Disciplina Psihologie generala si medicala

Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

Curs 21 - Dimensiunile Personalitatii- Aptitudinile si caracterul

APTITUDINEA
Definirea aptitudinilor
Cei mai mulţi psihologi, atunci când definesc aptitudinile, se referă la rezultatul intrării lor în funcţiune.
Finalitatea aptitudinilor o reprezintă obţinerea unui randament superior mediei, într-un anume domeniu de
activitate. Aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament, dacă este
plasat în condiţii favorabile şi dacă este antrenat. Noţiunea de randament se referă atât la cantitatea, cât şi la
calitatea activităţilor subiectului. De asemenea, la uşurinţa sau rapiditatea cu care se desfăşoară activitatea.
Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod
original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi. Evaluarea prezenţei sau absenţei aptitudinilor
la un individ se face, cel mai adeseori, după rezultatul obţinut, eventual după o serie de caracteristici ale
acestuia (noutate, originalitate, eficienţă). Aprecierea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un subiect trebuie
făcută nu numai după produs, după caracteristicile lui, ci şi după latura procesuală, după fazele parcurse pentru
a se ajunge la un asemenea produs, după particularităţile laturii procesuale (viteza, durata, noutatea procedeului
utilizat). După ce criterii evaluăm diferenţele aptitudinale dintre două sau mai multe persoane atunci când
procesele şi produsele sunt asemănătoare? Răspunsul este relativ simplu: după latura structural-funcţională a
aptitudinii, după componentele ei şi mai ales după modul de reiaţionare a acestora. Un rol aparte in configurarea
unui anumit profil al aptitudinilor il au si deprinderile. Deprinderile sunt incadrate in aptitudini , ele devin
elemente operationale ale aptitudinilor , marind in felul acesta productivitatea.

CLASIFICAREA APTITUDINILOR
Dupa gradul de complexitate, aptitudinile se impart in:
• Simple (insusiri psihice superior dezvoltate care intervin in anumite momente limitate ale activitatii:
vazut la distanta, fidelitatea memoriei, expresivitate afectiva);
• Complexe (rezultate din combinarea celor simple si care inlesnesc obtinerea de performante in domenii
largi de activitate: stiinta, tehnica, literatura, arta, sport)
Dupa gradul de generalitate, aptitudinile se impart in:
• Speciale (acelea care permit obtinerea de performante in diferite specialitati)
• Generale (sunt acele aptitudini prezente si necesare in toate activitatile si in toate profesiile)

INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

Inteligenta a fost considerata fie capacitatea de a rezolva probleme, fie capacitatea de adaptare la mediu
sau aptitudinea generala de a intelege relatii dintre elementele unei situatii. Ca oricare alta aptitudine, inteligenta
are si o baza innascuta, dar este stimulata si pusa in valoare prin experienta de viata a individului. Se vorbeste
despre mai multe tipuri de inteligenta: practica, sociala, emotionala etc. Inteligenta poate fi masurata prin
intermediul testelor de inteligenta. Acestea constau in diverse probe prin rezolvarea carora subiectul obtine un
punctaj care exprima varsta lui mintala; aceasta valoare raportata la varsta cronologica, reala, a subiectului si
inmultita cu 100 duce la obtinerea unui punctaj numit coeficient de inteligenta (QI). Prin astfel de teste, oamenii
pot fi situati pe o scara ce se intinde la la QI de 20 de puncte, pana la QI de 160-180 puncte. Cercetatorii au
aratat ca QI-ul unei persoane nu este absolut stabil pe toata durata vietii sale ci, pentru cc 1/3 din populatie se
inregistreaza modificari in plus sau in minus cu pana la 20 de puncte.
CARACTERUL
Ca latură relaţională a personalităţii, „responsabilă" de felul în care oamenii interacţionează unii cu alţii
în cadrul societăţii, caracterul a fost definit cel mai adeseori ca o pecete sau amprentă ce se imprimă în
comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul căreia se filtrează
cerinţele externe şi in funcţie de care se elaborează reactiile de răspuns. Caracterul reprezintă configuraţia sau
structura psihică individuală, relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece pune
in contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor, orientarea şi comportarea potrivit specificului
său individual. In sens larg, caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului psihomoral,
general al persoanei, considerată prin prisma unor norme şi criterii etice, valorice. El determină şi asigură,
totodată, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi normele existente, promovate
sau chiar impuse la un moment dat de societate, în interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca
natură, structură şi funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, convingeri, mentalităţi, aspiraţii,
idealuri, conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc. Toate acestea, nu separate şi izolate unele de
altele, ci corelate şi integrate într-o structură unitară prin mecanisme de selecţie, apreciere şi valorizare. In sens
îngust, restrictiv caracterul poate fi definit în termeni de atitudini şi trăsături, deci ca ansamblu închegat de
atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ stabilă, constantă de orientare şi raportare a subiectului
la cei din jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată, la însăşi societate, ca realitate socio-umană globală.

Atitudinile şi trăsăturile ca elemente structurale fundamentale ale caracterului

Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective, volitive.
Atitudinea este o modalitate internă de raportare la diferitele laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine, la activitate,
şi de manifestare în comportament. Ea este rezultatul interacţiunii subiectului cu lumea.
 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

Atitudiniile conţin două segmente esenţiale: 1. cel incitativ-orientativ, implicit selectiv-evaluativ, 2. Segmentul
efector, executiv, preponderent operaţional. Numai unitatea lor asigură unitatea caracterului.
Specificul propriu al caracterului derivă din interacţiunea între atitudini sau din interacţiunea segmentelor in
cadrul aceleiasi atitudini. Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine, ci în funcţie de valoarea
lor morală. Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.
Atitudinile se exprimă cel mai adeseori în comportament, prin intermediul trăsăturilor caracteriale. De exemplu,
atitudinea faţă de sine se exprimă prin trăsături cum ar fi: modestia, demnitatea, amorul propriu, încrederea în
forţele proprii, siguranţa de sine etc. Trăsăturile caraoteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale
covariante sau ca particularităţi psihice ce fac parte integrantă din structura personalităţii. Nu trebuie să
înţelegem de aici că orice trăsătură comportamentală ar fi şi o trăsătură caracterială. Sunt trăsături caracteriale
numai cele care satisfac o serie de cerinţe: 1. sunt esenţiale, definitorii pentru om (Levitov le numea „trăsături
esenţial-calitative")', 2. Sunt stabilizate, durabile, determinând un mod constant de manifestare a individului şi
permiţând anticiparea reacţiilor viitoare ale individului (manifestarea întâmplătoare, sporadică a unor trăsături
nu trebuie să conducă la considerarea lor ca trăsături caracteriale; se ştie că şi fricosul poate săvârşi acte de
curaj, ceea ce nu înseamnă că el este curajos); 3. sunt coerente cu toate celelalte 4. sunt asociate cu o valoare
morală.

Functiile caracterului
Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, caracterul apare ca o componentă
relativ stabilă, diferen-ţiatorie pentru om şi cu o mare valoare adaptativă. El îndeplineşte numeroase funcţii în
viaţa psihică a individului şi îndeosebi în plan comportamental:
1. funcţia relaţională (pune în contact persoana cu realitatea, facilitând totodată stabilirea relaţiilor sociale);
2. funcţia orientativ-adaptativă (permite orientarea şi conducerea de sine a omului potrivit scopului său; dă
individului posibilitatea de a manifesta atitudini adecvate nu imitaţii ale altor atitudini);
3. funcţia de mediere şi filtrare (oferă persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simţire şi gândire tot ceea
ce întreprinde);
4. funcţia reglatoare (creează condiţiile pentru ca omul să-şi regleze propria sa conduită), în virtutea îndeplinirii
acestor funcţii, caracterul a fost considerat componenta esenţială a personalităţii, mai mult, „nucleul
personalităţii". El este cel care dă valoare personalităţii: pe de o parte, prin subordonarea, controlarea şi
integrarea celorlalte componente ale personalităţii; pe de altă parte, prin valorizarea şi valorificarea maximală a
acestora.
 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

Curs 22 – Dimensiunile Personalitatii- Inteligenta si creativitatea

Creativitatea

Prin creativitate se intelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva original.Actul creator este insa un
proces de elaborare prin inventie sau descoperire,cu ajutorul imaginatiei creatoare,a unor idei sau produse
noi,originale de mare valoare si aplicabile in diferite domenii de activitate.

Unii specialisti releva influenta unor factori de personalitate sau neaga importanta inteligentei, atribuind-o
imaginatie(Wertheimer).Daca inteligenta este o forma superioara de organizare si de echilibru a structurilor
cognitive si daca a intelege si a inventa sunt principalele ei functii(Piaget),atunci nu putem vorbi de nici un
proces creativ fara participarea inteligentei.orice persoana cu o inteligenta normal dezvoltata este mai mult sau
mai putin creativa.Inteligenta nu inseamna neaparat creativitate,intrucat nu toti oamenii inteligenti sunt creativi.

Structura creativitatii

Ea exprima interdependenta intre produsul creator-procesul creator-personalitatea creatoare.

Produsul creator e un element nou in raport cu experienta sociala anterioarasau cu experienta de viata a
individului. Validitatea produsului creator are doua criterii complementare:originalitatea si relevanta,care
permite autoevaluarea performantei.Acestea acopera cinci niveluri ierarhice:
-nivelul expresiv ,care vizeaza comportamentul unei persoane cu anumite caracteristici creative demonstrata in
termeni de spontaneitate;

-nivelul productiv ,care vizeaza realizarea unor produse,care exprima oreiginalitatea individului;

-nivelul inovator ,care vizeaza elaborarea unor produse noi si originale in plan teoretic si aplicativ ,care asigura
restructurarea obiectelor,fenomenelor studiate in cadrul unui anumit domeniu;

-nivelul inventiv,,care vizeaza reordonarea insusirilor specifice obiectelor,fenomenelor,studiate anterior,in

vederea transformarii calitative a acestora la o limita situata psituata practic intre originalitatea individuala si
cea sociala;

-nivelul emergent,care vizeaza realizrea unor produse creativ superioare,care restructureaza nu numai
domeniul de activitate ci si evolutia societatii.

Procesul creativitatii presupune urmatoarele patru etape:

-pregatirea :identificare problemei,analiza datelor,acumularea si selectionarea informatiei necesare,pre-
 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

lucrarea informatiei,elaborarea strategiei de rezolvare a problemei;

-incubatia ;

-iluminarea;

-verificarea.

Personalitatea creatoare evidentiaza resursele sistemului psihic uman ,capacitatea acestuia de a angaja un
proces creator,sustinut la nivelul constiintei individuale,cu scopul de aproduce ceva nou, original si eficient.
Trasaturile personalitatii creatoare pot fi grupate la nivelul factorilor intelectuali, fact. operationali si a factorilor
comportamentali.

Functiile creativitatii:

a) Functia sociala determina modul de realizare a produsului creator;

b) Functia psihologica determina modul de realizare a procesului creator,angajand toate resursele existente la
nivelul sistemului psihic uman,cu unele accente evidente care vizeaza inteligenta(apti-
tudine generala),gandirea,imaginatia,aptitudini speciale,atitudinile;

c) Functia pedagogica determina modul de comportare a personalitatii creatoare angajata in proiectarea unor
actiuni didactice,in conditii de transformare a raporturilor subiect-obiect.

Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă

Relaţia creativitate-inteligenţă a fost studiată accidental. Terman şi Oden , urmărind copii cu un Q.l.
înalt, au constatat că doar câţiva dintre ei s-au realizat în plan creativ.
J.N. Getzels şi P.W. Jackson, au selecţionat dintr-un eşantion mai mare, investigat prin teste de inteligenţă şi
teste de creativitate, două grupuri de subiecţi: primul conţinea 26 de subiecţi, care se situaseră printre primii
20% la testele de creativitate, fără a fi printre primii 20% la testele de inteligenţă; cel de-al doilea grup
cuprindea 28 de subiecţi situaţi printre primii 20% la testele de inteligenţă, fără a fi printre primii 20% şi la cele
de creativitate. Comparând rezultatele acestor grupuri, artificial construite, s-a ajuns uşor la ideea independenţei
absolute şi chiar a antagonismului între coeficientul de inteligenţă şi cel de creativitate. Deşi multe alte
constatări făcute de cei doi autori prin compararea performanţelor obţinute la testele de inteligenţă şi creativitate
cu alte variabile (rezultate şcolare, comportament şi atitudini, percepţia subiecţilor de către părinţi şi profesori)
au fost extrem de interesante; din studiul lor s-a impus postularea lipsei de corelaţie dintre inteligenţă şi
creativitate.
 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

R.L Thorndike (1963), reexaminând datele lui Getzels şi Jackson, de data aceasta pe un eşantion
reprezentativ, a descoperit existenţa unor corelaţii la fel de ridicate între testele de inteligenţă şi cele de
creativitate, ca şi cele dintre diferitele teste de creativitate. Nu inteligenţa în general contează în procesul
creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat că pentru a se obţine performanţe creative este necesar un nivel
minimal de inteligenţă, care variază de la un domeniu la altul de activitate. Pentru activitatea ştiinţifică nivelul
minim al coeficientului de inteligenţă ar fi de 110, iar pentru activitatea artistică de 95-100. Peste acest nivel
minim, un coeficient de inteligenţă mai ridicat nu garantează o creştere automată a creativităţii. Cercetările au
descoperit că scorurile peste medie sau foarte joase la testele de inteligenţă au o asociaţie scăzută cu
creativitatea. A apărut, astfel, problema coeficientului de inteligenţă optimal pentru activitate. Studiile lui D.K.
Simonton (1984) arată că nivelul optimal al Q. l. pentru creativitate este de 19 puncte deasupra mediei
subiecţilor dintr-un câmp de investigaţie.

Curs 23- Relatii intre diferite tipuri temperamentale – L.T.

Aplicatie: Cum apreciati colaborarea profesionala intre intre un flegmatic si un sangvinic? Dar intre un
melancholic si un coleric?

Curs 24- Relatii intre componentele personalitatii – L.T.

PERSONALITATEA – RELATII INTRE LATURILE SALE

a) Relaţia dintre temperament şi caracter.In legătură cu aceste laturi ale personalităţii s-au manifestat trei
poziţii distincte. Unii autori neputându-le diferenţia au recurs la amestecul lor.
Alţi autori pornind de la marea constanţă a temperamentului de-a lungul vieţii individului au ajuns la concluzia
separării lor. De pildă, se consideră că temperamentul influenţează viaţa psihică în general şi nicidecum
personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate. Argumentul invocat în favoarea acestui punct de
vedere îl reprezintă existenţa unor manifestari temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale
si uneori chiar în ciuda acestuia. Pe de altă parte, caracterul este interpretat doar ca un simplu strat care se
suprapune peste temperament.
Se încerca, aşadar, descrifrarea caracterului dupa parametrii tipologici, invocându-se faptul că atitudinile
persoanei si semnificaţia lor conduc la schimbarea aspectului dinamico-energetic al conduitei.
In stârşit, sunt autori care, sesizând inconsistenţa punctelor de vedere anterioare susţin ideea interacţiunii dintre
temperament şi caracter, dar cad într-o altă capcană şi anume în considerarea interacţiunii ca fiind de tip
antagonist. Intre temperament şi caracter ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea caracterului
 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

având loc ca urmare a unei continui destrămări a complexului tipologic, concomitent cu reorganizarea lui în
forme corespunzătoare caracterului. Consecinta unei asemenea viziuni este evidentă: în lupta dintre
temperament si caracter s-ar ajunge, în cele din urmă, la lichidarea temperamentului.
Adevărata soluţie a relaţiei dintre temperament şi caracter o constituie nici convertirea unuia în altul, nici
topirea temperamentului în caracter, transformarea lui într-o parte a caracterului, ci relevarea interinfluenţetor
reciproce cu efecte benefice, constructive sau, dimpotrivă, erodate şi dezechilibratoare ale personalităţii. Dacă
avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului, atunci constatăm prezenţa următoarelor situaţii
tipice: 1. temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în comportament a trăsăturilor
caracteriale.2. temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale. 3. temperamentul avantajează sau
provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături caracteriale. Influenţa caracterului asupra temperamentului
constă, în principal, în controlarea, reglarea acestuia din urmă şi se concretizează în următoarele situaţii: 1.
caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale. 2. maschează şi compensează temporar însuşirile
temperamentale care odată manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative; 3, valorifică la
maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în plan comportamental, cu efecte pozitive. Se poate
deduce ca fiecare dintre cele două componente ale personalităţii deţine o anumită „putere" asupra celeilalte,
chiar dacă aceasta nu este la fel de mare şi la fel de semnificativă. Un asemenea fapt este mai greu de remarcat
în situaţiile de interinftuenţare firească, normală.In schimb, el apare cu mare pregnanţă atunci când una dintre
componente o domină pe cealaltă, până la anihilarea ei. Persoanele supracontrolate, „cenzurate", cu un caracter
ferm, dârz, bine conturat au tendinţa de a-şi controla şi reprima atât de mult trăsăturile temperamentale încât pe
plan psihocomportamental apar ca un fel de automate. Persoanele subcontrolate, deci cu slăbiciuni caracteriale,
vor cădea pradă trasaturilor temperamentale care nemaifiind supravegheate sau filtrate se vor manifesta ca atare,
în toata „goliciunea" lor.

b. Relaţia dintre aptitudini şi caracter.

Apar patru situatii tipice: 1. oameni cu aptitudini şi cu trăsături pozitive de caracter „cu caracter" 2. oameni fără
aptitudini dar şi fără caracter ;3. oameni cu aptitudini, dar „fără caracter"; 4. oameni fără aptitudini, cu caracter.
Primele două situaţii sunt de congruenţă. Primele două situaţii ilustreaza relaţiile de compatibilitate, atât de
sens, cât şi de nivel, pe ultimele două situaţii ilustrează relaţiile de incompatibilitate aptitudini şi caracter.
Aceste tipuri de relaţii se repercutează diferit asupra structurii de ansamblu a personalităţii. Ele conduc fie la
armonizarea si echilibrarea personalităţii, la creşterea performantelor ei, fie la apariţia unor personalităţi
dizarmonice, frustrate, neeficiente. Mai importante decât corelaţiile posibile dintre aptitudini şi caracter sunt
relaţiile de interinfluenţare reciprocă între ele. Caracterul, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau
defavorizează punerea în valoare a capacităţilor. Nu de puţine ori datorită lipsei unui caracter bine format multe
 Disciplina Psihologie generala si medicala
Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila, Bucuresti

potenţialităţi rămân latente, iar cele existente deja nu sunt valorificate maximal. Aşadar, caracterul valorizează
aptitudinile.
Relaţiile dintre aptitudini şi caracter (atitudini) pot fi evaluate după următoarele criterii: 1. nivelul la care se
situează cele două variabile ( superior, mediu, inferior); 2. sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv şi
reciproc stimulativ; negativ-univoc sau biunivoc; cvasineutral); 3. caracterul raporturilor dintre aptitudini şi
atitudini (direct sau indirect)

c. Relaţia dintre temperament şi aptitudini. Este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter.
Temperamentul ca latură dinamico-energetică a personalităţii constituie doar o premisă extrem de generală în
raport cu aptitudinile. Temperamentul poate avantaja sau provoca dificultăţi în formarea aptitudinilor, acestea
din urmă fiind însă depăşite prin antrenament sau prin compensare. Pe de altă parte, modificarea manifestărilor
temperamentale este în măsură să conducă la modificarea aptitudinilor, în virtutea unor tendinţe de adaptare a
temperamentelor la activitate, se vorbeşte despre o oarecare profesionalizare a temperamentelor.
Rezumând,considerăm că între laturile personalităţii există relaţii de:
-ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte două şi cu capacitatea acestuia de a le regla si
valorifica maximal;
-interinfluenţare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau, dimpotrivă, de periclitare, rlgidizare şi chiar
anulare reciprocă;
-compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată;
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându- se chiar asupra laturii care le-a generat.