Definirea conceptului de consiliere. Tipuri de consiliere.

Consilierea,
intervenţia de criză, psihoterapia
Scurt istoric

Consilierea psihopedagogică face parte din ramura mai largă a consilierii psihologice și deși nu
se cunoaște cu exactitate momentul apariției sale originea acestei noi sub-ramuri pare a fi
ghidarea vocațională ce se practica în timpul revoluției industriale de la sfârșitul sec. XIX și
începutul sec. XX (Coleman & Yeh, 2008). Revoluția industrială a implicat și efecte negative
cum ar fi urbanizarea rapidă și insuficient pregătită a unui mare număr de oameni și concentrarea
excesivă asupra procesului de producție neglijnd nevoile personale.

În acest context ghidarea vocațională a fost unul din primele răspunsuri la procesul
industrializării, iar în școlile americane, încă dinainte de sec. XX profesorii de la clasă asigurau
o ghidare a elevilor în ceea ce privește dezvoltarea lor socială, personală, interpersonală,
vocațională sau chiar spirituală (Coleman & Yeh, 2008).

Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţi bine informaţi, ci

formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, cu un
sistem axiologic ferm conturat. în fapt, scopul ultim al educaţiei este pregătirea pentru viaţă a
elevului. Conceperea şcolii ca o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă eficient
nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine,
pentru diminuarea şi prevenirea tulburărilor de adaptare specifice vârstei, pentru formarea unor
cetăţeni responsabili ai societăţii civile, este vitală.

Creşterea numărului de eşecuri şi abandonuri şcolare, de comportamente delicvente sau

nesănătoase, de tulburări emoţionale în rândul elevilor, reprezintă indicatori ai faptului că şcoala
trebuie să facă mult mai mult în această direcţie.

Formarea unui stil de viaţă sănătos, integrarea sexualităţii în maturarea emoţională, controlul
stresului, dobândirea de repere în orientarea şcolară şi profesională sunt condiţii esenţiale pentru
dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului.

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenţii care impun o
pregătire profesională de specialitate.

Mai specific, termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană
specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită asistenţă de specialitate, clientul (Egan,
1990). Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi
colaborare reciprocă (Ivey, 1994).

Consilierea reprezintă o activitate prin care se urmăreşte modelarea acțiunilor comportamentale

ale persoanei consiliate într-o situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea sa cotidiană.
 În cadrul grupurilor şcolare, consilierea reprezintă o formă particulară de interacţiune şi
influenţare, care contribuie la sprijinirea elevilor în rezolvarea problemelor cu care se confruntă,
precum şi la omogenizarea şi dezvoltarea clasei de elevi ca grup educaţional.

În literatura de specialitate există numeroase definiţii şi accepţiuni date conceptului de

consiliere:

Consilierea presupune existenţa unei persoane care are temporar sau permanent rolul de
consilier şi care oferă sau acceptă în mod explicit să acorde timp, atenţie şi respect uneia sau mai
multor persoane, cu rolul temporar de client.

Sarcina consilierii este de a oferi clientului oportunitatea de a explora, descoperi şi clarifica

moduri de a trăi valorificându-şi resursele, ceea ce conduce la sentimentul de bine .

„Consilierea este o activitate care este iniţiată de o persoană care caută ajutor. Oferă
oportunitatea clientului de a identifica ceea ce-l perturbă, de a se autoexplora şi de a se înţelege.
Procesul de consiliere îl va ajuta să-şi identifice gândurile, emoţiile şi comportamentele, care
conştientizate fiind, îl fac să se simtă plin de resurse şi să hotărască schimbarea” (Russel, Dexter,
Bond, 1992).

Conceptul de consiliere este prezent în multe domenii, cum ar fi: juridic, economic, religios,
imobiliar, afaceri, management, psihologic, educaţie, etc. De aici s-au dezvoltat şi diferite tipuri
de consiliere: informaţională, educaţională, de dezvoltare personală, suportivă, vocaţională (de
carieră sau OSP), de criză (asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate), pastorală
(Băban, 2001).

Consilierea psihopedagogică este un proces sistematic proactiv și reactiv, o tehnică de informare,

modificare și evaluare, bazată pe confidențialitate, prin care se stabilește o relație interumană de
asistență și suport dintre specialist și clienții săi prin care se dorește:

- dezvoltarea personală, punând accent pe dezvoltarea capacității de autocunoaștere și

autoevaluare

- prevenirea și gestionarea situațiilor de criză ori disconfort.

Consilierea este influențată de valorile și de normele societății. Între aceste norme sunt
cuprinse și cele care se referă la sănătate și normalitate. Din punct de vedere psihic, sănătatea
poate fi înţeleasă ca o stare de echilibru între elementele vieții psihice, corporale, sociale și
valorice specifice unei persoane care îi permit acesteia să trăiscă în acord cu sine și cu ceilalți și
să se dezvolte în direcția dorită, fără a fi marcată de simptome și conflicte intrapsihice.

Un concept important al sănătății psihice este acela de stare de bine (well-being).

Abordări teoretice asupra stării de bine:

- abordarea prin prisma plăcerilor (hedonică):

-starea de bine presupune trăiri pozitive.

- abordarea prin prisma scopului vieții (eudaimonică-Aristotel).

Starea de bine ar rezulta doar din acele acțiuni ce se incadrează scopului vieții. Deși teoretic ele
sunt separate în practică adesea coexistentă

Starea de bine are mai multe componente, majoritatea subiective:

- emoții pozitive (relaxat, optimist, fair-play, se simte acceptat/integrat)

- satisfacție față de propria situație și a celor apropiați.

sentiment de coerență al existenței

- sentimentul eficienței

- lipsa problemelor sau, interpretarea lor în sens pozitiv

Pentru a fi eficientă starea de bine ar trebui să se manifeste:

- în multiple arii ale vieții persoanei (profesie/ocupație, autonomie financiară, relaxare,

socializare, viața sexuală/relația cu partenerul, familia, sănătate)

- pe o durata lungă la fel ca și în cazul sănătății, și starea de bine poate fi prezentă/absentă în

diverse grade.

Efectele stării de bine se pot regăsi în diverse arii:

- plan corporal (în primul rând asupra sistemului imunitar)

- plan psihic (previne dezvoltările psihopatologice)

- plan atitudinal (pune accent pe soluții și mai puțin pe probleme)

- plan profesional (implicare, eficiență)

- plan social-relațional (cooperare, rețea de suport social)

Componentele stării de bine:

• ACCEPTAREA DE SINE: atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea calităţilor şi

defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi a viitorului.

• RELAŢII POZITIVE CU CEILALŢI: încredere în oamenii, sociabil, intim, nevoia de a primi

şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă şi caldă.
 • AUTONOMIE: independent, hotărât, rezistă presiunilor de grup, se evaluează pe sine după
standarde personale, nu este excesiv preocupat de expectanţele şi evaluările celorlalţi. •
CONTROL: sentiment de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi crează oportunităţi
pentru valorizarea nevoilor personale, face opţiuni conforme cu valorile proprii.

• SENS ŞI SCOP ÎN VIAŢĂ: direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa

pozitivă a trecutului, bucuria prezentului şi relevanţa viitorului, convingerea că merită să te
implici, curiozitate.

• DEZVOLTARE PERSONALĂ: deschidere spre experienţe noi, sentimentul de valorizare a

potenţialului propriu, capacitate de auto-reflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive,
eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei.

Ar fi total eronat să considerăm că starea de bine este condiţionată de parcurgerea unui proces
psihoterapeutic complex. înainte de toate, familia şi şcoala au un rol esenţial în dezvoltarea şi
menţinerea stării de bine. în acelaşi timp se constată că, nu de puţine ori din păcate, tocmai
familia şi şcoala sunt instituţiile care generează condiţii ce subminează încrederea în sine a
copiilor şi elevilor, îngrădesc autonomia şi independenţa lor, şablonează individualităţile, implică
competiţii neproductive în detrimentul cooperării şi colaborării, cenzurează bucuriile şi plăcerile
cotidiene, induc percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii, desfoliindu-le de orice element
ludic şi hedonist. Focalizarea exclusivă a şcolii pe latura intelectuală a elevilor şi pe
performanţele lor şcolare, ignorând nevoile lor emoţionale şi sociale, sunt căi sigure de
diminuare a stării de bine şi de creştere a riscului pentru disfuncţii şi boli fizice şi psihice.

Şcoala modernă nu mai poate ignora, în numele nevoii imperative de cunoştinţe şi rezultate
şcolare performante, starea de bine şi de sănătate fizică, psihică, spirituală şi socială a elevilor
săi. în caz

Tipuri de consiliere:

 Consilierea educaţională - furnizarea de repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală,

emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor;

 Consilierea informaţională - oferirea de informaţii pe domenii, teme specifice

 Consilierea de dezvoltare personală - formarea de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare

personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;

 Consilierea suportivă - oferirea de suport emoţional, apreciativ, material;

 Consilierea vocaţională - dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;

 Consilierea de criză - asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate;

 Consilierea pastorală - realizată din perspectivă religioasă.

 Fiecare domeniu de intervenţie, prezentat mai sus, presupune o specializare riguroasă, aşa încât
se impune ca fiecare dascăl să cunoască foarte bine care sunt posibilităţile, dar şi limitele sale de
acţiune în consilierea elevilor.

Scopul și funcțiile consilierii psihopedagogice

Consilierea psihopedagogică însumează cunoștințe din diverse specializări iar aceasta face
necesar ca în cursul pregătirii lor consilierii să își însușească informații legate de:

• psihologia dezvoltării

• psihologia clinică

• psihoterapia și consilierea psihologică

• psihologia personalității

• psihologia socială

• pedagogie

Aceste cunoștințe și aplicarea lor conduc în timp și la abilități și atitudini ce facilitează procesul
consilierii. Cele mai importante sunt: capacitatea de a asculta, de a nu judeca, de a identifica
aspecte pozitive, de a empatiza, de a identifica obiective realiste pe termen lung și a pașilor ce
conduc la acestea etc.

Funcțiile consilierii - investigativă – obținerea datelor despre client/elev - informativă (oferă

informații, mai ales la orientarea în carieră) - formativ-educativă - vizează dezvoltarea
competenșelor ce să ajute la integrare

Obiectivele consilierii psihopedagogice

- menţinerea sănătății

- asistarea elevilor în vederea orientării şcolare şi profesionale;

- îmbunătățirea relaţiilor interpersonale (colegii, profesorii, familie)

- oferă ajutor în soluţionarea problemelor sau situaţiilor din procesul educaţional

Toate obiectivele pot fi sintetizate pe 3 direcţii:

- promovarea sănătăţii şi a stării de bine: funcţionare optimă din punct de vedere somatic,
fiziologic, mental, emoţional, social şi spiritual
 - dezvoltarea personală : cunoaştere de sine, imaginea de sine, capacitatea de decizie
responsabilă, relaţionare interpersonală armonioasă, controlul stresului, tehnici de învăţare
eficiente, atitudini creative, opţiuni vocaţionale realiste

- prevenţie - a dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de risc, a

conflictelor interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a disfuncţiilor
psihosomatice, a situaţiilor de criză.

Astfel, după scopul propus consilierea psihopedagogică poate urmări:

- informarea/educarea

- dezvoltarea personală (dobândirea de abilități/atitudini, elevare spirituală)

- oferirea de suport în situații defavorabile sau de criză - informarea în vederea identificării

vocației (stabilirea aptitudinilor personale și a contextului social)

Consilierea:

- este indicată persoanelor normale, fără deficiențe ori tulburări psihice

- utilizează predominant un model educaţional şi de dezvoltare

- urmărește prevenirea și îndepărtarea problemelor ce pot împiedica dezvoltarea/funcționarea

normal

Consilierea psihopedagogică poate avea ca țintă:

a) elevii (individual sau ca grup). Exemple: ( autocunoaștere , adaptarea la mediul şcolar ,

optimizarea relațiilor sociale și instituționale , situații de criză , tulburări comportamentale ,
dependențe , nevoi speciale , orientare școlară și profesională

b) părinții. Exemple: ( cunoașterea particularităților de dezvoltare , cunoașterea factorilor de risc

legați de integrarea copilului , includerea familiei în consiliere ca și co-participanți ,consilierea
sistemică a întregii familii atunci când diagnosticul copilului este o provocare pentru întreaga
familie

Familia poate fi consiliată asupra a mai multe aspecte: - sprijinirea ei în identificarea resurselor
le au şi obstacolelor pe care le pot întâmpina copiii în alegerea unei cariere - diminuarea
prejudecăţilor față de anumite profesii - acceptarea implicării copilului în alegerea carierei sale
Astfel, o familie poate oferi sprijin în mai multe moduri: - procurarea de informații despre
posibilitățile educaționale și cele legate de carieră - încurajarea unor hobby-uri sau activități de
voluntariat ce pot forma abilități utile - găsirea unor locuri de muncă (temporare) în care copilul
își poate face o idee despre un anumit domeniu - sprijinirea, încurajarea şi motivarea copiilor în
alegerea carierei dorite.
c) profesorii. Exemple: ( echilibrarea cerințelor școlare cu posibilitățile elevilor ,îndepărtarea
cauzelor inadaptării școlare)

d) alte instituții. Exemple:

 colaborare pentru anumite cazuri individuale

 colaborare pentru elaborarea de strategii de prevenție/recuperare

 întâlnirea cu reprezentanţi din diferite domenii de activitate;

 vizite organizate la firme sau instituţii, care îşi prezintă cu diferite ocazii: angajaţii, serviciile
oferite, produsele realizate etc.

Având în vedere diversitatea celor implicați este necesar un parteneriat şi o cooperare în

domeniul consilierii şi al orientării şcolare şi profesionale: - dintre consilier şi elevi, profesori,
părinţi şi în general între şcoală, familie şi societate; - parteneriatul poate funcționa când fiecare
în parte are o atitudine deschisă și realistă. Adulţii implicaţi trebuie să fie conștienți de resursele
şi obstacolele interne (aptitudini, deficiențe ale elevilor) şi externe (oportunități și obstacole)

Caracteristicile consilierii

Consilierea psihologica şi educaţională integreaza perspectiva umanistă dezvoltată de Carl

Rogers (1961) unde problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obligatorii în termenii de
tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eului, de
dezvoltare personală şi de adaptare. În acest sens, rolul principal nu îi mai revine doar
psihologului văzut ca un superexpert. Succesul consilierii este asigurat de implicarea activă şi
responsabilă a ambelor părţi (consilierul şi persoanele consiliate) in realizarea unei alianţe
autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă.

A ajuta şi a credita persoana ca fiind capabilă să îşi asume propria dezvoltare personală, să
prevină diverse disfuncţii, să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă, să se simtă bine
cu sine, cu ceilalţi şi în lumea în care trăieşte, reprezintă valorile umaniste psihologice

Consilierea educaţională presupune elemente de consiliere vocaţională, suportivă, de dezvolţare

personală sau informaţională.

Ce este important de reţinut în acest context este faptul că profesorul de şcoală abilitat pentru
consiliere educaţională nu are competenţe în ceea ce numim consiliere de criză.

Consilierea de criză reprezintă un domeniu de intervenţie ce ţine strict de competenţa

psihologului. Acest domeniu implică cunoştinţe, metode şi tehnici de intervenţie de specialitate.
Un pedagog, un psihopedagog, un asistent social sau sociolog, cu atât mai puţin un profesor, nu
posedă competenţele şi expertiza necesară unor astfel de intervenţii.
A încerca să asistăm ca şi profesor-consilier si să remediem posibile situaţii de criză psihologică
ale unor elevi(ex. stări depresive sau de anxietate, ideaţie suicidară, reacţii de doliu,
comportamente compulsive sau obsesive, consum de droguri sau dependenţa de alcool),este
deosebit de riscant. Totodată, vom priva astfel persoana în cauză de dreptul şi şansa de a
beneficia de un tratament psihologic şi medical de specialitate.

De asemenea, profesorul-consilier nu are ca obiectiv şi competenţă evaluarea psihologică a

elevului. Utilizarea testelor psihologice (cum sunt cele pentru evaluarea nivelului de inteligenţă,
a formelor de inteligenţă, testele proiective, alte teste de personalitate), deşi poate apărea ca o
activitate uşor de realizat, presupune vaste cunoştinţe de psihodiagnostic

Consiliere psihologică versus consiliere educațională

Prima este centrată pe persoană (trăiri, egosintonie, grad de maturitate etc.), a doua este centrată
pe relația dintre persoană și școală/carieră.

Fiecare are specificul ei dar în practica consilierii psihopedagogice se folosesc și simultan.

Astfel, activitățile de consiliere pot viza:

- orientarea școlară și profesională

- consilierea psihologică și psihopedagogică

- consilierea elevilor supradotați

- consilierea elevilor problemă.

1. Orientarea școlară și profesională presupune:

- identificarea aptitudinilor,

- evaluarea personalității, motivației și valorilor morale sau de alt tip.

- construirea unei identități vocaționale

Obiectivele consilierii privind cariera vizează:

a. creșterea gradului de autocunoaștere (autoanaliză, preferințe, aspirații, potențial)

b. creșterea atitudinilor de egosintonie și optimism

d. dezvoltarea aptitudinilor sociale și inter-personale

e. dezvoltarea capacității de planificare și autogestionare;

2. Consilierea psihologică și psihopedagogică presupune:

- identificarea aptitudinilor necesare în procesul de educare

- orientarea curriculară (oorientarea elevilor spre cursurile adecvate în funcție de aptitudini,

aspirații, interese);

- evaluarea personalității, motivației școlare

- alegerea specializărilor potrivite

3. Consilierea elevilor supradotați presupune:

- identificarea abilităților supramedii și a nivelului lor

- evaluarea personalității, motivației și abilității de integrare socială

4. Consilierea elevilor problemă presupune:

- evaluarea gradului de dificultate pe care problema o are pentru persoană

- identificarea naturii și cauzelor problemelor apărute,

- creșterea gradului de conștientizare a propriei contribuții la problemele manifestate,

- identificarea de soluții la situațiile problematice

- evaluarea personalității, motivației și valorilor morale sau de alt tip

Consilierea psihologică este relativ limitată în măsura în care specialistul ajută un subiect să
vadă mai clar o problemă mai mult sau mai puţin specifică şi să decidă pentru o tentativă de
rezolvare.

Aceste probleme care apar la nivelul realităţii (de exemplu alegerea studiilor sau a profesiei) au
legătură cu personalitatea în contextul în care trăieşte subiectul şi pot conduce la necesitatea unui
sprijin sub formă de counseling (Oancea, C. (2002), sau de guidance (un sfat cu forme mai
directive) sau la o psihoterapie.

Intervenţia de criză leagă mai profund personalitatea de relaţiile de context.

Ea vizează pe de o parte rezolvarea problemelor interne şi urgente care depăşesc capacităţile de

adaptare ale unei personalităţi bolnave sau sănătoase (de exemplu momentele critice ale unei boli
sau evenimente grave ca accidente, deces, divorţ) şi pe de altă parte au drept scop alinarea
suferinţelor şi prevenirea consecinţelor negative psihologice, medicale şi sociale.

Este o intervenţie asemănătoare cu consilierea psihologică dar se distinge de aceasta prin

intensitate, urgenţă şi complexitate.
Psihoterapia în sens restrâns se deosebeşte de intervenţiile psihologice precedente în principal
prin obiectivul său mai amplu şi mai complex.

“Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat ce-şi propune să influenţeze

tulburările de comportament şi stările de suferinţă care printr-un consens (între pacient, terapeut
şi grupul de referinţă) sunt considerate ca necesitând un tratament prin metode psihologice
(comunicare) cel mai adesea verbale dar şi non-verbale în sensul unui scop definit, pe cât posibil
elaborat în comun (minimizarea simptomelor şi/sau schimbarea structurală a personalităţii cu
ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate pe baza unor teorii ale comportamentului normal şi
patologic” (Strotzka , 1978).

Cel care foloseşte primul termenul de psihoterapie în istoria culturii este Socrate care subliniază
semnificaţia morală de îngrijire a sufletului (psyché therapia). Această semnificaţie morală a
psihoterapiei s-a diluat foarte mult în timp ceea ce a contribuit la reducerea efectelor benefice ale
acesteia. A.Salaude dă următoarea definiţie psihoterapiei: “tratamentul bolilor printr-o punere în
acţiune a ideilor, imaginilor, stărilor afective, tendinţă, voinţă şi a altor fenomene mintale ale
bolnavilor, în scopul reabilitării echilibrului sufletesc şi moral al bolnavului”

H. Piéron susţine că “psihoterapia este un ansamblu de tehnici vizând tratamentul bolilor

mintale prin procedee psihice, metode pedagogice, persuasiune, sugestie, psihanaliză”

. Pentru Camus şi Pagniez psihoterapia este ansamblul de metode prin care acţionăm asupra
spiritului bolnav sau asupra corpului bolnavului prin intervenţia spiritului.

După L.Binswanger psihoterapia este exerciţiul medical care nu foloseşte nici mâna, nici
instrumente sau medicamente, nici lumină, apă sau aer, electricitate sau frig ci limbajul uman,
cuvintele prin care un om intră în contact cu altul, acţionând în felul acesta asupra lui .
Consilierea se situează la primul nivel al intervenţiei psihologice, alături de prevenţie şi
reabilitare.

P.Blos, H.Pepinsky arată că aceasta se adresează persoanelor cu dificultăţi de ordin situaţional al

vieţii curente, care nu au un caracter nevrotic, patologic, fiind victimele unor presiuni din mediul
exterior.

F.C.Thorne consideră consilierea o formă de susţinere psihologică similară psihoterapiei, pentru

persoanele normale cu probleme de viaţă.

F.P.Robinson susţine necesitatea consilierii pentru persoanele care doresc să atingă un nivel de
viaţă superior, să depăşească anumite obstacole sau să construiască strategii personale de viaţă.
Obiectivele acesteia ar fi: maturizarea personalităţii, dobândirea şi utilizarea propriei sale
independenţe, integrarea personală în situaţiile vieţii curente, responsabilitatea asumată.
J.W.Gustad defineşte consilierea ca “un proces de orientare învăţare care se desfăşoară în spaţiul
realităţii între două persoane, cuplu în care sfătuitorul cu competenţă în probleme psihologice
oferă clientului său metode adecvate nevoilor acestuia, în raport cu contextul evenimentelor
vieţii, stabilindu-se în acest fel un program personal în care sunt incluse următoarele:

- luarea la cunoştinţă despre sine,

- înţelegerea situaţiilor,

- evaluarea efectelor acestora,

- realism şi simţ practic în soluţionarea acestor situaţii critice,

- restabilirea echilibrului cu realitatea vieţii,

- evoluţia pozitivă a subiectului.

Bibliografie

Băban, A. (coord.) (2003). Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie
şi consiliere. ClujNapoca: Editura Psinet.

Egan, G. (1990). The Skilled Helper: A Systematic Approach to Effective Helping. Monterey,
CA: Brooks/Cole.

Ivey, A.E., Ivey M.B. (1994). Intenţional Interviewing and Counseling: Facilitating Client
Development in Multicultural Society. Monterey, CA: Brooks/Cole.

Rogers, C.R. (1961). On Becoming a Person: A Therapist's View of Psychoterapy. London:

Constable