Tema 1 Activitatea de consiliere.

Repere teoretice generale

1. Delimitări conceptuale
2. Tipuri de consiliere psihologică
3. Funcțiile consilierului
4. Consilierea individuală și de grup

Delimitări conceptuale
În cursul vieţii fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme pe care nu reuşeşte să le rezolve
singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple şi, pentru a găsi soluţia, omul apelează la acele
persoane din anturajul său în care are încredere şi pe care le consideră “experte” în domeniul respectiv (membri
ai familiei, prieteni, cunoştinţe). Aceste persoane ne oferă nişte sfaturi pe baza experienţei lor de viaţă, adică ne
consiliază. Dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.
Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela la persoane care dispun de o
pregătire profesională adecvată. Unii oameni, din motive de natură subiectivă sau obiectivă, pot ajunge în
situaţii dificile în care nu reuşesc să îşi rezolve singuri problemele, nu au acces la resursele materiale necesare
pentru a-şi satisface nevoile fundamentale etc. În situaţiile de acest fel oamenii au nevoie de ajutor profesionist
(asistenţi sociali, psihologi, preoţi, cadre didactice etc.). Aceşti profesionişti sunt / ar trebui să fie pregătiţi să
intervină nu numai atunci cînd sunt solicitaţi, adică după ce a apărut o problemă (retroactiv), ci să acţioneze şi
proactiv, să acţioneze în direcţia formării unor deprinderi comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod
de viaţă care ajută individul să se adapteze flexibil la cele mai variate condiţii de viaţă. În acest curs ne vom
referi la cîteva aspecte privind consilierea oferită de asistentul social.
Vom începe cu definiţia amănunţită a lui Inskipp şi Johns (1984, apud. Irina Holdevici, 2006, pg. 9),
conform căreia, „consilierea este o cale de a relaţiona şi de a răspunde unei alte persoane, astfel încât aceasta
este ajutată să-şi exploreze gândurile, emoţiile şi comportamentul ca să-şi câştige o înţelegere de sine mai clară
şi apoi învaţă să găsească şi să utilizeze propriile sale resurse, pentru a se putea confrunta cu viaţa cât mai
eficient, luând decizii adecvate sau acţionând corespunzător”.
Asociaţia Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, defineşte consilierea astfel:
Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale, pentru a facilita
autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul
general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi pline de resurse.
Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea
şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, pe lucrul asupra trăirilor
afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi (Asociaţia Britanică pentru
Consiliere, după Dafinoiu, 2000, p. 19).
Într-o formulare mai concisă, consilierea poate fi definită ca un proces în care un profesionist stabileşte
o relaţie bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat să se
cunoască mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă problemele, sentimentele, motivaţiile), să ia decizii
importante, să îşi rezolve problemele.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane normale (sănătoase
psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor care se află într-o situaţie de criză sau
într-un moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care persoana nu este familiarizată
(după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).
Responsabilitatea consilierului presupune exerciţiul conştient de a se feri să impună şi să
sugereze propriile soluţii sau interpretări clientului, evitînd cu răbdare şi profesionalism tentaţia facilă
de a-i prescrie acestuia scenarii alternative de viaţă şi soluţii prefabricate, de complezenţă sau
dezirabile social, eventual „educative”. În schimb, i le va putea reproecta, susţine şi valida cu
entuziasm pe cele pe care beneficiarul consilierii le va concepe, implementa sau schimba în viaţa sa
cotidiană, descurajîndu-le pe cele fantasmatice sau nerealiste. Astfel, consilierul îl va reconecta treptat

1
la realitatea vieţii şi la posibilităţilor sale, ajutîndu-1 să dedramatizeze evenimentele sau trăirile,
decuplîndu-1 de la fantasme producătoare de suferinţă, ajutîndu-1 să-şi accepte limitele cu naturaleţe.
Adică, altfel spus, îl va ajuta să-şi gestioneze şi controleze propria viaţă mai responsabil, deblocîndu-i
şi recanalizîndu-i energia spre scopuri mai realiste şi echilibrante. În cazul în care procesul clarificării
şi recuperării clientului se anunţă a fi mai dificil, pe termen lung, necesitînd o profunzime şi o
subtilitate psihologică mai înaltă a „lucrului” terapeutic, precum şi cunoştinţe şi abilităţi tehnice
terapeutice specifice, consilierul va orienta cazul către un psihoterapeut cu competenţă acreditată în
domeniu.
Sarcini:
În baza definiției alcătuiți propria noțiune pentru CONSILIERE; CONSILIER, Faceți un
scurt rezumat a informației, Evidențiați cuvintele cheie, Răspundeți la întrebarile: Ce știați?
Ce ați aflat nou? Ce va impresionat? Pentru ce aveți nevoie de aceste informații în devenirea
voastră ca psiholog?

Cîteva tipuri de consiliere

Rădăcinile istorice ale consilierii sunt întrucîtva comune cu cele ale psihoterapiei, adică îşi trag
ceva din trecutul imemorial al practicilor colective şi individuale vindecătoare, al ritualurilor magice şi
şamanice şi chiar în aşa-numitul „sfat al bătrînilor” din societăţile primitive tribale. Sfatul duhovnicesc
practicat în matricea spirituală creştină, practicile de exorcizare şi vindecare spirituală au contribuit şi
ele pe deplin la treptata laicizare ( a reorganiza o instituție cu caracter religios după principii laice, adică
înafara religiei) a asistării bolilor şi necazurilor sufleteşti sau sociale, extinzîndu-se în epoca modernă în
domeniul educaţiei şi al reprezentărilor sociale despre cum poţi trăi mai în acord cu tine însuţi şi mai
sănătos.
După al doilea război mondial, consilierea se impune ca o practică uzuală a activităţilor de
asistenţă socială, psihologică şi medicală. La aceasta contribuie, prin informaţii şi repere metodologice
specifice, orientarea vocaţională (pentru carieră), psihodiagnoza inteligenţei, aptitudinilor şi
personalităţii, precum şi relativa structurare a celor trei mari direcţii în psihoterapie (psihanaliza,
comportamentalismul şi noua paradigmă umanistă). Toate acestea, corelate cu o multitudine de
problematici sociale de inadaptare, marginalizare şi suferinţă, agresivitate socială, dependenţă,
abandon şi violenţă familială, precum şi exacerbarea frecvenţei tulburărilor emoţionale şi de adaptare
în comunitate în întreaga societate vestică, au transformat consilierea psihosocială într-o dimensiune a
lumii civilizate aspirînd la securitate şi bunăstare.
Anii ‘50-60 marchează înfiinţarea „Organizaţiilor profesionale de consilieri” care activează atît
pe terenul şcolii, cît şi al muncii. În 1954 se consemnează apariţia primei reviste de specialitate în
S.U.A. – ”Journal of Counseling Psychology”, editată de Gilbert Wrenn şi Frank M. Fletcher, iar în
1959 Anne Roe argumentează publicistic necesitatea educaţiei universitare a consilierilor ca
specialişti.
Tipurile de consiliere care se conturează sunt: consilierea personală, de cuplu şi de familie;
consilierea vocaţională sau educaţională; consilierea organizaţională şi de grup.
Cu timpul diversificarea problematicii psihosociale generează noi aplicaţii, din ce în ce mai
specializate şi cu formări din ce în ce mai complexe. Apar astfel:
- consilierea marginalilor şi excluderii sociale, consilierea integratoare şi de suport a copiilor
străzii şi persoanelor adulte fără adăpost;
- consilierea persoanelor afectate de SIDA şi a familiilor lor;

2
 - consilierea personalului care asistă persoanele aflate în iminenţa morţii - medici, asistenţi
sociali, psihoterapeuţi şi consilieri spirituali (gradul de suprasolicitare al cadrelor medicale şi sociale
care lucrează cu bolnavi neoplazici, leucemici, infectaţi cu HIV este recunoscut ca psihopatogen şi
depresor şi în consecinţă aceşti profesionişti necesită ei înşişi asistenţă de suport psihologic);
- consilierea toxicodependenţilor şi a familiilor lor ;
- consilierea persoanelor abuzate fizic şi sexual (copii şi uluiţi);
- consilierea familiilor şi copiilor adoptaţi şi în plasament;
- consilierea copiilor instituţionalizaţi, a mamelor sociale şi a personalului din instituţiile de
ocrotire;
-consilierea vîrstnicilor instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi ;
- consilierea victimelor violenţei domestice şi a familiei dezorganizate;
- consilierea psihosexuală şi contraceptivă;
- consilierea cuplului şi familiei cu disfuncţii de relaţie şi comunicare;
- consilierea parentlă-filială - „Şcoala părinţilor”;
- consilierea premaritală;
- consilierea pre şi postnatală;
- consilierea părinţilor adolescenţi;
- consilierea victimelor traficului de carne vie;
- consilierea imigranţilor;
- consilierea minoritarilor;
- consilierea persoanelor cu nevoi speciale şi a familiilor lor;
- consilierea managerială şi terapia organizaţională;
- consilierea pastorală şi spirituală.
Pe măsură ce transformările economice, politice, ideologice atrenează noi crize şi provocări
sociale, oamenii se confruntă cu alte tipuri de probleme psihologice şi sociale ce necesită ajutor şi
asistenţă specializată. Aşa încît ne aşteptăm ca în următorii ani, odată cu integrarea ţării noastre în
comunitatea europeană, dar şi ca urmare a impactului globalizării economice şi culturale, nevoia de
consiliere integratoare, de facilitare, suport şi dezvoltare personală să crească. Un loc special printre
beneficiarii acestor servicii îl ocupă tinerii şi copiii, consilierea preventivă în special a
comportamentelor dezadaptative, delicvenţiale şi toxicodependente fiind actualmente o prioritate.
Din punct de vedere al obiectivelor şi situaţiilor care necesită acest tip de intervenţie se pot
distinge alte cîteva tipuri:
consilierea preventivă (ex. programe de educaţie sanitară şi sexuală, de alegere a carierei, de
integrare a copiilor cu nevoi speciale, de prevenire a riscului pentru consumul de droguri etc.);
consilierea de facilitare şi mediere (ex. urmăreşte optimizarea comportamentului relaţional
individual, de grup sau familial, asumarea responsabilităţii propriilor acţiuni şi dobîndirea unui
comportament mai asertiv şi prosocial. Corecţia unor comportamente care predispun la eşec relaţional
sau la erori de înţelegere a anumitor situaţii, reacţii şi atitudini constituie obiectivul unei consilieri de
remediere sau de adaptare. Opţiunile educaţionale, comportamentele parentale, acomodarea între
membrii unei familii disfuncţionale, adaptarea la mediul şcolar sau profesional, conştientizarea
propriilor calităţi şi defecte, a intereselor, disponibilităţilor, talentelor şi aptitudinilor, integrarea într-un
nou mediu socio-culturai, pot fi obiectivele unor demersuri de consiliere);
consilierea de dezvoltare personală, individuală sau în grup îşi propune stimularea expresiei
personale, a creativităţii şi atitudinilor integratoare sau tolerante, a maturizării afective, cognitive şi
spirituale, a puterii de manifestare şi afirmare a Eului, a competenţelor profesionale şi creatoare într-un

3
domeniu. Ea urmăreşte realizarea procesului de autoactualizare de care vorbeşte C. Rogers şi
conştientizarea stadiului de dezvoltare în care se află fiecare client. Consilierea stimulează conceptul
de sine, modificarea stilului de viaţă pentru creşterea bunăstării şi acceptarea modificărilor fireşti care
ţin de vîrstă, ca şi acceptarea morţii ca pe un eveniment firesc, de tranziţie în ordinea naturală şi
spirituală;
Consilierea centrată pe situaţiile de criză Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană,
în timp ce urmăreşte atingerea unui scop important al vieţii sale, se confruntă cu un obstacol care,
pentru moment, nu poate fi depăşit pnn utilizarea metodelor obişnuite de rezolvare a problemelor.
Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare pe durata căreia simt încercate mai multe soluţii (după
I.Dafinoiu, 2000).
Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată. Ea îşi propune nu numai
alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative psihologice, medicale şi sociale ale
situaţiei care a declanşat criza. Consilierea în situaţii de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de
Hill) şi pe teoria intervenţiei în criză (Golan). Hill a elaborat un model teoretic al ctizei. Conform
acestui model, orice situaţie de criză are trei componente principale (după Popescu M., 2002):
1. antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:
• predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele de dezvoltare - naşterea
unui copil, pubertatea, adolescenţa, criza de la mijlocul vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea,
moartea naturală a unei persoane apropiate etc.
• împredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor crize circumstanţiale: naşterea
unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă, accidente, calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată
a unei rude etc.
2. resursele sistemului - client (individ, familie, grup, comunitate);
3. modul în care defineşte (inteipretează) sistemul client evenimentul antecedent.
Instalarea / nemstalarea crizei depinde de modul în care interacţionează aceste trei componente:
evenimentul declanşator, resursele clientului şi modul în care interpretează clientul evenimentul.
Instalarea crizei, intensitatea şi caracterul manifestărilor, capacitatea de adaptare la situaţia creată nu
depind numai de evenimentul declanşator, ci şi de particularităţile clientului (sistemul său de valori,
normele socioculturale specifice societăţii din care face parte etc.)
Etapele parcurse în situaţiile de criza simt următoarele:
1. Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de apărare şi
provoacă o stare acută de şoc.
2. Negarea. Pruna încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea evenimentului
declanşator („nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa ceva”).
3. Mânia reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin povestirea
repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin ţipete, plâns etc.). Intensitatea şi modul de exprimare a tensiunii
interne depinde de resursele interne ale clientului (echilibrul emoţional, încrederea în sine şi în cei din
jur, nivelul intelectual, sistem de valori etc.) şi de modul în care mterpretează evenimentul care a
declanşat criza.
4. Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor beneficii care ar
putea rezulta („în orice râu este şi un bine”). Şi „negocierea” este influenţată de resursele clientului, cât
şi de modul în care defineşte evenimentul declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin resemnare, ceea
ce înseamnă că schimbarea produsă nu a fost acceptată, ci asumată.

4
 5. Adaptarea reprezmtă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare sunt acceptate şi
individul dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi în situaţiile de criză care vor urma. Abilităţile
astfel dobândite se adaugă la resursele interne la care va apela individul în viitor.
Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obişnuit între 6-8 săptămâni.
Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea clientului. Consilierul va
urmări stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu clientul. Intervenţia trebuie să evite pericolul acţiunilor
şi deciziilor ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente neadecvate.
Consilierea se desfăşoară la două niveluri :
• nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze) emoţiile acut
resimţite şi să dobândească o oarecare înţelegere emoţională (nu cognitivă) a crizei. Se caută
identificarea unor sisteme de suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru
client.
• nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături dmtre criza actuală şi
unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să înţeleagă modul în care criza îi afectează situaţia.
Simt identificate posibilităţile de adaptare ale clientului la noua situaţie şi se încearcă dezvoltarea unor
noi abilităţi de adaptare.
Ce tipuri de crize pot fi asistate? Toate tipurile de pierderi şi abuzuri, tentative suicidare, pierderi
de sarcină şi reacţii postavort, sarcini nedorite sau rezultate în urma unui viol, pierderea locului de
muncă, şomaj prelungit, pierdere în statut şi prestigiu, dependenţe diverse (alimentare, de droguri etc.),
decesul unei persoane dragi, detenţie, dezechilibru financiar şi emoţional, anxietate de separare, divorţ,
maladia gravă a unuia dintre membrii familiei, apariţia unui copil cu handicap sever sau impasul
educaţional al acestuia - ex. copilul autist etc.
Sarcini:
1. Un bun consilier trebuie să atingă toate tipurile de consiliere, argumentați?
2. Care tip de consiliere este practicat mai des in RM, argumentați!

Consiliere individuală şi de grup

În funcţie de numărul participanţilor la activitatea de consiliere, consilierea poate fi individuală
sau de grup (Plosca, Mois, 2001, p. 10; Rotaru, 2002, p. 49).
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul căreia
consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor sale mentale, emoţionale sau sociale.
În general consilierea este solicitată de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar sunt şi
cazuri în care clientul este trimis / adus de o altă persoană (un membru al familiei, prieten, profesor,
coleg de muncă). În situaţiile de acest fel se poate întîmpla ca clientul să refuze colaborarea cu
consilierul. Uneori consilierul este cel care îşi dă seama de faptul că cineva are nevoie de ajutor şi ia
legătura cu clientul (de ex., după o catastrofă naturală psihologii pot oferi victimelor consiliere în
situaţie de criză; copiii care părăsesc un centru de plasament sunt ajutaţi de psihologi să îşi însuşească
deprinderile necesare pentru a trăi independent).
Consilierea individuală, prin natura ei, antrenează clientul intr-o situaţie de maximă
confidenţialitate.Este indicată atunci când pentru un client este importantă dezăluirea, fără teama că
altcineva va folosi în detrimentul lui informaţiile rostite.Unii clienţi sunt anxioşi cu privire la modul în
care ceilalţi vor reacţiona la dezvăluiri. Ca şi în alte situaţii, transferul către alte forme de consiliere
poate fi realizat mai târziu, în momentul în care clientul va fi mai capabil şi mai dispus să se
autodezvăluie.

5
 Consilierea individuală, prin natura ei diadică, oferă oportunitatea unei relaţii mai strânse între
consilier şi client în comparaţie cu situaţiile în care ar mai participa încă o persoană. Acest factor poate
fi important pentru acei clienţi care nu se implică în relaţii strânse cu persoane semnificative dm viaţa
lor şi pentru care consilierea de grup, spre exemplu, poate fi, iniţial, prea înspăimântătoare.
Se sugerează utilizarea consilierii individuale în următoarele situaţii: • când clientul este intr-o
stare de criză;
• când confidenţialitatea este esenţială pentru protejarea clientului;
• când testele de interpretare se leagă de conceptul de sine;
• când clientul are o frică neobişnuită de exprimare verbală;
• când clientul este greoi în utilizarea abilităţilor de mterrelaţionare cu ceilalţi;
• când clientul are o conştientizare foarte limitată a propriilor sentimente, motivaţii şi
comportamente;
• când este implicat un comportament sexual deviant;
• când nevoia clientului de atenţie este prea mare pentru a putea fi administrată în grup.
La polul opus există şi situaţii nepotrivite pentru consilierea indviduală:
• pentru clienţii care pot deveni dependenţi de consilier, în special când o astfel de dependenţă
devine determinantă;
• prin natura sa diadică, consilierea individuală poate duce la un grad nepermis de apropiere între
terapeut şi client;
• este neproductivă aplicarea consilierii individuale clienţilor care au beneficiat anterior de
şedinţe de consiliere, dar încă mai au nevoie de sprijin terapeutic;
 pentru clienţii asupra cărora alte modele ar avea un impact terapeutic mai mare,
consilierea individuală nu este recomandată.
Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi un grup ai căror membrii
au o problemă comună. Din punctul de vedere al psihologiei sociale consilierea de grup se realizează
în cadrul unui aşa numit “grup restrîns”. Grupul restrîns are următoarele caracteristici:
 Este alcătuit din cel puţin 5 persoane;
 membrii grupului se adună efectiv în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
 membrii au motive pentru a fi şi a rămîne împreună (ceea ce nu înseamnă că toţi au acelaşi motiv de a
fi în grup);
 participanţii împărtăşesc evenimente, experienţe comune;
 membrii au posibilitatea să se perceapă, să comunice, să interacţioneze, să se influenţeze reciproc.
În practică se formează numeroase tipuri de grupuri, în funcţie de scopul urmărit: grupuri de
suport şi de autoajutorare (de ex. Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, Asociaţia Anti-SIDA), grupuri
terapeutice, de socializare, recreative, educaţionale, pentru rezolvarea de probleme etc. Activitatea de
grup are numeroase funcţii: în cadrul grupului participanţii învaţă să-şi exprime verbal şi nonverbal
problemele, conştientizează că şi alţii au greutăţi asemănătoare cu ale lor, îşi formează deprinderi de a
comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora etc.
Participanţii la şedinţele de grup vor fi selectaţi de consilier în funcţie de diferite criterii. Cel
mai important criteriu este tocmai problema comună a participanţilor (căutarea unui loc de muncă,
violenţa domestică, abandonul şcolar etc.), dar pot fi luate în considerare şi alte criterii: sexul, vîrsta
etc. Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea mic (în acest caz se
discută puţin, temele discutate se repetă, în grup apar puţine idei importante pentru problema
discutată), dar nici prea mare (grupul va avea tendinţa de a se diviza în grupuri mai mici). Se consideră

6
că numărul optim de participanţi este de 6 – 8, fără a lua în considerare psihologul, eventualii co-
psihologi şi observatori.
Şedinţele pot fi organizate săptămînal. Dacă problemele clienţilor sunt grave, urgente, şi ei au
posibilitatea de a se întîlni mai frecvent, pot fi organizate şi 2 – 4 şedinţe pe săptămînă. Şedinţele au o
durată de 50 – 60 minute. Dacă grupul se întruneşte mai rar, durata poate să crească pînă la 90 de
minute. Durata şedinţei trebuie să fie precizată de la început şi această durată trebuie să fie respectată.
Se recomandă ca această durată să nu fie depăşită pentru ca participanţii să se simtă puţin “presaţi de
timp” şi să se concentreze asupra problemelor importante.
Şi acest tip de consiliere are unele avantaje:
• este eficientă: consilierii pot oferi servicii mai multor clienţi;
• oferă un context social interpersonal în care să se lucreze asupra problemelor;
• oferă clienţilor posibilitatea să practice noi comportamente;
 determină clienţii să privjească în perspectivă şi să înţeleagă similaritâţile
şi diferenţele prin raportare la ceilalţi;
 formează un sistem de sprijin pentru fiecare dintre clienţi;
 creează ocazii de învăţare şi exersare a abilităţilor de comunicare
interpersonală.
Sarcini:
• Inventaţi un slogan prin care să atrageţi cât mai multe persoane pentru participarea la
activităţi de consiliere.

• Elaboraţi un pliant în care să evidenţiaţi importanţa activităţii de consiliere pentru

grădiniţă/școală/….

Bibliografie:
DAFINOIU, ION Psihoterapii scurte: strategii, metode, tehnici. Iași: Polirom, 2005 ISBN: 973-681-
777-6
HOLDEVICI, IRINA Elemente de psihoterapie. Bucuresti: Editura B.I.C. ALL 1998 ISBN 973-571-
256-3
HOLDEVICI, IRINA; NEACȘU VALENTINA Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică.
București: Editura KULLUSYS, 2008
MICLEUȘANU ZINAIDA, CUZNEȚOV LARISA. Bazele consilierii/Universitatea de Studii
Europene din Moldova, Chișinău, Ghid metodologic.
MITROFAN, IOLANDA. Consilierea psihologică: cine, ce și cum. București: Editura S.P.E.R., 2005
ISBN 973-8383-30-7
NELSON-JONES, RICHARD (trad. Ruse Clara) Manual de consiliere. București: Ed. Trei 2009 ISBN
978-973-7O7-293-1