CARACTERUL

1. Definitie

Caracterul constituie profilul psiho-moral al individului, manifestat in relatiile sale

interpersonale si in activitatea sa.
Caracterul reprezinta nucleul personalitatii, intrucat exprima partea sa profund
individuala, dar si valoarea morala personala, el rezultand din integrarea experientei de viata a
omului in anumite modalitati de orientare si conduita statornica.

In sensul larg al cuvantului, prin caracter se intelege ansamblul trasaturilor esentiale si

calitativ specifice, care se exprima in relatiile interpersonale si in activitatea omului in mod
stabil si permanent.
Intr-un sens ceva mai restrans, caracterul poate fi definit ca o totalitate de trasaturi
esentiale si stabile derivate din orientarea si vointa omului.

Trasaturile de caracter nu sunt direct observabile, ci ele pot fi “descifrate” din viata si
activitatea omului prin inferenta, pornind de la interpretarea actelor de conduita observabile.
Orientarea conduitei si activitatii omului este determinata psihologic de trebuintele, motivele,
dorintele, aspiratiile si scopurile sale. Pentru realizarea scopurilor (a obiectivelor construite
sau reconstruite pe plan mintal) omul trebuie sa invinga diferite obstacole interne sau externe,
mobilizandu-si calitatile vointei. Vointa consta tocmai in capacitatea omului de a-si realiza
scopurile pe calea unor activitati care implica invingerea anumitor obstacole, prin activizarea
resurselor sale cognitive, aptitudinale si morale. Totodata, vointa inseamna capacitatea omului
de a-si regla activitatea dupa anumite idei, principii, convingeri, luandu-si “in stapanire” propria
conduita.
Consideratiile de mai sus ne indreptatesc sa definim caracterul ca un sistem de
atitudini stabile si specific individuale, avand o semnificatie morala, si totodata ca o modalitate
stabila de autoreglaj in cadrul raporturilor interumane si cu privire la problemele mari ale vietii
sociale.
In timp ce temperamentul reprezinta latura dinamico-energetica a personalitatii,
caracterul se refera la elementele de continut ale personalitatii, pe baza carora omul este
evaluat din punct de vedere al valorii sociale.

2. Componentele structurale ale caracterului

De la nastere pana la maturitate, practic pe tot parcursul vietii, omul invata sa se

integreze intr-un sistem de relatii sociale tot mai complexe, pe masura ce trece din familie in
gradinita, in scoala si apoi in productie. Aceste relatii se impun in mod obiectiv, fiind reglate
printr-o serie de cerinte, norme si principii social-morale.
Formarea caracterului inseamna in mare parte tocmai interiorizarea cerintelor si
normelor pe care colectivitatea le formuleaza fata de indivizi. Normele socio-morale se
insusesc la fel ca orice informatie, deprindere sau obisnuinta, primind insa neaparat
aprobarea sociala, lauda sau eventual blamul celor din jur cand nu sunt efectuate conform
dezirabilitatii sociale.
In structura caracterului intră o serie de trăsături şi atitudini care se constituie într-un
sistem, ce permite diferenţierea indivizilor, acestea fiind esenţiale şi stabile, fapt ce conferă
personalităţii constanţă.
Stabilitatea trăsăturilor nu trebuie înţeleasă ca rigiditate, ci dimpotrivă ea nu exclude o
relativă plasticitate, care facilitează procesul adaptării individului în situaţii noi. Prin urmare,
pot fi considerate trăsături de caracter numai acelea ce satisfac condiţiile de stabilitate,
pregnanţă, constanţă, întrucât individul poate manifesta şi alte trăsături care sunt
conjuncturale, a se vedea situaţia leneşului care poate deveni harnic sau chiar a cinstitului
care uneori ajunge să mintă.
Referindu-se la TRASATURA, Hansenne subliniază cerinţele pe care aceasta trebuie
să le îndeplinească:
 să fie clar definită;
 să fie mai mult decât o habitudine;
 să fie observabilă;
 existenţa ei să poată fi demonstrată empiric;
 să interacţioneze cu alte trăsături;
 să fie distribuită normal într-o populaţie;
 să asigure consistenţă comportamentului unei persoane.
Multitudinea trăsăturilor pe care le posedă o persoană i-a permis lui Allport gruparea
acestora în: trăsături comune şi trăsături individuale sau dispoziţii personale. Primele sunt
distribuite normal într-o populaţie ce împărtăşeşte aceeaşi cultură: „oamenii normali dintr-o
arie culturală dată tind în mod necesar să dezvolte unele moduri de adaptare comparabile în
general”.
Trăsăturile comune dau deci posibilitatea comparării oamenilor, prin urmare
personalitatea poate fi analizată, într-o anumită măsură, în termeni de trăsături comune.
A doua categorie de trăsături o constituie cele personale, care sunt diferite de la un
individ la altul şi care pot fi grupate în:
 trăsături cardinale ce corespund unor caracteristici importante ale personalităţii, cu
semnificaţie majoră pentru aceasta
 trăsături centrale: sunt caracteristici ale persoanei ce pot exprima generozitatea,
meticulozitatea, timiditatea unei persoane
 trăsături secundare: sunt dispoziţii mai puţin consistente, mai puţin generalizate, mai
puţin active decât cele centrale, sunt mai periferice, mai puţin esenţiale.

A doua componentă a caracterului este constituită din ATITUDINI. Chiar dacă nu există
o definiţie unanim acceptată a atitudinilor, totuşi din multitudinea încercărilor de conturare a
conceptului se pot desprinde câteva caracteristici esenţiale, pe care Popescu-Neveanu le
cuprinde în definiţia sa: modalităţi de raportare a individului sau grupului faţă de anumite laturi
ale vieţii sociale şi faţă de propria persoană.
 Atitudinea este concepută de majoritatea autorilor ca o structură tridimensională
cognitivă, afectiv-motivaţională şi volitivă.

Fiind rezultatul interacţiunilor dintre individ şi mediu setul atitudini-valori se formează

treptat, conturându-se în linii mari în adolescenţă. Există situaţii însă când din cauza
presiunilor exercitate de mediu un individ poate să-şi modifice anumite atitudini, fie în direcţia
reducerii intensităţii lor, menţinându-se însă orientarea, fie prin schimbarea acestora. Avem
de-a face deci cu două tipuri de modificări, prima fiind socotită congruentă, iar a doua
incongruentă. Schimbarea atitudinilor este însoţită nu de puţine ori şi de o stare de disonanţă
cognitivă, care poate duce la un dezechilibru al sistemului de valori al individului. Tendinţa
fiecăruia este însă, spre refacerea echilibrului şi restabilirea congruenţei atitudinale.

Atitudinile se formeaza prin acumulari lente, in conditiile unor situatii de viata care
angajeaza cat mai plenar copilul sau tanarul, ele consolidandu-se si manifestandu-se, deci,
stabil si constant, incepand din perioada adolescentei.
Manifestarea statornica a atitudinilor are la baza formarea obisnuintelor de conduita
morala. Intr-adevar, educarea obisnuintelor de conduita morala constituie baza dezvoltarii
trasaturilor pozitive de caracter. Formarea acestora este precedata de exersarea copiilor si
tinerilor in fapte si actiuni morale, care devin cu timpul obisnuinte de comportare morala.
Astfel, pentru a educa la elevi sarguinta este necesar sa-i obisnuim sa-si pregateasca lectiile
acasa si la scoala in mod sistematic. La inceput, trasaturile pozitive de caracter se formeaza
gratie faptelor si actiunilor morale, iar dupa ce ele se stabilizeaza devin sursa interna pentru
fapte si actiuni morale. Dupa cum arata A. Chircev, aceasta este calea pentru formarea
trasaturilor pozitive de caracter exprimate prin acte de conduita morala si totodata calea
pentru reeducarea trasaturilor negative de caracter. Acestea din urma nu se pot reeduca
decat daca punem copiii si tinerii sa savarseasca fapte si actiuni prin care sa se releve
trasaturile pozitive de caracter.

Se pot desprinde din cele prezentate că trăsăturile şi atitudinile care alcătuiesc

caracterul au câteva caracteristici:
 se manifestă relativ constant;
 sunt stabilizate, generalizate;
 includ elemente cognitive, volitive, afective, acestea din urmă conferindu-le şi
caracteristica bipolarităţii (pozitive-negative);  sunt asociate cu aprecieri, valori;
 se formează de-a lungul întregii vieţi, fiind puternic influenţate de învăţare, experienţă
individuală, modele culturale etc.;
 sunt organizate ierarhic în trăsături-atitudini supra şi subordonate.