sau de altă natură.
Tehnici de relaxare. Se folosesc în scopul rezolvării unor probleme‚
legate de afectivitate‚ atenţie‚ trăire a experienţelor trecute sau
elaborare a altor noi etc. Unele exerciţii de relaxare preced alte
tehnici sau se utilizează cu scopul realizării activităţilor de diversă
natură.
Tema pentru acasă. Are menirea consolidării cunoştinţelor şi
abilităţilor‚ căpătate în timpul şedinţelor. În condiţiile trainingului de
formare-informare poate conţine lectura unor texte. De regulă‚ se
stabileşte în conformitate cu orientarea psihoterapeutică‚ utilizată în
proiectarea trainingului în calitate de bază metodologică.
Principii teoretice ale consilierii psihologice în grup
Orientarea umanistă. Se bazează pe principiul unicităţii experienţei
individului uman şi a capacităţii lui de rezolvare a problemelor
personale‚ de creştere personală şi autoactualizare. Particularitatea
esenţială – utilizarea metodelor nedirective‚ care stimulează
activismul şi autonomia participanţilor. Instituirea unei atmosfere de
încredere mutuală‚ sinceritate‚ securitate provoacă stări afective
pozitive‚ creează condiţii de manifestare autentică a stărilor afective
şi cunoaştere profundă de sine. Grupele de întâlnire se conduc de
metodologia umanistă‚ în cadrul şedinţelor elaborând moduri de
comportament şi reacţii afective‚ care sunt mai apoi transpuse în
experienţa socială reală.
Orientarea gestaltterapeutică. La fel precum orientarea umanistă
se orientează spre analiza stărilor afective‚ prin cunoaşterea mai
profundă a propriilor necesităţi conducând spre autoorganizare şi
276
formare a unor modele finisate ale percepţiei stimulilor şi
experienţelor. În cadrul analizelor totul se centrează pe trăirile “aici
şi acum”. Prin amplificarea câmpului de conştientizare‚ participanţii
se autocunosc‚ îşi actualizează experienţele‚ îşi asumă
responsabilităţi personale de procesul perfecţionării sinelui.
Psihodrama. Participanţii se implică în jucarea rolurilor şi
modelarea situaţiilor ce prezintă importanţă în viaţa lor. Se realizează
modificarea atitudinilor şi directivelor la diverse nivele: cognitiv –
prin sugestie‚ convingere şi acceptare; afectiv – prin
trăirea‚ actualizarea unor stări; comportamental – elaborarea unor
conduite noi‚ renunţarea la stereotipul comportamental nepotrivit.
Analiza tranzacţională. Tehnicile şi metodele conduc succesiv de
la identificarea stărilor eului şi a modurilor de interacţiune cu
alţii‚ spre analiza jocurilor şi scenariilor. Sunt scoase în evidenţă
modelele distructive‚ non-OK‚ fiind înlocuite cu paterne şi moduri
de implicare în cadrul relaţional de pe poziţie OK – favorabilă‚ de
integrare armonioasă şi instituire a unor stări interne pozitive.
Orientarea behavioristă sau cognitiv-comportamentală. Se
manifestă în trening-urile de dezvoltare a capacităţilor vitale.
Experienţele sunt analizate şi modificate prin învăţarea unor modele
noi‚ favorabile. Modelarea unei reacţii noi în cadrul jocului de rol
sau al exerciţiului este susţinută şi aprobată de grup‚ iar în calitate de
temă pentru acasă se propune exersarea abilităţilor învăţate în
training într-o situaţie socială reală.
Aspecte etice ale consilierii în grup
Activitatea de consiliere în grup se conduce de principii etice.
Acordul şi informarea participanţilor. În etapa formării
grupului‚ participanţii sunt informaţi despre:
 scopurile‚ caracteristicile generale ale grupului‚ metodele şi
formele utilizate în cadrul şedinţelor;
 posibilităţile grupului de a satisface scopurile individuale ale
participantului;

277
 calificarea profesională şi experienţa psihologului-consultant‚ a
moderatorului;
 problemele financiare şi durata şedinţelor;
 posibilitatea unui risc psihologic;
 responsabilităţile‚ drepturile şi obligaţiile clientului şi
consilierului;
 condiţiile de încălcare a confidenţialităţii.
În cadrul şedinţelor participanţii sunt informaţi despre:
 reguli‚ drepturi‚ obligaţii‚ scopuri ale grupului;
 realizarea unor înregistrări video- sau audio-
‚ cercetări‚ observaţii etc.;
 modurile de realizare a intervenţiei psihoterapeutice sau
formativ-informative‚ posibilitatea unor consilieri
individuale‚ ajutorul acordat în transferarea cunoştinţelor şi
capacităţilor căpătate în cadrul grupului psihologic în viaţa
reală;
 respectarea confidenţialităţii.
Principiul confidenţialităţii presupune menţinerea informaţiei în
cadrul grupului. Acest principiu asigură încrederea participanţilor şi
atmosfera de sinceritate. Acordul cu referinţă la menţinerea
confidenţialităţii se capătă în cadrul unei discuţii colective‚ devenind
o normă a activităţii grupului.
Principiul respectării scopurilor grupului psihologic solicită
respectarea programului‚ construit în conformitate cu obiectivele
trainingului.
Un principiu important solicită aplicarea unor tehnici şi metode
maximal de constructive. Moderatorul urmează să se manifeste cât
mai adecvat funcţiilor sale‚ să insiste asupra respectării regulilor şi
normelor grupale‚ să curme orice acţiuni distructive sau conducând
spre umilirea persoanei.
Relaţiile personale dintre consultant şi client. În conformitate cu
solicitările codurilor deontologice ale asociaţiilor psihoterapeuţilor şi
consilierilor-psihologi‚ sunt interzise raporturile intime sau apropiate
278
dintre consultant şi client. Respectarea acestui principiu exclude
orice gen de exploatare sau supunere a conduitelor părţilor dorinţelor
altuia.
Respectarea particularităţilor culturale
(etnice‚ naţionale‚ confesionale etc.) ale comportamentului
clienţilor. Consilierul‚ moderatorul trebuie să întreprindă
eforturi‚ pentru ca valorile‚ normele şi modelele comportamentului
propriu‚ determinate de apartenenţa sa la o anumită cultură‚ să nu
influenţeze asupra atmosferei grupale. El trebuie să ţină cont de
specificul culturii membrilor grupului psihologic‚ să denote respect
în raport cu normele şi valorile pe care aceştia le împărtăşesc.
Principiul competenţei profesionale. Consilierea psihologică în
grup‚ conducerea trainingului presupune pregătire profesională
teoretică şi empirică. Această pregătire include asimilarea
cunoştinţelor teoretico-conceptuale‚ participarea în calitate de
membru la şedinţe‚ realizarea psihoterapiei cu un specialist în
domeniu‚ activitatea sub supervizarea unui profesionist în domeniu.

C. Modelul Duluth - formă de consiliere în grup a

abuzatorilor familiali

Modelul Duluth92 a fost conceput şi pus în aplicare într-un orăşel mic

muncitoresc din Minnesota de Nord în 1980-1981. Organizatorii
acestui model au fost activistele din mişcarea femeilor care suportă
abuz în familie. Oraşul Duluth a fost selectat pentru aplicarea
modelului, ţinându-se cont de capacitatea agenţiilor de justiţie penală
şi civilă de a coordona acţiunile şi a acţiona cert şi corect în cazurile
de violenţă în familie. Abuzurile în familie au fost definite ca o
formă gravă a comportamentului antisocial, îndreptată împotriva
partenerului şi a altor membri ai familiei.
Grupul de iniţiativă a fost format din 11 agenţii, inclusiv poliţia,
oficiul şerifului, azilul pentru femeile care au suportat acte grave de
violenţă în familie, tribunalele penal şi civil, trei organizaţii
92
http://www.duluth-model.org/
279
preocupate de problemele sănătăţii mentale, serviciul de probaţiune,
organizaţia nou formată fiind denumită Proiectul de Intervenţie în
Cazurile de Violenţă Domestică (Domestic Abuse Intervention
Project (DAIP). Modelul Duluth s-a recomandat pozitiv, căpătând
renume şi devenind popular într-un şir de localităţi din SUA,
evoluând ca cel mai productiv model de combatere a violenţei în
familie.
Principalul scop al DAIP a fost să înlăture mentalitatea învechită,
instituind noi atitudini faţă de abuzatorii familiali, care urmează a fi
trataţi ca infractori, deci şi responsabili de acţiunile sale. Totodată
DAIP a afirmat că responsabilitatea de securitatea femeii în familie e
o chestiune publică, pe care urmează să o asigure serviciile sociale şi
în general comunitatea. O a treia preocupare a DAIP a constat în
elaborarea metodelor de prevenire şi combatere a violenţei în
familie, printre care în atenţie deosebită s-au aflat formele de
recuperare a abuzatorilor familiali.
Ultima preocupare a reieşit din situaţia reală cu care s-au confruntat
activiştii DAIP. Sporirea considerabilă a dosarelor şi a sentinţelor
penale nu prezenta o rezolvare benefică a problemei violenţei în
familie. A apărut o nouă preocupare, cea legată de reabilitarea
abuzatorilor şi reintegrarea lor social şi în familie. Un grup de
activiste ale mişcării de combatere a violenţei împotriva femeilor,
printre care Barbara Hart şi Susan Schechter de la Institutul
Liderismului Feminin, Joe Morse şi Miguel Gil de la Boston
EMERGE, s-au preocupat de conţinutul unui curriculum educaţional
consacrat combaterii violenţei în familie. În cadrul acestui
curriculum un rol deosebit s-a acordat programelor educaţionale
pentru bărbaţii-abuzatori.
Pe parcursul a mai aproape trei decenii DAIP a organizat programe
de consiliere pentru mii de bărbaţi. Trening-urile pentru bărbaţii-
abuzatori au devenit component de bază a Modelului Duluth.
Grupurile psihoterapeutice sunt organizate ca grupuri de
autosusţinere, de facilitare. Ideologia Modelului Duluth constă în

280
speranţa că bărbaţii care vor înţelege caracterul dăunător al acţiunilor
sale vor renunţa la abuz.
Dar efortul de organizare a educaţiei bărbaţilor-abuzatori nu are un
caracter neutru. Fiecare facilitator organizează activităţile în grup în
conformitate cu solicitările comunităţii, ale programului DAIP, cu
metodologia training-ului şi propria viziune asupra fenomenului,
urmărind scopul renunţării participanţilor la ideea dominării şi a
utilizării forţei în scop de asigurare a acesteia.
Programul de recuperare a abuzatorilor-bărbaţi a fost elaborat în
1984. În baza unui interviu cu femeile-victime ale violenţei în
familie, amplasate în azilul de la Duluth, a fost creat un model al
comportamentului bărbaţilor-abuzatori. Astfel a apărut modelul
renumit, cunoscut sub denumirea de “Roata puterii şi a controlului”
(Power and Control Wheel), care ilustrează caracterul ciclic al
acţiunilor şi geneza comportamentului abuziv. De fapt, aceste acţiuni
sunt caracteristice în raporturile dintre două părţi – dominatoare şi
dominată – raporturi cu caracter de discriminare rasistă,
confesională, naţională, sexistă etc. Concluzia dată conduce la ideea
despre socializarea comportamentului violent şi implantarea
modelului relaţiilor violente în familie, prin intermediul stereotipului
patriarhal cultural.
În debutul trainingului bărbaţii-participanţi capătă cunoştinţe privind
originea, formele, caracterul şi periculozitatea violenţei în familie.
Este asimilată filosofia programului93:
1) violenţa este o acţiune intenţionată;
2) violenţa în familie este un model comportamental orientat spre
controlul total al partenerului;
3) violenţa în familie este un model cultural împărtăşit de multe
popoare;
4) unii abuzatori pot să se schimbe, renunţând la modelul violenţei
în familie;

93
Dobash, R.E.; Dobash, R.P. Violence Against Wives: A Case Against the
Patriarchy. London: Open Books, 1980, p. 7.
281
5) există foarte multe alternative ale comportamentului violent în
familie.
Scopurile programului sunt subordonate acestei filosofii ale
comportamentului non-violent şi posibilităţii reabilitării persoanelor
care împărtăşesc modele abuzive şi dominante 94:
1) a învăţa participanţii să-şi asume responsabilitatea de acţiunile
violente;
2) a interesa participanţii de conţinutul psihoterapeutic al
programului;
3) a forma şi consolida în comportament mecanisme eficiente de
autocontrol al comportamentului şi de înlăturare şi profilaxie a
impulsiunilor violente de furie;
4) a forma aptitudini de comunicare tolerantă.
Principiile organizării activităţii în grupul psihoterapeutic 95:
1) grupul susţine fiecare efort al participanţilor de a se schimba şi de
a-şi forma abilităţi de monitorizare a comportamentelor;
2) în relaţiile dintre participanţi, dintre facilitator şi participanţi se
promovează şi se instituie principiul respectului reciproc faţă de
persoană şi opinia ei;
3) participanţii sunt pe deplin responsabil de comportamentul lor;
4) în şedinţele psihoterapeutice participanţii nu se vor afla în stare de
ebrietate sau de narcotizare;
5) în şedinţele psihoterapeutice nu se admite un limbaj
discriminatoriu şi sexist.
Sarcinile facilitatorului:
1) a modifica consecutiv viziunile şi opiniile cu referinţă la relaţiile
între genuri;
2) a pune chestiunea înţelegerii propriului comportament, asumării
responsabilităţilor şi recunoaşterii vinei;
3) a-i învăţa pe participanţi să-şi construiască relaţiile cu partenerul
în baza principiului egalităţii de genuri;

94
Pence, E.; Paymar, M. Education Groups For Men Who Batter: The Duluth
Model. New York: Springer Publishing, 1993.
95
Idem.
282
4) a le ajuta să-şi dezvoltă aptitudinile de „a observa”, „a înţelege”,
„a opri”, „a analiza” gândurile, trăirile şi comportamentul proprii;
5) a adresa întrebări şi a orienta discuţia spre recunoaşterea de către
participanţi a modurilor de comportament negativ cu partenerul şi
a-i conduce spre inacceptarea violenţei;
6) a consolida modificările pozitive.
Conţinutul programului.
1. Analiza gândurilor automate care conduc la reacţii violente,
accese de furie şi învăţarea metodelor de monitorizare a gândirii.
2. Asimilarea metodelor de rezolvare eficientă şi paşnică a
conflictelor.
3. Crearea scalei personale a furiei şi învăţarea metodelor de
autocontrol şi înlăturarea a supărării şi furiei.
4. Crearea abilităţilor sociale de comunicare şi relaţii interpersonale,
bazate pe stimă reciprocă şi respect al opiniilor partenerului.
5. Dezvoltarea asertivităţii, încrederii în sine.
6. Grupuri tematice de discutare a chestiunilor legate de gen,
violenţă în familie, drepturile şi obligaţiile persoanelor etc.
Metode şi tehnici
1. Metode de diagnostic psihologic.
2. Discuţia şi informarea tematică.
3. Analiza exemplelor şi modelarea comportamentelor eficiente.
4. Jocul de rol.
5. Feed-back.
6. Transpunerea cunoştinţelor şi abilităţilor formate în cadrul
trainingului în viaţa reală.
7. Tehnici terapeutice cognitiv-comportamentale.

283
Concluzii

Violenţa umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea

personală este ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite
circumstanţe: acasă sau în alte locuinţe, la şcoală, la locul de muncă,
în cursul desfăşurării unor evenimente sportive, pe stradă. O
clasificare generală ar urma distincţia între spaţiul privat şi cel public
– locuinţe şi spaţii publice – pe de o parte şi combinaţia acestora:
spaţiul public-privat ca spaţii comune în clădiri rezidenţiale. Violenţa
şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vieţii
oricărui individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii şi persoanele
vârstnice – sunt de obicei considerate drept ţinte predilecte ale
actelor de violenţă.
Comportamentul violent şi violenţa extremă în abuzul intim în
familie a fost ignorat până acum în criminologie, explicaţiile
violenţei intime tinzând a fi incluse în violenţă ca un fenomen mai
larg. Teoretizările recente, beneficiind de schimburile
interdisciplinare, au rafinat domeniul violenţei în familie,
considerând că natura şi conţinutul relaţiei între agresor şi victimă
trebuie să conducă la subtipologii pentru a înţelege mai bine
diferenţele între formele de violenţă interpersonală şi mecanismele
trecerii la actul violent. Teoriile mai tradiţionale ale violenţei în
familie, astfel ca teoria schimbului, dezorganizarea socială şi teoriile
subculturii, sunt astfel treptat adaptate la înţelegerea violenţei în
familie fie că ele sunt insuficient acurate sau complete. Dacă este
necesară pentru criminologie extinderea repertoriului de
comportamente criminale pentru a include criminalitatea intimităţii
interpersonale, sociologii şi psihologii sociali se întreabă, dacă nu se
reconsideră violenţa în familie în noi accepţiuni determinate de
schimbările sociale.
Violenţa în familie este cel mai delicat aspect al violenţei în general.
Violenţa în familie este un fenomen foarte răspândit, dar victimele
pot fi nu numai femeile, ci şi bărbaţii şi copiii, sau alte rude
apropiate. Întrucât violenţa în familie este inclusă în categoria mai
284
largă a violenţei împotriva persoanei şi recunoscând că victimizarea
predilectă este feminină, trebuie să luăm în consideraţie concepţia
profană despre violenţa împotriva femeilor, dar şi pe cea care
limitează cu insistenţă cadrul violenţei în familie la femeia-victimă.
Numai în aşa cheie pot fi selectate şi elaborate tehnologii eficiente de
asistenţă psihologică a cazurilor de violenţă în familie, ţinându-se
cont de faptul, că victima şi abuzatorul nu pot fi strict delmitaţi după
criteriile apartenenţei la sex, vârstă, pătură socială, calităţi
individuale etc. Fenomenul este mult mai complex, din care cauză nu
poate fi oferit un instrument de psihodiagnostic şi reabilitare
psihologică unilateral. Mai mult ca atât, în aceste activităţi se va ţine
cont de particularităţile cazului şi ale personalităţii celor implicaţi.
În speranţa că acest volum va contribui la ameliorarea activităţii
psihologice în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie,
dar şi fiind conştiente de limitele concepţiei oferite, vă solicităm
implicarea cât mai activă cu sugestii şi opinii, pentru a perfecţiona şi
edita lucrarea într-o formă mai amplă.
Totodată vă propunem activităţi de supervizare. Contactaţi-ne la:
Svetlana Rusnac – srusnac58@mail.ru; srusnac58@gmail.com
Victoria Gonţa – victoriago@rambler.ru
Svetlana Clivadă – svetlanaclivada@gmail.com

285
Bibliografie
Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii. Coord. G. Neamţu şi D. Stan.
Iaşi,: Polirom, 2005.
Ballenger, J.C.; Davidson, J.R.; Lecrubier, Y. şi al. Consensus
statement on posttraumatic stress disorder from the International
Consensus Group on Depression and Anxiety. In: Journal of Clinical
Psychiatry, 2000, p. 265-266.
Cîmpeanu, I. Victimizarea şi tehnicile specifice de asistenţă a
victimei. In: Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii. Coord. G. Neamţu
şi D. Stan. Iaşi,: Polirom, 2005, p. 92-94.
Cockburn, J. T.; Thomas, F. N.; Cockburn, O. J. Solution-focused
therapy and psychosocial adjustment to orthopedic rehabilitation in a
work hardening program. In: Journal of Occupational Rehabilitation,
1997, 7, p. 97-106.
Cojocaru, L. M. Atacul de panică din perspectiva integrativă a
conceptului corp-minte-spirit. In: http://www.consiliere-
psihoterapie.info/articole-psihoterapie/atacul-de-panic.php
Dafinoiu, I. Elemente de Psihoterapie Integrativă. Iaşi: Polirom,
2007.
Daniel, D. Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi:
Polirom, 2006.
Daniel, D. Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente. Iaşi:
Polirom, 2006.
De Shazer, S. Keys to solution in brief therapy. New York: Norton,
1985.
De Shazer, S. Clues: Investigating solutions in brief therapy. New
York: Norton, 1988.
De Shazer, S. Putting differences to work. New York: Norton, 1991.
De Shazer, S., Berg, I. K. “What works?”: Remarks on research
aspects of Solution-Focused Brief Therapy. In: Journal of Family
Therapy, 1997, 19, p. 121-124.
De Shаzer, S. Words were originally magic. N.Y. – London: W.W.
286
Norton&Company, 1994.
Dilts, R. B. Schimbarea sistemului de crezuri prin programare
neurolingvistică. Bucureşti: Excalibur, 2007.
Dobash, R.E.; Dobash, R.P. Violence Against Wives: A Case
Against the Patriarchy. London: Open Books, 1980.
Drancinschi, M. Hipnoterapia în tulburarea de stres post-traumatic.
In: http://www.e-scoala.ro /psihologie/ hipnoterapia_
tulburare_stres.html
Falsetti, S.A.; Resnick, H.W.; Davis, J.; Gibbs, N.A. Treatment of
posttraumatic stress disorder with panic attacks: Combining
cognitive processing therapy with panic control treatment
techniques. In: Group Dynamics. Gibbs, N.A. (ed.). N. Y.: Univ.
Press., 1995, p. 28.
Fischer, G.; Riedesser, P. Tratat de psihotraumatologie. Bucureşti:
Ed. Trei, 2009. 472 p.
Foa, E.B.; Keane, T.M.; Friedman, M.J. Guidelines for treatment of
PTSD: Introduction. In: Journal of Traumatic Stress, 2000, p. 43-44.
Franklin, C.; Corcoran, J.; Nowicki, J.; Streeter, C. Using client self-
anchored scales to measure outcomes in solution-focused therapy. In:
Journal of Systemic Therapies, 1997, 16, p. 246-265.
Frueh, B.C. Terapia comportamental-cognitivă în tulburarea cronică
de stres posttraumatic la clienţii din sectorul public. In: Revista
Română de Psihiatrie. 2001, p. 118-119.
Frueh, B.C.; Turner, S.M.; Beidel, D.C.; Cahill, S.P.  Assessment of
social functioning în combat veterans with PTSD. In: Aggression
and Violent Behavior: A Review Journal, 2001.
Frueh, B.C.; Turner, S.M.; Beidel, D.C.; Mirabella, R.F.; Jones, W.J.
Trauma Management Therapy: A preliminary evaluation of a
multicomponent behavioral treatment for chronic combat-related
PTSD. In: Behaviour Research and Therapy, 1996.
Gingerich, W. J.; De Shazer, S.; Weiner-Davis, M. (1988).
Constructing change: A research view of interviewing. In: E. Lipchik
(Ed.), Interviewing Rockville. MD, USA: Aspen, 1988, p. 21-32.
Haber, J. et al. Comprehensive psychiatric nursing. Mosby: St Louis,
1997. 260 p.
287
Holdevici, I.; Ion, A.; Ion, B. Psihoterapii moderne. Noua hipnoză
ericksoniană. Bucureşti: Dual Tech, 2001.
Holdevici, I. Elemente de psihoterapie. Bucureşti: Mar, 2005.
Keane, T.M. The role of exposure therapy in the psychological
treatment of PTSD. In: NCP Clinical Quarterly. N.Y.: Univ. Press,
1995.
Levis, D.J. Implementing the technique of implosive therapy. In: A.
Goldstein, E.B. Foa (Eds.). Handbook of behavioral interventions: A
clinical guide. N. Y,. Wiley, 1980, p. 56-89
Lindforss, L.; Magnusson, D. Solution-focused therapy in prison. In:
Contemporary Family Therapy, 1997, 19, p. 89-103.
Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale DSM-
III, editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, 1981
Pence, E.; Paymar, M. Education Groups For Men Who Batter: The
Duluth Model. New York: Springer Publishing, 1993.
Shapiro, F. Eye Movement Desensitization and Reprocessing: Basic
Principles, Protocols, and Procedures. Palo Alto: Guildford Press,
2001.
Shapiro, F. (Ed.) EMDR as an Integrative Psychotherapy Approach:
Experts of Diverse Orientations Explore the Paradigm Prism. N. Y.:
APA, 2002.
Shapiro, F.; Forrest, M. S. EMDR: The Breakthrough Therapy for
Overcoming Anxiety, Stress and Trauma. Palo Alto: Basic books,
2004.
Shapiro, F.; Kaslow, F.; Maxfield, L. (Eds). of EMDR and Family
Therapy Processes. Wiley: UP, 2007.
Turner, S.M.; Beidel, D.C.; Cooley, M.R.; Woody, S.R.; Messer,
S.C. A multicomponent behavioral treatment for social phobia:
Social Effectiveness Therapy. In: Behaviour Research Therapy,
1994.
Watson, As. The Conjoint Psychotherapy jf Marriage Partners. In: J.
Orthopsychiatry, 1963, oct., nr. 33, p. 912–922.
Антонян, Ю. М.; Горшков, И. В.; Зулкарнеев, Р. М. Проблемы
внутрисемейной агрессию М.: Просвещение, 2008.
288
Ахола, Т. Фурман, Б. Краткосрочная позитивная психотерапия
(Терапия фокусированная на решении). In: Краткосрочная
позитивная психотерапия. Спб.: Изд-во «Речь», 2000.
Ахола, Т. Фурман,.Б. Терапевтическое консультирование.
Беседа, направленная на решение. Спб.: «Речь», 2001.
Будинайте, Г.Л. Классическая системная семейная терапия и
постклассические направления (краткосрочная ориентированная
на решение терапия и нарративный подход): революция,
эволюция или… In:  Психотерапевтический журнал, 2001, № 3,
p. 79-90.
Будинайте, Г.Л. Ориентированная на решение краткосрочная
психотерапия. In: Системная семейная психотерапия: классика и
современность. М.: Класс, 2005, p.. 233-269.
Будинайте, Г.Л. В сторону краткосрочной семейной
психотерапии. Логическое развитие системного семейного
подхода или отступление? In: Вопросы ментальной медицины и
психологии. Тезисы V Международной конференции
«Психотерапия на рубеже тысячелетий. Опыт прошлого - взгляд
в будущее». М.: Кустанай, 2001, p. 25-26.
Доморацкий, В. А. Психотерапия в сексологической практике.
In: http://psiholog.com.ua/node/11?q=node/28
Левин, П. Исцеление от травмы: уроки природы. In: Московский
психотерапевтический журнал, 2003, nr. 1.
Ловелле, Р.П. Психотерапевтическое лечение фобических
состояний и посттравматического стресса. М.: Просвещение,
2001.
Ловелле, Р.; Малимонова, С. Когнитивно-имагинативные
методы в психотерапии травматического стресса. In:
Психологическая помощь мигрантам в России: исследования и
практика. М.: Просвещение, 2003. С. 179—186.
Лоуэн А., Лоуэн Л. Сборник биоэнергетических опытов. М.:
Просвещение, 2004.
МакМаллин, Р. Практикум по когнитивной терапии. СПб.: Речь,
2001.

289
Малкина-Пых, И. Г. Психологическая помощь в кризисных
ситуациях. М.: Эксмо, 2008.
Международная классификация болезней МКБ-10. Электронная
версия. In: http://www.mkb10.ru/
Меновщиков, В. Ю. Введение в психологическое
консультирование. М.: Просвещение, 1998.
Райх, В. Анализ характера. М: Апрель Пресс, Изд-во ЭКСМО-
Пресс, 2000. 528 с.
Ромек, В.; Конторович, В.; Крукович, Е. Психологическая
помощь в кризисных ситуациях. СПб.: Речь, 2005.
Сандомирский, М. Психосоматика и телесная психотерапия. М:
Просвещение, 2005.
Селье, Г. Психофизиология стресса. М.: Прогресс, 1991. 248 с.
Селье, Г. Стресс без дистресса. М.: Прогресс, 1979. 194 с.
Цзен, Н.; Пахомов, Ю. Психотренинг: игры и упражнения. М:
Просвещение, 1999.

290