MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI

CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT
„ION CREANGĂ” DIN CHIŞINĂU

Facultatea Formare Continuă,

Specialitatea Psihopedagogie

Raileanu Olga

CONSILIEREA EDUCAŢIONALĂ

Suport de curs

CHIŞINĂU, 2021
1
 Tema 1: Apariția și dezvoltarea consilierii. Fundamentări teoretice ale
consilierii psihopedagogice.
1. Apariția și dezvoltarea consilierii/evoluția marcată de evenimente social-politice,
economice, militare, tehnice etc.
2. Asistenţa psihopedagogică şi consilierea psihopedagogică.
3. Psihoterapie, consiliere psihologică şi consiliere psihopedagogică.
4. Caracteristicile esenţiale ale consilierii psihopedagogice.

-1-
Consilierea își are originea în orientarea și selecția profesională, activitate conturată
teoretic și practic la începutul sec. XX în SUA. În perioada respectivă centrele industriale
americane atrăgeau numeroși emigranți, în special europeni. Deoarece, foarte multi tineri
emigranți vagabondau/nu se integrau socio-profesional, această problemă trebuia rezolvată.
Primul cercetător al problemei vizate a fost Frank Parsons (angajat de primăria New-York-
ului), el s-a preocupat de cercetarea aptitudinilor angajaților prin intermediul unor întrebări, a
unor probe experimentale și chestionare.
Cercetările lui Parsons, după 1909, au fost publicate sub titlul Choosing a vocation.
Aceste cercetări au servit ca punct de plecare a unei noi discipline – psihologia profesională.
Această perioadă istorică este marcată de pătrunderea masivă a psihologiei în industrie. S-a
început analiza psihologică a profesiilor. În această perioadă Raimond Cattel introduce testul
psihologic și contribue la dezvoltarea testării psihologice, totodată se dezvoltă și psihanaliza lui
Sigmund Freud. Drept fundament teoretic al consilierii servind programul de selecție și
orientare profesională trait & factor (trăsătură și factor), această concepție rigidă a supraviețuit
până la mujlocul secolului XX.
Aceste evenimente au luat amploare în țările europene și au contribuit la fundamentarea
unui suport teoretic pentru orientarea școlară și profesională.
De la apariția sa consilierea a cunoscut o evoluție marcată de evenimente social-politice,
economice, militare, tehnice dintre care cele mai importante sunt:
- Primul război mondial a detrminat în SUA testarea sănătății mintale a recruților precum
și testarea diferitor aptitudini legate de abilitățile militare. Dezvoltarea testării a dus la
includerea evaluării psihologice ca funcție importantă a consilierii. Consilierul, în prima
etapă, trebuie să studieze structura personalității clientului/ beneficiarului și ce problemă
are;
- Criza economică din 1929-1930 a generat evaluarea de natură social-economică privind
reconversia profesională/ recalificarea;
- Nevoile psihologice și profesionale ale veteranilor din al II-lea război mondial, ei
întâmpinau dificultăți de integrare în câmpul muncii și reintegrare în societate. Consilierii
au determinat la veterani probleme de natură psihică, cauzate de folosirea în timpul
războiului a unor bombe speciale;
- De natură științifico-tehnică: lansarea lui Sputnic în URSS. După al II-lea război mondial
a persistat o concurență foarte mare între SUA și URSS pe toate planurile. Iar lansarea
sputnicului a stimulat în SUA adoptarea unei legi de către Congresul american, cu privire
la reforma învățământului și alocarea de fonduri pentru pregătirea specialiștilor în
consiliere;
- Protestele sociale ale tineretului din anii 1960, au determinat SUA și Europa să dezvolte
consilierea spreconsilierea de grup. Astfel s-au înființat unele agenții specializate de
2
 consiliere în diferite domenii.
Spre mijlocul secolului XX concepția trait & factor a fost înlocuită cu teoria
nondirectivă a lui Carl Rogers sau consilierea și psihoterapia centrată pe client. Această teorie
pune accentul pe factorii emoționali/ afectivi și se înscrie în domeniul psihologiei pozitive,
astăzi numită - psihologia umanistă (Gordon Allport, Abraham Maslow și Carl Rogers).
La mijlocul secolului XX activitatea de consiliere a fost recunoscută ca profesie din
domeniul psihologiei. Abordări ale consilierii au fost de natură psihanalitică, cognitiv-
comportamentală și experiențială. S-a constatat că nici una din abordări, luată separat, nu
funcționează/ nu servește la rezolvarea problemelor clientului. Atunci au apărut tendințe
integraliste – terapii integraliste/ integrate. Actualmente, în consiliere avem o abordare
eclectică fundamentată de concepția existențialistă.

-2-
Procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii umane este unul complex şi de durată care cuprinde
activităţi, acţiuni şi influenţe educaţionale, asistenţă psihopedagogică şi consiliere educaţio- nală (CE)
desfăşurate pe parcursul întregii vieţi.
La etapa actuală aceste tipuri de activităţi au fost şi sunt în continuare cercetate, fundamentate
şi necesită a fi studiate de către toţi cei interesaţi şi care profesează acest domeniu.
Termenul asistenţă provine din latină assisto, adsisto, care semnifică a fi alături de cineva, a-i
acorda ajutor în rezolvarea unor probleme sau dificultăţi cotidiene.
La nivel instituţionalizat, a acorda asistenţă presupune un ansamblu de acţiuni organizate în
plan social cu scopul asigurării condiţiilor optime de dezvoltare şi viaţă pentru individ, sau de a
preveni şi înlătura situaţiile de suferinţă prezente temporar în viaţa persoanei (Gh.Tomşa).
La nivelul informal al relaţiilor interpersonale, a acorda asis- tenţă unei persoane presupune a
sprijini şi ajuta persoana în cauză să depăşească unele dificultăţi şi să-şi rezolve anumite probleme.
Deosebim mai multe tipuri de asistenţă:
 medicală: acţiuni şi măsuri ce contribuie la asigurarea condiţiilor adecvate de creştere şi dezvoltare
biofiziologică a organismului uman, de menţinere a unei stări optime de funcţionalitate şi de
sănătate a acestuia; responsabili- medici şi asistenţi medicali;
 socială: măsuri şi acţiuni de sprijin acordate persoanei aflate în dificultate de ordin material:
asigurarea unui standart de viaţă decent pentru individ şi familia sa, ocrotirea copiilor, a bătrânilor, a
persoanelor cu dizabilităţi etc.
 psihologică: sprijin şi ajutor acordat persoanelor care au dificultăţi în adaptarea la solicitările vieţii,
manifestate prin disfuncţionalităţi şi dezechilibre ale structurilor lor de per- soanlitate; responsabili –
psihologi, consilieri, psihoterapeuţi cu competenţe specifice;
 pedagogică/educaţională: sprijin, ajutor şi îndrumare acordate copiilor, tinerilor, adulţilor, tuturor
persoanelor care participă la activităţi de instruire, de formare profesională, de dezvoltare personală şi
orientare în carieră; responsabili – educatori, profesori, psihopedagogi, consilieri educaţionali, părinţi
[12].
Psihoterapia este considerată tratament fără medicamente, care utilizează metode şi tehnici psihologice
specifice în vederea realizării unor schimbări profunde în cogniţiile şi comportamentul oamenilor.
Psihoterapia se adresează persoanelor aflate într-o stare de suferinţă psihică, care, uneori este greu
de remediat sau înlăturat. Suferinţele psihice sunt cauzate deseori de anumite conflicte interne și/sau,
intrapersonale.
Caracteristicile persoanei aflate într-o stare de suferinţă psihică:
 se află într-o stare de dezacord intern;

3
 manifestă vulnerabilitate și anxietate;
 se adaptează cu dificultate la solicitările mediului;
 suportă un disconfort major; poate fi apatică, abătută;
 se află într-o stare de criză acută etc.
Intervenţia psihoterapeutică presupune un tratament consistent psihologic, axat pe realizarea
unor schimbări ale modului de a gândi şi de a se comporta a persoanei aflate în stare de suferință
psihică.
Consilierea psihologică vizează un tip de intervenţie prin care se urmăreşte sugerarea unui mod de a
proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situaţie dată sau, în general, în viaţa şi
activitatea cotidiană. Consilierea psihologică se adresează persoanelor relativ normale, sănătoase psihic,
aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-şi conştientizeze disponibilităţile şi să le valorifice optim
pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă; îi facilitează persoanei autocunoaşterea realistă şi
acceptarea de sine [ibidem].
Consilierea psihopedagogică/educaţională are de planificat și soluționat în acelaşi timp, obiective de
natură psihologică şi peda- gogică. Consilierea educațională urmăreşte abilitarea persoanei pen- tru a-şi asigura
funcţionarea optimă prin realizarea unor schimbări evolutive ori de câte ori situaţia o cere, având la bază un
model psihoeducaţional al formării şi dezvoltării personalităţii umane.
Empiric, consilierea reprezintă modalitatea de comunicare apropiată, pe bază de încredere reciprocă,
sinceritate şi disponibi- litate a oamenilor de a veni în ajutorul semenilor prin trasfer de experienţă, prin
sfaturi şi îndemnuri oferite. Astfel, consilierea face trimitere la orice demers de comunicare cu caracter
interactiv şi permisiv, prin care se oferă îndrumări, pentru a ajuta la soluţio- narea problemelor persoanei
solicitante.
O definiţie cuprinzătoare a consilierii, care poate fi găsită în prezent pe o placă fixată pe peretele
Departamentului de Consiliere şi Orientare a Universităţii din Wisconsin (SUA), a fost oferită de către
psihologul American, R.W. Strowig: Consilierea înseamnă multe lucruri. Ea este o tehnică de
informare şi evaluare, un mijloc de a modifica comportamentul, o experienţă de comunicare. Mai
mult decât atât, ea este o căutare în comun a sensului vieții omu- lui, prin dezvoltarea dragostei ca
element esenţial. Într-adevăr, această căutare este însăşi viaţa, iar consilierea este numai o
intensificare specială a acestei căutări.
Consilierea este o artă, deoarece specialistul acţionează asupra unui domeniu sensibil (problematica
educaţională – în cazul consi- lierii educaţionale) aplică metode, tehnici şi procedee de modelare a personalităţii
subiectului în mod diferenţiat și creativ, adaptează realitatea ideilor, trăirilor, voinţei și comportamentului
subiectului (educaţional) la realitatea mediului (educaţional).
J. Wallis (1978) considera consilierea (sfătuirea) un dialog în care o persoană ajută pe alta care are
dificultăţi semnificativ-impor- tante. F. Inskipp şi H. John (1984) arată că sfătuirea (consilierea) este o
cale de a relaţiona și de a răspunde unei alte persoane astfel încât sfătuitul este ajutat să-şi exploreze
gândurile, emoţiile și comportamentul pentru a câştiga o înţelegere de sine mai clară şi apoi a învăţa să
găsească şi să utilizeze părţile sale mai tari (resursele) încât să se poată confrunta cu viaţa mai eficient
luând decizii adecvate sau acţionând corespunzător.
Definiţia Asociaţiei Britanice de Sfătuire (1989) arată astfel: sfătuirea este utilizarea cu
abilitate și principialitate a relaţiei pentru a favoriza cunoaşterea de sine, auto-acceptarea
emoţională, matu- rizarea şi dezvoltarea optimală a resurselor profesionale. Scopul său este de a
oferi ocazia de a lucra cât mai satisfăcător și cu utilizarea cât mai completă a resurselor
[ibidem].
P. Blos și H. Pepinsky susțin că consilierea se adresează persoanelor cu dificultăţi de ordin
4
 situaţional a vieţii curente, care nu au un caracter nevrotic, patologic, fiind victimele unor presiuni din mediul
exterior. F. C. Thorne consideră consilierea o formă de susţinere psihologică similară psihoterapiei, pentru
persoanele normale cu probleme de viaţă. F. P. Robinson susţine necesitatea consilierii pentru
persoanele care doresc să atingă un nivel de viaţă superior, să depăşească anumite obstacole sau să
construiască strategii personale de viaţă. Obiectivele acesteia ar fi: maturizarea personalităţii, dobândirea şi
utilizarea propriei sale independenţe, integrarea personală în situaţiile vieţii curente, responsabilitatea
asumată [ibidem].
J. W. Gustad defineşte consilierea ca un proces de orientare- învăţare care se desfăşoară în spaţiul
realităţii între două persoane, cuplu în care sfătuitorul cu competenţă în probleme psihologice oferă
clientului său metode adecvate nevoilor acestuia, în raport cu contextul evenimentelor vieţii, stabilindu-se în
acest fel un program personal în care sunt incluse următoarele:
 cunoașterea de sine,
 înţelegerea situaţiilor,
 evaluarea efectelor acestora,
 realism şi simţ practic în soluţionarea acestor situaţii critice,
 restabilirea echilibrului cu realitatea vieţii,
 evoluţia pozitivă a subiectului.
Aşadar, termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată
şi persoana sau grupul, care solicită asistenţă de specialitate – clientul/ beneficiarul; este un proces
cu o anumită durată şi se desfăşoară într-un anumit spaţiu.
În contextul dat, se cere a defini următoarele conceptele-cheie:
Consilierul este persoana abilitată să organizeze şi să realizeze procesul de consiliere; deţine
competenţe necesare şi o pre- gătire în domeniul vizat. În rol de consilier pot fi cadrele didactice,
psihologul şcolar, asistentul social, consilierul şcolar/de familie, părinţii etc.
Astfel, potrivit lui L. Patterson şi Sh. Einsberg, consilierii eficienţi cu rezultate bune în
activitate sunt acei care:
 sunt buni cunoscători ai psihologiei personalităţii;
 înţeleg comportamentul oamenilor;
 gândesc sistemic;
 ştiu să identifice patternurile comportamentale ale persoanelor, precum şi să acţioneze în direcţia
modificării acestora atunci când este necesar;
 sunt pricepuţi în a-i ajuta pe alţii, relaţionează empatic;
 inspiră oamenilor sentimente de încredere;
 îşi iubesc meseria;
 îşi conştientizează propriile limite şi competenţe, dovedind o bună cunoaştere de sine.
Rezultatele consilierii psihopedagogice/educaționale depind foarte mult de personalitatea consilierului,
de autoritatea pe care acesta o are asupra consiliatului şi de competenţele de consiliere pe care le deţine.
Competenţa de consiliere psihopedagogică cuprinde ansamblul de cunoştinţe, capacităţi, atitudini
necesare pentru optimizarea relaţiilor interumane şi pentru construirea componentelor personalităţii
individului.
Astfel, pentru dezvoltarea competenţei de consiliere psiho- pedagogică, este nevoie de acumularea
informaţiilor din diverse domenii ale psihologiei, pedagogiei, sociologiei, asistenţei sociale, medicină, etc.; de
deprinderea diferitor tehnici de consiliere şi depunerea unui efort pentru cunoaştere şi dezvoltare personală.
Consiliatul/clientul/beneficiarul reprezintă persoana aflată la orice vârstă (copil, adult, vârstnic), care

5
 în orice moment al existenţei lui atunci când se confruntă cu o problemă, situaţie dificilă se poate adresa la
specialist după ajutor. Consiliatul trebuie orientat în direcţia elaborării propriilor soluţii, în mod independent,
evitându- se formarea unei stări de dependenţă faţă de consilier.
Consilierea beneficiarului poate fi:
 de scurtă durată defineşte ansamblul şedinţelor (de la 1-3,4 şedinţe), care durează o perioadă scurtă de
soluţionare şi orientare a clientului;
 de lungă durată, ce se referă la procesul de consiliere orga- nizat şi desfăşurat etapizat; structurat într-un
număr mai mare de şedinţe (câteva luni). În funcţie de complexitatea problemelor cu care se confruntă
consiliatul, specialistul sta- bileşte numărul şi durata şedinţelor.
Centrul de consiliere/ cabinetul de consiliere reprezintă spaţiul amenajat special pentru
desfăşurarea şedinţelor de consiliere, dotat cu mijloace necesare, ce funcţionează după un regulament
– cadru prevăzut de instituţia dată şi conform unui grafic stabilit.
În literatura de specialitate [1; 5; 7; 10; 12; 15 etc.] se deose- besc mai multe tipuri de
consiliere:
 Consilierea educaţională – furnizarea de repere psihoeduca- ţionale pentru sănătatea mentală,
emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor;
 Consilierea informaţională – oferirea de informaţii pe dome- nii, teme specifice;
 Consilierea axată pe dezvoltarea personală – formarea de abilităţi şi atitudini care permit o
funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;
 Consilierea suportivă – oferirea de suport emoţional, aprecia- tiv, material;
 Consilierea vocaţională – dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
 Consilierea în situații de criză – asistarea psihologică a per- soanelor aflate în dificultate;
 Consilierea pastorală – realizată din perspectivă religioasă;
 Consilierea remedială – facilitarea (re)adaptării la realitate.
Potrivit celor expuse desprindem următoarele caracteristici esenţiale ale consilierii
educaționale (CE):
 CE este un serviciu profesional oferit oamenilor de către persoane calificate şi competente numite
consilieri (şcolari, educaţionali în probleme psihopedagogice);
 Activităţile CE au la bază relaţia specifică dintre consilier şi beneficiar, relaţie în cadrul căreia
consilierul acordă sprijin şi îndrumare clientului pentru a se adapta la diverse solicitări;
 Relaţia de consiliere presupune interacţiune pozitivă, respect reciproc şi focalizare pe beneficiar şi
problemele acestuia;
 În activităţile de consiliere, consilierul acţionează ca profesionist şi ca om; el manifestă empatie faţă de
beneficiar, îl sprijină în înţelegerea problemelor cu care se confruntă, să le accepte şi să caute soluţii
satisfăcătoare;
 CE este un proces de învăţare de către beneficiar a unor atitudini şi comportamente adecvate şi
eficiente, învăţare realizată cu sprijinul, ajutorul şi îndrumarea consilierului;
 Rezultatul activităţilor de consiliere psihopedagogică/ educațională îl constituie dobândirea de către
beneficiar a unor abilităţi şi moduri procedurale necesare luării unor decizii optime în situaţii diverse de
viaţă;
 CE ajută beneficiarii să adopte un mod/stil de viaţă sănătos, care să le confere un echilibru funcţional
optim, confort psi hologic şi sentimentul autorealizării şi al împlinirii personale;
 CE include un ansamblu de influenţe şi acţiuni cu scop formativ, complementare celor educaţionale,
considerate în sens restrâns – instruirea de tip şcolar şi/sau academic; ea include influenţe şi acţiuni
realizate într-un cadru instituţionalizat, în şcoli şi în universităţi, în cabinete special amenajate şi destinate
6
 acestor activităţi (CE formală şi nonformală), dar şi în afara instituţiilor în cabinete specializate şi chiar în
contexte diverse de viaţă (sfaturi oferite de părinţi, rude, prieteni etc.);
 În aria de preocupări ale consilierului educațional putem enumera variate probleme referitoare la:
adaptarea către cerinţele şcolii sau a universităţii; dificultăți în învăţarea eficientă şi durabilă;
orientarea profesională a elevilor; inte- grarea optimă în viaţa și activitatea socială şi
profesională; probleme specific relaționării unui grup sau a unei categorii de persoane;
incompetența parentală etc.

-3-
Termenul de psihoterapie este introdus de către psihiatrul englez Duke D. H., în 1872, în
lucrarea întitulată Ilustrări ale influenței minții asupra corpului în stare de sănătate și boală.
Psihoterapia este considerată ca tratament nemedicamentos şi presupune utilizarea unor
metode şi tehnici psihologice specifice, în vederea realizării unor schimbări, adeseori de amploare,
profunde, în cogniţiile şi comportamentul oamenilor. Psihoterapia se adresează persoanelor aflate
într-o stare de suferinţă psihică, uneori greu de circumscris şi, ca atare, foarte dificil de remediat
sau înlăturat. De cele mai multe ori suferinţele psihice sunt generate de conflicte interne,
intrapersonale.
Irina Holdevici definește Consilierea ca un proces de acordare a asistenţei persoanelor
normale care doresc să-şi atingă obiectivele şi să funcţioneze mai eficient, în timp ce psihoterapia
este un demers mai complex de tratament psihologic, centrat pe reducerea unor simptome sau
comportamente disfuncţionale sau pe reabilitarea şi reconstrucţia personalităţii.
Consilierea psihopedagogică este focalizată pe probleme de educaţie, autoeducație, carieră
școlară, managementul conflictelor, carieră profesională, optimizarea relațiilor intrageneraționale și
intergeneraționale iar consilierea psihologică pe autocunoașterea personalității sale, optimizarea
sănătăţii şi ameliorarea problemelor psihoemoţionale şi de comportament (I. Dumitru).

Diferenţele între activităţile instructiv-educative şi cele de consiliere

(scopul fiind formarea – dezvoltarea personalităţii umane):
1. profesorul instruieşte – consilierul facilitează realizarea învăţării eficiente şi durabile de către
fiecare persoană;
2. profesorul propune elevilor un anumit mod de prezentare şi înţelegere a ştiinţei – consilierul
abilitează şi instrumentează persoana cu metode şi tehnici prin care acesta să asimileze, în
manieră proprie, ştiinţa;
3. demersul profesorului este unul aproape strict educaţional (instructiv-educativ) – demersul
consilierului este psihoeducaţional;
4. consilierul educaţional acordă sprijin nu numai elevilor ci oamenilor de diferită vârstă care se
află în diverse ipostaze şi stadii de formare a propriei personalităţi…

-4-
Caracteristicile esenţiale ale consilierii psihopedagogice
a) Consilierea psihopedagogică/ educaţională se adresează persoanelor care se află în procesul de
formare şi dezvoltare a propriei personalităţi;
b) Consilierea educaţională are la bază un model psihoeducaţional al formării şi dezvoltării
personalităţii;

7
 c) Consilierea psihopedagogică are un caracter preventiv şi de dezvoltare;
d) Consilierea psihopedagogică are caracter educaţional – formativ specific, de sprijinire a
oamenilor să se ajute singuri în rezolvarea problemelor de viaţă şi dezvoltarea propriei
personalităţi;
e) Consilierul nu are soluţii dinainte stabilite, el ajută persoana să-şi găsească cea mai bună
soluţie singură;
f) Consilierea psihopedagogică necesită implicare conştientă, activă şi responsabilă a persoanei
în autodezvoltarea Eului şi a propriei personalităţi (schimbări evolutiv-adaptative)

Tema 2: Specificul consilierii psihopedagogice

1. Dimensiunile consilierii psihopedagogice.
2. Scopurile consilierii psihopedagogice.
3. Conţinutul, formele şi modalităţile de realizare a consilierii psihopedagogice.

-1-
Consilierea psihopedagogică are două dimensiuni esenţiale, aflate într-o relaţie de
interdependenţă:
- dimensiunea psihologică;
- dimensiunea pedagogică/ educaţională.
Dimensiunea psihologică se referă la sprijinul, ajutorul şi îndrumarea oamenilor pentru
realizarea a unei congruenţe între cogniţiile, emoţiile, atitudinile şi comportamentele proprii.
Acordul dintre cogniţiile, trăirile emoţionale ale evenimentelor şi manifestările
comportamentale îi conferă persoanei o cunoaştere de sine şi o anumită coerenţă între aceea ce
gândeşte, simte şi face, autenticitate şi naturaleţe, asigurându-i o stare de confort psihologic. Ea
are drept obiectiv major – ajutarea clientului să funcţioneze mai eficient în viaţa cotidiană şi să
întreţină relaţii pozitive cu cei din jur (Holdevici, Elemente de psihoterapie, 1998).
Dimensiunea pedagogică/ educaţională a consilierii psihopedagogice vizează
provocarea unor schimbări voluntare în cogniţiile, atitudinile şi comportamentul oamenilor prin
antrenarea lor în activităţi educaţional-formative specifice care-i ajută să înveţe deprinderi de a
face faţă problemelor vieţii, să dobândească abilităţi necesare integrării în profesie, în viaţa
socială şi în cea personală.

-2-

Scopul fundamental al consilierii constă în susţinerea şi orientarea personalităţii, întru

funcţionarea psihosocială optimă a sa. Cercetătorul Dumitru Ion Al. susţine că scopurile consilierii
sunt diferenţiate în funcţie de clienţi şi de problemele acestora, care la rândul lor, diferă în funcţie de
vârsta clienţilor. Dacă în cazul adulţilor modalitatea principală de consiliere este discuţia (inter- viul),
în cadrul căreia clientul este sfătuit, ajutat, sprijinit şi îndru- mat să-şi conştientizeze problemele şi
este încurajat să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea propriilor sale schimbări (la nivelul
cogniţiilor, emoţiilor şi al comportamentelor), cu scop adaptativ şi de asigurare a funcţionalităţii
optime a propriei personalităţi, în cazul clienţilor – copii lucrurile stau diferit. Responsabilitatea
copii- lor privind propria lor formare, schimbare adaptativă şi dezvoltare este limitată, sarcina
îndeplinirii acestora la nivel optim revenind, în cea mai mare măsură, consilierului. Antrenarea
8
copiilor în activităţi de consiliere presupune angajarea lor în activităţi de joc sau alte activităţi
educaţionale (desen, pictură, colaj, muzică, sport etc.) [16, p.56-57].
După Geldard K., Geldard D., (1997) scopurile consilierii se pot stabili la mai multe nivele,
rezultând, corespunzător, mai multe tipuri de scopuri [Apud 16, p. 57 - 59]:
I. Scopuri fundamentale. Sunt acele scopuri urmărite în cvasitotalitatea activităţilor de
consiliere şi cu referire la majoritatea clienţilor.
La acest nivel, consilierea se focalizează pe sprijinul, ajutorul şi îndrumarea beneficiarului,
pentru a învăţa:
 să atingă un nivel optim de congruenţă între gândurile, emoţiile şi
comportamentele proprii, între ceea ce gândeşte, simte şi face;
 să se accepte aşa cum este, conştientizându-şi capacităţile şi potenţialităţile
(punctele forte), dar şi limitele, incapacităţile, inabilităţile (punctele slabe),
 să se simtă bine, confortabil cu sine însuşi, să fie încrezător în forţele proprii,
optimist şi să gândească pozitiv;
 să creadă în posibilitatea schimbării sale evolutive, în nece- sitatea şi oportunitaea
parcurgerii unor programe de formare şi dezvoltare a propriei personalităţi, programe oferite şi
realizate de către profesioniştii corespunzători cu problemele beneficiarilor;
 saă abordeze cu luciditate problemele emoţionale, fie ele ne- plăcute sau chiar
dureroase, şi să fie capabil să depăşească momentele şi stările de disconfort şi/ sau de criză;
 să-şi modifice atitudinile şi comportamentele dezadaptative, ineficiente şi/ sau
indezirabile social;
 să aibă capacitatea de a-şi maximiza disponibilităţile proprii în direcţia
autodezvoltării şi a autorealizării personale opptime;
 să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni,
comportamente, moduri de a gândi;
 să-şi exprime opţiunile şi să ia decizii privind studiile, formarea profesională,
evoluţia în carieră etc., în concordanţă cu propriile capacităţi (ceea ce poate), cu nivelul de
aspiraţii (ceea ce vrea) şi cu oferta societăţii (ceea ce este, trebuie, se cere;
 să adopte un stil de viaţă sănătos, care-i asigură confortul psihologic şi starea de
funcţionalitate optimă.
Scopurile formulate de consilier sunt obiective înte- meiate pe pregătirea teoretică şi
practică a consilierului, au un pronunţat caracter preventiv şi asigură formarea şi dezvoltarea
opti- mă a personalităţii clienţilor. Ele au la bază presupoziţiile consilierului privind cauzele
posibile ale atitudinilor şi comportamen- telor actuale şi/sau viitoare ale clienţilor. Consilierul
stabileşte anu- mite obiective sle activităţii sale, fundamentându-şi decizia pe analiza de nevoi a
clienţilor, pe cunoaşterea aprofundată a problemelor acestora, având în vedere anumite modele
de consiliere cu rol preventiv sau pentru facilitarea schimbării evolutive a clienţilor. Scopurile
stabilite de consilier vizează, în primul rând grupul (clasa de elevi, grupa de studenţi, echipa
managerială, formaţia de lucru etc.) şi mai puţin individul.
Scopurile consilierii stabilite de consilier ar putea viza spriji- nul, ajutorul şi îndrumarea
clienţilor în următoarele direcţii:
 realizarea autocunoaşterii, dezvoltarea stimei de sine, for- marea unor atitudini pozitive faţă de
propria persoană;
 formarea şi dezvoltarea unor abilităţi de relaţionare socială favorabile muncii în echipă,

9
 cooperării şi colaborării în re- zvolvarea unor probleme diverse;
 dezvoltarea unor atitudini şi comportamente adecvate, nece- sare menţinerii propriei sănătăţi
somatopsihice;
 însuşirea unor tehnici de învăţare eficiente şi de promovare a unui mangement optim al
învăţării;
 dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei.
II. Scopurile beneficiarului. Sunt scopurile formulate de către beneficiar, înainte sau chiar în
timpul procesului de consiliere propriu-zisă, pentru a căror îndeplinire beneficiarul solicită sprijin,
ajutor şi îndrumare. Când au scopuri precise, formulate şi asumate de ei înşişi, beneficiarii sunt
deosebit de interesaţi să se abiliteze pentru a le îndeplini, implicându-se activ şi total în activităţile
de consiliere. Sunt dispuşi să înveţe aproape necondiţionat, neprecu- peţind nici un efort şi
angajându-se hotărât în activităţile educa- ţional – formative conduse de consilier.
Şi în cazul beneficiarilor – copii, scopurile acestora trebuie tratate cu toată seriozitatea şi
răspunderea de către consilier. Relaţia de consiliere a copiilor evoluează pozitiv pe măsură ce
beneficiarul copil capătă încredere în consilier. Rezolvarea cu prioritate a problemelor stringente
ale copilului în care implicare lui afectivă este maximă constituie o necesitate. Uneori copilul nu
doreşte ca părinţii să-i afle problemele, iar respectarea acestei dorinţe consti- tuie o condiţie
esenţială a constituirii unei relaţii pozitive de consi- liere. Excepţie fac acele situaţii în care
securitatea fizică şi psihică sunt ameninţate, vcaz în care părinţii trebuie anunţaţi şi avertizaţi. Dar,
şi în asemenea situaţii, obţinerea acordului beneficiarului – copil, prin modalităţi deosebit de abile
ale consilierului de a pune problema, conduce la rezultate mult mai bune decât dacă acest lucru s-
ar realiza fără ştirea copilului. El nu are sentimentul că este trădat, ci dimpotrivă, că activitatea de
consiliere este bine-venită şi benefică pentru formarea personalităţii lui.

-3-
Ca activitate specifică, cu scopuri determinate ce poartă caracter educaţional-formativ,
consilierea psihopedagogică are un conţinut şi se realizează sub anumite forme în folosul şi în
beneficiul oamenilor/ clienţilor (oricât de diferiţi ar fi aceştia şi oricâte probleme şi de orice
natură ar fi acestea).
Consilierea psihopedagogică are o structură tridimensională, aspectele esenţiale fiind:
a) conţinutul activităţilor de consiliere psihopedagogică se referă la domeniile esenţiale în
care ele se desfăşoară în concordanţă cu scopurile pe care le urmăresc. Astfel, activităţile
de consiliere psihopedagogică au drept conţinut sau scopuri esenţiale:
- funcţionalitatea şi dezvoltarea optimă a persoanei;
- promovarea sănătăţii şi a stării generale de bine;
- învăţarea eficientă şi durabilă;
- orientarea carierei;
- viaţa personală.
b) formele consilierii psihopedagogice au în vedere tipurile, ipostazele realizării acesteia,
respectiv situaţiile în care este nevoie de activităţi specifice de consiliere complementare
celor instructiv-educative:
- consilierea în situaţii de criză;
- consilierea remedială;
- consilierea preventivă;
- consilierea pentru dezvoltare optimă.
c) modalităţile de realizare a consilierii psihopedagogice au în vedere cadrul
10
 instituţionalizat/ formal, precum şi beneficiarii acestor activităţi (indivizi, grupuri,
organizaţii, populaţii specifice…). Beneficiarii activităţilor de consiliere psihopedagogică
pot fi: indivizii (consiliere individuală); grupurile (consiliere în grup/ a grupului); cuplul
şi/ sau familia (de grup); organizaţională (a unei organizaţii); consilierea clienţilor cu
nevoi speciale (a populaţiilor specifice).

Tema 3: Procesul consilierii psihopedagogice. Spirala schimbării evolutive a persoanei.

1. Fazele procesului de consiliere psihopedagogică.
2. Spirala schimbării evolutive a persoanei.

-1-
Consilierea psihopedagogică este un proces complex ce presupune parcurgerea mai
multor etape sau faze, după cum urmează:
a) Stabilirea unei legături specifice cu clientul şi cu lumea sa;
b) Invitaţia de a vorbi adresată clientului;
c) Ascultarea activă şi observarea manifestărilor clientului;
d) Clarificarea problemelor clientului – consilierul ajută clientul să-şi lămurească
problemele utilizând tehnici de: reformulare, resemnificare, interpretare (I. Dafinoiu);
e) Conştientizarea de către client a problemelor sale şi a modalităţilor de
soluţionare a acestora;
f) Confruntarea clientului cu propriile credinţe şi convingeri ca surse de
rezistenţă la schimbare;
g) Analiza alternativelor posibile şi luarea unei decizii;
h) Facilitarea activă a schimbării clientului;
i) Experimentarea şi exersarea noilor comportamente;
j) Funcţionalitatea optimă a clientului.

11
 -2-
Consilierea psihopedagogică are drept finalitate schimbarea clientului – este vorba
despre o schimbare evolutivă, în sensul adaptării mai eficiente la solicitările vieţii personale,
profesionale, sociale, al obţinerii unui nivel optim de funcţionalitate a personalităţii clientului,
însoţite de confort psihologic. Pe parcursul procesului de consiliere psihopedagogică, clientul
poate manifesta rezistenţă la schimbare. În acest caz, consilierul trebuie să schimbe mijloacele,
tehnicile şi procedurile de consiliere psihopedagogică.
Figura 1. Spirala schimbării persoanei în consilierea psihopedagogică.

5.de
4. Creşte gradul de conştientizare a problemelor Clientul continuă să- şi spună povestea şi trăieşte emoţii puternice.
către client.

Clientul încearcă să evite

confruntarea cu 6. Clientul se confruntă cu anumite rezistenţe.
problemele sale
pe procesul consilierii. Clientul îşi spune povestea

Consilierul se retrage

7. Clientul găseşte alternativele posibile şi ia o decizie.

Noi probleme ies
Consilierul schimbă la suprafaţă
mijloacele

onsilier. Acesta invită clientul să vorbească despre problemele sale

8. Clientul exersează şi experimentează noile comportamente învăţate.

1. Clientul se confruntă cu anumite probleme care-i creează disconfort psihic şi îl tulbură emoţional

9. Clientul găseşte soluţia şi o transferă în viaţa cotidiană.

10. Clientul ajunge la funcţionalitatea adaptativă optimă.

 Tema 4: Consilierea psihopedagogică în situaţii de criză

Planul lecţiei:
1. Criza şi tipurile acesteia
2. Fazele procesului de criză
3. Abordarea de tip preventiv a situaţiilor de criză. Intervenţia consilierului în situaţiile de criză
ale clienţilor.
-1-
Criza este o stare de dezorganizare, de disfuncţionalitate a personalităţii, în care se poate afla,
la un moment dat, o confruntare cu anumite probleme cărora nu le poate face faţă în mod adecvat
şi care-i produc îngrijorare, anxietate şi stres.
Starea de criză poate fi generată şi declanşată de evenimente precum: situaţia familială
dificilă, despărţirea de persoană iubită, infidelitatea, divorţul, pierderea cuiva drag, problemele
financiare, devierile comportamentale ale partenerului de viaţă, consumul de alcool, droguri,
problemele de sănătate, pierderea slujbei, privarea de libertate…
Tipurile de criză după H. Parad şi L.Parad, în funcţie de natura factorilor care le declanşează:
- crize determinate de factori biologici – toate etapele creşterii şi dezvoltării biopsihofizice
ale oamenilor;
- crize determinate de factorii de mediu/ societate – sunt generate de anumite evenimente
precum moartea cuiva drag, divorţul, o boală cronică, violenţa în familie, sau de factori
relaţionali, interpersonali, situaţionali;
- crize întâmplătoare generate de cauze imprevizibile – evenimente şi întâmplări nefericite,
imprevizibile, precum cutremurele, inundaţiile, accidentele de circulaţie…

-2-
Reacţiile la situaţia de criză sunt diferite, în funcţie de stadiul în care se află procesul
derulării ei. Parcurgerea crizei este un proces cu mai multe faze.
Faza de impact – apare concomitent cu, sau imediat după evenimentul declanşator.
Reacţiile persoanei: conştienţează că a intrat în starea de criză deoarece constată că
strategiile obişnuite de rezolvare a problemelor nu funcţionează, faptul acesta o face pe persoană
să se simte neajutorată, anxioasă, frustrată, depresivă sau disperată să-şi piardă controlul.
Impactul produs de diferite evenimente este diferit la copii, faţă de adolescenţi şi adulţi. Unii
copii care intră în starea de criză trec relativ uşor acest moment, detaşându-se de eveniment, ei
trăiesc intens experienţa şi se implică mai puţin din punct de vedere cognitiv. În cazul adulţilor,
faza de impact poate lăsa urme adânci, cu repercusiuni asupra evoluţiei viitoare a personalităţii
acestora.
Faza de adaptare (sau coping) – persoana încearcă fie să schimbe situaţia, fie să-şi modifice
reacţiile faţă de evenimentele generatoare de criză.
 Reacţiile persoanei (strategia adaptativă): de confruntare cu situaţia; de apărare (negare,
retragere, neimplicare etc., însoţite de trăiri subiective corespunzătoare). Dacă nici una dintre
strategiile adaptative nu funcţionează, persoana intră în cea de-a treia fază.
Sustragerea – persoana simte că nimic din ceea ce a încercat sau ar încerca n-o ajută să-ţi
aline suferinţa.
Tipurile de sustragere: voluntară – de exemplu, cazuri extreme de sinucidere; involuntară –
trăiri emoţionale distorsionate, dezorganizări ale personalităţii…
Clienţii intră în faza de sustragere atunci când criza durează o perioadă mai îndelungată şi
când nu întrevăd nici o cale de ieşire din această situaţie.

-3-
Psihopedagogii J.Allan şi E. Anderson (1986) au dezvoltat un model psihoeducaţional de
abordare de tip preventiv a situaţiilor de criză în care s-ar putea afla clienţii, la un moment dat.
Programul de consiliere şi îndrumare propus de savanţi include activităţi care-i ajută pe
clienţi să înveţe:
a) Ce este o situaţie de criză, când, de ce şi cum se declanşează?
b) Ce sentimente şi gânduri sunt generate de astfel de situaţii?
c) În ce fel se modifică sentimentele şi gândurile unei persoane care parcurge o situaţie de
criză?
d) Ce strategii de adaptare pot fi folosite în asemenea situaţii?

Pentru a interveni eficient în situaţii de criză, consilierii trebuie să adopte un model

comprehensiv care să prevină clienţii şi să-i pregătească să depăşească această stare şi să le
faciliteze dezvoltarea personalităţii.
Obiectivul fundamental al intervenţiilor în situaţii de criză îl constituie înlocuirea
dezorganizate/ distructive şi nonfuncţionale cu altele adaptate contextului în care se află
clienţii.

Tema 5: Dimensiunea etică a consilierii educaţionale. Codul deontologic

al consilierului educaţional.
1. Procesul formării şi dezvoltării profesionale a consilierului educaţional.
2. Deontologia consilierului educaţional.

-1-
Formarea profesională a consilierului educaţional include două componente majore:
formarea iniţială; formarea continuă şi perfecţionarea. În fiecare dintre aceste componente se
urmăreşte realizarea unor obiective referitoare la: pregătirea psihopedagogică teoretică şi
practică; adoptarea unui stil propriu de activitate care corespunde cerinţelor unei consilieri
psihopedagogice de calitate.
a) Formarea iniţială cuprinde următoarele etape: pregătirea universitară de bază,
postuniversitară/ masterat şi doctorat. Această pregătire presupune dobândirea de către
studenţi/ viitori consilieri şcolari – a unor cunoştinţe, competenţe şi abilităţi în
 următoarele domenii: psihologia şi pedagogia generală, a vârstelor/ dezvoltării,
psihologia comportamentului, psihologia sănătăţii, pedagogia şi psihologia socială, teorii,
metode şi tehnici de consiliere educaţională…
b) Formarea continuă a consilierilor educaţionali: pentru a dobândi prestigiu profesional
şi a câştiga respect din partea clienţilor, consilierul trebuie să înveţe continuu (învăţare
experenţială/ practică). Este necesară dezvoltarea profesională în direcţia adoptării unui
stil de activitate personalizat.
Profesionalizarea consilierii educaţionale este un proces cu următoarele faze (adaptare după
Muro J.J. şi Kottman, 1995):
- faza exploratorie, în care consilierul îşi examinează propriile credinţe, opinii şi valori
referitoare la dezvoltarea personalităţii oamenilor şi îşi formează o concepţie/viziune
despre lume şi viaţă analizând teorii privind consilierea şi principiile acesteia; alege
strategii, tehnologii şi metode de practică profesională;
- faza de examinare sau operaţionalizare, în care consilierul începe construirea unui model
de consiliere fundamentat de idei, teorii, principii, metode şi tehnici;
- faza de integrare, aceea în care consilierul îşi desăvârşeşte modelul de consiliere;
- faza personalizării consilierii, în care specialistul „se detaşează” de o anumită teorie,
practicând consilierea într-o manieră proprie, pe care o consideră eficientă şi care-l
reprezintă ca profesionist.

Psihologul/consilierul deseori devine model pentru beneficiarii săi, deaceea este important
ca consilierul, pentru început, să-şi modifice/ remedieze aspectele sale negative, sau aspectele
pe care ar vrea să le modifice la persoana cu care lucrează. Pentru aceasta consilierul trebuie să
lucreze cu regularitate asupra problemelor sale personale. În caz de necesitate poate chiar apela
şi el la un specialist competent, căci problemele neremediate ale consilierului, vor afecta
capacitatea de reuşită a beneficiarului.
În literatura de specialitate identificăm următoarele caracte- ristici ale unui consilier eficient
(Corey, 2001), stabilite prin cerce- tări de tip experimental şi experienţial:
 consilierul ca persoană şi specialist posedă propria identitate.
Acesta ştie cine este el, ce poate să devină, ce doreşte de la viaţă şi poate realiza distincţia
între elementele esenţiale şi cele neesenţiale;
 consilierul respectă şi se apreciază pe sine însuşi, bazându-se în demersul de acordare a ajutorului pe
forţa şi sentimentul valorii personale;
 consilierul îşi recunoaşte şi îşi acceptă forţa interioară, se simte adecvat în prezenţa celorlalţi şi le
permite acestora să se manifeste ca persoane puternice, fiind deschis şi receptiv la schimbare, capabil
să renunţe la căile şi mijloacele cunoscute şi sigure pentru un demers de tip inovator;
 consilierul este capabil să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi pentru sine şi pentru ceilalţi;
 consilierul este activ, dinamic, trăieşte în mod plenar, opţiunile sale fiind bazate pe un sistem de valori
morale; este o persoană autentică, sinceră, onestă, care nu se ascunde în spatele unor măşti, nu joacă
roluri impuse şi nu declanşează mecanisme de tip defensiv;
 consilierul are simţul umorului, priveşte lucrurile în perspectivă şi nu se teme să se amuze chiar pe
seama propriilor sale deficienţe; are capacitatea de a-şi recunoaşte greşelile şi de a-şi asuma
responsabilitatea pentru acţiunile sale;
 trăieşte predominant în prezent, fără a se agaţa de trecut sau a se refugia prea mult în viitor;
 consilierul admite, apreciază şi respectă diferenţele culturale, sociale, de gen sau rasă; este sincer
interesat de bunăstarea celorlalţi, interes bazat pe respect, grijă, încredere şi apreciere a oamenilor;
 este profund implicat în activitatea sa, dar, totodată, nu devine sclavul activităţii profesionale;
 consilierul este capabil să stabilească limitele adecvate speci- fice unei relaţii interpersonale sănătoase;
deşi participă activ la problemele beneficiarilor săi, nu se ocupă de ele în timpul liber, este capabil să
spună ,,nu”, fapt ce îl ajută să ducă o existenţă echilibrată [Apud 21, p.47-48].
Cercetătorul Dumitru Ion Al. [16], menţionează că în cadrul instituţiei de învăţământ, se poate
considera eficient consilierul care:
 operează într-un mediu securizat şi confortabil psihologic;
 explică experienţele şi trăirile elevului într-un mod inteligent şi consistent logic;
 ajută elevul să ia decizia de a se angaja în activităţi, în rezolvarea propriilor probleme,
eliberându-se de distres şi atingându-şi scopurile asumate [16, p.43].
 În acest context, Mitrofan Iolanda, identifică o serie de cuno- ştinţe care trebuie să le posede,
fiecare consilier şi anume consilierul şcolar eficient:
 cunoaşterea principalelor etape ale dezvoltării umane;
 cunoaşterea problematicii familiei şi a riscului de a deveni înlocuitor al părinţilor;
 cunoaştera sistemului de valori al copiilor şi adolescenţilor;
 cunoaşterea reţelei de stat de organizaţii nonguvernamentale;
 cunoaşterea principalelor reglementări privind protecţia co- pilului [24, p. 43].
Aceste cunoştinţe, precum şi respectarea codului deontologic al psihologului, dar şi
interiorizarea unui sistem de valori, în inter- dependenţă cu conţinutul, formele şi modalităţile
consilierii psihope- dagogice, constituie o parte semnificativă din consilierea psihopeda- gogică.
În procesului consilierii specialistul este obligat să respecte următoarele reguli:
 ascultarea activă;
 confidenţialitatea;
 empatia;
 respectarea beneficiarului;
 suportul afectiv;
 orientarea beneficiarului spre identifica resurselor necesare în soluţionarea propriilor
probleme;
 responsabilizarea pentru realizarea obiectivelor fixate în comun;
 monitorizarea cazului după finalizarea intervenţiei.
Indiferent de tehnicile utilizate, activitatea de consiliere vizează:
 a nu invada universul interior al beneficiarului;
 a nu prescrie reţete (fiecare beneficiar e unic în felul său, la fel şi problemele fiecărui
beneficiar sunt unice);
 a nu dăuna;
 a fi apt pentru a vedea dincolo de aparenţe;
 a facilita, la nivelul beneficiarului, autocunoaşterea, autodefinirea, autoevaluarea şi formarea
abilităţilor de comunicare şi relaţionare;
 a orienta beneficiarul spre a-şi concepe propriile strategii acţionale şi propriile opţiuni, în
conformitate cu resursele sale reale, şi în conformitate cu resursele sale motivaţionale de
care dispune.

-2-
Activitatea de consiliere psihopedagogică presupune respectarea unor principii, norme şi
valori deontologice şi etice.
Atribuţiile şi responsabilităţile profesionale ale consilierilor educaţionali/ şcolari se
grupează în trei direcţii esenţiale:
 1) consilierea psihopedagogică propriu-zisă (individuală şi de grup);
2) consultanţa (acordată profesorilor, părinţilor şi managerilor şcolari);
3) serviciile educaţionale oferite elevilor/ coordonarea – organizarea şi desfăşurarea unui
program de sprijin, ajutor, îndrumare a elevilor, părinţilor, profesorilor, managerilor
şcolari, în vederea creşterii calităţii şi eficienţei activităţii educaţionale şi a dezvoltării
personale optime a tuturor şi a fiecăruia în parte.

Aptitudinile consilierului
Consilierea eficientă presupune manifestarea unui complex aptitudinal – atitudinal specific
consilierului, dar şi o serie de prin- cipii particulare acţiunii de consiliere.
Consilierul trebuie să prezinte o serie de calităţi/aptitudini dintre care amintim:
 Empatia – capacitatea de a percepe trăirile, emoţiile inter- locutorului, modul său de a
gândi şi a se comporta, fără a se identi- fica cu acesta. Empatia nu trebuie confundată cu mila sau
compa- siunea faţă de o persoană în dificultate. Această calitate se dezvoltă prin exersarea
comunicării verbale şi nonverbale eficiente. Din acest motiv trebuie să avem în vedere ascultarea
atentă a interlocutorului, utilizarea întrebărilor deschise, evitarea întreruperilor, a etichetări- lor, a
criticilor sau moralizării. De asemenea, este indicat să acor- dăm un timp de gândire înainte de a da
un răspuns, oferirea de răs- punsuri scurte, clare, utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii etc.
 Acceptarea necondiţionată – acceptarea necondiţionată este premisa fundamentală a
procesului de dezvoltare personală şi de optimizare a funcţionării persoanei. Consilierul trebuie să
accep- te necondiţionat interrelaţionarea cu subiectul, indiferent dacă valo- rile acestuia diferă sau
sunt diametral opuse. Valorizarea elevilor nu trebuie să fie condiţionată de grupul social de
apartenenţă, de rasă, sex, religie, valori şi atitudini personale, comportamente.
Acceptarea necondiţionată nu este echivalentă cu aprobarea oricărei aptitudini sau a oricărui
comportament, cu neutralitate sau
ignorare, cu simpatie şi toleranţă. Acceptarea unei persoane nu presupune nici aprobarea nici
dezaprobarea a ceea ce spune sau simte persoana. Este acceptarea modului în care persoana
simte sau crede în mod diferit de ceilalţi.
Non-acceptarea înseamnă: să dai sfaturi, soluţii, să evaluezi, să învinovăţeşti, etichetezi,
ameninţi, lauzi etc.
 Congruenţa – se referă la concordanţa dintre comporta- mentul consilierului şi
convingerile, emoţiile şi valorile sale perso- nale. Este indicat să nu exprime convingeri şi idei în
care nu crede cu adevărat. Decalajul dintre ceea ce simte sau gândeşte consilierul se va transpune
într-un comportament fals, uşor de observat de ceilalţi. Dacă manifestă această calitate va reuşi să
construiască o relaţie de încredere cu consiliatul.
 Colaborarea – reprezintă abilitatea consilierului de a im- plica persoana în deciziile de
dezvoltare personală. Rolul consilie- rului este să-l ajute pe beneficiar să găsească cele mai bune
infor- maţii pentru ca acesta să poată lua decizii optime.
 Responsabilitatea – presupune respectarea principiilor fundamentale ale consilierii, prin
prevenirea utilizării greşite a cu- noştinţelor şi metodelor de consiliere. Consilierul nu se poate im-
plica în procesul consilierii dacă nu îşi asumă responsabilitatea aptitudinilor şi acţiunilor sale.
Consilierul activează în limitele com- petenţei sale profesionale şi îşi asumă responsabilitatea pentru
con- secinţele propriilor acţiuni [1, p.21].

Abilităţile consilierului
Pentru reuşita actului de consiliere se impune existenţa şi manifestarea unui set de abilităţi
specifice consilierului. Dintre aces- tea amintim:
  Ascultarea activă – presupune ascultarea cu atenţie a consiliatului şi încurajarea prin
conduita verbală şi nonverbală a exprimării deschise a problemelor.
 Observarea – capacitatea de a remarca detalii ale con- duitei verbale şi nonverbale a
subiectului, pentru sesizarea con- gruenţei dintre cele două forme de comunicare, dar şi pentru a
identifica trăirile afective ale acestuia.
 Adresarea întrebărilor – impune atenţie în selecţia tipu- rilor de întrebări şi chiar a
momentului în care acestea se adresează.
 Oferirea de feed-back – Oferirea unui feed-back eficient este o abilitate care susţine
comunicarea dintre consiliat şi consilier. Feed-back-ul se va focaliza pe aspectele pozitive; el trebuie
să fie constructiv şi nu distructiv, focalizat pe un comportament specific. Feed-back-ul trebuie oferit
imediat pentru întărirea comporta- mentului.
 Furnizarea de informaţii – Trebuie folosit un limbaj comun cu cel al consiliatului. Se
transmit informaţii care sunt corecte şi suficiente pentru decizii responsabile.
 Parafrazarea – este abilitatea de reformulare a ceea ce ni se pare esenţial în mesaj. Are ca
obiectiv clarificarea aspectelor legate de subiectul sau tema în discuţie. Parafrazarea permite totodată
şi consilierului să îşi clarifice dacă a înţeles corect mesajul transmis de beneficiar.
 Sumarizarea – presupune verbalizarea într-o manieră organizată a celor mai importante
aspecte ale discursului interlo- cutorului. Sumarizarea se realizează împreună cu consiliatul.
 Reflectarea – Reflectarea este exprimarea înţelegerii de către consilier atât a conţinutului
informaţional cât şi a stării emo- ţionale transmise de subiect. Scopul reflectării este să verifice
înţelegerea celor relatate de interlocutor şi să îi comunice acestuia înţelegere şi acceptare
necondiţionată [1, p. 26].

Greşeli în consiliere
Consilierul neexperimentat poate comite anumite erori pe parcursul procesului de consiliere, de
cele mai multe ori acestea determinând interpretări subiective asupra problemei beneficiarului,
generând false soluţii. Printre cele mai frecvente greşeli întâlnim:
 Dirijarea – constă în soluţii oferite de-a gata, aspect care îl poate determina pe beneficiar să opună
rezistenţă, simţindu- se neînţeles;
 Dezbaterea – purtarea de discuţii în contradictoriu, menţinerea punctului de vedere al consilierului;
 Dogmatizarea – enunţarea unor pilde teologice, psihologice, expresii populare, fapt care îl derutează pe
beneficiar;
 Diagnosticarea – formularea din start a unor etichete pentru beneficiar;
 Interpretarea – formularea unor presupuneri subiective asupra problemei şi conduitei beneficiarului;
 Generalizarea – utilizarea termenilor niciodată sau tot- deauna, care pot inhiba;
 Bagatelizarea – minimalizarea problemei, chiar şi din dorinţa de a-l consola pe beneficiar;
 Moralizarea – enunţarea de judecăţi de valoare pozitive sau negative determină beneficiarul fie să se
simtă criticat, fie dependent de aprecierea consilierului;
 Monologarea – apare atunci când consilierul monopolizează discuţia, eventual dând numeroase
exemple din viaţa şi experienţa personală;
 Emigrarea – orientarea discuţiei către probleme neesenţiale;
 Raţionalizarea – neglijarea nivelului de cultură, pregătire, valorile beneficiarului, din dorinţa de a
identifica o logică a situaţiei;
 Proiectarea – transpunerea propriilor valori/judecăţi asupra beneficiarului;
 Identificarea – consilierul intră prea mult în lumea beneficiarului, identificându-se cu el;
 Fixarea – acceptarea oricărui rol atribuit de către beneficiar (expert, consolator etc.);
 Abstractizarea – utilizarea unui limbaj supraspecializat, neîn- ţeles de beneficiar;
 Examinarea – manifestarea unei curiozităţi exagerate, asdre- sarea multor întrebări, aspect care scade
capacitatea benefi- ciarului de a se autocerceta;
 Externalizarea – abordarea de probleme marginale beneficia- rului, care nu au legătură cu problema;
 Modificarea destinaţiei – conducerea discuţiei într-o direcţie împotriva dorinţei beneficiarului; are ca
efect întreruperea comunicării.
Pentru evitarea acestor greşeli consilierul trebuie să manifeste mult autocontrol, nefiind ignorate
regulile de bază ale consilierii.

Tema 6: Consilierea remedială: conţinut, obiective, beneficiari

1. Reperele teoretice privind consilierea remedială.
2. Obiectivele consilierii remediale.

-1-
Consilierea remedială mai este denumită – pentru reabilitare, pentru facilitarea adaptării
la realitate şi este o formă de sprijin, ajutor şi îndrumare a clienţilor în vederea adaptării
psihologice şi comportamentale la o varietate de procese şi situaţii de viaţă precum munca,
relaţiile interpersonale şi convieţuirea în comunitate.
În opţiunea lui Hirschberg, Lewis şi Thomas, reabilitarea reprezintă un proces complex
prin care o persoană este readusă la un stadiu optim de funcţionalitate şi eficacitate, dându-i-se
posibilitatea de a se bucura de viaţă plină de sens.
Reabilitarea presupune activităţi specifice de educaţie şi consiliere psihopedagogică
pentru:
- dezvoltarea şi îmbunătăţirea abilităţilor cognitive ale clientului;
- dobândirea unor strategii de autocontrol emoţional;
- însuşirea unor comportamente care să-i asigure integrarea în profesie și în viaţa
socială;
- atingerea unu-i nivel optim de funcţionalitate şi eficacitate.

Persoanele ce necesită activităţi de consiliere remedială:

- şi-au pierdut locul de muncă şi sunt în căutarea altuia;
- au fost privaţi de libertate pentru o perioadă de timp (contravenienţi, infractori şi
infractori recidivişti);
- au probleme generate de boli mentale şi/ sau dizabilităţi congenitale;
- sunt sau au fost dependenţi de alcool şi/ sau droguri;
- au suferit diverse accidente care au condus la anumite dizabilităţi şi handicapuri
fizice;
- alcătuiesc o populaţie cu un specific aparte (marginali, excluşi, minorităţi, aparţin
unor etnii şi/ sau culturi diferite de cea a majorităţii populaţiei etc.)

-2-
 În toate cazurile şi ipostazele, activităţile de consiliere remedială sunt focalizate pe
îndeplinirea a trei obiective majore:
1) determinarea de către consilier a nivelului optim de funcţionalitate şi eficacitate a clienţilor
(în funcţie de categoria cărei îi aparţin, de natura problemelor, de particularităţi
psihoindividuale…);
2) oferirea de sprijin, ajutor şi îndrumare, astfel încât clientul să-şi conştientizeze resursele şi
să le utilizeze pentru a se reabilita şi a funcţiona mai eficient;
3) monitorizarea clientului după încheierea procesului propriu-zis de consiliere
psihopedagogică remedială.

Tema 7: Consilierea psihopedagogică preventivă

1. Reperele teoretice privind consilierea psihopedagogică preventivă.

2. Consilierea preventivă a copiilor şi adolescenţilor.
3. Consilierea preventivă a adulţilor.

-1-
Consilierea preventivă este un tip de consiliere menită să preîntâmpine apariţia unor
probleme sau situaţii critice în viaţa oamenilor. Ea are rol proactiv, încercând să pregătească
oamenii (copii, tinerii şi maturii) să ştie cum să procedeze în diverse situaţii de viaţă, previzibile
sau nu, şi cum să-şi gestioneze adecvat emoţiile pentru a face faţă cu succes unor solicitări
variate.
Consilierea preventivă include activităţi educaţional-formative realizate cu grupuri de
clienţi (clase de elevi, grupuri de studenţi, grupuri de adulţi etc.) şi, rareori, individual. G. Albee,
notează că „nici o tulburare care afectează masele nu a fost vreodată eliminată tratând câte o
persoană”.
Menirea consilierii preventive constă în potenţarea factorilor de protecţie şi estomparea,
până la anulare a factorilor de risc, care influenţează viaţa şi activitatea copiilor, adolescenţilor
şi adulţilor.
Factorii de protecţie – sunt capacităţile persoanei ce contribuie la menţinerea unui
confort psihologic necesar dezvoltării optime a personalităţii sale;
Factorii de risc – acţiunile ce pot genera disfuncţii majore la nivelul personalităţii şi al
comportamentului persoanei.
-2-
Copilăria şi adolescenţa sunt perioade de vârstă foarte dinamice şi pline de neprevăzut,
supuse influenţei unor factori diverşi, a căror acţiune determină evoluţia personalităţii.

Factorii generali de protecţie a copiilor şi adolescenţilor se referă la:

- existenţa unei familii care să-i asigure copilului confortul fizic şi psihic optim;
- o dezvoltare fizică şi o stare a sănătăţii bună;
- achiziţionarea unui set de deprinderi şi abilităţi educaţionale (de învăţare, de
 relaţionare, de autocontrol…);
- realizări şi performanţe şcolare cel puţin de nivel mediu (în raport cu posibilităţile şi
aptitudinile proprii);
- descoperirea şi dezvoltarea unor aptitudini şi talente speciale (muzicale, artistice,
sportive…);
- existenţa unui grup de prieteni acceptaţi şi de părinţi;
- implicarea în activităţile şcolare şi în cele ale grupului de covârstnici (cluburi, echipe,
organizaţii etc.)
La acestea în cazul adolescenţilor, se adaugă:
- relaţiile pozitive cu adulţi responsabili, afectuoşi şi de succes;
- experienţele pozitive şi eventualele activităţi (de muncă) realizate în timpul
vacanţelor;
- abilităţile de relaţionare socială interpersonală;
- participările la activităţi şcolare extracurriculare (concursuri, olimpiade etc.)
încununate de succes;
- relaţiile pozitive cu colegii şi cu partenerii de sex opus.

Acţiunea acestor factori asigură o protecţie bună copiilor şi adolescenţilor, contribuind la

prevenirea unor disfuncţionalităţi şi dezechilibre în dezvoltarea personalităţii lor.
Consilierea preventivă, în esenţă este o educaţie cu valenţe expres formative. Ea este
menită să ajute şi să sprijine activitatea educatorilor, a profesorilor şi a părinţilor pentru a realiza
dezvoltarea optimă.
-3-
Consilierea preventivă a adulţilor este diferită de consilierea copiilor şi a adolescenţilor.
Adulţii sunt persoane mature, capabile de a judeca lucrurile şi de a lua decizii
responsabile, au şi ei nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare în anumite situaţii de viaţă. La adulţi
consilierea preventivă se focalizează pe învăţarea a unor strategii, modalităţi, tehnici şi procedee
referitoare la:
- autocontrolul emoţiilor şi managementul stresului;
- dezvoltarea unor obiceiuri de trai sănătos.
Controlul propriilor emoţii şi trăiri afective presupune, în esenţă, controlul modului de
relaţionare cu mediul, de comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.
Autocontrolul emoţiilor se poate realiza pe două planuri:
în plan individual: controlul comportamentului verbalo-viscero-motoriu; constituirea
mecanismelor de apărare a Eului;
Cel mai des utilizate mecanisme de autocontrol individual al emoţiilor sunt:
- mecanismele de descărcare: vorbirea tare, repede, eventual ţipete;
- mecanismele represive: efort de stăpânire a vocii, a gesturilor, de utilizare adecvată a
cuvintelor;
- mecanisme cognitive, de decentrare-recentrare pe alte gânduri prin raţionalizare,
justificare, anticiparea unor soluţii fericite;
- mecanisme relaţionale: suport social, împărtăşirea emoţiilor, empatizare, fapt care are
efecte securizante asupra persoanei.
în plan social: învăţarea unor reguli de relaţionare afectivă (feeling rules), adeziunea la
un anumit etos afectiv.
 În procesul socializării individului, realizat în special de familie şi de şcoală, se transmit
şi codurile emoţionale ale comunităţii, adică acele norme culturale ce reglementează
manifestarea emoţională a membrilor săi. Regulile trăirilor emoţionale (feeling rales) implică
existenţa unui sistem de evaluare afectivă ce funcţionează într-un câmp semantic afectiv sau
conotativ tridimensional (între afect/ trăire emoţională – reprezentare şi exprimarea prin
cuvânt). Dimensiunea evaluativă conotativă se realizează în termeni de bun-rău, plăcut-neplăcut,
agreabil – dezagreabil. Este vorba despre dimensiunea hedonică, cea care face ca unele emoţii să
fie „pozitive” (creează plăcere), iar altele „negative” (produc neplăceri). Normele şi principiile
culturale determină afişarea emoţiilor pozitive şi minimizarea celor negative.

Tema 8: Consilierea psihopedagogică privind învățarea eficientă

1. Delimitări conceptuale privind eficiența și eficacitatea în realizarea învățării;

2. Resursele psihologice ale persoanei pentru învățare;
3. Managementul învățării;
4. Consilierea psihopedagogică pentru învățare eficientă;

-1-
Eficiența se definește ca raport între rezultatele/ performanțele obținute într-o activitate și
cheltuielile/ costurile efectuate pentru obținerea acestora. În limbaj comun, a fi eficient înseamnă
a face un lucru cât mai bine, cu costuri (de energie, materiale, bănești) cât mai reduse.
Potrivit lui Jean-Francois Decker, eficiența personală este determinată de interacțiunea și
influența a trei factori:
a) motivația individului – dorința de a realiza obiectivele propuse;
b) credința și convingerea acestuia în reușită, în posibilitatea atingerii obiectivelor
stabilite, grație propriilor capacități;
c) voința persoanei – decizia ei de a îndeplini obiectivele, deciziile însoțită de
mobilizarea resurselor și de utilizarea lor adecvată.
I.Al.Dumitru, susține că, o persoană este eficientă dacă:
- are cunoștințe adecvate și suficiente în domeniul în care își desfășoară activitatea/ știe
ce să facă;
- deține cunoștințe procedurale (abilități, priceperi, deprinderi, tehnici)/ știe cum să facă;
- este motivată optim să depună efort, perseverență și tenacitate în desfășurarea activității/
știe de ce și pentru ce face ceva.

-2-
Realizarea învățării presupune un consum de resurse. Resursele necesare învățării sunt, în
mod esențial, resurse psihologice ale celui ce învață.
Resursele psihologice ale unei persoane sunt (I. Al. Dumitru):
 a) resurse cognitiv-intelectuale;
b) resurse afectiv-motivaționale;
c) resurse atențional-voliționale;
d) resurse instrumental-comportamentale;
e) resurse de personalitate;

-3-
Capacitatea potențială de învățare, dependentă de resursele psihologice ale persoanei,
poate fi disponibilizată și utilizată adecvat, în măsură în care cel care învață aplică cunoștințele și
abilitățile referitoare la managementul învățării eficiente (MÎE).

Potrivit MÎ, este eficientă învățarea care:

- se realizează într-un cadru/ mediu adecvat;
- are o motivație optimă;
- urmărește îndeplinirea unor scopuri bine precizate;
- ține cont de potențialul și de capacitatea de învățare ale persoanei;
- utilizează în realizarea ei strategii adecvate, eficiente;
- valorifică maximal stilul de învățare propriu fiecărei persoane;
- este dirijată, controlată, monitorizată și evaluată de către persoana care învață/
autodirijarea învățării.

-4-
Consilierea psihopedagogică privind învățarea eficientă urmărește abilitarea clienților
pentru a fi capabili să-și autodirijeze procesul învățării, obținând succesele dorite.
Conștientizarea și autocontrolul clientului dintre efort și succes în realizarea scopurilor sale are
efect de autoîntărire pozitivă.
Consilierea psihopedagogică este eficientă dacă ajută elevii să învețe cum să învețe
(autonom, independent, autodirijat), găsindu-și un mod propriu de a învăța, adoptând un stil
personal de învățare.
Ph. H. Winne, arată că învățarea autonomă, indipendentă, autodirijată este acea învățare
în care cel ce învață devine capabil:
- să-și fixeze și să-și impună scopuri realiste, în concordanță cu propria capacitate de învățare;
- să caute informația necesară pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă;
- să activizeze, în procesul învățării, acele cunoștințe, abilități și deprinderi cu ajutorul cărora
efectuează noi achiziții/ învață mai eficient;
- să conștientizeze ce și cât știe și ce și cât trebuie să știe atunci când abordează o sarcină de
învățare;
- să se automotiveze și să se implice afectiv în realizarea învățării;
- să aleagă cele mai adecvate metode și tehnici de învățare pentru a-și atinge scopurile;
- să recunoască măsura în care conținutul informațional a fost înțeles și în ce proporție a fost
asimilat;
- să-și monitorizeze și să-și controleze propria activitate (de învățare), asigurându-și astfel,
autoreglarea.
 Tema 9: Consilierea psihopedagogică privind cariera

1. Conținutul și specificul consilierii privind cariera;

2. Teorii privind alegerea profesiei;
3. Educația pentru carieră, sugestii practice.
-1-
Conținutul consilierii privind cariera include o serie de activități specifice grupate în trei
categorii:
a) cunoașterea de sine a persoanei (autocunoașterea) presupune cristalizarea/ formarea
conceptului de Sine (Self-concept). Cercetătorul Rosenberg susține că, conceptul de sine se
referă la totalitatea ideilor/ gândurilor și sentimentelor pe care o persoană le are despre ea ca
obiect. Self-concept include Self-image și Self-esteem.
b) cunoașterea lumii profesiilor și ocupațiilor cerute de societate - obiectivele activității de
consiliere privind orientarea carierei, focalizate pe cunoașterea profesiilor, urmăresc informarea
clienților cu privire la:

- tipurile de profesii și ocupații extinse la un moment dat în societate;

- mutațiile produse în lumea muncii, dinamica profesiilor și ocupațiilor în viitor;
- cerințele/ exigențele exercitării unei profesii sau unui grup de profesii;
- structura competențelor necesare pentru practicarea cu succes a profesiei;
- corelațiile dintre profesii, să se poată construi o rută profesională și socială determinată.
c) construirea și realizarea unei cariere personale: G.Tomșa arată că alegerea carierei poate fi
definită prin apelul la:
- preferințele;
- aspirațiile;
- intențiile persoanei.
Alegerea carierei este considerată o alegere realizată de fiecare persoană atunci când:
- există mai multe alternative;
- persoana are libertatea deplină de a alege;
- se oferă serviciile educaționale (pregătire psihologică, consiliere psihopedagogică, etc.) necesare
formării persoanei, pentru a șyi ceea ce corespunde posibilităților, capacităților și dorințelor
acesteia, pe de o parte, și cerințelor societății, pe de altă parte.

-2-
Teoriile psihologice privind alegerea profesiei sunt fundamentate de teorii bazate pe
psihologia personalității, psihologia dezvoltării și psihologia proceselor decizionale.
a) Teorii bazate pe psihologia personalității (L.Meadow; Anne Roe; M.Seligman; J.L.Holland);
b) Teorii bazate pe psihologia dezvoltării (Eli Ginzberg; D.E.Super; D.V.Tiedeman; R.P.O Hara)
c) Teorii bazate pe psihologia proceselor decizionale (A.B.Gelatt; Bramer).

-3-
Consilierea și orientarea privind cariera presupun parcurgerea a două faze: alegerea
profesiei și căutarea unei slujbe/ locului de muncă.
Procesul alegerii profesiei presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) autoexplorarea, autoanaliza și autoevaluarea (Ce știu? Ce pot să fac? Ce-mi place? Cum
sunt?);
b) exprimarea dorințelor și aspirațiilor profesionale în termeni de obiective personale: Mi-ar
plăcea să devin/ fiu economist, jurist. ;
c) generarea alternativelor posibile și evaluarea lor pe principiul beneficiu-cost: Dacă aș deveni
economist, aș beneficia de... dar ar trebui să fac... eforturi/ compromisuri. ;
d) luarea deciziei – opțiunea persoanei pentru o profesie ținând cont de posibilitățile, dorințele și
oferta socială: M-amhotărât să urmez Facultatea de Științe Economice pentru că vreau să devin
economist;
e) punerea în practică a hotărîrii luate – angajarea în parcurgerea efectivă a unui program de
formare profesională/ de studii: Sunt student la ;
f) finalizarea studiilor și obținerea calificării în profesia aleasă (certificată prin atestat, diplomă):
Am diplomă de economist/ sunt calificat ca economist.

Tehnici de căutare a unui loc de muncă/ tehnici de ego-marketing:

- persoana trebuie să se înscrie la agenție de angajare;
- să citească frecvent ziarele și revistele care anunță noi locuri de muncă;
- să obțină de la anumite persoane infrormații despre angajați;
- să folosească serviciile centrelor de plasare a forței de muncă;
- să participe la târgurile de muncă/ job-shopuri;
- să caute pe vitrinele/ avizierele magazinelor, firmelor, instituțiilor anunțuri de angajare;
- să contacteze direct patronii sau angajatorii (managerii de resurse umane);
- să anunțe în ziare, reviste etc. Faptul că este în căutarea unui los de muncă/ a unei slujbe.
Documentele necesare participării la o selecție în vederea angajării sunt: scrisoarea de
prezentare, scrisoarea de intenție și curriculum vitae (CV).

Tema 10: Consilierea psihopedagogică a copiilor cu părinți divorțați

1. Caracteristici ale copiilor din familiile vitrege;

2. Consilierea psihopedagogică a copiilor cu părinții divorțați.

-1-
Familie vitregă este numită familia care rezultă din căsătoria a două persoane dintre care
cel puțin una are unul sau mai mulți copii proveniți dintr-o căsătorie anterioară (apud I.Dumitru).
 Walsh (1992) identifică mai multe probleme cu care se confruntă membrii unei familii
vitrege, probleme care influențează atitudinile și comportamentul copiilor. Astfel de probleme se
circumscriu următoarelor întrebări (apud Muro și Kottman, 1995):
- cum trebuie să-i spună copilul noului părinte (vitreg)?
- cum să-și exprime copilul afecțiunea față de părinții lui actuali și față de părintele absent?
- unii copii simt că, prin recăsătoria părinților, pierd afecțiunea părinților naturali, în special a
celui care i-a părăsit;
- unuii copii pot avea așteptăi nerealiste: ei speră că între membrii familiei vitrege să se
stabilească relații armonioase și susținute afectiv, la fel ca în cazul familiilor naturale;
- frecvent, copiii își imaginează reunirea părinților lor naturali;
- familiile vitrege trebuie să se găsească o modalitate prin care părintele vitreg să poată participala
educarea copilului (inclusiv la disciplinarea acestuia);
- deseori, în familiile vitrege se fac confuzii între rolurile membrilor săi;
- între frații vitregi pot apărea conflicte generate în special de părerile acestora despre divorț;
- între părinții naturali a copilului pot exista discuții referitoare la asigurarea petrecerii
timpului liber al acestuia;
- recăsătorirea unuipărinte poate genera o rețea nouă și complexă de relații între rude, în care
este implicat și copilul acestuia;
- în familiile vitrege, sexualitatea este, de multe ori, o problemă greu de rezolvat;
- într-o familie vitregă trebuie să treacă mai mult timp pentru ca lucrurile să meargă bine;
- schimbarea mediului familial (și eventual a domiciliului) poate afecta nefavorabil copilul;
- percepția socială asupra familiilor vitrege este, în general, negativă;
- unii membri ai familiei vitrege pot avea o concepție despre sine negativă și cred că familia
vitregă este inadecvată unei conviețuiri optime;
- eventualele conflicte dintre părinții (naturali ai) copilului pot influența negativ comportamentul
și performanțele școlare ale acestuia;
- multe familii vitrege pot avea probleme financiare, fapt care afectează copilul;
- adeseori, părintele vitreg se angajează într-o luptă cu celălat părinte, pentru obținerea
afecțiunii copilului.

În sinteză, problemele cu care se confruntă copiii cu părinții divorțați sunt multe și

complicate, iar activitatea de ajutor, sprijin și rezolvare ale lor, cere de la consilier educațional
competență și profesionalism.

-2-
Problemele cu care se confruntă copii cu părinții divorțați și care se pot constitui ca
obiective ale consilierii psihopedagogice a acestora sunt:
a) ajutorul acordat copiilor pentru a accepta că divorțul părinților s-a produs (inclusiv a faptului că
părinții lui nu vor mai conviețui);
b) sprijinul oferit pentru depășirea stărilor generate de conflictul dintre părinți și orientarea
activități lor spre satisfacerea propriilor trebuințe, interese, aspirații, etc (specifice vârstei);
c) rezolvarea problemei pierderii uni părinte și restabilirea confortului psihologic necesar
desfășurării normale a vieții;
d) dezvoltarea unor expectanțe realiste referitoare la relațiile sociale; ajutorarea acestor copii și
adolescenți să întrețină relații interpersonale neimpregnante de sentimente ostile, generate de
divorțul părinților.

Activitățile de consiliere psihopedagogică a copiilor cu părinți divorțați sunt activități

specifice desfășurate:
a) cu copii;
 b) cu profesori;
c) cu administratorii școlii;
d) cu părinții.

a) Lucrul cu copiii – obiective pentru lucru individual:

- a înțelege corect, în mod realist, evenimentul;
- a depăși stările de disconfort, neliniște, teamă..., generate de acest fenomen;
- realizarea autocontrolului comportamental;
- acceptarea faptului că este necesar să se adapteze unei noi situații, ale cărei solicitări nu
sunt fundamental diferite de cele ale situației de dinainte de divorț.
Obiective pentru consiliere de grup:
- a conștientiza că și alți copii au probleme asemănătoare și trăiesc experiențe similare;
- a învăța că nevoile și aspirațiile părinților pot fi diferite de nevoile și aspirațiile copiilor;
- a rezolva problemele survenite ca urmare a producerii divorțului;
- a-și îmbunătăți imaginea de sine și atitudinea față de părinți.

b) Lucru cu profesorii:
- a le acorda sprijin și ajutor profesorilor pentru comunicare și colaborare eficientă cu părinții
divorțați;
- a-i mobiliza pe diriginții claselor pentru relaționare cu colectivul clasei de elevi, colectivul de
părinți și cadrele didactice în vederea sprijinirii șu susținerii psihoemoționale a acestor copii;
- a sensibiliza cadrele didactice pentru înțelegere și tratare a stărilor de tristețe, teamă, insecuritate
la copiii cu părinți divorțați;
- a încuraja diriginții pentru realizarea activităților educative cu clasa de elevi despre divorț,
cauzele și consecințele acestui fenomen social.

c) Lucrul cu administratorii școlii:

Divorțul părințior poate genera probleme administrației școlii unde învață copiii acestora.
Astfel de probleme trebuie gestionate corect, în mod legal și respectând principiile morale. După
cercetătorii Drake, 1981, Muro și Kottman, 1995, problemele sunt generate de următoarele
întrebări:
- Care este unitatea școlară de care aparține copilul? (după divorțul părinților);
- Cum trebuie de procedat cu accesul părinților la dosarul copilului?;
- Cum se procedează cu cererie părinților de învoire a copilului de la școală?;
- Care este domiciliul actual al copilului pe care îl va vizita profesorul diriginte?;
- Pe cine va contacta dirigintele în caz de urgență medicală a copilului?;
- Care este numele actual (după divorț al copilului)?;
- Cine este susținătorul financiar al copilului?;
- Pe care dintre părinți îl consultă dirigintele în cazul luării unor măsuri disciplinare împotriva
copilului?;
- Cum trebuie procedat pentru asigurarea confidențialității datelor din dosarul personal al
copilului?;
- Cine este tutorele copilului, cel care asigură satisfacerea nevoilor acestuia?

Administratorii școlii în toate cazurile speciale se consultă cu consilierii educaționali și

procedează conform prevederilor legale în vigoare, dar, pentru binele copilului, ținând cont și de
părerile și sentimentele acestuia.

d) Lucrul cu părinții – obiectivele

- de minimalizare a efectelor negative ale divorțului asupra copilului;
- de îndrumare a părinților cum să le comunice copiilor săi despre divorț, preîntâmpinând
reacțiile nepotrivite la copii;
- să nu determine/ cultive copilului sentimentul culpabilității/ vinovăției pentru divorț;
- să nu fie atras și manipulat copilul de nici o parte/ părinte;
- să fie realizată procedura de divorț în mod civilizat, ambii părinți păstrând roluri și
responsabilități asupra copilului său.

Tema 11: Consilierea psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament

1. Devianța comportamentală și tulburarea de comportament;

2. Hiperactivitatea cu deficit de atenție;
3. Elevii cu comportament inadecvat.

-1-
Comportamentul reprezintă totalitatea ideilor, gândurilor, credințelor și convingerilor
transpuse în faptele, acțiunile și reacțiile persoanei ca răspuns la solicitările lumii contemporane.
Orice comportament este determinat de anumite motive, îndreptat spre realizarea unor scopuri și
reprezintă expresia unor atitudini ale persoanei.
În procesul socializării, orice societate transmite membrilor săi un anumit model cultural
și normativ. Individul tinde să se supună normelor și valorilor grupului, pe care, treptat, le
asimilează și le consideră necesare, benefice pentru viața sa sau, le contestă, le critică și nu se
supune acestora.
Manifestările comportamentale conforme unor norme sociale și culturale prescrise și în
concordanță cu așteptările grupului sunt considerate dezirabile. Comportamentele opuse,
nonconformiste, conduc la devianță comportamentală și se consideră indezirabile, ca urmare,
sancționate de mebrii societății.

Există o mare varietate de comportamente deviante dintre care fac parte:

- comportamentul excentric, caracterizat prin gesturi insolite, vestimentație aparte,
dizordine comportamentală...
- comportamentul disfuncțional/ aberant, înscris în aria delicvenței, a tulburărilor
psihice, a subculturilor și contraculturilor deviante sau marginale (Rădulescu,
Piticariu, 1989).
Devianța comportamentală este un fenomen sociologic, iar tulburarea de comportament
este un fenomen psihic, determinat de cauze biogene și psihogene, cu tendință spre psihosocial.
Tulburările de comportament sunt expresia unor deficiențe ale căror cauze sunt greu de
precizat.
Științele bilogice accentuează rolul factorilor genetici (anomalii, deficiențe anatomo-
fiziologice); științele psihologice susțin că tulburările comportamentale sunt expresia unor
deficiențe și disfuncționalități ce țin de patologia psihicului; orientările psihosociologice susțin
că procesul de socializare a individului, anumite circumstanțe ale lui, poate induce, încă din
perioada copilăriei, anumite comportamente indezirabile și chiar deviante la individ.

-2-
Hiperactivitatea cu deficit de atenție/ Attention Deficit Hyperactivity Disorder – ADHD,
este o tulburare de comportament caracterizată prin cel puțin trei elemente:
- hiperactivitatea;
- impulsivitatea;
- deficitul de atenție.

Hiperactivitatea este caracteristică persoanelor dinamice, neliniștite, aflate într-o agitație.

Copii hiperactivi:
- se foiesc permanent, dau din mâini și/sau din picioare cînd stau pe scaun;
- se deplasează prin clasă, stăpînindu-și cu greu impulsurile spre mișcare;
- aleargă, se cațără, preferă jocurile de mișcare;
- se lovesc de obiecte și, adesea, le dărâmă;
- nu acordă atenție/ importanță detaliilor;
- se apucă de mai multe lucruri odată;
- pierd/ uită obiectele personale, în diverse împrejurări;
- rareori urmează complet prescripțiile unor reguli, instrucțiuni, etc.
Impulsivitatea este acea manifestare comportamentală caracteristică persoanelor care:
- au o capacitate slabă de a-și ajusta reacțiile imediate la anumiți stimuli;
- fac comentarii inadecvate situațional;
- își stăpânesc cu greu pornirile;
- îi lovesc pa ceilalți și le iau lucrurile (jucării, obiecte personale etc...);
- au un autocontrol comportamental scăzut.

Deficitul de atenție este întâlnit la copii care:

- au dificultăți în ase concentra asupra unui lucru sau asupra unei probleme;
- se plictisesc repede și îșiîntrerup activitatea lapuțin timp după ce au început-o;
- finalizarea unei sarcini este realizată cu dificultate.

Sindromul ADHD este o tulburare specifică de comportament, cu incidență medie de 3-

5% la copii, mai crescută în rândul băieților decât la fete. Tulburarea debutează deseori înainte
de vârsta de 4 ani, dar, de cele mai multe ori, nu este recunoscută și diagnosticată ca atare decât
odată cu începerea școlii.

Diagnosticul ADHD
Potrivit Asociației Americane de Psihiatrie, un copil este diagnosticat ca având sindromul
ADHD dacă înainte de vârsta de 7 ani prezintă cel puțin 8 dintre următoarele simptome (apud
DSM IV, 1994):
- manifestă o agitație psihomotorie pronunțată (dă din mâini din picioare cînd stau pe
scaun;
- cu greu poate rămîne așezat atunci când i se cere acest lucru;
- atenția îi este distrasă ușor de stimulii externi;
- are dificultăți în a-și aștepta rândul în activitățile de joc desfășurate în grup;
- adesea dă răspunsuri la întrebări înaintea formulării complete a acestora;
 - are dificultăți în a urma instrucțiunile altora;
- nu-și poate menține atenția concentrată asupra unei activități (de joc, de efectuare a
temelor etc.);
- trece de la o activitate la alta, neterminând nici una;
- are dificultăți în privința autocontrolului comportamental (nu se poate juca în liniște);
- adesea, vorbește excesiv de mult;
- frecvent îi întrerupe din activitate și/ sau îi deranjează pe alții;
- nu este capabil să asculte până la capăt ce i se spune;
- își pierde lucrurile personale;
- se angajează în activități cu un grad ridicat de periculozitate, fără a lua în considerație
consecințele posibile (alergă pe stradă, drum fără a fi atent...)
Modalitățile de intervenție în cazul persoanelor cu ADHD sunt de natură medicală,
psihologică și de consiliere psihopedagogică.
-3-
Sunt elevi care, din diverste motive și sub diverse pretexte, au un comportament
inadecvat în timpul lecțiilor și al altor activități didactice. În astfel de situații, profesorul poate
proceda în două feluri: a) evitînd confruntarea; sau b) confruntîndu-se cu elevii cu comportament
disruptiv.
Este bine ca profesorii să știe să evite confruntările cu elevii, atunci cînd acest lucru este
posibil. Unii profesori, din lipsa de experiență, intră în conflicte cu elevii, dar nu știu să le
gestioneze adecvat.

Tipuri de elevi cu comportament inadecvat:

a) elevii cu dificultăți emoționale, (nu toți elevii cu dificultăți emoționale au comportamente
inadecvate, dar mulți doresc să iasă în evidență prin astfel de comportamente);
b) elevii care își asumă roluri în conformitate cu așteptările clasei. Într-o clasă se pot
identifica următoarele tipuri comportamentale:
- șmecherul clasei – îl face pe spiritualul, fiind pus mereu pe glume, nu este agresiv sau
necooperativ și nu urmărește neapărat confruntarea cu profesorul, deși comportamentul lui
poate genera nemulțumiriea acestuia;
- sabotorul clasei – este intrigant și pus pe șotii atunci cînd nu este momentul, inclusiv în
situații în care profesorul este iritat, nervos sau mai puțin dispus să accepte manifestările
comportamentale neconforme. Ca urmare toată clasa este afectată, deoarece, profesorul este
pus pe luarea măsurilor disciplinare.
c) elevii nepopulari – este elevul care devine victima colegilor, care îl pun în situații
neconfortabile, adesea jenante. Astfel de elev poate deveni posesiv în relația cu alții și gelor
pe colegi. De multe ori acest elev este mai puțin inteligent și are abilități sociale precare, cu
tendințe spre conformism și supunere necondiționată.
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Băban Adriana, Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere:
Cluj-Napoca, Editura Ardealul, 2001.
2. Birch A., Psihologia dezvoltării: Bucureşti, Editura Tehnică, 2000. 311 p.
3. Calaraş Carolina, Cultura educaţiei elevului: Chişinău, CEP USM, 2007.
4. Calaraş Carolina, Dirigintele în calitate de consilier educaţional al elevului şi al familiei: Chişinău,
Probleme ale ştiinţelor socioumane şi modernizării învăţământului. - 2010. - Vol.I.
- P. 399-404.
5. Carabet Natalia, Consilierea familiei: Chişinău, CET Ion Creangă, 2009.
6. Cotoeanu Ion, Seche Luiza, Seche Mircea, Dicţionar explicative al limbii române: Bucureşti, Editura
Univers enciclopedic, 1998.
7. Cuzneţov Larisa, Consilierea parentală: Chişinău, Editura Primex-Com, SRL, 2013.
8. Cuzneţov Larisa, Consilierea şi educaţia familiei. Introducere în consilierea ontologică complexă a
familiei: Chişinău, Editura Primex-Com, SRL, 2015.
9. Cuzneţov Larisa, Etica educaţiei familiale: Chişinău, Com- plexul editorial-poligrafic al ASEM, 2000.
10. Cuzneţov Larisa, Jocul copulului şi cultura educaţiei familiale: Ghid pentru părinţi, psihologi şi
educatori: Chişinău, Editura CEP al USM, 2007.
11. Cuzneţov Larisa, Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei: Chişinău, Editura Centrul
Editorial-poligrafic al USM, 2008.
12. Dafinoiu Ion, Elemente de psihoterapie integrativă: Iaşi, Editura Polirom, 2000.
13. David Daniel, Psihologie clinică şi psihoterapie: Iaşi, Editura Polirom, 2006.
14. David Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comporta- mentale: Iaşi, Editura Polirom, 2006.
15. Dimitriu-Tiron Elena, Consiliere educaţională: Iaşi, Editura Institutul European, 2005.
16. Dumitru Ion Al., Consiliere psihopedagogică: Iaşi, Editura Poli- rom, 2008.
17. Enăchescu Constantin, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie: Iaşi, Editura Polirom, 2003.
18. Geldard Kathryn, Geldard David, Yin Foo Rebecca, Consilierea copiilor, o introducere practică: Iaşi,
Editura Polirom, 2013.
19. Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie: Bucureşti, Editura ALL, 1997.
20. Holdevici Irina, Gândirea pozitivă: Bucureşti, Editura Dual Tech, 2000.
21. Holdevici Irina, Psihoterapia un tratament fără medicamente: Bucureşti, Editura Universitară, 2010.
22. Jordan J. P., Myers R. A., Layton W. C., The counseling psycho- logist: Washington, DC: American
Psychological Association, 1968, p. 46 – 115.
23. Konya Zoltan, Konya Agnes, Terapie familială sistemică, Iaşi, Editura Polirom, 2012.
24. Mitrofan Iolanda, Psihoterapua experienţială: Bucureşti, Editura Infomedica, 1997.
25. Mitrofan Iolanda, Vasile Diana, Terapii de familie: Bucureşti, Editura SPER, 2004.
26. Nemţeanu C., Consideraţii despre consilierea psihologică: Bucu- reşti, Editura Gnosis, 2004.
27. Oancea C., Tehnici de sfătuire/ consiliere: Bucureşti, Editura Medicală, 2002.
28. Parsons F., Choosing a vocation: Boston, Hoghton Miffin, 1909.
29. Platon Carolina, Psihodiagnostic clinic: Chişinău, CEP USM, 2010.
30. Rogers C. R., A deveni o persoană. Perspectiva unui terapeut:
Bucureşti, Editura Trei, 2008.
31. Şoitu L., Vrăjmaş E., Păun E., Consiliere familială: Bucureşti, Editura Institutul European, 2001.
32. Stahl P., Familia şi şcoala: contribuţii la sociologia educaţiei:
Bucureşti, Editura Paideia, 2002.
33. Stănciulescu Elizabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. II: Iaşi, Editura Polirom, 2002.
34. Ştefăneţ D., Moraru E., Mazâlu L., etc. Organizarea activităţii Serviciului de Asistenţă Psihologică,
 Ghidul metodologi: Chişi- nău, Editura Sirius SRL, 2011.
35. Vrajmaş E. A., Consilierea şi educaţia părinţilor: Bucureşti, Edi- tura Aramis, 2002.
36. http://ru.scribd.com/doc/17221853/Consilierea-Familiei-Si- Terapii-de-Familie
37. http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:b8p9x
aGMVDcJ:www.ueb.ro/dppd/Lector_univ.dr.Simona_Glavean
u_Consiliere_si_orientare_DFP.pdf+&cd=2&hl=ru&ct=clnk& gl=md -
38. http://krispsychology.files.wordpress.com/2011/01/consiliere- psihologica_note-de-curs_subiecte.pdf.
39. http://www.google.md/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=we b&cd=1&ved=0CCcQFjAA&url=http
%3A%2F%2Fwww12.tui asi.ro%2Findex.php%3Ffile%3D97&ei=ZU8nU_iwE-
rR7Ab774CoDQ&usg=AFQjCNEOAGy5usM6LpSXdPuAMM 9kiFl8jQ
40. https://ru.scribd.com/doc/17719265/Tehnici-de-Consiliere – accesat la 18.11.2014
41. https://ru.scribd.com/doc/235097434/Curs-Teorii-Consiliere- Educ

Vă mulțumesc pentru colaborare!