Însuşirile de personalitate – temperamentul, caracterul şi aptitudinile

1. Personalitatea şi însuşirile de personalitate – definiţii şi caracteristici generale

2. Temperamentul şi tipologiile temperamentale
3. Structura şi formarea caracterului
4. Caracterizarea aptitudinilor şi predispoziţiilor individuale. Tipuri de aptitudini
5. Modalităţi şi metode de determinare, dezvoltare şi valorificare a principalelor însuşiri de
personalitate

Cuvânt introductiv:

“Există uşi care se deschid în afară şi altele care se deschid înăuntru. Oamenii de asemenea.”

În viaţa de zi cu zi, tindem să-i etichetăm pe cei din jur în funcţie de tipul de persoană pe care îl
reprezintă fiecare. Există tipul prietenos şi sociabil, tipul agresiv, tipul liniştit şi timid, tipul activ şi
ocupat, şi aşa mai departe. La baza acestor clasificări se află ideea că fiecare persoană are o anumită
personalitate — un anumit fel de a reacţiona şi de a se comporta. Dacă ştim cu ce fel de persoană avem
de-a face, ne poate fi mai uşor să-i înţelegem comportamentul. De asemenea, putem să anticipăm
reacţiile unei persoane într-o anumită situaţie.
Totuşi, aceste clasificări nu sunt foarte ştiinţifice. Ele pot fi uneori chiar înşelătoare,
discriminatorii pentru celelalte persoane.
Psihologii — oamenii de ştiinţă ce se ocupă cu studiul comportamentului uman şi cu
complexitatea minţii — cercetează în mod continuu ceea ce numim “personalitate”. Ei folosesc mai
multe metode de clasificare a indivizilor, în funcţie de caracterul, temperamentul şi aptitudinile lor, în
dorinţa de a înţelege omul.
De-a lungul timpului s-a încercat găsirea unei legături între personalitatea unui om şi data
naşterii sale (în astrologie), între personalitatea sa şi umflăturile de pe craniul său (în frenologie), şi
între personalitate şi liniile din palmă (în chiromanţie). Însă ştiinţa modernă nu acordă o importanţă
prea mare acestor tehnici.

1. Personalitatea şi însuşirile de personalitate – definiţii şi caracteristici generale

În Larousse găsim definiţia personalităţii ca: element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce
o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.
Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi cognitive (cu referire la voinţă,
la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată
asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale.
Una dintre problemele referitoare la „personalitate” este aceea că fiecare percepe diferit acest
cuvânt. Multe dicţionare de psihologie susţin că „personalitatea” nu poate fi definită.
Celebrul austriac Sigmund Freud considera că trăsăturile fundamentale ale personalităţii se
conturează foarte devreme, probabil în primii cinci ani de viaţă. Acestea sunt influenţate de experienţe;
treptat, aceste experienţe se combină şi se integrează, dar personalitatea se modifică şi se dezvoltă de-a
lungul copilăriei până în perioada adultă.
Concepţiile moderne referitoare la astfel de teorii insistă asupra modului în care copiii
reacţionează între ei şi faţă de adulţi, cum îşi fac prieteni sau duşmani şi cum se integrează într-o
anumită cultură sau societate.
Sigmund Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente: Ego, Id, şi Superego.
Ego-ul corespunde cel mai bine cu Eul pe care îl cunoaştem. Prin Id el a cuprins instinctele primare,
care stau de fapt la baza oricărui comportament uman. În concepţia lui Freud, rolul Superego-ului era

1
să controleze activitatea Ego-ului şi a Id-ului. De exemplu, Id-ul ne va îndemna să ne satisfacem
foamea, Ego-ul ne va spune în acest caz să mâncăm, iar Superego-ul ne va controla comportamentul, şi
îl supune unui cod moral, astfel încât o persoană normală va mânca respectând o serie de standarde
socialmente acceptate.
Psihologul elveţian Carl Gustave Jung a elaborat o altă teorie referitoare la tipurile de
personalităţi. El era de părere că fiecare dintre noi se poate închide în sine, devenind tăcut, retras şi
preocupat de propriile gânduri. Această acţiune poartă numele de introspecţie, iar persoanele care
recurg la ea frecvent – introvertite. De asemenea, putem fi deschişi lucrurilor ce se întâmplă în jurul
nostru, devenind mai sociabili şi mai implicaţi în acţiunile celorlalţi. Persoanele care fac aceste lucruri
sunt numite extrovertite.
Multe persoane trec de la introspecţie la extrospecţie, în funcţie de circumstanţe. La unele
persoane însă, una dintre aceste atitudini tinde să domine. De exemplu, tipul de persoană extrovertită
este vorbăreaţă şi activă într-o situaţie în care cele mai multe persoane ar fi tăcute şi rezervate.
Noţiunea celor două tipuri de personalităţi principale a lui Jung nu mai este în totalitate
acceptată de majoritatea psihologilor, deşi introspecţia şi extrospecţia au devenit cuvinte descriptive
utile.
În prezent se acordă mai puţină importanţă tipurilor de personalităţi, acestea fiind folosite doar
pentru identificarea cazurilor extreme. Majoritatea psihologilor sunt de acord că personalităţile sunt
extrem de complexe, variate şi schimbătoare, imposibil de categorisit.

În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată
în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală.
Sunt diverse discipline care se ocupă de om ca personalitate, fiecare căutând să exploreze fiinţa
umană în devenirea ei continuă (antropologia biologică şi culturală, sociologia, istoria, psihologia).
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o
zestre ereditară unică, singulară şi mai departe în câmpul existenţei sociale concrete, fiecare străbate un
drum anume, desfăşurând diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii, toate având anumite efecte
asupra cursului dezvoltării şi construirii edificiului de personalitate. În realitate, fiecare om are un mod
propriu şi concret, irepetabil de a fi, de a gândi şi simţi. Între oameni nu sunt numai deosebiri, ci şi
asemănări.
Într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă dată se
întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un tip, după însuşirile lor fizice sau psihice comune. Se
vorbeşte doar despre tipuri de francezi, englezi sau români şi printre aceştia de moldoveni, olteni
ardeleni – despre tipuri de ţărani, negustori, militari, sportivi, artişti, despre tipuri temperamentale sau
caracteriale.
În primul rând, dispoziţia spre comunicare implică nu numai un limbaj, dar şi motivaţia,
trebuinţa de a comunica şi totodată un mod de a gândi şi de a simţi.
În al doilea rând, factorii de personalitate dispun de o relativă stabilitate, cine este înzestrat cu
răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi.
În al treilea rând, factorii de personalitate caracterizează pe om în ansamblul său, de exemplu,
inteligenţa generală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de
acestea.
În al patrulea rând, factorii de personalitate dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt
rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu.
În al cincilea şi ultimul rând, factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt
caracteristici sau definitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om cuminte sau turbulent,
talentat sau incapabil, respectuos sau insolent.
Pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi
conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini ce i se încredinţează. Însuşi subiectul
care se observă şi se compară cu alţii ajunge să-şi constate capacităţile şi trăsăturile sale de caracter.
Uneori, se laudă cu ele, alteori se resemnează fatalist: „aşa sunt eu şi n-am ce face”. Dar omul poate

2
decide asupra ce să facă şi cum; fiind conştient de sine, încearcă mereu să-şi ia în stăpânire propria
fiinţă cu tot ce are ea.
O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea şi realizarea de sine.
Personalitatea este un agregat de aptitudini care are în centrul său Eul.

Personalitatea dispune îndeosebi de trei laturi psihologice: temperamentul, aptitudinile şi

caracterul.

2. Temperamentul şi tipologiile temperamentale

Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latura
dinamico-energetică a personalităţii. Cu greu vom afla ce gândeşte un om ce sentimente încearcă, pe
unde i se aventurează fantezia. Dar urmărindu-i comportamentul vom putea în scurt timp să spunem
dacă este energic, iute, cumpănit sau nu.
Firea omului a fost încă de la începuturi presupusă a fi legată de constituţia corporală sau de
particularităţile fiziologice.
În determinarea particularităţilor temperamentale un rol principal (chiar dacă nu exclusiv)
revine sistemului nervos central care asigură coordonarea tuturor proceselor organice şi mediază
comportamentul în virtutea activităţii neuropsihice a creierului.
La fiecare individ însuşirile de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic – slab, mobil – inert,
echilibrat – neechilibrat.
Cercetările moderne, au demonstrat existenţa a patru tipuri de temperamente: tipul puternic
neechilibrat excitabil corelează cu temperamentul coleric, cel puternic echilibrat mobil se exprimă în
temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert în temperamentul flegmatic, tipul slab (luat
global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.
Temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în plan psihologic şi
comportamental.

Temperamentul este o însuşire individual-psihologică a personalităţii care se referă la latura ei

dinamic-energetică şi se exprimă cel mai bine în activitatea psihică şi comportament.
Particularităţile de temperament au un caracter stabil şi constant pe parcursul întregii vieţi.
Temperamentul nu se modifică.
Trăsăturile de temperament ţin mai mult de aspectul formal al personalităţii, adică nu determină
valoarea sa socială, scopurile, aspiraţiile, valorile, etc. Temperamentul nu determină conţinutul
activităţii, ci doar forma acesteia.

Indicatorii temperamentali:
 Rapiditatea percepţiei, răspunsurilor verbale, reacţiilor motrice;
 Intensitatea trăirilor emoţionale, a acţiunilor voluntare şi durata lor;
 Orientarea spre lumea interioară sau spre lumea exterioară;
 Disponibilitatea la comunicare interpersonală;
 Capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări şi efort de lungă durată;
 Rezistenţa la frustrări şi stres;

Câteva definiţii ale temperamentului:

Temperamentul  ansamblu de însuşiri ereditare constante ce caracterizează dinamica

decurgerii proceselor psihice şi a conduitei.
Temperamentul  una din însuşirile individual tipologice prin care oamenii se deosebesc
între ei după cantitatea de energie de care dispun, după modul cum îşi organizează conduitele.
Temperamentul  dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii ce se manifestă prin:

3
  Comportamentul exterior – mişcări, vorbire;
 Activitatea intelectuală – forma de percepţie, de gândire, de memorie, de atenţie.
 Afectivitate – exprimarea emoţiilor;

Pentru prima dată cercetările asupra temperamentului au fost realizate de renumiţii medici din
antichitate, Hypocrates (400 î.e.n.) și Galenus (150 e.n.). Ei considerau că în organism există 4
„umori” (humores): sânge, flegmă, bilă neagră şi bilă galbenă. În funcţie de predominarea uneia dintre
ele, se determină tipul de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric.

Peste aproape două milenii, fiziologul rus Pavlov a descris 3 însuşiri fundamentale ale
sistemului nervos:
 Forţa/energia → se caracterizează prin rezistenţa sistemului nervos: un SN este
rezistent la o sarcină grea şi de lungă durată, iar cel slab nu rezistă la o asemenea sarcină.
 Echilibrul → echilibrul proceselor nervoase constă în repartiţia egală sau inegală a
forţei dintre cele două procese nervoase: excitaţie şi inhibiţie.
 Mobilitatea → caracterizează viteza cu care într-o anumită zonă un proces nervos poate
fi înlocuit cu altul. Asigură uşurinţa adaptării la schimbările radicale ale circumstanţelor.

Ulterior, Pavlov a decis să combine aceste însuşiri, în rezultat obţinându-se 24 de combinaţii.

Cele mai pronunţate sunt 4 dintre ele:

Însușiri Temperamentul
Sangvinic Coleric Flegmatic Melancolic
Forța Puternic Puternic Puternic Slab
Echilibrul Echilibrat Neechilibrat Echilibrat Neechilibrat
Mobilitatea Mobil Mobil Inert Mobil/inert

Clasificarea lui Jung vorbeşte despre introversiune şi extraversiune:

Extravertul:
 Persoană deschisă, cu mulţi prieteni, comunicabilă;
 Incapabilă să se introspecteze (autoanalizeze, să-şi analizeze sentimentele şi emoţiile);
 Caută impresii şi senzaţii intense;
 Acţionează sub impulsul momentului;
 Prezintă o notă de agresivitate în comportament;
 Îi plac jocurile şi activităţile practice;
 Trăsătura esenţială a extravertitului: sociabilitatea şi deschiderea faţă de lumea exterioară.

Introvertul:
 Persoană retrasă, liniştită, introspectivă;
 Îi plac mai mult cărţile decât oamenii;
 Distantă, rezervată, cu excepţia prietenilor;
 Acordă mare valoare normelor etice;
 Este stăpân pe sine şi dă dovadă de control emoţional;
 Este ordonat;
 Are tendinţa de a se detaşa de mediul ambiant şi de a-şi căuta toate satisfacţiile în lumea
interioară.

Nota bene! Aceste tipologii sunt pur teoretice, în practică se întâlnesc cel mai adesea
combinaţii ale celor două dimensiuni.

4
 Un autor care a încercat să valorifice toate aceste tipologii a fost Eysenck:

Fiecare temperament prezintă avantaje şi dezavantaje. Este mai greu să formezi spiritul de
disciplină, stăpânirea de sine, răbdarea, la un coleric, care este prin firea lui excitabil şi exploziv,
nestăpânit şi nerăbdător, decât la un flegmatic care dispune de răbdare şi cumpănire naturală, este
meticulos şi păstrează un ritm ordonat în tot ce face.
Cunoaşterea bună a însuşirilor celor mai frecvente temperamente de bază este necesară pentru a
reuşi să le determinăm şi să ţinem seama de ele.
De obicei, nu există persoane cu un tip de temperament pur. În orice om există un aliaj de
temperamente, în diferite proporţii, unul din ele predominând.
Oamenii cu cele mai variate temperamente pot să obţină rezultate remarcabile în unul şi acelaşi
domeniu de activitate. De exemplu, I. L. Caragiale şi L. Rebreanu erau colerici, V. Alescandri şi G.
Coşbuc erau sangvinici, M. Sadoveanu – flegmatic, iar M. Eminescu şi L. Blaga erau melancolici.

Pentru a determina tipul de temperament al unei persoane nu este suficientă luarea în

consideraţie a unui singur comportament sau a unui aspect izolat al personalităţii, ci observarea
sistematică şi de ansamblu a comportamentului, şi anume în situaţii obişnuite, în situaţii noi şi situaţii
de criză. Pentru confirmare, se aplică testul de determinare a tipului de temperament Eysenck.

3. Structura şi formarea caracterului

Caracteru1 exprimă specificul psihologic al omului în legătură cu orientarea şi eficienţa

principalelor lui atitudini.
Caracterul presupune cu necesitate nu numai o latură psihologică, ci şi una etico-socială.
Determinând caracterul unei persoane, răspundem la întrebarea: ce reprezintă omul ca membru
al societăţii, cum se comportă în viaţa socială ?
Între aptitudini şi caracter este o anumită legătură. Caracterul poate sprijini dezvoltarea
aptitudinilor sau o poate submina. La rândul său, caracterul este legat de prezenţa unor aptitudini care
facilitează traducerea în viaţă a ideilor şi sentimentelor morale.
În structura personalităţii caracterul şi aptitudinile trebuie să ocupe locul dominant şi să-şi
subordoneze temperamentul. În cazul în care temperamentul nu este modulat şi utilizat conform

5
necesităţilor activităţii creatoare şi comportării călăuzite de înalte idealuri, valoarea personalităţii este
prejudiciată.

În greaca veche cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică
fizionomia (înfăţişarea) individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor
sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi
relaţii sociale.
În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psiho-individuale ce
apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global.
Termenul de caracter ne apare ca sinonim cu cel de personalitate.
În sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe
care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce.
În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini – valori.
La formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău), iar
pentru felul cum se comportă este apreciat corespunzător (cinstit sau necinstit, sincer sau făţarnic,
mincinos etc.).
Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele umane,
motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă,
concepţia despre lume şi viaţă. Un rol important revine modelelor culturale de comportament.
Caracterul este apreciat după calităţi caracteriale, cum sunt: omenia, bunătatea, hărnicia,
sinceritatea etc., iar acestea nu depind de temperament.

Între caracter şi atitudini distincţia este şi mai pregnantă. După modul cum el se raportează la
activitate (atitudine favorabilă sau nu, hărnicie sau delăsare, conştiinciozitate sau neglijenţă) apreciem
una sau alta din trăsăturile de caracter.
Atitudinea, ca trăsătură de caracter, nu poate fi determinată doar după o manifestare singulară.
Nu poţi spune despre un tânăr că este mincinos, bătăuş doar pentru că în viaţa lui a minţit de câteva ori
şi a participat în anume împrejurări la o încăierare. Este necesar să se urmărească mai multe situaţii din
viaţa acelui tânăr, să se vadă dacă minciuna şi agresivitatea sunt o regulă pentru el, un nărav de care cu
greu se poate descotorosi.

Profilul caracterial al fiecărei persoane constă din:

 Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial
conduita de la o etapă la alta din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate;
 Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea a uneia sau a
câtorva trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar
definite, uşor de relevat şi dominante în raport cu situaţia în care se află;
 Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea
şi realizarea anumitor valori, coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de
dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu
alte persoane;
 Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care
persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu munca, cu semenii etc. Cei ce au preocupări şi relaţii
înguste rămân indiferenţi în raport cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu
participă, rămân izolaţi;
 Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi
trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând
constanta manifestare în comportament;
 Plasticitatea asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient
în dependenţă de diverse împrejurări;

6
  Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe
contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc.
Datorită forţei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.

Structura caracterului:

CARACTERUL

Trăsături Trăsături Trăsături Trăsături

intelectuale derivate din derivate din derivate din
voinţă emoţii atitudini

Profunzimea Spiritul hotărât Faţă de

Impulsivitatea
Flexibilitatea Insistenţa societate
Stabilitatea
Mobilitatea Curajul Faţă de
emotivă
gândirii Spiritul de activitate
Impresionabilita
Curiozitatea iniţiativă Faţă de sine
-tea
Argumentarea Fermitatea Sensibilitatea
Stăpânirea de Bunăvoinţa
sine Răutatea
Spiritul de Voioşia
independenţă Tristeţea
Perseverenţa
Egoismul

Trăsăturile derivate din atitudini deţin un rol conducător şi reglator în conduita umană:
(a) atitudinea faţă de societate şi de alţii: empatia, sociabilitatea, corectitudinea, tactul, delicateţea,
individualismul, indiferenţa, susceptibilitatea, laşitatea, trădarea, etc.;
(b) atitudinea faţă de activitate: sârguinţa, hărnicia, conştiinciozitatea, entuziasmul, spiritul de
iniţiativă, grija pentru calitatea produselor muncii, spiritul ajutorului reciproc, lenevia,
neglijenţa, conservatismul, dezorganizarea, etc.;
(c) atitudinea faţă de sine însuşi: modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic,
mândria aroganţa, îngâmfarea, sentimentul inferiorităţii / superiorităţii, etc.

Formarea caracterului:
Caracterul se formează pe parcursul vieţii sub influenţa unui şir de factori şi se modifică în
procesul integrării subiectului în societate. Copilul se naşte cu un anumit tip de activitatea nervoasă
superioară care constituie predispoziţia naturală de dezvoltare a anumitor trăsături caracteriale.
Un rol deosebit în formarea caracterului îl au: familia, societatea, instituţiile educaţionale,
activitatea pe care o practică subiectul şi autoeducaţia.
Din fragedă copilărie rolul conducător în formarea caracterului îi revine familiei. Trăsăturile
caracteriale se cultivă sub influenţa sistemului de valori moral-spirituale din familie.
Şcoala, ca instituţie educaţională de bază, înaintează sistem de conduită şi noi valori care
contribuie la formarea unor trăsături de caracter potrivit acestora şi impulsionează persoanele spre
autoeducaţie. Şcoala îşi propune să formeze trăsături de caracter precum: devotamentul, patriotismul,

7
umanismul, exigenţa faţă de sine şi faţă de ceilalţi, delicateţea şi modestia, dragostea de muncă,
toleranţa, un anumit stil de relaţionare reciprocă binevoitoare cu colegii, adulţii, prietenii, membrii
familiei.
Munca, activitatea joacă un rol determinant în educarea caracterului. Orice activitate
organizată corect, orientată spre un scop bine determinat, contribuie la formarea trăsăturilor de caracter
voluntare (perseverenţa, spiritul hotărât, curajul), a calităţilor morale ale personalităţii (cinstea,
hărnicia, colectivismul, umanismul). Respectarea cerinţelor şi regulilor comportamentale acceptate în
familie şi în colectiv, societate se asimilează treptat şi se transformă într-un mod de viaţă.
Un rol important se acordă autoeducaţiei caracterului, dezvoltării personale, perfecţionării
caracterului în corespundere cu Eul ideal.

4. Caracterizarea aptitudinilor şi predispoziţiilor individuale. Tipuri de aptitudini

Aptitudinile se exprimă în calitatea activităţilor omeneşti în diverse domenii.

Definind aptitudinile cuiva, răspundem la întrebarea: ce poate face omul respectiv în general şi
în mod special?
Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Acţiunile (practice, intelectuale,
artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienţă mai
mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Desigur toţi oamenii normali pot executa diverse şi
nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. Toţi pot să cânte, dar unii sunt deplorabili, iar alţii
stârnesc admiraţie şi impresionează. De unde şi calificările fixate în limbă de „apt pentru ...” sau „inapt
pentru ...”, prelungite prin termenii de aptitudine, inaptitudine sau capacitate, incapacitate, iar referitor
la zestrea ereditară: dotat, nedotat.
Aptitudinea se demonstrează prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu ajutorul
unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice şi tehnice. Una este un
bisturiu în mâna unui om neîndemânatec şi alta în cea a unui chirurg talentat. Tot aşa am putut vorbi
despre pensula pictorului, condeiul poetului sau ferăstrăul tâmplarului.
Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el.
În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate, ca sinonime.
Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial şi
se demonstrează prin facilitatea în învăţare şi execuţie, şi capacitate, ca o aptitudine împlinită care s-a
consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate.
Precocitatea manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică
aptitudini, dar numai după ce prin exersări tânărul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi de
capacităţi.

Clasificarea aptitudinilor:
 Elementare;
 Simple;
 Complexe;

Sunt simple sau elementare aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare sau
funcţionare. Astfel sunt:
 proprietăţile de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp,
simţul ritmului;
 de reprezentare a obiectelor;
 proprietăţi ale memoriei, cum ar fi: volumul, trăinicia şi reproducerea;
 calităţile atenţiei, cum sunt: concentrarea şi distributivitatea.
Aptitudinile complexe sunt speciale şi generale.

8
 Sunt speciale acele categorii de aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit
domeniu, cum ar fi: cântul sau muzica instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică,
sportul de performanţă, diversele domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică.
Aptitudinile sunt definite generale, când sunt utile în majoritatea domeniilor de activitate.
Exemplu, spiritul de observaţie, care, dacă este bine dezvoltat, ajută în toate activităţile (agricultură,
domenii ale creaţiei artistice, etc.). Cea mai importantă şi autentic generală aptitudine este inteligenţa.
Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci le pot compensa într-o anumită măsură
(mai ales în domeniul sportiv, artistic şi tehnic).

5. Modalităţi şi metode de determinare, dezvoltare şi valorificare a principalelor însuşiri de

personalitate

Teste de personalitate evaluează din ce în ce mai precis temperamentul, caracterul şi inteligenţa

unei persoane şi se pot face preziceri referitoare la comportamentul acesteia, şi la reacţiile în diferite
situaţii dificile. Testele de personalitate sunt adesea combinate cu testele generale de inteligenţă (IQ-
Inteligence Quotient), deşi ambele grupe de teste au deficienţe.
Un tip de teste necesită răspunsuri simple de „Da” sau „Nu”, la întrebări ca: „Îţi place să
întâlneşti străini?” sau „Îţi place să mergi singur la cinema?” Unul dintre cele mai cunoscute teste este
Inventarul Personalităţii din Minessota (MMPI), care cuprinde peste 500 de întrebări legate de zece
aspecte de bază ale personalităţii. Întrebările-capcană sofisticate îi dau de gol pe cei care încearcă să
mintă.
În testul de personalitate proiectiv, persoanei testate i se cere să compună o poveste sau să
completeze o propoziţie de forma: „Cea mai mare temere a mea este...” sau „în viitor eu voi...”. Teoria
care stă la baza acestui test presupune că răspunsul va dezvălui trăsăturile personalităţii persoanei
testate.
În testul Rorschach (testul petelor de cerneală – Inc Spot Test), persoanei testate i se arată foi cu
imagini „în oglindă” ale unor pete de cerneală, care nu reprezintă ceva anume. Apoi, aceasta este
întrebată: „Ce poate fi aceasta?” Oamenii „văd” diferite obiecte şi modele în petele de cerneală
respective, în funcţie de ce tip de persoană sunt. Psihanalistul va stabili în cele din urmă ce tip de
personalitate are individul testat.
Aceste teste de personalitate sunt efectuate din diferite motive. În ultima vreme patronii le
folosesc pentru a-i evalua pe cei care solicită anumite posturi. În armată, prin acestea se stabileşte dacă
o persoană are atitudinea corespunzătoare pentru a fi promovată. În instituţiile de învăţământ, elevii şi
studenţii sunt uneori supuşi unor astfel de teste. Acestea sunt întrebuinţate şi în counselling (consiliere
profesională, maritală), pentru a-i ajuta pe oameni să ia decizii grele şi importante, cum ar fi alegerea
unor cursuri, alegerea carierei, sau a unui partener. Aceste teste sunt utile şi în ajutarea persoanelor
instabile sau bolnave mental, a bolnavilor, sau a criminalilor recidivişti.
Testul adecvat, desfăşurat corect şi asociat cu alte informaţii, poate avea o mare valoare practică.
Ideea că miliardele de oameni de pe glob pot fi grupaţi în doar câteva tipuri fundamentale de
personalităţi a fost abandonată. Personalităţile sunt unice precum sunt amprentele şi infinit mai
complicate. Concepţiile ştiinţifice moderne asupra personalităţii sunt foarte diferite de ideile lui
Hippocrate, Galen, a astrologilor, chiromanţilor şi frenologilor. În acelaşi timp, gândirea modernă este
variată, iar teoriile se contrazic adeseori între ele. Să sperăm, că asemenea dezbateri ne vor apropia şi
mai mult de adevăr.

9
10