Aptitudinile

Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să
efectueze cu succes anumite activităţi. Prezenţa aptitudinilor este pusă în evidenţă de uşurinţa
şi rapiditatea realizării sarcinilor precum şi de calitatea superioară a rezultatelor. Există
diferite tipologii ale aptitudinilor. După natura proceselor psihice implicate în aptitudini,
deosebim: aptitudini senzoriale (acuitate vizuală, auditivă, olfactivă), aptitudini psiho-motorii
(dexteritate manuală), aptitudini intelectuale (inteligenţa). După orientare (grad de
specializare), deosebim: aptitudini generale (inteligenţa), aptitudini speciale (profesionale:
muzicale, sportive, artistice, tehnice). Aptitudinea care a provocat cel mai mare interes din
partea psihologilor este inteligenţa.
Paul Popescu-Neveanu face distincţie între aptitudini şi capacităţi. Aptitudinile reprezintă
însuşirile potenţiale ce urmează a fi puse în valoare atunci când sunt asigurate condiţii optime,
iar capacităţile sunt aptitudini împlinite care s-au consolidat prin cunoştinţe şi deprinderi.
O combinare specifică a aptitudinilor ce asigură posibilitatea realizării creatoare şi originale a
unei activităţi o constituie talentul. Creativitatea (ceea ce în mod obişnuit numim talent) se
referă la aptitudinea de a genera idei care sunt simultan noi şi valoroase şi la modalităţi noi
în a exprima lucruri familiare. Rezultatele diverselor cercetări arată că între QI şi creativitate
nu există o relaţie strânsă, mai ales la valori mari ale coeficientului de inteligenţă. Un
comportament inteligent desemnează în egală măsură atât abilităţi practice, specializate, cât şi
aptitudini generale. Inteligenţa este influenţată de o serie de factori după cum urmează:
volumul cunoştinţelor, viteza gândirii, reacţia în faţa noilor situaţii, succesul şcolar, rolul
societăţii. Cele mai importante teorii despre inteligenţă sunt: teoria genetică şi psihometrică.
2. Caracterul
Caracterul desemnează ansamblul însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu
semenii săi şi valorile după care se conduce. El reprezintă profilul psihomoral al omului şi se
dezvăluie, cu deosebire în faptele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi, cu grupul din care face
parte o persoană. Trăsăturile caracteriale exprimă moduri constante, stabilizate în conduită şi
nu comportamente întâmplătoare, accidentale sau situaţionale. Caracterul se formează pe
parcursul vieţii ca urmare a integrării omului într-un anumit sistem de relaţii sociale, prin
interiorizarea valorilor promovate de familie, grup de prieteni, societate prin însuşirea unor
modalităţi de comportament. În formarea trăsăturilor de caracter un rol important îl are
familia, mediul şcolar, grupul de prieteni şi mediul social.
2.1. Analiza structurală a caracterului
În componenţa caracterului intră un ansamblu de atitudini şi trăsături exprimate de acesta în
comportamentul său. Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale
realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.
Psihologul Andrei Cosmovici (1974) consideră că atitudinea este întotdeauna expresia unui
motiv şi că aceeaşi atitudine poate ascunde motive foarte diferite. Alături de atitudini, care
exprimă orientarea persoanei, în componenţa caracterului intră şi trăsăturile de voinţă, care
asigură traducerea în fapt a intenţiilor şi mobilizarea resurselor personalităţii pentru a face faţă
solicitărilor. În psihologia românească atitudinile care formează structura caracterului au fost
sistematizate în trei grupe:
 1. atitudini faţă de societate şi faţă de ceilalţi oameni (sinceritatea, cinstea,
altruismul, spiritul de răspundere, dar şi minciuna, individualismul, egoismul,
laşitatea, linguşeala);
2. atitudini faţă de activitatea desfăşurată (disciplina, sârguinţa, conştiinciozitatea,
spiritul de iniţiativă, dar şi indisciplina, lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea);
3. atitudini faţă de propria persoană (modestia, încrederea în sine, sentimentul
demnităţii personale, spiritul autocritic, dar şi îngâmfarea, aroganţa, sentimentul
inferiorităţii).
La aceste atitudini se adaugă trăsăturile voluntare de caracter: fermitatea, perseverenţa,
stăpânirea de sine, curajul, bărbăţia, spiritul hotărât, eroismul.
Caracterul nu se prezintă ca un conglomerat de trăsături, ci ca un sistem organizat şi bine
structurat. Pornind de la concepţia lui G. Allport (1981) privind trăsăturile de personalitate,
Paul Popescu-Neveanu şi Mielu Zlate (1998) consideră că trăsăturile de caracter pot fi
ierarhizate într-o piramidă caracterială. Aşa cum există o piramidă a conceptelor ( la L. S.
Vîgotski), o piramidă a trebuinţelor (la Maslow), tot aşa ar putea exista o piramidă a
caracterului care este mult diferită de la un individ la altul.
Fiind o componentă de conţinut a personalităţii, caracterul are un rol esenţial în adaptarea şi
integrarea individului în viaţa socială.