CARACTERUL

Caracterul constituie profilul psihomoral al individului, manifestat în cadrul relaţiilor interpersonale şi

în activitatea sa. Constituie trăsături de caracter, însuşiri ca: onestitatea, modestia, spiritul colectiv, solicitudinea,
simţul de răspundere, sârguinţa, care figurează şi în limbajul curent.
În timp ce temperamentul nu implică referire la valoare, caracterul nu se poate defini fără referire la
valori etice pentru că relaţiile interpersonale sunt normate, pătrunse de norme etice, juridice, etc. Aşadar, nu
putem defini caracterul în afara orientării axiologice a persoanei.

STRUCTURA CARACTERULUI – trăsături şi atitudini

Caracterul este mecanismul integrator-sintetic cel mai important al personalităţii. Nu orice comportament
este o trăsătură de caracter, ci doar acelea care sunt :
- generale, se manifestă în cele mai multe situaţii;
- stabile, se manifestă constant, nu conjunctural;
- plastice, să permită adaptarea omului la diverse situaţii, fiind definitorii pentru personalitatea sa.
Atitudinea este poziţia pe care o avem faţă de o situaţie, deci trăsăturile de caracter sunt atitudini valori,
adică atitudini ghidate de valori. Atitudinea are următoarele componente, primele trei asigurând latura orientativă
a caracterului, iar ultima latura reglatorie a sa :
- cognitivă, adică ceea ce ştim şi raţionalizăm;
- motivaţională, căci izvorăşte dintr-un motiv întotdeauna, deci are o finalitate;
- afectivă, căci le apărăm, ne implicăm afectiv, ceea ce le susţine energetic;
- voluntară, căci presupune un efort de voinţă.
Atitudinea manifestă polaritate, căci întotdeauna suntem pro sau contra în legătură cu o situaţie, niciodată
atitudinea nu este neutră, ci doar ignorăm o anumită situaţie.
Ceea ce conferă conţinut atitudinii este valoarea. Valoarea este rezultatul unei relaţii dintre subiect şi
obiect, fiecare ajungând să construiască sistemul propriu de valori, acesta fiind cel pe care îl promovăm şi
apărăm prin trăsăturile noastre de caracter.
Principalele categorii de atitudini sunt faţă de :
- societate, semeni;
- propria persoană;
- muncă.
FORMAREA CARACTERULUI
Sub unghi psihogenetic, atitudinile, ca şi trăsăturile caracterului se formează şi se structurează în
contextul relaţiilor ce se ţes între copil şi adulţi; în adolescenţă capătă semnificaţie particulară grupul de aceeaşi
vârstă. Iniţial, copilul intră în mod practic într-un “câmp” de relaţii normale, alcătuind ceea ce se numeşte un
câmp formativ. Integrat în chip obiectiv în aceste relaţii, copilul preia moduri de comportare aprobate, însuşindu-
şi treptat şi conţinutul lor normativ sub formă de reprezentări/noţiuni despre ceea ce este “bine” şi “rău”,
“permis” şi “nepermis” etc. Graţie sistemului de recompense şi penalizări aplicat de mediu (familie, anturaj),
copilul selectează comportamentele valorizate, recompensate social. Moralitatea copilăriei – arată Piaget – este
moralitatea deprinderii, a obişnuinţei (= morala ascultării). Relaţiile şi atitudinile privite în timp alcătuiesc un
cuplu reversibil: relaţiile interiorizate devin atitudini iar traducerea lor în comportamente, în acte ale relaţiilor
interpersonale constituie însăşi relaţiile.
Aşadar, sub unghi psihogenetic, atitudinile se formează ca urmare a mecanismului autorităţii, dar şi ca
urmare a mecanismului imitaţiei, al modelului. Un rol important în formarea atitudinilor îl au modelele oferite
de mediu, de persoanele semnificative pentru copil. Impulsul imitaţiei este binecunoscut la copii şi tineri. El se
află iniţial la baza învăţării sociale, fiind vorba în practică de un proces de învăţare prin învăţarea conduitei altuia
şi preluarea comportamentului socialmente recompensat, aprobat. În preluarea modelului primează statusul
persoanei ce “oferă” (G. Tarde a vorbit de o lege pe care o intitula “cascada modelului”). Alegerea sau făurirea
unui model – tendinţă prezentă încă la preadolescenţi (63%) – implică dorinţa, efortul de a fi asemenea
modelului. În consecinţă, adolescentul ia asupra lui standardele de conduită, dobândind o anumită autonomie faţă
de recompense sau penalizări din afară. Preluarea unui model devine astfel formativă.

CONŢINUTUL CARACTERULUI
Caracterul conţine nenumărate trăsături de caracter. Dintre acestea unele sunt de suprafaţă,
conjuncturale, numite secundare. Altele, 10-15 sunt deja caracteristice persoanei şi sunt numite trăsături
principale, iar altele, 2-3 sunt trăsături cardinale fiind prezente şi orientând întregul comportament.

RELAŢIA CARACTER-TEMPERAMENT
În formarea caracterului, un cuvânt au de spus trăsăturile de temperament, tipul de sistem nervos. Cele 2
aspecte ale conduitei: conţinutul (ceea ce face omul) şi forma (felul cum o face)- deci caracterul şi
temperamentul – se află în strânsă unitate. Echilibrul proceselor nervoase, precum şi forţa lor se răsfrâng în
relaţiile interpersonale, în uşurinţa sau greutatea adaptării la situaţiile mereu noi ale vieţii. Stăpânirea de sine se
poate grefa mai uşor pe un fond de echilibru al proceselor nervoase; forţa acestora îşi pune amprenta asupra unor
trăsături ca fermitatea, rezistenţa, energia în activitate; inerţia proceselor nervoase favorizează tendinţa spre
rutină, “stereotipizare”; emoţionalitatea dă suport bunei-cuviinţe şi solicitudinii etc. Aşadar, caracterul este
completat de temperament, în timp ce temperamentul este şi el influenţat, modificat de caracter. De exemplu,
un aspect al temperamentului precum agresivitatea poate i controlat prin intervenţia caracterului.